Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Filosofia are de-a face cu idei, şi tocmai de aceea nu cu ceea ce se obişnuieşte a se numi simple concepte; ea prezintă, mai mult, parţialitatea şi inexactitatea acestora, aşa cum conceptul (nu ceea ce auzim adesea numit astfel şi este de fapt numai o determinare abstractă a înţelesului) este singurul care are realitate şi chiar îşi atribuie această realitate el însuşi. Tot ce nu este realitate desemnată de concept este existenţă efemeră, hazard aparent, impresie, apariţie lipsită de viaţă, neadevăr, iluzie etc.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel – „Principiile filosofiei dreptului sau Compendiu de drept natural şi ştiinţă a statului”

Alături de J.G. Fichte and F.W.J. von Schelling, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770–1831) aparține perioadei „idealismului german” de după deceniile care au urmat lui Immanuel Kant. Cel mai sistematic dintre idealiștii post-kantieni, Hegel a încercat, prin intermediul lucrărilor sale publicate și prin conferințele sale, să elaboreze o ontologie comprehensivă și sistematică, pornind de la un punct de vedere „logic„. Este poate cel mai bine cunoscut pentru perspectiva sa teologică asupra istoriei, o perspectivă care a fost apoi preluată de Karl Marx și modificată într-o teorie materialistă a dezvoltării istorice, culminând cu comunismul. Pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea, partea „logică” a gândirii lui Hegel a fost în general ignorată, dar filosofia sa politică și socială a continuat să găsească interes și susținători. Totuși, începând cu anii 1970, un oarecare grad de interes filozofic general asupra gândirii sistematice a lui Hegel a fost, de asemenea, resuscitat.

Filosofia lui Hegel

Prezentarea concisă a lui Hegel a naturii filosofiei, oferită în prefața lucrării „Principiile filosofiei dreptului„, capturează o tensiune caracteristică a abordării sale filozofice și, mai ales, a abordării sale referitoare la natura limitelor cogniției umane. „Filosofia„, spune acesta acolo, „este timpul său prins în gânduri.”

Pe de altă parte putem observa în mod clar în sintagma „timpul său” sugestia unei condiționări și variabilități istorice și culturale care se aplică chiar și celei mai înalte forme de cogniție umană, filosofia însăși. Conținuturile cunoașterii filozofice, putem suspecta, vor proveni din conținuturile schimbărilor istorice privind contextul cultural al acesteia. Tot aici găsim și indicii cu privire la astfel de conținuturi „ridicate” la un nivel mai înalt, presupus mai nobile decât altele în ceea ce privește funcționarea cognitivă, precum cele bazate pe experiența percepțiilor de fiecare zi, de exemplu, sau a celor caracteristice altor zone ale culturii precum arta și religia. Acest nivel mai înalt ia forma „gândului” conceptual articulat, un tip de cogniție considerată de obicei ca fiind capabilă să dețină conținuturi „eterne” (gândiți-vă la Platon sau Frege, de exemplu).

Această combinație antitetică din cadrul cogniției umane a condiționării temporale și a eternului, o combinație care reflectă o concepție mai largă a ființei umane ca fiind ceea ce Hegel descrie altundeva drept un „finit-infinit„, a dus la faptul că Hegel este privit diferit de către filozofi diferiți. De exemplu, pragmatiști precum Richard Rorty, neîncrezători în orice afirmație sau aspirație din „perspectiva lui Dumnezeu„, l-ar putea lăuda pe Hegel ca fiind un filosof care a introdus această dimensiune meditativ istorică în filosofie (și a așezat-o pe drumul „romantic” care a predominat în filosofia continentală modernă), dar care, din nefericire, a rămas cantonat încă în rămășitele ideilor platoniste ale căutării unor adevăruri istorice (Richard Rorty – „Consequences of Pragmatism„, Minneapolis: University of Minnesota Press, 1982). Cei care adoptă o astfel de abordare la adresa lui Hegel au tendința de a avea în minte autorul (relativ) tânăr al „Fenomenologiei Spiritului” și tind sa ignore lucrările ulterioare mai „metafizice” și mai sistematice precum „Știința logicii„. Prin contrast, mișcarea britanică hegeliană de la sfârșitul secolului al XIX-lea, de exemplu, a tins să ignore Fenomenologia și dimensiunile istoriciste ale gândirii sale, găsind în schimb în Hegel un metafizician sistematic a cărui logică a furnizat o ontologie filosofică sistematică și definitorie. Această viziune ulterioară tradițională „metafizică” a lui Hegel a dominat receptarea lui Hegel pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea, dar începând cu anii 1980 a ajuns să fie contestată de diverși filosofi care au oferit o viziune alternativă nemetafizică post-kantiană a lui Hegel. Pe rând, interpretarea post-kantiană a fost contestată de o viziune metafizică revizuită, în cadrul căreia se face deseori apel la trăsăturile conceptuale realiste aristoteliene ale gândirii lui Hegel.

