Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhivă Categorii:r Război

Odă celor șase

Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu și Ernest Urdăreanu. Istoria consemnează numele acestor șase oameni care au hotărât că nu vor sta în genunchi în fața monstrului sovietic. Istoria nu consemnează însă și pozițiile lui Gheorghe Tătărăscu, prim-ministrul de atunci, sau a generalului Florea Tenescu. Probabil că aceștia au votat pentru cedarea Basarabiei.
Cei șase care au votat pentru rezistența armată în Consiliul de Coroană de pe 27 iunie 1940, convocat de Carol al II-lea, sunt adevărați eroi. Singurul vinovat rămâne regele Carol al II-lea, care nu avea nevoie de acest vot, având deja puteri dictatoriale, consiliul fiind unul consultativ. Același rege care spunea că nu vom ceda, într-o vizită în Basarabia, cu șase luni mai devreme. Același rege mincinos care scria în jurnalul său „intim” că, „Am plecat fără a da mâna cu nimeni, adânc amărât și convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru țară…
Îl acuz pe Carol al II-lea de lașitate. Îl acuz de ipocrizie și de lipsă de patriotism. Îl acuz de distrugerea spiritului acestui popor.

În acea zi, șase oameni au spus „ajunge!” Șase oameni au hotărât că a sosit vremea luptei. Că nu se vor lăsa acoperiți de dezonoare. Că este mai bine să fim morți cu toții, decât în genunchi ca niște câini. Numele acestor oameni ar trebui să fie scrise cu litere de aur în cărțile de istorie.
Mai bine lupi nedomesticiți, decât oi netrebnice! Mai bine în pământ, decât în sclavie!

Anunțuri

Războiul Rece și propaganda modernă

* Articol publicat la data de 16 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Majoritatea imaginilor propagandistice din timpul războiului rece arată demodate acum, dar ideea prezentării unui mesaj în stilul războiului rece ar putea fi mai relevantă ca niciodată, în cadrul propagandei moderne.
Cu puțină ură aici și puțină frică dincoace, pozițiile mass-media au rolul de a influența opinia publică într-o anumită direcție. Abordarea unui ton patriotic este extrem de utilă, pentru că, astfel, adversarii unor politici devin automat „trădători” de țară.
Dar ce pot avea în comun războiul rece și propaganda modernă? Cele două sunt conectate una cu cealaltă. Cea ce vedem astăzi este o continuare a propagandei din timpul războiului rece, dar în alte condiții.

Pe de o parte, avem Statele Unite, care sunt mereu implicate, într-o formă sau alta, într-un război de agresiune. Rareori trece un an întreg fără ca acest stat să invadeze o țară străină. Iar mass-media este mereu acolo, potrivindu-și pașii cu ritmul americanilor. Ceea ce era numit complexul militaro-industrial american, a devenit un complex militaro-industrial-media. Cea mai mare parte a mass-media este controlată ideologic, preluând doar ceea ce spune guvernul. Mass-media americană afirmă că Iranul deține un program de fabricare a armelor nucleare, deși dovezile concrete în acest sens sunt extrem de subțiri. Desigur, acest lucru poate fi adevărat, dar asta este o cu totul altă problemă. Ceea ce se afirmă la Washington, are ecou în media mainstream. Iar, în acest timp, lista antagoniștilor Americii se mărește.

Atunci când există o presă care nu face altceva decât să apere statul, apărând imperiul și încercând să-i justifice acțiunile, orice țară care stă în cale va fi văzută ca un adversar sau un inamic. Rezultatul este că, în media americană, multe țări sunt cel puțin suspecte, dacă nu cumva țări-inamice.
Având scopul unei a patra puteri, independentă, un câine de pază a celorlalte puteri, media americană a devenit în schimb un fel de minister al propagandei pentru guvern. Securitatea națională, complexul militaro-industrial sau structurile corporatiste nu vor fi niciodată criticate pe posturi tv precum CNN sau Fox News.
Aceste lucruri sunt, acum, subliniate tot mai mult de către internet, care a devenit un mijloc alternativ și, uneori, mai relevant de informații. Astfel, controlul asupra internetului a devenit o preocupare intensă a guvernului american și nu numai. În cadrul acestui efort, a apărut și inițiativa Wikileaks, pentru a evidenția faptul că internetul fără control este un lucru periculos. Un întreg arsenal de dezinformare a fost pus în funcțiune și nu este vorba doar despre guvern, ci și de așa-numitele think-tank-uri. Acestea inventează tot felul de povești, făcând astfel ca adevărul să devină tot mai dificil de deosebit de minciună.
Statele Unite este un stat condus de către o oligarhie, iar acest lucru explică de ce mass-media se află sub tutela câtorva corporații și de ce aceasta se situează mai mereu de partea guvernului.

Pe de altă parte, avem propaganda celorlalți. Iar când spun „celorlalți,” mă refer la adversarii ideologici ai Americii, cel puțin la nivel declarativ. Este vorba despre China comunistă și Rusia sau „statul mafiot.” Aici, avem o propaganda pură, mass-media fiind eminamente controlată de către stat, cu mici excepții în cazul Rusiei. Dacă în America mai există câte o voce, care mai critică mai mult sau mai puțin acțiunile guvernului, în cazul acestor țări există o silenzio stampa pe acest subiect. Guvernul are întotdeauna dreptate, iar acțiunile acestuia sunt unele juste. Desigur, nimeni nu crede ceea ce susține media rusă sau chineză, dar, uneori, anumite chestiuni sunt reflectate aproape corect; mai ales în ceea ce privește relațiile acestor țări cu Occidentul.

