Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhivă Categorii:r Război

Fidel Castro: Originile războiului

* Articol publicat în două părți, la datele de 22 iulie și 27 iulie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Am afirmat pe 4 iulie că nici Statele Unite nici Iranul nu vor ceda: „una, datorită mândriei celui puternic, iar cealaltă, datorită împotrivirii la sclavie și a capacității de a lupta, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria omenirii…
În aproape toate războaiele, una dintre părți dorește evitarea acestora, iar, câteodată, amândouă. Cu această ocazie, războiul se va apropia chiar dacă una dintre părți nu și-l dorește, așa cum s-a întâmplat în cele două războaie mondiale, în 1914 și 1939, cu numai 25 de ani distanță între izbucnirea primului și celui de-la doilea.
Măcelurile au fost îngrozitoare, acestea nu ar fi fost dezlănțuite fără erori anterioare de calcul. Cele două părți apărau interesele imperialiste și credeau că își vor îndeplini obiectivele fără costul teribil pe care-l implică războiul.

În cazul care ne interesează: una își apără interesele naționale, absolut juste. Cealaltă urmărește interese pur materiale și are intenții nelegitime.
Dacă analizăm toate războaiele care au avut lor, începând cu istoria cunoscută a speciei noastre, una dintre părți a urmărit întotdeauna aceste obiective.
Orice iluzie că, în această ocazie, astfel de obiective ar putea fi atinse fără prețul teribil al tuturor războaielor este absolut de prisos.

Într-unul dintre cele mai bune articole publicate de site-ul Global Research în ziua de joi, 1 iulie 2010, semnat de Rick Rozoff, acesta furnizează argumente incontestabile privind intențiile Statelor Unite, de care orice persoană bine-informată trebuie să țină seama.
…Victoria poate fi obținută când unul dintre adversari știe că este vulnerabil în fața unui atac surprinzător copleșitor și devastator, fără să aibă posibilitatea de a se apăra sau de a răspunde cu aceeași monedă,” este ceea ce cred Statele Unite, potrivit autorului.
…O țară care aspiră să rămână singurul stat din istorie care și-a exercitat dominația militară totală asupra uscatului, mărilor, aerului și spațiului.”
…Pentru a menține și extinde bazele militare și trupele, portavioanele și bombardierele strategice pe toate latitudinile și longitudinile. Pentru a face asta a fost alocat un buget record după al doilea război mondial de $708 miliarde pentru anul viitor.”
A fost „…prima țară care a dezvoltat și utilizat armele nucleare…

… Statele Unite mențin 1.550 de focoase nucleare active și alte 2.200 (după unele surse 3.500) de focoase aflate în stoc alături de o combinație de vehicule de livrare terestre, aeriene și submarine.”
Arsenalul non-nuclear utilizat pentru incapacitarea și distrugerea apărării antiaeriene și strategice, de majoritatea forțelor militare, va consta în rachete balistice intercontinentale, submarine lansatoare de rachete balistice, rachete de croazieră hipersonice, și bombardiere strategice tip stealth capabile să evite radarele și astfel să scape de apărarea antiaeriană.”
Rozoff trece în revistă numeroasele conferințe de presă, întâlniri și declarații ale membrilor armatei și guvernului Statelor Unite din ultimele luni.
Acesta explică angajamentul la NATO și cooperarea reîntărită cu aliații din Orientul Apropiat, în special Israelul. Acesta afirmă că:
Statele Unite își întăresc eforturile în domeniile războiului cibernetic și spatial, care are potențialul de a distruge complet sistemele de supraveghere și comanda militară, de control, de comunicații și sistemele de calcul și de informații, lăsându-le fără apărare.”
Acesta spune despre semnarea la Praga, pe 18 aprilie, în acest an, a noului acord START între Rusia și Statele Unite, care „nu conține nicio constrângere privind capacităților americane de acțiuni globale prezente sau viitoare.”
Rozoff oferă numeroase dovezi asupra subiectului și ilustrează intențiile Statelor Unite cu un exemplu copleșitor. Acesta scrie că:
„…Departamentul Apărării explorează în acest moment anvergura completă a tehnologiilor și sistemelor pentru o capacitatea unei lovituri convenționale globale prompte (Conventional Prompt Global Strike) care ar putea furniza președintelui mai multă credibilitate și opțiuni viabile tehnic pentru abordarea de noi amenințări în curs de dezvoltare.”
Îmi mențin opinia precum orice președinte, chiar și cel mai experimentat comandant militar, nu va avea nici măcar un minut pentru a ști ce trebuie făcut dacă acest lucru nu a fost deja programat de computere.
Imperturbabil, Rozoff descrie ceea ce Global Security Network afirma într-o analiză intitulată: „Costul de testare a rachetelor pentru Prompt Global Strike al SUA ar putea ajunge la $500 milioane,” de Elaine Grossman.
Administrația Obama a cerut $239,9 milioane pentru cercetarea și dezvoltarea privind Prompt Global Strike în cadrul armatei în anul fiscal 2011… Dacă nivelul de finanțare rămâne cel anticipat în următorii ani, Pentagonul va cheltui aproximativ $2 miliarde pentru Prompt Global Strike până la sfârșitul anului fiscal 2015, potrivit documentelor privind bugetul, trimise luna trecută la Capitol Hill.”
Un scenariu terifiant comparabil cu efectele unui atac al Prompt Global Strike, în acest caz versiunea navală, a apărut în urmă cu trei ani în revista Popular Mechanics:
În Pacific, un submarin nuclear din clasa Ohio iese la suprafață, pregătit să primească comanda prezidențială de lansare. Atunci când ordinul vine, submarinul lansează o rachetă Trident II de 65 de tone către cer. În două minute, racheta călătorește cu mai mult de 6.000 de metri pe secundă. Se înălță deasupra oceanului și pătrunde în atmosfera pregătindu-se să parcurgă mii de kilometri.
La vârful parabolei sale, aflată în spațiu, racheta își separă cele patru focoase, iar acestea încep coborârea către planetă.
Călătorind cu 21.600 km/h, focoasele sunt pline cu bare de tungsten, de două ori mai dure decât oțelul.
Ajunse deasupra țintelor, focoasele detonează, împrăștiind peste regiune mii de bare metalice, fiecare fiind mai distrugător decât un proiectil de calibrul 50. Orice obiect aflat pe o rază de 300 de metri este distrus de această furtună metalică
.”
Rozoff explică imediat declarația de pe 7 aprilie a generalului Leonid Ivașov, șeful statului major al forțelor armate ruse, într-un editorial intitulat „Surpriza nucleară a lui Obama.”
În același editorial, Ivașov se referă la discursul președintelui american de la Praga, de anul trecut:
Existența a mii de arme nucleare este cea mai periculoasă moștenire a Războiului Rece” – și la semnarea acordului START II în același oraș pe 8 aprilie, Rozoff citându-l pe autor, care afirma:
Niciun exemplu al sacrificiului vreunui membru al elitelor americane pentru binele omenirii sau popoarelor altor țări nu poate fi găsit în istoria SUA din ultimul secol. Am fi realiști să ne așteptăm ca apariția unui președinte afro-american la Casa Albă să schimbe filozofia politică tradițională a țării, îndreptată către obținerea dominației globale? Cei care considera așa ceva posibil ar trebui să realizeze de ce Statele Unite – țara cu un buget militar deja mai mare decât al tuturor celorlalte țări ale lumii împreună – continuă să cheltuiască sume imense de bani pregătindu-se pentru război.”
… Conceptul Prompt Global Strike prevede o lovitură concentrată folosindu-se câteva mii de arme convenționale pe parcursul a 2-4 ore, care să distrugă complet infrastructura țării țintă și, astfel, s-o forțeze să capituleze.