“Idealismul” așa cum este înțeles de tradiția germană

Idealismul” reprezintă un termen care a fost folosit în mod sporadic de către Leibniz și adepții săi, pentru a se referi la un gen de filosofie care era opusă materialismului. Astfel, de exemplu, Leibniz l-a comparat pe Platon cu un idealist și pe Epicur cu un materialist. Opoziția la materialism aici, împreună cu faptul că în lumea vorbitorilor de engleză filosoful și preotul irlandez George Berkeley (1685-1753) este deseori considerat drept prototipul idealistului, a dat naștere presupunerii că idealismul este în mod necesar o doctrină „imaterialistă„. Totuși, această presupunere este greșită. Idealismul german nu era dedicat genului de doctrină prezentă în lucrările lui Berkeley, potrivit căreia mințile imateriale, atât cele infinite (a lui Dumnezeu), cât și cele finite (ale oamenilor), sunt esențialmente entități reale, iar lucrurile aparent imateriale trebuie înțelese ca fiind reductibile la stări ale unor astfel de minți, adică la „idei„, în sensul intenționat de către empiriștii britanici.

Așa cum sugerează utilizarea de către Leibniz a lui Platon pentru a exemplifica idealismul, idealiștii în tradiția germană au avut tendința de a se agăța de realitatea sau obiectivitatea „ideilor” în sensul platonic, iar pentru Platon, s-ar părea, astfel de idei nu au fost concepute „în” nicio minte, nici măcar în mintea „zeului” lui Platon. Tipul de imagine constatat la Berkeley a fost găsit doar la platoniștii târzii clasici și, mai ales, la platoniștii creștini timpurii precum Augustin de Hipona. Însă, mai ales pentru idealiștii post-kantieni precum Hegel, filosofia lui Platon a fost înțeleasă prin obiectivul unei varietăți de neoplatonism ceva mai aristoteliană, care și-a imaginat „gândurile” unei „minți divine” ca fiind imanente în materie, fără să fie conținute de vreo minte pur imaterială sau spirituală. Astfel, a avut trăsături mai apropiate de imaginea panteistă a gândirii divine prezentă la Baruch Spinoza, de exemplu, pentru care materia și mintea constituiau atributele unei singure substanțe.

Chiar și pentru Leibniz, a cărui metafizică monadologică târzie a fost poate mai apropiată de filosofia imaterialistă a lui Berkeley, o opoziție la materialism nu implică în mod necesar imaterialismul. Leibniz s-a opus postulării de către Descartes a noțiunii de substanțe spirituale și materiale distincte, tratând corpurile materiale ca fiind combinații inseparabile de formă și materie, după maniera lui Aristotel. Materialiștii cărora li s-a opus concepeau materia „fără formă” ca fiind un gen de substanță auto-întreținută, și se pare că tocmai acestei concepții i se opunea acesta, cel puțin în anumite lucrări ale sale, și nu realității materiei per se. Combinarea de către Leibniz a noțiunilor platonice și aristoteliene a jucat un rol important în gândirea idealiștilor post-kantieni târzii, furnizând opoziției acestora la „materialism” un caracter distinct, în vreme ce post-kantienii s-au îndepărtat progresiv dinspre trăsăturile „subiective” ale gândirii lui Leibniz (Frederick C. Beiser – „German Idealism: The Struggle Against Subjectivism, 1781-1801„;Harvard University Press, 2002).

* În partea următoare, despre „Fenomenologia spiritului” (Phänomenologie des Geistes).

Bibliografie:
1. Shlomo Avineri – Hegel’s Theory of the Modern State, 1972;
2. Frederick C. Beiser – The Cambridge Companion to Hegel, 1993;
3. Frederick C. Beiser – German Idealism: The Struggle against Subjectivism, 2002;
4. Axel Honneth – The Struggle for Recognition: The Moral Grammar of Social Conflicts, 1995;
5. James Kreines – Hegel’s Metaphysics: Changing the Debate, 2006;
6. Karl Popper – The Open Society and Its Enemies, 1945;
7. Paul Redding – Hegel’s Hermeneutics, 1996;
8. Paul Redding – Analytic Philosophy and the Return of Hegelian Thought, 2007;
9. Richard Rorty – Nineteenth-Century Idealism and Twentieth-Century Textualism, 1982;
10. Michael Rosen – Hegel’s Dialectic and Its Criticism, 1982;
11. Robert Stern – Hegelian Metaphysics, 2009;
12. Kenneth R. Westphal – Hegel’s Phenomenological Method and Analysis of Consciousness, 2009.

3 responses to “Georg Wilhelm Friedrich Hegel

  1. inchiriere sistem karaoke 26/01/2012 la 15:24

    Era o vreme cand ma pasiona tare mult filozofia…nu stiu de ce am renuntat la un moment dat sa mai citesc, dar m-a bucurat tare mult postarea ta!
    Mi-am adus aminte de zilele frumoase din trecut cand mi se umplea sufletul de hrana spirituala. Multumesc!

  2. Pingback: madeinchina « Silence's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: