Martin Heidegger

„Însă în această distanţare ce aparţine fiinţei-laolaltă rezidă următorul lucru: ca fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul cotidian, Dasein-ul se află sub autoritatea celorlalţi. El însuşi nu este; fiinţa i-a fost confiscată de către ceilalţi. Bunul plac al celorlalţi dispune de posibilităţile de fiinţă cotidiene ale Dasein-ului. Aceşti ceilalţi nu sînt nişte alţii determinaţi. Dimpotrivă, oricare altul poate să-i reprezinte. Hotărîtoare este numai dominaţia inaparentă a celorlalţi, preluată deja în chip nevăzut de Dasein-ul ca fiinţă-laolaltă. „Fiecare dintre noi“ (man selbst) aparţine celorlalţi şi le consolidează puterea. „Ceilalţi“, numiţi astfel pentru a ascunde apartenenţa noastră esenţială la ei, sînt cei care, în primă instanţă şi cel mai adesea, „sînt prezenţi“ în faptul-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul cotidian. „Cine“-le nu este nici cutare şi nici cutare, nici „fiecare dintre noi“, nici cîţiva şi nici suma tuturor. „Cine“-le este neutrul, impersonalul „se“.

În folosirea mijloacelor de transport în comun,în utilizarea mijloacelor de informare (ziarul) fiecare altul este precum celălalt. Acest fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul dizolvă integral Dasein-ul propriu în felul de a fi al „celorlalţi“, astfel încît ceilalţi se estompează în şi mai mare măsură în privinţa diferenţierii lor şi a expresivităţii proprii. În această ne-ieşire în evidenţă şi neputinţă a distingerii, impersonalul „se“ îşi desfăşoară adevărata sa dictatură. Ne bucurăm aşa cum se bucură îndeobşte; citim, privim şi judecăm literatura şi arta aşa cum se priveşte şi se judecă; însă deopotrivă ne desprindem de „marea masă“ şi ne retragem aşa cum se retrage îndeobşte; ne „indignăm“ de tot ceea ce îndeobşte se consideră demn de indignare. Impersonalul „se“, care nu este nimic determinat şi care sîntem toţi, deşi nu ca sumă, prescrie felul de a fi al cotidianităţii.” (Martin Heidegger, „Ființă și Timp”, 2003, Editura Humanitas, traducere de G.Liiceanu și C. Cioabă, pp. 173-174)

Martin Heidegger s-a născut la Meßkirch, Germania, pe 26 septembrie 1889. Meßkirch era pe atunci un orășel liniștit, conservator și religios, iar acest lucru a constituit o influență formatoare asupra lui Heidegger și a gândirii sale filosofice. În anul 1909 acesta a petrecut două săptămâni în cadrul Ordinului Iezuit înainte de a-l părăsi (probabil din motive de sănătate) pentru a studia teologia la Universitatea din Freiburg. În 1911 acesta a schimbat domeniul, trecând la filosofie. A început să predea în 1915. În 1917 s-a căsătorit cu Elfride Petri, cu care a avut doi fii (Jörg și Hermann), de care nu s-a mai despărțit niciodată (deși aventura sa cu Hannah Arendt, studenta sa la Marburg la mijlocul anilor 1920, este binecunoscută).

Nu există multe puncte de cotitură veritabile în istoria filosofiei, momente în care ceva cu adevărat nou s-a născut în istoria minții umane. Însă Martin Heidegger reprezintă un astfel de punct. Regiunea alemanică sudică Baden l-a format atât pe om cât și pe filozof. Freiburg a fost centrul carierei sale academice; Feldberg a fost locul său de retragere din „în-lume.” Rareori este întâlnit un gânditor care să fie atât de legat de locurile sale natale. Filosofia lui Heidegger are un loc de naștere: Pădurea Neagră (Feldberg). Dar în ce anume a constat noutatea gândirii lui Heidegger?

Întrebarea privitoare la ființă

În 1922 Heidegger a achiziționat o cabană modestă mobilată spartan, cu paturi și bănci de lemn, în Feldberg, în apropierea satului Todtnauberg. Aici, tânărul profesor Heidegger și-a petrecut timpul liber; aici s-a conturat gândirea sa.

Heidegger a pus una dintre cele mai vechi întrebări ale filosofiei: întrebarea privitoare la ființă. Ce înseamnă atunci când spunem că ceva „este”, că munții și văile „sunt”? Și ce fel de ființă este ființa umană, care diferă de toate celelalte feluri de ființe de pe pământ prin faptul că poate să pună întrebarea despre propria sa ființă? Există o ramură a filosofiei dedicată acestei întrebări: ceea ce este numit „ontologie”, „explicitarea existenței”. De la Aristotel la Descartes și Kant, ontologia a încercat să răspundă întrebării privind ființa prin teoretizarea lumii „eului” sau relației subiect-obiect. Nu și Heidegger însă. Acesta privește existența umană ca reprezentând ființa care este „prezentă” în sine în propria sa temporalitate, care se experimentează pe sine ca fiind „deja acolo”. Heidegger spune că există o orientare existențială originară în care existența umană găsește acces către sine, și anume angoasa. Iar aceasta, potrivit lui Heidegger, se găsește la baza ființei, fără să necesite vreo declarație despre relațiile subiect-obiect sau diferite categorii mentale.

Să ni-l imaginăm pe tânărul profesor reflectând la ființă în cabana sa montană, unde perspectiva imensității munților oferă spectatorului un sentiment de stranietate, un sentiment de angoasă. În acel loc, Heidegger a trăit „nimicnicia” propriei sale existențe. „Ființarea” munților și văilor mediază o ființă umană prezentă acolo (Dasein), care a avut mereu și trebuie să aibă o formă oarecare de comprehensiune asupra ființei înainte de a putea pune întrebarea privind ființa.