Conceptul Prompt Global Strike are scopul menținerii monopolului SUA în sfera militară și a adâncirii abisului dintre aceasta și restul lumii. Combinată cu desfășurarea scutului anti-rachetă, care se presupune că va menține SUA imună la lovituri punitive din parte Rusiei și Chinei, inițiativa Prompt Global Strike va transforma Washingtonul într-un dictator global al erei moderne.”
În esență, noua doctrină nucleară a SUA este un element al noii strategii de securitate americană, care poate fi descrisă mai adecvat drept o strategie a impunității totale. Statele Unite își măresc bugetul militar, utilizează NATO pe post de jandarm global și planifică exerciții real-life în Iran pentru a testa eficiența inițiativei Prompt Global Strike în practică. În același timp, Washingtonul vorbește despre o lume liberă de arme nucleare.”
În esență, Barack Obama încearcă să amăgească lumea vorbind despre o omenire liberă de arme nucleare, care vor fi înlocuite de alte arme extrem de distructive, ideale pentru a teroriza alte state și pentru atingerea obiectivului noii strategii a impunității totale.
Yankeii cred că atacul asupra Iranului este foarte aproape. Uniunea Europeană este așteptată să anunțe noi sancțiuni împotriva Iranului pe 26 iulie.[ Și a făcut-o: BBC – EU tightens sanctions over Iran nuclear programme – n.trad.]
Ultima întâlnire 5+1 a avut loc pe 2 iulie, după care președintele iranian Mahmoud Ahmadinejad a afirmat că țara sa „nu va reveni la negocierile de la sfârșitul lunii august cu participarea Braziliei și Turciei.”
Un oficial de rang înalt al UE a declarat că „nici Brazilia, nici Turcia nu vor fi invitate să ia parte la convorbiri, cel puțin nu la acest nivel.”
Ministrul de externe iranian Manouchehr Mottaki a declarat că el este în favoarea sfidării sancțiunilor internaționale și continuarea programului de îmbogățire a uraniului.”
De joi, 5 iulie, în fața reiterării europenilor că vor promova măsuri adiționale împotriva Iranului, această țară a răspuns că nu va mai negocia până în septembrie.
În fiecare zi, posibilitățile de depășire a obstacolelor insurmontabile se reduc și mai mult.
Ceea ce se va întâmpla este atât de evident încât poate fi prevăzut aproape exact.

Cât despre mine, trebuie să-mi fac autocritica; am comis o eroare afirmând pe 27 iunie că războiul va izbucni joi, vineri sau cel mai târziu sâmbătă. Se știa deja că navele de război israeliene se îndreptau către obiectiv, alături de fortele navale ale yankeilor. Ordinul de percheziționare a navelor comerciale iraniene fusese dat deja.

Totuși, nu am realizat că mai era un pas de făcut: confirmarea negării permisiunii de inspectare a flotei sale comerciale din partea Iranului. În analizarea limbajului supărător al Consiliului de Securitate, privind impunerea sancțiunilor asupra acelei țări, nu am observat acel detaliu care revela întregul efect al ordinului de inspecție. Era singurul lucru care lipsea.
Perioada de 60 de zile oferită de Consiliul de Securitate pe 9 iunie, pentru a primi informații în conformitate cu rezoluția, expiră pe 8 august.
Dar, ceva cu adevărat lamentabil s-a întâmplat. Lucram la ultimul material asupra subiectului delicat, redactat de Ministerul Afacerilor Externe din Cuba, iar respectivul document nu conținea două paragrafe cheie – ultimele două rezoluții sus-menționate – care afirmau textual:
Cerem în 90 de zile un raport de la directorul general al IAEA asupra chestiunii dacă Iranul a demonstrat în totalitate și a confirmat suspendarea tuturor activităților menționate în rezoluția 1737 (2006), precum și a procesului de urmare de către Iran a tuturor pașilor ceruți de comisia de conducere IAEA și de alte dispoziții ale rezoluțiilor 1737 (2006), 1747 (2007), 1803 (2008) și de această rezoluție, către comisia de conducere IAEA și în paralel către Consiliul de Securitate pentru aprecierea acestora;”
Afirmăm că se vor reconsidera acțiunile Iranului prin prisma raportului menționat în paragraful 36 de mai sus, ce va fi formulat în 90 de zile și:
(a) că se va suspenda implementarea măsurilor dacă și atâta timp cât Iranul își suspendă toate activitățile de îmbogățire și reprocesare, inclusiv cercetarea și dezvoltarea, verificate întocmai de IAEA, pentru a permite negocieri de bună credință spre a ajunge la un rezultat acceptabil mutual;
(b) că se vor încheia măsurile specificate în paragrafele 3, 4, 5, 6, 7 și 12 ale rezoluției 1737 (2006), precum și în paragrafele 2, 4, 5, 6 și 7 ale rezoluției 1747 (2007), paragrafele 3, 5, 7, 8, 9, 10 și 11 din rezoluția 1803 (2008), precum și în paragrafele 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 21, 22, 23 și 24 de mai sus, imediat ce se va determina, urmând recepționării raportului menționat în paragraful de mai sus, că Iranul și-a îndeplinit în totalitate obligațiile sale conform rezoluților legate de acest fapt ale Consiliului de Securitate și că a întrunit cerințele comisiei de conducere IAEA, confirmate astfel de comisia de conducere IAEA;
(c) că, în eventualitatea în care raportul va arăta că Iranul nu s-a conformat rezoluțiilor 1737 (2006), 1747 (2007), 1803 (2008) și acestei rezoluții, va adopta alte măsuri corespunzătoare conform articolului 41 din capitolul VII al Cartei ONU, pentru a convinge Iranul să se supună acestor rezoluții și cerințelor IAEA și subliniază că decizii suplimentare vor fi cerute dacă astfel de măsuri adiționale vor fi necesare
…”

Un compañero de la minister, după o muncă exhaustivă de mai multe ore făcând fotocopii ale tuturor acestor documente, a adormit. Nerăbdarea mea de a obține informații și schimbul de opinii asupra acestor subiecte delicate au făcut posibilă descoperirea acestei omisiuni.
Din punctul meu de vedere, Statele Unite și aliații din NATO și-au spus ultimul cuvânt. Două state puternice cu autoritate și prestigiu nu și-au exercitat dreptul de veto asupra perfidei rezoluții ONU. [Rusia și China – n.trad.]
Era singura posibilitate de a câștiga timp pentru căutarea unei formule de salvare a păcii, un obiectiv care le-ar fi adus acestora mai multă autoritate pentru a continua să lupte pentru asta.
Astăzi, totul atârnă de un fir de ață.
Principala mea intenție a fost să avertizez opinia publică internațională despre ceea ce se întâmplă.
În parte, mi-am îndeplinit obiectivul, observând ce se întâmplă, ca un lider politic care, de mulți ani, s-a confruntat cu imperiul, cu blocadele sale și crimele sale indescriptibile. Dar nu fac asta din răzbunare.
Nu voi ezita, chiar dacă există riscul de a-mi compromite modesta mea autoritate morală.
Voi continua să scriu reflecții [esp: reflexiones] asupra subiectului. Vor mai fi câteva după asta, pentru a continua aprofundarea subiectului în iulie și august, dacă nu cumva are loc vreun incident care să declanșeze armele letale îndreptate unul împotriva celuilalt.
Mi-au plăcut foarte mult jocurile finale ale Cupei Mondiale la fotbal și partidele de volei în care echipa noastră se îndreaptă către șefia grupei sale din Liga Mondială [World League] a acelui sport.

Fidel Castro Ruz
Julio 11 de 2010
8 y 14 p.m.

* Tradus și adaptat de aici: granma.cu
* Versiunea în spaniolă: http://www.granma.cubaweb.cu/secciones/ref-fidel/art204.html

Avalanșa minciunilor puterii

* Articol publicat la data de 23 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

În ultima săptămână, o serie de personaje au încercat să inducă ideea că aparatul de stat este supradimensionat, fiind necesare disponibilizări masive. Mai întâi Mugur Isărescu afirma că în 1990 România avea 800.000 de bugetari, iar acum are 1,4 milioane. La câteva zile și Silviu Prigoană afirma că Polonia are mai puțini bugetari (chiar numeric, nu numai procentual) decât România, oferind chiar date pe hârtie. Acesta să fie oare adevărul? Dacă încerci să cauți astfel de date pe internet, vei constata că nu sunt chiar așa de ușor de găsit. Nu există analize comparative, ci doar date separate, pe care va trebui să le compari personal. Dar, cifrele nu mint niciodată și, deși, se pare că în România nimănui nu-i place matematica, voi prezenta o serie de statistici detaliate, privind situația angajaților din sectorul public, în câteva țări europene. Am ales, pentru comparație, trei țări foste comuniste (Polonia, Ungaria și Bulgaria) și trei țări dezvoltate (Olanda, Italia și Danemarca).
Mai jos aveți un tabel cu numărul lucrătorilor din sectorul public în aceste țări. Datele provin de la Organizația Internațională a Muncii (ILO), prin Laborsta: http://laborsta.ilo.org/ Anul înregistrării datelor este 2008, mai puțin în cazurile Poloniei și Olandei, aici fiind 2007. Datele cuprind numărul lucrătorilor pe sectoare economice. Diferența între numărul total al angajaților din sectorul public și cei din domeniile prezentate este dată de angajații din cadrul companiilor de stat. Se poate observa că România nu este în niciun caz pe primul loc în Europa în ceea ce privește numărul lucrătorilor din sectorul public. Luați numai cazul Danemarcei, unde aproape 17% din populația totală lucra în sectorul public în anul 2008, față de mai puțin de 8% în cazul României. Pentru România, ILO primește aceste date de la INS. Din păcate site-ul Laborsta-ILO nu permite o legătură directă către aceste date, cei interesați trebuie să caute informațiile pentru fiecare țară personal, în tabelul principal.

Țara România Polonia Ungaria Bulgaria Olanda Italia Danemarca
Administrație publică, apărare și forte polițienești
(mii)
475,7 894,4 265,5 131,6 439,9 1.358,4 135,6
% din pop.totală 2,19% 2,34% 2,60% 1,66% 2,64% 2,25% 2,45%
Educație
(mii)
373,1 958,3 266,5 172,0 405,8 1.285,4 200,2
% din pop.totală 1,72% 2,51% 2,61% 2,17% 2,44% 2,13% 3,61%
Sănătate și asistență socială
(mii)
315,2 548,8 191,7 106,6 746,2 746,5 442,2
% din pop.totală 1,45% 1,44% 1,88% 1,34% 4,49% 1,24% 7,99%
Alte servicii sociale
(mii)
58,8 148,1 38,2 47,3 44,9 84,8 57,7
% din pop.totală 0,27% 0,39% 0,37% 0,60% 0,27% 0,14% 1,04%
Total lucrători sector public
(mii)
1.723,4 3.619,8 838,7 627,6 1.859,8 3.618,2 937,5
% din pop.totală 7,95% 9,48% 8,22% 7,91% 11,19% 6,01% 16,94%
Populație totală
(milioane)
21,68 38,16 10,19 7,93 16,61 60,23 5,53

Sursa: laborsta.ilo.org
* Calculul procentului lucrătorilor din sectorul public, s-a făcut pentru următoarele populații luate în considerare: România-21.680.974 (recensământ 2002), Polonia-38.163.895 (estimare 2010), Ungaria-10.198.315 (recensământ 2001), Bulgaria-7.932.984 (recensământ 2001), Olanda-16.611.900 (estimare 2010), Italia-60.231.214 (estimare 2009), Danemarca-5.534.738 (estimare 2009).

Din graficul de mai jos se poate observa că ne aflăm printre ultimele țări la numărul de medici/cap de locuitor: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tps00044&plugin=1

Țara Belgia Norvegia Austria România Polonia Olanda Turcia
Medici/100.000 locuitori 401,6 387,8 374,2 222,0 219,1 192,4 139,3
Anul 2007 2007 2007 2007 2007 1999 2003

Sursa: Eurostat

Nu excelăm nici în privința numărului de elevi care revin unui profesor în clasele primare: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tps00054&plugin=1
Desigur, în cazul României acest lucru provine și de la demografia absolut nesănătoasă. Țările dezvoltate aflate pe ultimele poziții au o rată a mortalității/natalității ceva mai bună decât România, de aici și numărul relativ mare de copii. Datele sunt pentru anul 2007.

Țara Liechtenstein Lituania Grecia România Marea Britanie Franța Turcia
Nr. mediu elevi/profesor 9,6 10,0 10,1 16,9 19,4 19,7 26,2

Sursa: Eurostat

România are și printre cei mai puțini ofițeri de poliție din Europa: http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=crim_plce&lang=en Datele sunt pentru anul 2007.

Țara Turcia Germania Franța Polonia România Cehia Olanda
Nr. ofițeri de poliție 329.533 250.353 238.478 98.337 45.391 44.101 35.923
% din pop.totală 0,45% 0,31% 0,36 0,26% 0,21% 0,43% 0,22%

Sursa: Eurostat

Eurostat și ILO nu oferă statistici pentru Marea Britanie, dar am găsit informațiile direct de la sursă. Numărul angajaților din sectorul public britanic, pentru trimestrul IV al anului 2009, era de 6,098 milioane.[http://www.statistics.gov.uk/cci/nugget.asp?id=407] Asta înseamnă 9,91% din populația totală (61.500.000, estimare 2008).

Așadar, acești oameni care apar în mass-media și oferă date incorecte mint, sunt dezinformați sau neinformați?

* Legături utile:
Anul 2009 în Europa în statistici: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-CD-09-001/EN/KS-CD-09-001-EN.PDF

Viața mea alături de talibani

* Articol publicat la data de 3 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Mullah Abdul Salam Zaeef a fost ambasadorul taliban în Pakistan în 2001 și una dintre figurile cele mai cunoscute ale mișcării de după evenimentele 9/11. Acesta și-a publicat memoriile, în care oferă o mărturie oculară și ilustrează viața din Afganistan începând din anul 1979.
În punctul culminant al războiului, se aflau peste 100.000 de soldați sovietici în Afganistan. Milioane de civili părăsiseră țara și aproximativ un milion de mujahedini și-au pierdut viețile. Ultimii ani ai războiului au fost marcați de intensificarea brutalității luptelor.

Războiul era o chestiune de viață și moarte; deseori șansa era singurul lucru ce separa cele două. Am fost prins de nouă ori în ambuscadele rușilor în timp ce luptam și intram și ieșeam din Pakistan. De opt ori Allah m-a salvat de la moarte sigură, o singură dată fiind rănit.
În Khushab, un obuz m-a proiectat în aer dintr-un loc ce a fost răvășit de gloanțe o secundă mai târziu. Doi dintre prietenii mei au murit într-o explozie de mortier la Nelgham din care abia am scăpat; rușii minaseră câteva lăzi cu mortiere lăsate în urmă. Cu toate că stăteam la doar câțiva metri atunci când au explodat, am scăpat fără o zgârietură pe corp.
Atunci când m-am alăturat jihadului aveam doar 15 ani. Nu știam cum să trag cu un Kalașnikov sau să conduc oamenii. Nu știam nimic despre război. Dar linia frontului rusesc era un teren experimental dur și în cele din urmă am condus câteva grupuri de mujahedini la Abasabad, Mahalajat, Arghandab, Khushab și Sanzari.
De multe ori am fost înconjurați de trupele rusești, așa cum s-a întâmplat odată la Mahalajat. Rușii ne încercuiseră, tăindu-ne singura cale de retragere, fiind aflați pe un teren înalt în jurul nostru.
S-au apropiat de noi pe măsură ce ne-au bombardat din munți și din zona deșertului Sufi Saheb. Nu am găsit nicio ieșire și nici nu eram suficient de mulți pentru a sparge liniile rusești. Cu toate că și-au adus mai multe trupe de la Bana la Wokanu, tot am reușit să rezistăm pe poziții.
Nu ne aflam departe de pozițiile trupelor mujahedinilor de la Panjwayi, Nakhunay și Zalakhan, care puteau să ne trimită ajutor repede, dar nu aveam nicio posibilitate de a-i contacta și rămâneam și fără muniție. Intram în criza de timp; nouă mujahedini se alăturaseră martirilor și alți zece de la diferite grupuri fuseseră răniți.
Situația devenea disperată și am realizat că nu mai puteam rezista prea mult fără întăriri și provizii noi. Aveam nevoie de ajutor urgent. Mullah Mohammad Sadiq și eu am hotărât că ar fi cel mai bine să încercăm să ne strecurăm printre liniile rusești.
Cunoșteam mulți mujahedini în Panjwayi și aveam șanse mari să obținem sprijinul de care aveam nevoie. Puteam să adun trupe și să mă întorc să atac liniile rusești din spate, deschizând un culoar pentru retragerea mujahedinilor răniți.
Dar puteam oare să trec? Singura opțiune era să trec direct printre liniile rusești. Am hotărât să plec împreună cu unul dintre săteni și mă prefac că sunt fermier. Într-un sat vecin, prietenii mei mi-au căutat prin buzunare și au scos tot ce ar fi putut să mă identifice ca fiind mujahedin. Un sătean a fost de acord să mă ia pe motocicleta sa și am plecat către liniile rusești. Când am ajuns la Sarpoza venind de la Chilzina, un soldat al armatei afgane a ieșit în fața noastră îndreptându-și Kalașnikovul spre noi.
Soldatul a strigat de la distanță. „Bine ai venit, Ashrar! Te-am văzut în sat când te pregăteau prietenii tăi.” I-am explicat că suntem civili; „Casele noastre sunt acolo,” am spus, arătând spre niște case aflate ceva mai departe pe drum. „Mergem la Mirwais Mina, nu știm despre ce vorbești.” Soldatul a părut confuz și ne-a spus să ne dăm jos de pe motocicletă.
Fără niciun avertisment, mi-a înfipt un pix în braț și a început să mă percheziționeze. Pixul s-a rupt și jumătate mi-a rămas în braț. Sângele a țâșnit din rană și curând mâneca mi-a devenit purpurie. M-a căutat peste tot, dar nu găsit nimic.
Săteanul a jurat că locuiam în satul său de foarte mult timp. Brațul a început să-mi tremure și am putut vedea capătul pixului ieșind afară. I-am repetat povestea soldatului: despre cum locuiam în satul Ghani, unde era casa mea și că nu aveam vreo legătură cu mujahedinii. Eram doar un fermier.
După ce soldatul ne-a permis să ne urcăm înapoi pe motocicletă, săteanul a accelerat, spunându-mi peste umăr că numele soldatului era Bismillah și că era cunoscut pentru cruzimea sa. „În ultimele luni”, mi-a explicat acesta, „35 de oameni au fost împușcați în spate”. Bismillah era responsabil pentru majoritatea acestor crime.
Am ajuns teferi la Panjaw Wali, dar îmi amintesc că am fost tensionat întreg drumul. Niciun foc nu s-a tras asupra noastră. La Jendarma, am văzut mai mulți soldați și am ocolit zona. Am ajuns la Panjwayi în aceeași zi, ajungând într-un final în satul Mirwais Nika. Mi-a luat trei zile să adun mai mult de două sute de mujahedini.

În a treia noapte ne-am deplasat la Zalakhan și am plecat către Anguriyan și Taymuriyan. Apropiindu-ne de inamic din spate pentru a ajunge la Mullah Mohammad Sadiq, am atacat câteva poziții guvernamentale și am rupt cordonul de securitate.
Forțele guvernului afgan și aliații lor ruși era acum separați în două grupuri. Câțiva dintre soldații inamici, surprinși de atac, și-au aruncat armele și au fugit.
Am reușit să asigurăm o cale de acces în mijlocul confuziei și am evacuat mujahedinii răniți și cadavrele martirilor. Atacul nostru a provocat consternare printre inamici și aceștia s-au retras, punând capăt asediului asupra Karesh.”