În acest context, omul de rând a căutat surse alternative de informare. Internetul a devenit o astfel de sursă, dar – din păcate – acesta este dominat recent de dezinformare. Orice sursă de informații trebuie analizată atent, pentru a depista dacă nu cumva este de fapt una dintre componentele rețelei de propagandă americană sau a „celorlalți.” Un astfel de portal este și cel numit Wikileaks, care, deși la prima vedere este unul anti-sistem, constituie vârful de lance al propagandei americane. Wikileaks se deconspiră însă în momentul în care nu „găsește” niciodată vreun document compromițător la adresa Israelului. Bizar, Israelul este țara care nu face niciodată nimic revoltător. Nici măcar chestii precum fabricarea vreunui virus pe nume Stuxnet, pe care să-l strecoare în rețelele de calculatoare ale instalațiilor nucleare ale Iranului.

Ceea ce ne rămâne de făcut este să urmăm îndemnul „Trust no one.” 😉

De ce un război global nu ar fi… lucrativ

* Articol publicat la data de 24 noiembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Imediat după izbucnirea crizei din peninsula coreeană, unii psihopați s-au grăbit să susțină necesitatea unui război global, care cică ar aduce sfârșitul crizei. Depinde de ce înțeleg dobitocii prin război global. Dacă se referă la faptul că niște țări mai mici și mai multe se războiesc între ele, convențional și eventual cu niscaiva arme nucleare tactice, atunci da, asta generează profit. Pentru țările puternice însă, nu pentru fraieri. Dacă, însă, se referă la un conflict care implică două sau mai multe puteri nucleare, atunci psihopații se înșeală amarnic; războiul nu va aduce profit nimănui. Am văzut chiar și argumente aduse pentru susținerea nevoii unui război global. Care erau ceva de genul acesta:
1. Reducerea mișcărilor sociale provocate de criza economică globală;
2. Reducerea suprapopularii și a fenomenului de îmbătrânire a populației;
3. Realizarea unui avans tehnologic deosebit, datorat războiului.

Eventualitatea declanșării unui război global, ca efect direct al conflictului coreean, nu poate implica decât Statele Unite, Coreea de Sud, Japonia și, eventual NATO, împotriva Coreei de Nord și a Chinei. Atenție mare, însă! Nu este exclusă realizarea unei mari coaliții musulmane, care să se alăture războiului de partea comuniștilor. Pentru că implicarea Chinei, cu ogivele sale nucleare, poate semnaliza pentru musulmani un lucru care nu putea fi imaginat până atunci: posibilitatea de a-l înfrânge pe Marele Satan (SUA). Nu este foarte clar de care parte s-ar situa Rusia. După ultimele tendințe manifestate de către gigantul de la răsărit, s-ar părea că de partea occidentalilor. Dar să revin. Un astfel de război ar avea loc inițial doar în cadrul peninsulei coreene, desfășurându-se doar cu arme convenționale. Nu este exclus totuși ca nord-coreenii să utilizeze arme nucleare tactice, de mici dimensiuni. China nu va accepta, însă, niciodată pierderea războiului și va folosi arme nucleare, chimice și bacteriologice, în cazul în care nu mai există alte alternative. Să nu uităm că această țară are aproximativ 200 de focoase nucleare (numărul maxim fiind estimat la 400), la care se adaugă aproximativ 10 bucăți ale Coreei de Nord. Rachetele balistice intercontinentale chinezești, precum DongFeng 5 și DongFeng 31A, au o rază de acțiune între 10.700 și 13.000 km. Adică, pot lovi ținte aflate în Statele Unite și în Europa Occidentală, inclusiv Marea Britanie. Sistemul anti-rachetă american nu și-a demonstrat eficacitatea în luptă până acum. Și, atenție!, nu a funcționat de fiecare dată nici în cadrul testelor. Este greu de crezut că va funcționa în condițiile în care se va confrunta cu o lansare neprevăzută, adică cu una diferită total de cele din teste, când se știe exact când și de unde va fi lansată racheta ‘inamică’. China mai deține și o flotă impresionantă de submarine, 58 la număr, care pot lansa de oriunde în lume arme nucleare. Despre unele submarine se zvonește chiar că ar fi complet nedetectabile, precum cele din clasa Song (Tip 039). Să ne amintim incidentul din 2006. Aceste submarine pot lansa inclusiv rachete de croazieră cu focos nuclear, care sunt aproape imposibil de doborât, având o traiectorie extrem de joasă.

