Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhivă Categorii:r Arme, armament și tehnologie

Armele nucleare americane din Europa

* Articol publicat la data de 14 februarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear
„Articolul 1
Fiecare stat posesor de arme nucleare, parte la prezentul Tratat, se angajează să nu transfere nimănui arme nucleare sau controlul asupra unor asemenea arme sau dispozitive explozive nucleare, direct sau indirect, și să nu ajute, să nu încurajeze sau să nu incite, sub nicio formă, vreun stat care nu posedă arme nucleare, să fabrice sau să obțină în orice alt mod arme nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare sau controlul asupra unor asemenea arme sau dispozitive explozive.

Articolul 2
Fiecare stat neposesor de arme nucleare, parte la prezentul Tratat, se angajează să nu accepte din partea nimănui transmiterea de arme nucleare ori alte dispozitive explozive nucleare sau controlul asupra unor asemenea arme sau dispozitive explozive, direct sau indirect; să nu fabrice și nici să dobândească în alt mod arme nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare și să nu caute să obțină sau să primească vreun ajutor pentru fabricarea armei nucleare sau a altor dispozitive explozive nucleare.”

Cinci țări (SUA, Marea Britanie, Franța, China și Rusia) sunt considerate ca „state deținătoare de arme nucleare,” un statut recunoscut internațional și conferit de Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT). Trei alte state, care nu fac parte din NPT, India, Pakistan și Coreea de Nord, au recunoscut că dețin arme nucleare. Coreea de Nord a semnat tratatul, dar nu l-a ratificat niciodată, retrăgându-se apoi în 2003.
Israelul este considerat drept un „stat nuclear nedeclarat.”
Există numeroase informații, susținute de dovezi insuficiente, că Iranul ar putea deveni, la un moment dat, un stat înarmat nuclear. Din acest motiv, un atac nuclear împotriva Iranului, ca „măsură de prevenire,” este o ipoteză luată în calcul de state ca SUA sau Israel.

Motivul pentru care am citat, la început, primele două articole ale Tratatului de Neproliferare Nucleară este prezența armelor nucleare americane pe teritoriile a cinci țări europene (Fișier PDF), care nu au statutul de puteri nucleare. Germania, Belgia, Italia, Turcia și Olanda sunt țări care au semnat și ratificat acest tratat. Totuși, ele găzduiesc arme nucleare tactice, aparținând altei țări, încălcând astfel primele două articole ale NPT.

Statele Unite au furnizat aproximativ 480 de bombe termonucleare tip B61 unui număr de cinci țări membre NATO, care nu sunt declarate oficial ca state înarmate nuclear. Gardianul ONU, IAEA (Agenția Internațională pentru Energie Atomică) nu a avut vreo reacție la această proliferare a armelor nucleare în Europa.

Bomba nucleară B61. Imagine: Wikimedia Commons
Această acumulare de arme tactice B61 este destinată, în principal, pentru eventuale ținte din Orientul Mijlociu. În conformitate cu strategia NATO, bombele pot fi lansate împotriva unor state ca Rusia, Siria sau Iran. Aceste arme pot fi livrate către țintele lor de forțele aeriene ale statelor respective, ale căror piloți sunt antrenați în acest scop la baza aeriană de la Ramstein, Germania.
Turcia deține un număr estimat de 90 de bombe B61, la baza aeriană de la Incirlik, din care 40 sunt pregătite să fie livrate de forțele aeriene turcești, iar 50 de aviația americană.
Până de curând, la Lakenheath, în Anglia, erau stocate aproximativ 110 de arme nucleare tactice B61. Acestea au intrat într-un program, convenit cu SUA, de reamplasare.
Baza aeriană de la Kleine Brogel, Belgia, este gazda unui număr estimat de 20 de bombe nucleare americane.
Olanda deține în cadrul bazei aeriene de la Volkel aproximativ 20 de arme nucleare tactice.
Italia deține la baza aeriană de la Ghedi Torre aproximativ 40 de arme nucleare tactice și alte 50 la baza din Aviano.

Printre cele mai înarmate „state nucleare nedeclarate” se află Germania, care deține aproximativ 150 de de bombe nucleare B61 în două baze aeriene. La baza din Buchel sunt stocate aproximativ 20 de arme nucleare, în timp ce la Ramstein se găsesc alte 130 de bombe.
Deși Germania nu este considerată oficial o putere nucleară, aceasta produce armament nuclear pentru Franța, deține arme nucleare tactice (made in America) și are capacitatea de a lansa acest tip de arme. EADS Astrium Space Transportation, un joint venture franco-germano-spaniol, controlat de Deutsche Aerospace și Daimler Group, este al doilea producător european de armament, furnizând Franței racheta balistică nucleară M51. Fabrica EADS din Germania este amplasată în Bremen.