Acesta este un extras din cartea „Viața mea alături de talibani” de Abdul Salam Zaeef. Publicată de Scribe.
Născut în sudul Afganistanului în 1968, acesta a participat la majoritatea evenimentelor istorice din timpul vieții sale; ca mujahedin în războiul din anii ’80 împotriva sovieticilor, de la poziția administrativă ocupată în mișcarea talibană, la închiderea sa în închisoarea Guantánamo, până la rolul de avocat public și critic al guvernului pro-american Karzai de după eliberarea sa din 2005. Trăiește în Kabul.

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială

* Articol publicat la data de30 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

În prima și a doua parte a acestui eseu a fost analizată strategia geopolitică a SUA și NATO după căderea Uniunii Sovietice, pentru expansiunea imperiului american și prevenirea nașterii unei noi superputeri, înfrânând Rusia și China. Această parte examinează implicațiile acestei strategii în ultimii ani; ca urmare a apariției unui nou război rece, alături de analiza războiului din Georgia, de tentativele de schimbare a regimului din Iran, lovitura de stat din Honduras, extinderea teatrului de război afgano-pakistanez și propagarea conflictului în Africa Centrală. Această evoluție a noului război rece și a războaielor regionale duc lumea mai aproape de un nou Război Mondial. Pacea este posibilă numai dacă uneltele și motoarele imperiilor sunt distruse.

*** Europa de Est: Linia întâi a noului război rece

În 2002, ziarul The Guardian informa că, “Acumularea de forțe militare americane în fostele republici sovietice din Asia Centrală crește temerile la Moscova că Washingtonul exploatează războiul din Afganistan cu scopul de a stabili o prezență militară permanentă în regiune.” În plus, “Construcția grabnică a bazelor militare ale SUA trage semnale de alarmă și la Beijing.”[1]

În 2004, apăreau informații care indicau că strategia americană “are scopul poziționării forțelor SUA de-a lungul ‘arcului de instabilitate’ care trece prin Caraibe, Africa, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală și Asia de Sud-Est. În aceste părți ale lumii – în general săracă și instabilă – conducătorii militari văd apariția viitoarelor conflicte majore care ar putea amenința interesele SUA.”[2]

În 2005, se afirma că au loc negocieri între SUA și Polonia din anul 2002, alături de alte țări, “asupra posibilității înființării unei baze europene pentru interceptarea rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.” În plus se mai preciza că, “o astfel de bază nu s-ar fi putut imagina înainte ca Polonia să se alăture NATO în 1999.”[3]

În noiembrie 2007 se anunța că, “Rusia a amenințat cu amplasarea de rachete cu rază scurtă de acțiune în apropierea granițelor Uniunii Europene, dacă Statele Unite refuză să abandoneze planurile de construire a unui scut de apărare anti-rachetă.” Un general “al armatei ruse a declarat că rachetele Iskander ar putea fi amplasate în Belarus dacă propunerea SUA de plasare a 10 rachete interceptoare și a unui radar în Polonia și Cehia merge înainte.” Putin “a amenințat de asemenea că arsenalul nuclear al Rusiei va lua în colimator ținte din Europa.” Cu toate acestea, “Washingtonul pretinde că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva unor state ca Iranul, pe care americanii îl acuză că încearcă să dezvolte arme nucleare ce într-o zi ar putea lovi Occidentul.”[4]

Această afirmație este însă una absurdă, așa cum au afirmat în mai 2009 specialiștii ruși și americani care au dat publicității un raport care spunea că “Iranul are nevoie de cel puțin 6-8 ani pentru producerea unei rachete care să aibă o rază de acțiune suficient de mare încât să amenințe Europa și doar un ajutor extern ilicit și un efort concertat și extrem de vizibil de cel puțin un deceniu ar putea produce tehnologia necesară pentru a construi o rachetă capabilă să amenințe Statele Unite.”[5] În decembrie 2007, documentul National Intelligence Estimate (NIE), emis de toate cele 16 agenții de informații ale SUA informa că, “Iranul și-a oprit programul nuclear militar în 2003 și de atunci acesta a rămas înghețat.”[6] Citește mai mult din acest articol

Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 2 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

Drept consecință a geo-strategiei SUA în ceea ce Brzezinski numea “Balcanii globali,” Statele Unite au lucrat împreună cu organismele neguvernamentale (NGO) pentru a “promova democrația” și “libertatea” în fostele republici sovietice, jucând un rol din spatele scenei în instigarea la ceea ce au fost intitulate “revoluțiile colorate,” care au instalat lideri-marionetă favorabili SUA și Occidentului pentru promovarea intereselor Vestului, atât economice cât și strategice.

Partea a doua a acestui eseu analizează revoluțiile colorate, ca fiind o stratagemă cheie pentru impunerea Noii Ordini Mondiale. “Revoluția colorată” sau “de catifea” constituie o tactică politică de expansiune a NATO și a influenței SUA până la granițele Rusiei și eventual Chinei; urmând linia scopurilor primare ale strategiei SUA în cadrul Noii Ordini Mondiale: de a înfrâna Rusia și China și de a preveni nașterea unei puteri care sa conteste rolul SUA în regiunea respectivă.

Aceste revoluții sunt portretizate de media occidentală ca revoluții populare democratice, în care oamenii respectivelor națiuni cer responsabilitate guvernamentală și democratică de la liderii lor despotici și de la sistemele lor politice arhaice. Cu toate acestea, realitatea este departe de ceea ce aceste imagini utopice sugerează. ONG-urile și media occidentale au finanțat masiv și au organizat grupările de opoziție și mișcările de protest, în mijlocul unor alegeri, creând percepția publică de fraudă electorală pentru mobilizarea unor mișcări de protest masive, pentru a solicita ca alesul „lor” să ajungă la putere. S-a întâmplat de asemenea ca acesta din urmă să fie și candidatul preferat de SUA-Occident, a cărui campanie a fost deseori finanțată de către Washington; iar acesta să propună politici amiabile la adresa SUA și condiții economice neoliberale. În final, sunt oamenii cei care pierd, așa cum speranțele lor pentru schimbare adevărată și responsabilitate guvernamentală le sunt negate de influența exercitată de SUA asupra liderilor lor politici.

Revoluțiile de catifea au și un efect de antagonizare asupra Chinei și Rusiei, prin apariția unor protectorate americane la granițele lor, pe măsură ce multe foste membre ale Pactului de la Varșovia caută apropierea relațiilor politice, economice și militare cu SUA. Acest fapt exacerbează tensiunile între Vest pe de o parte și China și Rusia de cealaltă parte; lucru care în cele din urmă va duce la un potențial conflict între cele două blocuri.

*** Serbia

Serbia a înregistrat propria sa “revoluție colorată” în octombrie 2000, care a dus la răsturnarea liderului sârb Slobodan Milosevic. Așa cum Washington Post remarca în decembrie 2000, din 1999 încoace, Statele Unite au abordat o “strategie electorală” majoră pentru îndepărtarea lui Milosevic, pe măsură ce “consultanții finanțați de SUA au jucat un rol crucial din spatele scenei în aproape fiecare fațetă a campaniei anti-Milosevic, ocupându-se de sondaje secrete, pregătind mii de activiști ai opoziției și ajutând la organizarea unei numărători paralele a voturilor. Contribuabilii americani au plătit pentru 5.000 de spray-uri cu vopsea folosite de activiștii opoziției pentru pictarea de graffiti anti-Milosevic pe zidurile din Serbia, și pentru 2,5 milioane de afișe cu sloganul „E terminat,” care a devenit motto-ul revoluției.” În plus, potrivit lui Michael Dobbs, care scria în Washington Post, aproximativ “20 de lideri ai opoziției au acceptat o invitație din partea National Democratic Institute (NDI) în octombrie 1999 la un seminar la Marriott Hotel în Budapesta.”

Interesant, “Unii dintre americanii implicați în campania anti-Milosevic au declarat că erau conștienți de activitatea CIA la sediile de campanie, dar nu știu exact cu ce se ocupa agenția acolo. Orice ar fi fost, aceștia au concluzionat că nu a avut un efect determinant. Rolul principal a fost jucat de către US State Department și de către U.S. Agency for International Development, agenția de asistență externă a guvernului SUA, care au canalizat fondurile prin contractori non-comerciali și grupuri non-profit precum NDI și replica sa republicană, International Republican Institute (IRI).”

NDI (National Democratic Institute), “a lucrat îndeaproape cu partidele de opoziție sârbe, iar IRI și-a concentrat atenția pe Otpor, care a servit drept element de fundație pentru organizarea și ideologia revoluției. În martie, IRI a plătit pentru ca două duzini de lideri ai Otpor să participe la un seminar asupra rezistenței non-violente la Hilton Hotel în Budapesta.” La seminar, “studenții sârbi au fost pregătiți pentru chestiuni precum organizarea de greve, pentru comunicarea prin simboluri, pentru învingerea fricii și pentru subminarea autorității unui regim dictatorial.”[1]

Așa cum dezvăluia New York Times, Otpor, principalul grup de opoziție a studenților, a primit fonduri masive de la National Endowment for Democracy (NED), o organizație pentru “promovarea democrației” finanțată de Congresul SUA. United States Agency for International Development (USAID) a acordat fonduri Otpor, la fel cum a făcut și International Republican Institute, “un alt grup non-guvernamental de la Washington finanțat parțial de către A.I.D.”[2] Citește mai mult din acest articol

Drumul către pierzanie – Originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 26 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

*** Introducere

În fața colapsului economic global, perspectiva unui război internațional este pe un curs ascendent. Istoric, perioadele de declin ale imperiilor și crizele economice au fost marcate de violențe internaționale sporite și războaie. Declinul marilor imperii europene a fost marcat de Primul Război Mondial și de al Doilea Război Mondial, cu Marea Criză având loc în perioada intermediară.

În prezent, lumea este martoră la declinul imperiului american, un produs al celui de-al Doilea Război Mondial. Ca hegemon imperial post-război, America a condus sistemul monetar internațional și a domnit ca un campion și arbitru al politicii economice globale.
Pentru a conduce politica economică globală, Statele Unite au creat cea mai mare forță militară din istorie. Controlul constant asupra economiei globale necesită o prezență militară constantă și anumite acțiuni în acest sens.
Acum, faptul că atât imperiul american cât și politica economică globală se află în declin, colapsul fiind iminent, perspectiva unui sfârșit violent al erei imperiale americane pare a fi tot mai aproape.

Acest eseu este împărțit în trei părți distinctive. Prima parte, intitulată „Originile celui de-al III-lea război mondial,” este împărțită în cinci capitole și tratează strategia geopolitică a SUA-NATO de la sfârșitul Războiului Rece, până la începutul Noii Ordini Mondiale, evidențiind strategia imperialistă occidentală care a condus la războiul din Iugoslavia și la “War on Terror.” Partea a doua, intitulată „Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial,” analizează rolul „revoluțiilor de catifea” sau „revoluțiilor colorate” în strategia imperialistă a SUA, concentrându-se pe stabilirea unei hegemonii asupra Europei Răsăritene și Asiei Centrale. A treia parte, intitulată „Un nou război pentru o nouă ordine mondială,” analizează caracterul strategiei imperialiste în ceea ce privește edificarea unei Noi Ordini Mondiale, concentrându-se pe intensificarea conflictelor din Afganistan, Pakistan, Iran, America Latină, Europa Răsăriteană și Africa; și potențialul pe care îl au aceste conflicte pentru declanșarea unui nou război mondial cu China și Rusia.

*** Definirea unei noi strategii imperialiste

În 1991, odată cu colapsul Uniunii Sovietice, politica externă a SUA-NATO a trebuit să-și recontureze rolul sau în lume. Războiul Rece a servit ca mijloc de justificare a expansiunii imperialiste americane de-a lungul și de-a latul planetei cu obiectivul declarat de a înfrâna amenințarea sovietică. Însăși NATO a fost creată și a existat având drept scop făurirea unei alianțe anti-sovietice. După dispariția URSS, NATO nu mai avea un motiv de a exista, iar Statele Unite trebuiau să găsească un nou obiectiv pentru propria strategie imperialistă globală.

În 1992, US Defense Department, sub conducerea Secretarului Apărării Dick Cheney, l-a pus pe Sub-Secretarul pentru Politică Defensivă de la Pentagon, Paul Wolfowitz, să realizeze un document pentru a ghida politica externă americană în era post-Război Rece, cunoscut ulterior sub denumirea de “New World Order.”

Defense Planning Guidance” a ieșit la iveală în 1992, dezvăluind că, “Într-o aserțiune politică complet nouă care se afla în faza finală a conceptului, Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică și militară a Americii în era post-Război Rece va fi aceea de a asigura că nu va fi permisă apariția unei superputeri rivale în Europa Occidentală, Asia sau în teritoriile fostei Uniuni Sovietice,” și că, “Acest document strict-secret argumentează în favoarea unei lumi dominate de o singură superputere a cărei poziție poate fi perpetuată printr-o comportare constructivă și suficientă putere militară pentru a împiedica orice națiune sau grup de națiuni să conteste întâietatea Americii.”

Adițional, “noul concept schițează o lume în care există o singură superputere dominantă ai cărei lideri trebuie să mențină mecanismele pentru împiedicarea competitorilor potențiali chiar și de la a aspira la un rol regional sau global mai important.” Printre provocările necesare pentru supremația americană, documentul postula războaie regionale împotriva Irakului și Coreei de Nord și identifica China și Rusia ca pe principalele amenințări. În plus, sugera că Statele Unite “ar putea de asemenea să ia în considerare extinderea angajamentelor de securitate ale națiunilor din Europa Centrală și Răsăriteană, într-un mod asemănător celor existente cu Arabia Saudită, Kuweit sau alte state arabe din zona Golfului Persic.”[1]

*** NATO și Iugoslavia

Războaiele din Iugoslavia pe parcursul anilor ’90 au servit drept justificare pentru continuarea existenței NATO și pentru expansiunea intereselor imperialiste americane în Europa Răsăriteană.
Banca Mondială și FMI au asigurat scenariul prin destabilizarea Iugoslaviei. După moartea dictatorului iugoslav Josip Tito din 1980, a apărut o criză de conducere. În 1982, oficialii aflați la conducerea politicii externe americane au orchestrat acordarea unei serii de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, sub umbrela nou-createi Structural Adjustment Programs (SAPs), pentru a debloca criza celor 20 de miliarde $ datorate SUA. Efectele împrumuturilor au fost acelea că au „declanșat un haos politic și economic… Criza economică a amenințat stabilitatea politică… și de asemenea a amenințat agravarea tensiunilor etnice mocnite.”[2]

În 1989, Slobodan Milosevic a devenit președintele Serbiei, cea mai mare și mai puternică republică a Iugoslaviei. Tot în 1989, premierul iugoslav a călătorit în USA pentru a se întâlni cu președintele George H.W. Bush pentru a negocia un alt pachet de ajutor financiar. În 1990, a demarat un program comun Banca Mondială/FMI, iar cheltuielile Iugoslaviei au fost monitorizate pentru plata datoriilor. Ca rezultat, programele sociale au fost demolate, moneda s-a devalorizat, salariile au înghețat, iar prețurile au crescut. Reformele au alimentat tendințele secesioniste care s-au hrănit atât cu factorii economici cât și cu diviziunile etnice, asigurând în cele din urmă secesiunea de facto a republicilor Croația și Slovenia în 1991.[3]

În 1990, serviciile americane de informații au dezvăluit o estimare (National Intelligence Estimate), prevestind că Iugoslavia s-ar putea fragmenta, izbucnind un război civil, raportul considerându-l vinovat pe președintele sârb Slobodan Milosevic pentru destabilizarea ce urma să vină.[4] Citește mai mult din acest articol

De ce se oferă femeile cecene voluntar pentru misiuni sinucigașe? – II

* Articol publicat la data de 9 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Când națiunea s-a întors din exil, după moartea lui Stalin, a fost exclusă de la slujbele bune și traumatizați de experiența avută, cecenii au devenit cunoscuți ca gangsterii Uniunii Sovietice. Mafia cecenă a devenit renumită pentru brutalitatea și impenetrabilitatea sa.

Tinerii născuți în exil au încercat să restaureze cultura distrusă. Lucrând în Groznîi, unde până și vorbitul în cecenă era suficient pentru a fi arestat între 1960 și 1970, aceștia au pus în scenă piese de teatru și au scris poeme, despre războaiele din Caucaz, deportarea și viața zilnică.

Numele date copiilor reflectă atenția acordată istoriei. Un băiat, de exemplu, a fost născut în satul montan Vedeno în 1965. Tatăl său, Salman Basayev, l-a numit Shamil după liderul din secolul al XIX-lea. Acesta va reuși chiar să depășească faima predecesorului său pentru cruzimea sa.

Așadar, odată cu ivirea anilor ’90, și dezintegrarea Uniunii Sovietice, rușii și cecenii erau mai divizați ca niciodată. Mulțimi uriașe se adunau în centrul orașului Groznîi, pentru a discuta trecutul și viitorul națiunii și pentru a dansa zikr – ritualul circular al Sufi. Rușii, care constituiau încă o mare parte a populației din oraș, deveniseră confuzi și nesiguri.

În 1981, rușii din Groznîi nici măcar nu răspundeau dacă îi salutai pe stradă. Acum, vin la mine și mă întreabă ce fac,” își aduce aminte un activist naționalist de acele vremuri.

În 1990, cecenii au organizat un congres național, la care un general de aviație numit Dzhokhar Dudayev a avut un discurs electrizant. Era o chemare la arme, un apel către ceceni să își refacă independența pierdută și a făcut senzație. Dudayev era un tip carismatic, comandase bombardiere nucleare. Era o vedetă.

Când, un an mai târziu, linia dură de la Moscova a încercat să doboare clasa reformistă, luând cu asalt Kremlinul, Dudayev a ieșit la rampă. În timp ce oficialii comuniști așteptau să vadă cine va câștiga, suporterii lui Dudayev au ieșit pe străzi, preluând Sovietul Suprem și aruncând un comunist rus pe fereastră. A fost singura victimă a acelei revoluții din Cecenia, dar cu toate acestea a fost una decisivă.

Pe 2 noiembrie 1991, Dudayev a declarat Cecenia independentă.

Conform legilor sovietice nu avea dreptul să facă asta. Numai republicile unionale – ca Ucraina, Georgia, Kazahstan sau Rusia – aveau dreptul la secesiune. Dar, cecenii au replicat că legile fuseseră scrise fără acceptul lor, că nu au fost niciodată întrebați dacă vor să se unească cu statul sovietic și că statul a încălcat în trecut legile împotriva lor.

Pentru câțiva ani a fost o coexistență neplăcută. Rusia avea alte motive de îngrijorare și îl putea ignora pe măscăriciul care conducea Cecenia. Dar, pe măsură ce economia s-a prăbușit, atât Dudayev cât și Boris Elțîn au început să simtă nevoia unui inamic extern. Retorica anti-rusă a lui Dudayev era imprudentă și non-productivă, dar Elțîn va fi mai direct. Pe 11 decembrie 1994, acesta a trimis tancurile, căutând în cuvintele unuia dintre ajutoarele sale “un război scurt, victorios.”

Pentru ruși, aceasta era o restaurarea a ordinii constituționale. Pentru ceceni, era o continuare a aceluiași război început în 1721. Națiunea s-a unit în spatele lui Dudayev, iar rușii au fost uluiți de rezistența feroce întâlnită.

Frustrați și mânioși, rușii au lansat o ploaie de obuze asupra orașului Groznîi. Un locuitor care a trăit ororile iernii lui 1994 și primăverii lui 1995 spunea că a numărat 47 de obuze căzând în oraș în doar un minut.

Când guvernul din Cecenia a devenit cecen, și-a pierdut acea aură pe care orice guvern o are. Pentru un cecen a încetat să mai fie un guvern, fiind doar fiul sau fratele cuiva care ajunsese într-o poziție bună când moscoviții au plecat. Și, cu ce drept? De ce nu eu? Cu ce este mai bun tatăl lui decât al meu,” se întreba Sultan Yashurkayev.

Sălbăticia rușilor la cea vreme nu era la fel cu cea a cecenilor. Recruții capturați erau la început tratați bine, și erau dați înapoi mamelor care veneau să-i caute. Dar acea atmosferă nu a durat. În iunie 1995, un grup de ceceni conduși de Shamil Basayev a preluat un spital în orașul Budyonnovsk din nordul Ceceniei și a cerut încetarea focului.

Unul dintre locotenenții lui Basayev justifica ulterior operațiunea, care a dus la moartea a mai mult de 100 de ostatici, prin compararea cu atacul asupra satului său natal.