Să analizăm însă acele trei variante emise de către o minte extrem de bolnavă, care chipurile ar aduce beneficii pentru omenire.
1. Reducerea mișcărilor sociale este posibilă doar în capul unor tâmpiți, care presupun că un război global ar însemna automat și instalarea unor dictaturi în statele occidentale implicate. Nu este cazul astăzi, pentru că un război cu China ar fi total diferit de unul purtat în Europa (precum primele două războaie mondiale). Dimpotrivă, un război global ar însemna uriașe mișcări de protest anti-război în majoritatea statelor vestice. Pe lângă asta, mișcarea socialistă și cea anarhistă ar primi apă la moară [ar înregistra un boom, pe înțelesul generației Twitter], iar numărul adepților ar crește în mod spectaculos. De unde ar putea rezulta și posibila amplificare a mișcărilor sociale și implicita răsturnare a regimurilor aflate la putere, chiar cu metode foarte violente.
2. Reducerea suprapopularii și a fenomenului de îmbătrânire a populației. Aici, are ceva dreptate individul. Într-adevăr, populația planetei s-ar reduce, dar fenomenul de îmbătrânire nu. Pentru că, de obicei, în războaie mor mai întâi cei tineri. Aduceți-vă aminte de Berlinul acelor zile de la sfârșitul lui aprilie 1945, când majoritatea soldaților germani erau prea bătrâni, deoarece tinerii fuseseră uciși pe front. De ce am crede că acum ar fi altfel?
3. Realizarea unui avans tehnologic de pe urma războiului este posibilă NUMAI în cazul unui conflict convențional. Odată ce sunt implicate arme nucleare, chimice sau bacteriologice, acest progres nu va avea loc, ci dimpotrivă. Ne-am putea trezi cu toții în epoca de piatră.
Au mai avut loc două războaie globale care, aparent, au adus un avans tehnologic. Dar, dacă privim cu mai multă atenție, acest așa-zis avans tehnologic este unul infim, față de mijloacele tehnologice existente înaintea războiului. CELE MAI MARI PROGRESE TEHNOLOGICE AU FOST ÎNREGISTRATE PE TIMP DE PACE. Voi enumera doar câteva: clonarea (1996), inteligența artificială (1956), acceleratorul liniar de particule (1928), organele umane artificiale (inima-1969), roboții (1921), celulele solare (1955), kevlar (1965), microprocesorul (1971), internetul (1969), descoperirea fisiunii nucleare (1930), satelitul artificial (1957), și lista poate continua.
MARE ATENȚIE! China nu are niciun interes să declanșeze un conflict, nici măcar unul regional. Această criză economică globală este mană cerească pentru chinezi, care vând mai bine ca niciodată. Deoarece criza le-a golit buzunarele occidentalilor, aceștia cumpără masiv produse ieftine chinezești. Conflictul global, dacă va izbucni, va fi declanșat de către occidentali. Aceștia vor orchestra un incident de genul celui fabricat de sovietici în 1940, pentru a avea un pretext să atace Finlanda (Vezi atacul asupra Mainila).
Cretinii care nu învață lecțiile istoriei vor sfârși tragic, precum Mussolini.

Tariq Aziz – Un nevinovat condamnat la moarte

* Articol publicat la data de 23 noiembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Suntem cu toții victimele Americii și Marii Britanii. Ne-au ucis țara.”

– Tariq Aziz, fost vicepremier al Irakului

Aceste sunt cuvintele lui Tariq Aziz, fostul ministru de externe și vicepremier al Irakului, care a fost condamnat la moarte de către un tribunal rușinos dintr-o țară aflată sub ocupația SUA. Nu este pentru prima oară când liderii SUA se folosesc de marionete irakiene pentru a-și masca asasinatele. Președintele irakian Saddam Hussein și alți membri ai guvernului său au fost asasinați de către aceiași călăi. Condamnarea lui Tariq Aziz – ordonată și coordonată de către ocupanții americani – a constituit o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

Tariq Aziz a fost condamnat de către un tribunal ilegitim instalat și controlat de către o forță străină de ocupație, sub o fațadă irakiană. Potrivit lui Cherif Bassiouni, profesor de drept la DePaul University College of Law din Chicago, expert în dreptul penal internațional și legislația privind drepturile omului: „Au fost făcute toate eforturile pentru crearea lui tribunal ai cărui magistrați nu sunt independenți, ci controlați, iar prin controlați însemnând că manipulatorii politici ai tribunalului au trebuit să se asigure că Statele Unite sau alte puteri occidentale să pară că nu nicio legătură cu asta.” (Le Monde Diplomatique, noiembrie 2004).

Traiq Aziz s-a aflat în custodia forțelor americane încă din 2003, după ce s-a predat trupelor de ocupație. În iulie 2010, Tariq Aziz a fost predat de către forțele de ocupație reprezentanților regimului marionetă irakian pentru a fi executat. “Sunt sigur că mă vor ucide,” a declarat Aziz. La fel ca în cazul execuțiilor altor lideri ai fostului regim irakian, americanii spun că: “Nu am făcut-o noi. Irakul este o țară suverană,” sub ocupație militară americană.

Tariq Aziz s-a născut cu numele de Mihail Yuhanna într-o familie creștină asiriană, în orașul Tell Keif, în apropiere de Mosul, în nordul provinciei Nineveh, în 1936. Tatăl acestuia a murit pe vremea când Aziz era doar un adolescent. Apoi s-a mutat împreună cu mama sa la Bagdad, pentru a locui și studia acolo. Aziz a absolvit universitatea din Bagdad la începutul anilor 1950 cu o diplomă în literatura engleză. Aziz s-a alăturat partidului socialist Baath în 1957, pe când lucra ca profesor de engleză, cooperând îndeaproape cu Saddam Hussein pentru eliberarea Irakului de sub ocupația colonială britanică. În 1963, Aziz a început să lucreze în presa de stat irakiană, iar în această perioadă și-a schimbat numele în Tariq Aziz, ca o expresie anti-imperialistă împotriva ideologiei britanice de „dezbinare și stăpânire,” ca un semn de solidaritate cu frații săi musulmani. În aprilie 1980, cu puțin timp înainte de începerea războiului cu Iranul, Aziz a fost ținta unui atac terorist, atunci când vizita universitatea Al-Mustansiriya din Bagdad. Partidul aflat în Iran și finanțat de către Iran, Al-Da’awa, a pretins responsabilitatea pentru atac.

Tariq Aziz a fost și rămâne unul dintre cei mai fideli și mai curajoși membri ai Partidului Ba’ath. Atunci când acuzatorii regimului de ocupație au încercat să-l mituiască pentru a-l trăda pe Saddam Hussein, acesta a refuzat să depună mărturie împotriva lui Saddam, și a continuat să se refere la acesta ca la președintele Irakului. Aziz a declarat în fata tribunalului marionetă că a fost mândru să-și servească țara sub conducerea lui Saddam. Tariq Aziz a fost cunoscut printre diplomații europeni, ca diplomatul irakian elocvent care vorbea o engleză mai bună decât fostul președinte american, George W. Bush. Aziz nu a făcut niciodată caz de religia sa creștină, iar datorită celebrității sale a constituit un obstacol pentru acei occidentali care au propagat și au jucat cartea sectară pentru distrugerea Irakului. De-a lungul anilor, Tariq Aziz a aparat Irakul și a respins acuzațiile SUA la adresa Irakului, considerându-le drept pretexte pentru distrugerea Irakului și impunerea dominației americane asupra regiunii.

În 2003, Statele Unite au invadat și au distrus Irakul pe baza a două minciuni fabricate cu multă propagandă mass-media. Mitul pretinselor legăturile ale Irakului cu grupările teroriste și inexistentele arme de distrugere în masă, au constituit un pretext utilizat încă din 1991 pentru a justifica atacul asupra acestei țări. Astăzi, Statele Unite continuă să ocupe militar Irakul sub diverse pretexte colonialiste, încălcând dreptul poporului irakian la libertate și independență.

Din 2003 încoace, zeci de mii de irakieni au fost uciși, iar câteva milioane au fost nevoiți să se refugieze, ca efecte directe ale invaziei SUA. Pe lângă asta, sute de irakieni se găsesc în închisorile conduse de americani, fără vreo acuzație oficială. Aceștia sunt lipsiți de drepturile omului cele mai elementare, fiind în mod constant abuzați și torturați. Singura diferență între aceste încălcări ale drepturilor omului și barbarismele săvârșite de către naziști, este aceea că acțiunile Statelor Unite au fost efectuate la lumina zilei și cu sprijinul regimurilor occidentale. “Exemplu după exemplu, americanii eșuează în a îndeplini criteriile de civilizație stabilite de către Alexandru [cel Mare]. Sadismul sălbatic al unei societăți care poate găsi plăcere în expunerea cadavrelor măcelărite de gloanțe ale foștilor săi asa-ziși inamici [cei doi fii ai lui Saddam Hussein] pe internet, îmi spune că o astfel de societate nu a evoluat prea mult pe scara lui Darwin,” scrie profesorul Monish Chatterjee de la universitatea Dayton din Ohio. “America manifestă caracteristicile unei societăți lipsite de suflet, condusă de corporații, care expune cu bucurie umilirea victimelor sale (Voi considera fiecare persoană capturată printr-un război ilegal drept o ‘victimă’ a invadatorului ilegitim), pentru distracția publicului său consumerist [1] și ignorant,” adaugă acesta. Nu este o coincidență faptul că Tariq Aziz a fost condamnat la moarte la patru zile după ce WikiLeaks a lansat așa-zisele dosare ‘secrete‘ despre Irak.

Între timp, în cursa de „demascare” a crimelor de război săvârșite de americani și britanici în Irak, WikiLeaks a eliberat aproximativ 400.000 de dosare secrete americane, detaliind fiecare aspect al războiului purtat de SUA în Irak. Ca de obicei, mass-media corporatistă s-a concentrat și a promovat ideea că WikiLeaks a descris ‘lipsa de interes‘ a liderilor SUA , inclusiv a celor militari, legată de torturarea sistematică a prizonierilor de război irakieni și a deținuților de către trupele americane.

consumerist (engl.)=persoană adeptă a consumismului [nu în sensul folosit de DEX însă], un sistem social și economic bazat pe crearea sistematică și încurajarea dorinței de a cumpăra bunuri și servicii în cantități tot mai mai ridicate. Varianta consumatorism este și aceasta incorectă, din acest motiv am preferat preluarea cuvântului în forma sa din limba engleză.

Patocrația și acești psihopați care ne conduc

* Patocrație: Un sistem politico-economic corupt, în care psihopați capitaliști și sociopați au preluat puterea și conduc într-o manieră psihotică, menită să le sporească puterile și averile prin exploatarea maselor largi ale populației.

* Psihopat: Individ cu un comportament imoral și ilegal fără a simți vreun sentiment de vinovăție, caracterizat de un narcisism agresiv, descurcăreț în vorbe și având darul de a fascina mulțimile prin discursul său, având un sentiment de auto-împlinire, mincinos patologic, expert în înșelătorii și manipulare, lipsit de orice remușcări, crud și lipsit de empatie și manifestând emoții superficiale.

Acest preambul constituie prezentarea unei serii de trei articole care vor analiza modul în care societatea umană, de la începuturile sale, este condusă de către psihopați. Articolele pleacă de la premisa că nu puterea corupe, ci indivizii corupți își doresc puterea, pentru a își împlini scopurile personale, ca înavuțirea peste măsură. Acest lucru se întâmplă pentru că oamenii normali nu își doresc puterea, ci numai indivizii suferind de grave carențe de caracter și având deficiențe mentale. Pe scurt, nebunii. Istoria este plină de astfel de exemple, de la psihopați precum Nero, Caligula și Ginghis Han, până la Adolf Hitler, Stalin și Mao Zedong. Și să nu credeți cumva că democrațiile occidentale sunt excepția de la regulă. Acest șablon, în care psihopații sunt cei care acced întotdeauna la putere, este valabil pentru absolut toate formele de organizare socială de pe planetă. Și, probabil, așa vor sta lucrurile până la sfârșitul timpurilor. Pentru că rasa umană nu pare să se fi schimbat deloc, fiind la același nivel spiritual încă din vremurile organizării tribale.

Cheltuielile fricii

* Articol publicat în două părți, la datele de 16 septembrie și 21 septembrie 2010, pe Vox Clamatis in Deserto.

Cheltuielile militare globale se ridică la $1,5 trilioane în cheltuieli anuale la prețurile curente pentru anul 2009 și sunt în creștere în ultimii ani.

Rezumând o serie de detalii din capitolul 5 al documentului 2010 Year Book on Armaments, Disarmament and International Security for 2008 al Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI):

* Cheltuielile militare globale în 2009 au atins $1,531 trilioane;
* Aceasta reprezintă o creștere de 6% în termeni reali față de 2008 și de 49% față de anul 2000;
* Aceasta corespunde unui procent de 2,7% din PIB-ul mondial, adică aproximativ $225 pentru fiecare persoană din lume;
* Statele Unite, cu bugetul său masiv de cheltuieli, este principalul factor determinant al tendinței mondiale actuale, iar cheltuielile sale militare se ridică la aproape jumătate din totalul mondial, la nivelul de 46,5% din cheltuielile globale.

SIPRI a comentat în trecut creșterea concentrării cheltuielilor militare, adică faptul că un număr redus de țări cheltuie cei mai mulți bani. Această tendință a continuat și în anul 2009. De exemplu:

* 15 țări cu cele mai mari cheltuieli reprezintă peste 82% din total;
* Statele Unite dețin 46,5% din totalul mondial, urmate de China (6,6%), Franța (4,2%), Marea Britanie (3,8%) și Rusia (3,5%).

Cheltuielile militare sunt concentrate în America de Nord, Europa și în Asia:

Cheltuieli în creștere înaintea și chiar în timpul crizei economice globale

Criza globală financiară și economică a determinat multe națiuni să-și reducă cheltuielile publice (lovind deseori sectoarele care nu sunt responsabile pentru criză), dar cheltuielile militare au crescut. Cum se justifică acest lucru?
Trebuie remarcat faptul că înainte de criză, multe țări se bucurau fie de creștere economică, fie de accesul mult prea ușor la creditare, fără a ști ce urmează să se întâmple.
O combinație de factori explică creșterea cheltuielilor militare din ultimii ani, înaintea crizei economice:

* Obiectivele de politică externă
* Amenințări reale sau posibile
* Conflicte armate și operațiuni de menținere a păcii
* Disponibilitatea resurselor economice

Ultimul punct se referă la țări cu o dezvoltare rapidă, precum Cina și India, care au înregistrat un boom economic în ultimii ani. În plus, prețurile ridicate și în continuă creștere pentru minerale și combustibili fosili (cel puțin până recent) au permis unor țări să cheltuiască mai mulți bani pentru armată.
China, pentru prima oară, a ajuns pe locul 2 în lume la cheltuieli militare în anul 2008.
Dar, chiar și în anul 2008, în zorii crizei financiare și cu toate tăierile de cheltuieli guvernamentale, armatele lumii au cheltuit mai mult. Cum se justifică acest lucru? SIPRI oferă o serie de observații:
Statele Unite au condus creșterea cheltuielilor militare, dar nu au fost singure în această cursă. Dintre țările pentru care există date disponibile, 65% și-au mărit cheltuielile militare în 2009. Creșterea a fost mai pronunțată în cadrul economiilor mari, atât dezvoltate cât și în curs de dezvoltare: 16 dintre statele G20 au înregistrat o creștere a cheltuielilor militare în termeni reali în 2009.”[— Sam Perlo-Freeman, Olawale Ismail and Carina Solmirano, Military Expenditure PDF formatted document, Chapter 5, SPIRI Yearbook, June 2010, p.1]

Totuși, există o serie de nuanțe, care pot explica asta, afirmă SIPRI:

* Unele națiuni, precum China și India nu au înregistrat scădere economică ci s-au bucurat de o creștere substanțială
* Majoritatea țărilor dezvoltate și-au mărit cheltuielile publice pentru a lupta cu recesiunea prin stimularea economiei. Cheltuielile militare au urmat și ele această tendință generală de creștere a cheltuielilor publice.
* Interesele geopolitice și strategice pentru menținerea puterii: “creșterea cheltuielilor militare pentru SUA, singura superputere, precum și pentru celelalte puteri majore sau în devenire ca Brazilia, China, Rusia și India, pare să reprezinte o alegere strategică în cadrul obiectivului pe termen lung al acestora de obținere sau menținere a influentei globale și regionale; obiectiv la care nu pot renunța, nici măcar în momentele economice dificile”, adaugă SIPRI.

Prin contrast, “atunci când vine vorba de țări mici – fără astfel de ambiții și, mai important, fără resursele necesare pentru a susține astfel de deficite bugetare ridicate — multe au redus cheltuielile militare în 2009, mai ales în Europa Centrala și Răsăriteană.” (Perlo-Freeman, Ismail and Solmirano, p.1 – 2)

Resursele naturale au alimentat cheltuielile militare și importurile de armament în țările în curs de dezvoltare. Creșterea prețurilor petrolului înseamnă venituri mai mari pentru țările exportatoare.
În raportul din 2006, SIPRI remarca faptul ca Algeria, Azerbaidjan, Rusia și Arabia Saudita au putut să-și mărească cheltuielile militare datorită creșterii veniturilor obținute de pe urma petrolului și gazelor naturale.
De asemenea, “China și India demonstrează o creștere susținută a cheltuielilor militare și contribuie la creșterea cheltuielilor militare globale. În termeni absoluți, cheltuielile curente ale acestora constituie doar o fracțiune din cele ale Statelor Unite. Creșterea cheltuielilor acestora este legată strict de creșterea economică.”

Cheltuieli pentru pace vs. cheltuieli pentru război

Într-un raport similar din 2004, SIPRI observa că, “Există o diferență uriașă între sumele pe care țările lumii sunt dispuse să le aloce pentru cheltuielile militare, pentru asigurarea securității și menținerea statutului de puteri globale sau regionale, pe de o parte, și sumele pentru reducerea sărăciei și promovarea dezvoltării economice, pe de altă parte.”

Într-adevăr, comparați cheltuielile militare cu bugetul alocat ONU:

ONU și toate agențiile sale cheltuie aproximativ $30 miliarde pe an, adică aproximativ $4 pentru fiecare locuitor al lumii. Aceasta este o sumă foarte mică, prin comparație cu bugetele majorității guvernelor și reprezintă mai puțin de 3% din cheltuielile militare globale. Totuși, de aproximativ două decenii, ONU a întâmpinat dificultăți financiare și a fost forțată să reducă sau să anuleze programe importante în toate regiunile, chiar dacă au apărut probleme noi. Multe state membre nu și-au plătit obligațiile și și-au redus donațiile la fondurile ONU. La data de 31 octombrie 2009, datoriile țărilor membre depășeau $829 milioane, Statele Unite datorând 93% din această sumă.”[— UN Financial Crisis, Global Policy Forum]

Într-o perioadă de criză economică, companii gigant din domeniul apărării, precum Boeing, EADS, Finmeccanica sau Northrop Grumman se bucură de o creștere substanțială a veniturilor provenite de la țările care își măresc cheltuielile militare.
Aproximativ $2.4 trilioane sau 4.4% din economia globală sunt „dependente de violență,” potrivit Global Peace Index, cu referire la „industriile care crează sau administrează violența” – sau industria apărării
.” [— Jorn Madslien, The purchasing power of peace, BBC, June 3, 2009]

Global Peace Index încearcă să cuantifice valoarea păcii și să clasifice țările pe baza a 20 de indicatori, folosind atât date cantitative, cât și calitative, dintr-o varietate de surse. Iată un clasament sumar al ultimului lor raport:

(Țările aflate pe primele locuri în indexul global al păcii erau Noua Zeelandă, Danemarca, Norvegia, Islanda, Austria, Suedia, Japonia, Canada, Finlanda și Slovenia.)

Cheltuielile militare ale SUA

Statele Unite este fără îndoială cea mai mare putere militară a lumii. Valoarea cheltuielilor sale militare constituie principiul determinant al cheltuielilor militare globale. În general, cheltuielile militare americane au fost în creștere. Creșterile recente sunt atribuite așa-numitului War on Terror și invaziilor din Afganistan și Irak, dar bugetul militar american se găsea în creștere și înainte de acestea.

De exemplu, Christopher Hellman, un expert în domeniul analizei bugetului militar observa în „The Runaway Military Budget: An Analysis,” (Friends Committee on National Legislation, March 2006, no. 705, p. 3) că cheltuielile militare au fost în creștere încă din 1998, dacă nu mai devreme.

Laicie Olson, de la Center for Arms Control furnizează cifre în această privință începând din 2001 până la proiecțiile bugetare pentru 2011, arătate aici:

* Declinul observat pe grafic se datorează reducerii intensității conflictului din Irak și redesfășurării din Afganistan.
* Cifrele pentru 2011 sunt preliminare și nu includ programele pentru armele nucleare.

De ce sunt cifrele de mai sus referitoare la cheltuielile SUA mult mai mari decât cele anunțate pentru buget de către Departamentul Apărării?
Din nefericire, cifrele bugetului pot fi puțin încurcate. De exemplu, bugetul pentru un an fiscal cere ca sumele privind cheltuielile militare ale SUA să nu includă cifrele pentru misiuni de luptă (care sunt suplimentare, fiind cerute și aprobate separat de către Congres). Bugetul pentru armele nucleare cade în sarcina Departamentului Energiei, iar pentru anul 2010 a fost de aproximativ $25 miliarde.
Costul războiului (Irak și Afghanistan) a fost unul ridicat în timpul administrației Bush. Christopher Hellman și Travis Sharp observă, cu referire la cheltuielile pentru anul fiscal 2010 prevăzute de Pentagon, faptul că “Congresul a aprobat deja aproape $700 miliarde în fonduri suplimentare pentru operațiunile din Irak și Afganistan și o sumă de $126 miliarde pentru anul fiscal 2008 se află încă pe masa Senatului și Camerei Reprezentanților.”

Mai mult, alte costuri precum îngrijirea veteranilor, pregătirea militară și operațiunile secrete s-ar putea afla în subordinea altor departamente și ar putea beneficia de sume separate. Oricum, prin comparație cu restul lumii, cifrele bugetului militar american sunt “uluitoare.”

Cheltuielile militare ale SUA vs. restul lumii

Folosind datele de la SIPRI privind cheltuielile militare, coroborate cu cifrele de la Center for Arm Control, putem observa următorul grafic:

Comentând cu privire la datele anterioare, Chris Hellman, observa că atunci când sunt ajustate cu inflația și însumate cu cheltuielile pentru armele nucleare, sumele cheltuite de Pentagon pentru anul 2007 depășesc media cheltuită în timpul Războiului Rece, pentru o armată care este cu o treime mai mică decât acum ceva mai mult de un deceniu.
În general, comparativ cu nivelurile din timpul Războiului Rece, sumele cheltuite pentru bugetele militare de către majoritatea națiunilor s-au redus. De exemplu, cheltuielile militare globale au scăzut de la $1,2 trilioane în 1985 la $809 miliarde în 1998, deși din 2005 au crescut din nou la peste $1 trilioane. Cheltuielile Statelor Unite, până în 2009, au fost mai reduse față de era Războiului Rece, dar au fost totuși aproape de acel nivel.

Bugetul militar al SUA vs. alte priorități ale SUA

Suporterii cheltuielilor militare americane ridicate argumentează deseori ca utilizarea dolarului SUA pentru calcul nu este o măsură corectă, ci în schimb cheltuielile ar trebui raportate la PIB, iar cifrele oferite pierd din vedere faptul că SUA furnizează stabilitate globală cu cheltuielile sale ridicate și permite altor națiuni să evite astfel de cheltuieli ridicate.
Cu toate că majoritatea celor afirmate mai sus sunt despre cheltuielile SUA, acestea sunt relevante și pentru alte națiuni.
Ar trebui să fie cheltuielile militare legate de PIB?

Chris Hellman argumentează că PIB-ul nu este o metodă potrivită de a măsura necesarul sumelor ce trebuie alocate bugetului militar al SUA:

Legarea cheltuielilor militare de PIB este un argument folosit frecvent de către suporterii bugetelor militare ridicate. Comparând cheltuielile militare (sau orice alte cheltuieli) cu PIB-ul obții răspunsul la întrebarea cât de mare este povara pusă de astfel de cheltuieli asupra economiei americane, dar nu afli nimic despre cum afectează contribuabilii americani acest buget militar de $440 miliarde. Economia SUA poate suporta cheltuieli militare ridicate, dar întrebarea este acum dacă acest nivel curent al cheltuielilor militare este necesar și dacă aceste fonduri sunt folosite pentru prioritățile adecvate. Mai mult, astfel de comparații sunt făcute numai când economia este sănătoasă. Este improbabil faptul ca persoanele care susțin că bugetul militar să fie o anumită parte din PIB vor continua să facă asta atunci când economia este în recesiune, iar cheltuielile militare vor fi tăiate drastic.” [— Chris Hellman, „The Runaway Military Budget: An Analysis,” Friends Committee on National Legislation, March 2006, no. 705, p. 3]

De când Hellman a scris cele de mai sus, a apărut criza financiara globală, care a pornit din SUA și s-a răspândit în întreaga lume. Hellman ar putea fi surprins de faptul că există și astăzi propuneri serioase de legare a cheltuielilor militare de PIB. Chiar în 2010, unii senatori și reprezentanți americani au introdus propuneri, cerând ca 4% din PIB să fie alocat bugetului militar (fără a include sumele „suplimentare” pentru război).

Cheltuielile militare ale SUA ajută alte țări să nu cheltuie sume mari pentru apărare?