În timp ce aceste state acuză Teheranul de fabricarea de arme nucleare, fără dovezi solide în acest sens, ele însele au capacitatea de a lansa arme nucleare, care au ca țintă Iranul. IAEA aplică din nou politica dublului standard, făcându-se că nu vede aceste încălcări ale Tratatului de Neproliferare Nucleară de către Statele Unite și aliații săi.

Surse de informare:
* Global Research
* onuinfo.ro
* en.wikipedia.org

Dacă Rusia ar ataca România…

* Articol publicat la data de 7 februarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

O idee vehiculată în aceste zile este aceea că, potrivit noii doctrine militare ruse, „dușmanul de la răsărit” ar putea lansa un atac împotriva României. Dmitri Medvedev a aprobat vineri această nouă doctrină militară, care identifică expansiunea NATO ca pe o amenințare națională și reafirmă dreptul Rusiei de a folosi armele nucleare, dacă existența țării este amenințată. „Crearea și amplasarea de sisteme strategice anti-rachetă care subminează stabilitatea globală,” este privită de asemenea ca o amenințare.
Într-o conferință de presă ținută tot vineri, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, a spus că Rusia așteaptă „explicații exhaustive” de la americani și că regimul Mării Negre este „reglementat de Convenția de la Montreux.”

Convenția de la Montreux, semnată în 1936, permite Turciei interzicerea drep­tului de trecere a navelor de luptă străine pe vreme de război sau dacă se simte amenințată în vreun fel. Tot această convenție stabilește că navele militare străine care tranzitează strâmtorile trebuie să aibă un tonaj maxim de 15.000 de tone, iar un convoi militar nu poate fi format decât din maximum nouă nave, având un tonaj total de 30.000. Convenția de la Montreux este contestată de majoritatea statelor riverane ale Mării Negre, cu excepția Rusiei și Turciei.
Personal nu înțeleg de ce Lavrov a simțit nevoia să facă această precizare, din moment ce s-a spus destul de clar că România va găzdui elemente „terestre” ale scutului. Adică n-a fost vorba să fie desfășurate nave americane în Marea Neagră, purtătoare de sisteme anti-rachetă. Cu toate că amplasarea unor fregate din clasa Ticonderoga, dotate cu sistemul Aegis, nu ar încălca – teoretic, dacă Turcia ar permite trecerea lor – mai sus-menționata convenție. Aceste fregate (denumite generic crucișătoare) au un deplasament de 9.800 de tone, încadrându-se astfel în prevederile convenției.

Analizând această nouă doctrină militară rusă nu poți să nu tragi o concluzie sumbră: amplasarea scutului anti-rachetă în România se încadrează în ceea ce Rusia consideră ca fiind „amenințări.” După amplasarea elementelor scutului, în teorie, Rusia ar putea lansa un atac, inclusiv cu rachete balistice cu focos nuclear, împotriva țării noastre.