Am analizat tacticile trupelor rusești pe teritoriul cecen și am concluzionat că doar diamantul poate tăia alt diamant. În consecință, am hotărât că singura cale de a opri războiul era să ne răzbunam în același mod,” declara acesta.

Nu am văzut aceste planuri decât ca pe o ultimă alternativă. De ce lumea a păstrat tăcerea atunci când Shali a fost bombardat, când 400 de oameni au fost uciși sau răniți? De fapt, atrocitățile săvârșite de noi în Budyonnovsk nu reprezentau decât 30% din ceea ce au făcut rușii la Shali.”

Umilirea Rusiei a părut completă atunci când premierul Viktor Cernomîrdin a fost înregistrat negociind cu un bandit bărbos, și era în final de acord cu încetarea focului și cu lăsarea grupului de răpitori să plece. Dar în realitate, dezastrul abia începea pentru Rusia, cecenii recuperând Groznîi anul următor, iar Moscova era forțată să-și recunoască înfrângerea.

Zeci de mii de civili fuseseră uciși, iar infrastructura era distrusă. Cecenia poate că era liberă de trupe rusești, dar, fără asistență externă, se scufunda în haos, banii făcând legea iar răpirile fiind o adevărată industrie. Simpatizanții occidentali erau revoltați de uciderea a șase lucrători ai Crucii Roșii și de decapitarea unor specialiști în telefonie. Cecenia era pe cont propriu.

Când trupele rusești s-au întors în 1999 exista foarte puțină simpatie pentru localnici. Bravii luptători pentru libertate erau văzuți acum drept teroriști, ca urmare a unor atacuri neprovocate ale lui Basayev împotriva Daghestanului și a unei serii de atacuri cu bombă asupra unor clădiri civile, pe care noul premier Vladimir Putin le punea pe seama lor. Obuzele au căzut peste Groznîi încă o dată. În Aldy – satul lui Sheikh Mansur din urmă cu două secole, acum o suburbie a Groznîi – cel puțin 60 de civili ceceni, femei și bătrâni au fost uciși într-o operațiune de verificare a actelor, în februarie 2000. Era doar unul dintre multele masacre.

În iunie, un camion-capcană cecen ucidea doi – posibil mai mulți – soldați ruși. Era primul atac sinucigaș și, elocvent, era detonat de o femeie.

Alte atrocități din partea cecenilor au urmat (asaltul asupra teatrului din Moscova și a școlii din Beslan sunt doar două dintre acestea), iar Rusia rămânea fermă în refuzul său de a accepta convorbiri pentru pace sau un armistițiu. Guvernarea Ceceniei era înmânată lui Akhmad Kadyrov, un lider cecen Sufi, care fiind revoltat de haosul adus de tineri precum Basayev, era pregătit să se lepede de visul independenței.

A fost însă ucis, iar puterea i-a revenit fiului său Ramzan, care a condus cu pumnii încleștați.

Lipsa de înțelegere din partea Rusiei a rămas însă. Era ca și cum întrebarea lui Tolstoi fusese inversată: cum puteau acei ceceni să fie atât de cruzi? Ce putea să li se fi întâmplat femeilor cecene care erau pregătite să se arunce în aer la un concert de muzică rock în Moscova? Sau la un hotel din Moscova? Sau într-o stație de metrou din Moscova?

Un indiciu a fost oferit de către Zarema Muzhakhoyeva, o tânără femeie care și-a pierdut curajul (desigur media pro-rusă a spus că detonatorul era defect, dar asta este o minciună) și s-a predat, împreună cu bomba pe care o avea asupra ei, poliției în 2003. Abandonată de către părinti, aceasta era gravidă cu primul sau copil când a rămas văduvă în 2000. Fiica ei Rashana îi fusese luată, conform tradiției locale, de către familia soțului, iar tânăra femeie nu se putuse obișnui cu viața fără ea. A furat bani de la mătușa sa, a luat-o pe Rashana și a încercat să fugă la Moscova.

Ostracizată de toata lumea, a avut ideea măreață de a-și vinde viața. Nu a fost drogată, așa cum au pretins unii oficiali ruși, nici îndoctrinată, era pur și simplu disperată și dorea să-i plătească mătușii sale cei 1.000$ furați.

Bineînțeles, chiar cu costul vieții mele am returnat acei bani, deși rușinea rămânea, trebuia să fac ceva. Întotdeauna am dorit să fiu bună,” se confesa Zarema ulterior unui jurnalist.

Eventual, lipsită de dorința de a ucide, aceasta s-a predat, Dar, dacă a sperat la clemență, s-a înșelat. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare, în pofida argumentării sale că îngăduința ar putea încuraja pe viitor femeile trimise să moară să se predea poliției.

Această linie dură de ambele părți a șters orice șansă de simpatie. În 2008, Vladimir Jirinovsky – un politician rus ultra-naționalist – a sugerat ca toți cetățenii non-ruși să fie deportați din Caucazul de Nord.

Desigur, acestuia îi place să facă pe măscăriciul, dar este un individ inteligent, iar într-un sistem politic sănătos ar fi fost condamnat pentru astfel de afirmații ofensatoare, având în vedere cei 100.000 de ceceni, balkari, inguși și alții care muriseră tocmai într-o astfel de operațiune cu doi ani înainte de nașterea lui Jirinovsky. Însă sugestia sa nu a cauzat agitație.

În aceste circumstanțe nu este neobișnuit pentru tinerii ruși de astăzi – precum Imam Shamil în 1860 – să speculeze că cecenii sunt ca animalele sălbatice. O tânără rusoaică a sugerat la un moment dat să fie construit un zid uriaș în jurul Ceceniei și oricine ar încerca să iasă să fie împușcat.

În stepele de la est de Astana, Kazahstan, există o comunitate restrânsă numită Krasnaya Polyana, alcătuită din trei ferme colective. Aici, uimitor, se găsește o mică Cecenie formată din 1.300 de persoane, aproape în totalitate de origine cecenă. Comunitatea lor a fost fondată în contextul ororilor din 1944 de către un șeic Sufi, numit Vis Hadji.

Faima sa s-a răspândit în diaspora și eventual cecenii au asimilat celelalte etnii din zonă, până s-a format așezarea omogenă etnic de astăzi. Aici, locuitorii originari din munții Caucaz trăiesc într-una din cele mai plate zone din lume, dar sunt fericiți deoarece sunt lăsați în pace. Practică poligamia, dansează dansurile lor religioase tradiționale, cultivă recolte și trăiesc în pace.

Este o așezare săracă, dar liniștită, lucru rar printre ceceni. Mai important, ceilalți îi lasă în pace. Poate că asta este tot ceea ce aveau nevoie.

Desigur, toate cele spuse mai sus privesc doar drama umană a cecenilor, care într-o lume utopică ar găsi rezolvare, fără a lua în considerare importanța zăcămintelor de petrol din regiune, dar și poziția geo-strategică a țării. Acesta este singurul motiv pentru care Rusia nu va renunța niciodată la Cecenia, atâta vreme cât petrolul va fi acolo.

* Partea întâi o găsiți aici.