Istoria cărții "Ființă și timp"

„Ființă și timp” este o carte lungă și complexă. Cititorul este imediat lovit de ceea ce Stephen Mulhall (2005, Heidegger and Being and Time) numește „intensitatea chinuitoare a prozei [lui Heidegger]„, deși dacă textul este citit în versiunea sa originală în limba germană poate fi observat un număr mare de ceea ce par a fi neologisme, ca tentative de resuscitare a limbii germane. Potrivit acestei ultime exegeze, construcțiile lingvistice respective – care implică scrieri cu cratimă, prefixe și sufixe neobișnuite – dezvăluie semnificațiile ascunse și rezonanțele vorbirii obișnuite. În orice caz, limbajul inițial ciudat și dificil din „Ființă și timp” este complet justificat de către înțelegerea că Heidegger se zbate să spună lucruri pentru care termenii și construcțiile noastre lingvistice sunt complet inadecvate. Într-adevăr, pentru gânditorii care au trudit la descifrarea acestuia, limbajul lui Heidegger devine limbajul filosofiei. Văzută din perspectiva propriilor intenții ale lui Heidegger, lucrarea este incompletă. Ar fi trebuit să aibă două părți, fiecare dintre acestea trebuind să fie împărțită în trei diviziuni. Ceea ce a fost publicat sub numele de „Ființă și timp” reprezintă primele două diviziuni ale (plănuitei) părți întâi. Motivele acestei deficiențe vor fi explorate mai târziu într-un alt articol dedicat lui Heidegger și lucrării sale.

Perioada timpurie a lucrărilor filosofice ale lui Heidegger, la Freiburg (1915–23) și Marburg (1923–26), înainte ca acesta să înceapă scrierea operei „Ființă și timp„, poate fi caracterizată drept începutul istoriei acestui text (Theodore Kisiel și John van Buren, Reading Heidegger From the Start, 1994). Văzută în legătură cu „Ființă și Timp„, tema filosofică centrală a acestor ani de început a fost reprezentată de relația critică a lui Heidegger cu fenomenologia transcendentală a lui Husserl, ceea ce Stepehn Crowell numește (Crowell, 2007) „o dinamică a atracției și repulsiei” – ca fiind condusă de către interpretarea transformațională a lui Heidegger asupra operei lui Aristotel. La începutul lui 1919, de exemplu, îl găsim pe Heidegger argumentând în cadrul unor cursuri precum viziunea lui Husserl (dezvoltată în cadrul lucrării „Investigații logice„, Husserl, 1900), că filosofia ar trebui să renunțe la teorie și să se concentreze asupra lucrurilor oferite în mod direct de conștiință, este greșită deoarece un astfel de caracter indiscutabil este el însuși o construcție teoretică. Pentru tânărul Heidegger este clar deja că analiza fenomenologică nu începe cu intenționalitatea lui Husserl (conștiința obiectelor), ci mai degrabă cu o interpretare a condițiilor pre-teoretice pentru a exista o astfel de intenționalitate. Această idee va deveni mai târziu una centrală și va fi elaborată în cadrul lucrării „Ființă și timp„, printr-un număr ridicat de dezvoltări care vor avea loc în gândirea lui Heidegger: noțiunea husserliană a ontologiei formale (studiul unor categorii apriorice care descriu obiecte de orice fel, cu ajutorul judecăților și percepțiilor noastre) va fi transformată ulterior într-o ontologie fundamentală (o examinare neo-aristoteliană asupra a ceea ce unește și face posibile diferitele noastre interpretări asupra a ceea ce există); conștiința transcendentală a lui Husserl (eul cugetător ireductibil sau subiectul a ceea ce face posibilă investigația obiectivă) va fi fost transfigurată în Dasein (ființa inerent socială care operează deja cu o înțelegere pre-teoretică a structurilor apriorice care fac posibile felurile particulare ale ființei); iar intenționalitatea husserliană (o conștiință a obiectelor) va fi fost înlocuită de către conceptul atenției (grijii) sau ființa-în-lume (o deschidere neintenționată, sau poate intenționată, către o lume).

Bibliografie:

1. Crowell, S. Galt. (2001). Husserl, Heidegger, and the Space of Meaning: Paths Toward Transcendental Phenomenology. Evanston: Northwestern University Press.
2. Crowell, S. Galt., şi Malpas, J. (Eds.). (2007). Transcendental Heidegger. Stanford: Stanford University Press.
3. Haugeland, J. (2005). Reading Brandom Reading Heidegger. European Journal of Philosophy, 13(3), 421-428.
4. Heidegger, M. (2003). Ființă și timp. București: Editura Humanitas.
5. Kisiel, T., şi van Buren, J. (Eds.). (1994). Reading Heidegger from the Start: Essays in His Earliest Thought. Albany: State University of New York Press.
6. Malpas, J. (2006). Heidegger’s Topology. Cambridge, Mass.: MIT Press.
7. Mulhall, S. (2005). Routledge Philosophy Guidebook to Heidegger and “Being and Time”. London: Routledge.
8. Overgaard, S. (2002). Heidegger’s Concept of Truth Revisited. Nordic Journal of Philosophy, 3(2), 73–90.
9. Polt, R. (1999). Heidegger: an Introduction. London: Routledge.
10. Sheehan, T. (1975). Heidegger, Aristotle and Phenomenology. Philosophy Today, XIX, 87–94.
11. Sheehan, T. (2001). A Paradigm Shift in Heidegger Research. Continental Philosophy Review, 32(2), 1–20.