Imagine: fas.org
Atacul rus ar putea fi desfășurat în două moduri: una ar include utilizarea unei rachete balistice intercontinentale cu focos nuclear, iar cealaltă a unei rachete de croazieră aer-suprafață cu focos convențional/nuclear, lansată de pe un avion. Acest atac ar trebui efectuat înainte ca scutul anti-rachetă să devină funcțional, pentru orice eventualitate (adică, în cazul care funcționează…).
Atacul cu o rachetă balistică intercontinentală ar putea proveni de la Kozelsk, Tatișcevo sau Dombarovsky. De la bazele din Kozlesk și Tatișcevo ar putea fi lansată o rachetă UR-100N (indicativ NATO SS-19), care poate transporta un focos nuclear de 550 kilotone pe o distantă de până la 10.000 km și are un sistem de ghidare inerțial. SS-19 poate fi dotată și cu un focos cu capete multiple MIRV. Tot de la Tatișcevo, Rusia poate lansa o rachetă balistică RT-2UTTKh „Topol M” (indicativ NATO SS-27 Sickle B), fabricată după căderea URSS. SS-27 poate fi dotată cu un singur focos nuclear de 550 kilotone sau 6×550 kt MIRV, având o rază de acțiune de până la 11.000 de kilometri. SS-27 are sistem de ghidare inerțială cu GLONASS (ГЛОбальная НАвигационная Спутниковая Система – GLObal NAvigation Satellite System) și atinge o viteză maximă de 17.400 km/h.
România poate fi lovită și de la baza din Dombarovsky cu o rachetă R-36 (indicativ NATO SS-18 Satan). SS-18 este o rachetă balistică intercontinentală care poate avea un focos de 20 megatone. Raza de acțiune este între 10.200 și 16.000 de kilometri, iar viteza maximă ajunge la 7,9 km/s. Sistemul de ghidare este inerțial și autonom.
În cazul unui atac nuclear, cel mai probabil, ar fi utilizată o rachetă cu focos cu capete multiple MIRV. Printre țintele sale s-ar număra atât zona unde sunt amplasate elementele scutului anti-rachetă, cât și orașele României. Bucureștiul ar fi aproape sigur pe listă. Unii afirmă că Rusia nu ar avea curajul inițierii unui atac nuclear, a unei „first strike.” Într-adevăr, Rusia nu ar lovi SUA sau vreo țară occidentală, dar cu România este altă poveste. Ar porni Statele Unite un război nuclear pentru 5-6 milioane de români morți? Greu de răspuns… Dar, probabil, nici Rusia nu ar risca să afle răspunsul și, în consecință, va iniția un eventual atac cu arme convenționale.

A doua variantă de atac, ceva mai probabilă, ar însemna lansarea împotriva elementelor scutului anti-rachetă a unei rachete de croazieră aer-suprafață de la bordul unui avion. Acest tip de atac ar fi efectuat, probabil, cu o rachetă Kh 555 cu focos convențional de 500 kg. Raza de acțiune a acestei rachete este estimată între 2.500-3.000 km, putând fi lansată de pe avioanele Tupolev Tu-160 „Blackjack” sau Tupolev Tu-95 „Bear.” Sistemul de ghidare este inerțial cu GLONASS. Rachetele de croazieră au o traiectorie joasă, ceea ce le face greu de detectat și de doborât de sistemele anti-rachetă.

Toate cele de mai sus sunt niște speculații, dar în eventualitatea unui atac din partea Rusiei, aceste variante sunt posibile. Totuși, nu cred că Rusia va recurge la acest gen de măsuri extreme, iar reacția autorităților de la Moscova este doar una de imagine. Greu de crezut că puternica SS-18 Satan poate fi doborâtă de acest sistem anti-rachetă.
Dar, dacă nu…

Gargara anti-rachetă

* Articol publicat la data de 5 februarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

O mulțime de analiști și specialiști s-a grăbit să comenteze zilele acestea proiectatul scut anti-rachetă, ale cărui elemente urmează să fie amplasate în România. Amenințarea care se prefigurează ar fi Iranul. Acest lucru este deocamdată o pură fantezie, Iranul neavând rachete balistice intercontinentale capabile să lovească Europa Occidentală. Ținta evidentă a scutului anti-rachetă este protejarea bazelor americane din România și Bulgaria și, nu în ultimul rând, șicanarea Rusiei.
Acest scut anti-rachetă nu a fost testat NICIODATĂ în condiții reale de luptă. Funcționalitatea lui este incertă. Ceea ce este însă intrigant, este faptul că Statele Unite au ales România pentru acest scut, după ce au renunțat la Polonia și Cehia. Substratul acestui gest este evident unul politic, ale cărui dedesubturi urmează să fie deslușite. Reacția Rusiei urmează astăzi, când ministrul de externe rus va ține o conferință de presă dedicată acestui subiect. Adevărata reacție, probabil, o vom simți curând, în prețul gazului.