Unii afirmă că nivelul ridicat al cheltuielilor SUA permite altor națiuni să cheltuiască mai puțin. Dar această viziune pare să schimbe ordinea evenimentelor istorice:

* În timpul Războiului Rece cheltuielile militare ridicate erau ceva obișnuit în lume.
* Cheltuielile au fost reduse de către unele țări europene și asiatice la sfârșitul Războiului Rece, nu pentru că națiunile s-au simțit protejate de către SUA, ci deoarece au perceput faptul că amenințarea globală datorată Războiului Rece s-a diminuat și pur și simplu aceste cheltuieli ridicate nu mai erau necesare; globalizarea comerțului trebuia să vestească apariția unei noi ere a păcii.
* Numai Statele Unite, singura superputere globală rămasă, au menținut un buget mare pentru armată. Mulți au afirmat că acest fapt s-a datorat dorinței de întărire a poziției de singură superputere și că a fost „complexul militaro-industrial” american cel care a convins publicul larg să mențină aceste cheltuieli.
Imperiile din trecut și-au justificat poziția ca fiind benefică pentru lume. Statele Unite nu fac excepție.

Cu toate acestea, dacă această hegemonie globală și stabilitate chiar înseamnă stabilitate, pace și prosperitate pentru întreaga lume (sau pentru cea mai mare parte a acesteia) este un fapt subiectiv.
Așa cum arată indexul global al păcii din prima parte, cheltuielile militare uriașe nu au dus la obținerea păcii globale.
Din ce în ce mai multe țări puternice au urmărit o serie de politici care au contribuit la adâncirea sărăciei și, uneori, chiar la răsturnarea unor democrații funcționale în favoarea unor dictaturi sau a unor democrații mai „maleabile.” De exemplu, Osama Bin Laden a făcut parte dintr-o grupare de militanți islamiști pregătiți și finanțați de SUA să lupte împotriva Uniunii Sovietice. Bineînțeles, astăzi acești extremiști își asumă tot meritul pentru înfrângerea sovieticilor din Afganistan, fără să recunoască faptul că aceasta nu ar fi fost posibilă fără „Marele Satan,” fostul prieten devenit inamic.

Pentru cei care sperau că lumea își va reduce cheltuielile militare, SIPRI avertizează că “în vreme ce invadarea Irakului a servit poate ca un exemplu pentru alte state cu arme de distrugere în masă, ar putea avea efectul invers, unele țări sporindu-și arsenalurile, aceasta fiind singura cale pentru a preveni schimbarea cu forța a regimului.”

În vreme de război nu există civili

* Articol publicat la data de 9 septembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

În vreme de război nu există civili,” a declarat “Yossi,” liderul unei unități de pregătire a militarilor israelieni, în cadrul audierilor privind procesul intentat de părinții lui Rachel Corrie, ținute în tribunalul din Haifa, la începutul acestei săptămâni. “Atunci când scrii un manual [protocol], acel manual este pentru război,” a adăugat Yossi.
Pentru activiștii pentru drepturile omului și pentru prietenii și familia lui Rachel Corrie care se aflau în sala tribunalului, această recunoaștere deschisă a politicii statului Israel la adresa civililor – palestinieni sau străini – a stârnit un suspin simultan.
Totuși, pusă în context, această politică nu constituie o surpriză. Palmaresul acțiunilor militare israeliene, care nu au ținut cont de siguranța civililor, se întinde pe o lungă perioadă, începând cu masacrul din 1948 de la Deir Yassin, până la atacurile din Gaza 2008-2009.
Rachel Corrie, o tânără activistă pacifistă americană din Olympia, Washington, a fost zdrobită mortal de către un buldozer Caterpillar, în timp ce încerca să protejeze o casă palestiniană de la demolare, pe 16 martie 2003, la Rafah, în Fâșia Gaza.
Părinții acesteia, Cindy și Craig Corrie, au declanșat un proces civil împotriva statului Israel pentru ucidere intenționată, iar această rundă de audieri, cerute de apărarea statului, urmează mărturiilor martorilor chemați de către avocații familiei Corrie în martie 2010. Familia Corrie acuză statul de neglijență și de eșecul de a lua măsuri adecvate pentru protejarea vieții umane, acțiuni care violează atât legile israeliene, cât și legile internaționale.
Martorii au insistat că șoferul buldozerului n-o putea vedea pe Rachel Corrie din cabina sa. Avocații statului au chemat trei martori pentru a dovedi că uciderea a fost neintenționată și a avut loc într-o zonă desemnată drept „zonă militară închisă.” Situându-se în cadrul definiției unui act de război, argumentul acestora a căutat să absolve soldații israelieni de orice vină, conform legii israeliene.
Este evident că Al Qaeda consideră în regulă uciderea civililor și, se pare, că și Barack Obama a afirmat același lucru. S-a întors Evul Mediu? Au înlocuit corporațiile democrația cu feudalismul? Putem să încetăm să ne mai prefacem că așa-zisa noastră „civilizație” există, și nu este altceva decât o fațadă de cuvinte mari și mașini strălucitoare, și să ne apucăm să-i măcelărim pe cei slabi, așa cum dorește Charles Manson?