Click pentru a mări – AICI Imagine: Io

Harta calculează distanța, plecând din centrul Iranului. Dar, dacă deplasăm punctul de origine al rachetelor către granița vestică a Iranului, putem observa că rachete ca Shahab-3b sau Sajjil pot atinge partea de sud-est a României precum și Bulgaria, adică zonele unde sunt amplasate baze americane. Așadar, scopul scutului nu este protejarea Europei Occidentale sau a României, ci a bazelor americane. Întrebarea este, de ce ar nevoie de protecție aceste baze față de eventualele rachete din Iran? Se pregătesc americanii cumva să atace Iranul?
Dar să analizăm probabilitatea ca Iranul să atace România sau Europa în următorii ani.
În septembrie 2009, președintele american Barack Obama afirma că arsenalul Iranului este „capabil să lovească Europa.” La mai puțin de două săptămâni după această afirmație, puterile lumii dezvăluiau că Iranul deține o a doua uzină de îmbogățire a uraniului – secretă – la Qom. În aceeași zi, Garda Revoluționară iraniană demara o serie de teste ale unor rachete cu rază medie și scurtă de acțiune, într-o mișcare de etalare a puterii militare. Analiștii occidentali au estimat că rachetele sunt capabile să lovească Israelul, precum și bazele SUA din Orientul Mijlociu, în timp ce generalul iranian Abdullah Araqi a pretins că Iranul are capacitatea de a lovi orice potențial inamic.
Rachetele balistice – arme care realizează un zbor sub-orbital pentru a-și lovi apoi țintele la mii de kilometri distanță – există în arsenalul Iranului încă din vremea Revoluției Islamice. Iranul deținea o flotă de avioane în timpul regimului șahului, dar după 1979, relațiile cu Vestul au înghețat și accesul la tehnologiile necesare menținerii flotilei aeriene a devenit imposibil. Potrivit unui raport publicat în 2005 de International Institute for Strategic Studies, programul Teheranului a fost lansat, în parte, pentru a suplini aceste deficiențe. Dinshaw Mistry, autorul lucrării „Containing Missile Proliferation„, scria că programul de dezvoltare a rachetelor iraniene a fost desfășurat în mai multe etape. La jumătatea anilor ’80, în timp ce rachetele irakiene cădeau asupra orașelor iraniene, Iranul a achiziționat rachete cu rază scurtă de acțiune din Coreea de Nord. În perioada războiului irakiano-iranian, rapoartele occidentale indică faptul că Iranul a lansat aproximativ 600 de rachete balistice cu rază scurtă de acțiune. Până în 1998, Iranul construise și testase o rachetă cu rază medie de acțiune, Shahab-3, o rachetă într-o singură treaptă cu combustibil lichid, modelată după racheta nord-coreeană Nodong. De atunci, Iranul s-a angajat în mai multe proiecte de rachete, atingând progrese în domeniul rachetelor cu combustibil solid și trepte multiple, teoretic, controlate de la sol, în timpul zborului.

Arsenalul curent al Iranului include următoarele tipuri de rachete:

1. Rachete cu rază scurtă de acțiune (max. 1.000 km): Fateh-110 și Shahab-2 (sau Scud-C), care se consideră că au fot cumpărate de la Coreea de Nord în anii ’90. CSS-8 este o rachetă care se crede ca a fost achiziționată din China. Toate rachetele iraniene cu rază scurtă de acțiune pot fi transportate pe lansatoare mobile. US Air Force, prin National Air and Space Intelligence Center, estimează că Iranul are mai puțin de 100 de astfel de sisteme mobile de lansare.
2. Rachete cu rază medie și intermediară de acțiune (între 1.000 și 5.500 kilometri). Înainte de lansarea rachetei Sajjil, principala rachetă cu raza medie de acțiune a Iranului era Shahab-3 (FAS) și variantele sale. Shahab-3b are o rază de acțiune estimată la 2500 de kilometri, putând amenința Israelul, Turcia și bazele americane din Orientul Mijlociu. Testarea rachetei Sajjil a fost văzută ca un pas important înainte în ceea ce privește capacitățile iraniene, mai ales prin utilizarea tehnologiei de propulsare cu combustibil solid. Sajjil are o rază de acțiune estimată între 2200-2500 kilometri putând livra un focos (teoretic și unul nuclear) de 1.000 kg către țintă.
3. Rachete balistice intercontinentale (mai mult de 5.500 kilometri). Părerile analiștilor sunt împărțite în ceea ce privește ambițiile Iranului de a realiza o rachetă balistică intercontinentală. Sursele din interiorul serviciilor de informații americane estimează că o astfel de rachetă ar putea intra în arsenalul Iranului, cel mai devreme, în următoarea decadă. În mai 2009, o evaluare comună SUA-Rusia în cadrul EastWest Institute a estimat că Iranul mai are 6-8 ani până la producerea unei rachete balistice capabile să transporte un focos nuclear de 1.000 kg la distanțe mai mari de 2.500 de kilometri. Au existat însă zvonuri referitoare la producerea unei astfel de rachete la mijlocul anilor ’90 (așa-numita Shahab-6), capabilă să aibă, conform zvonurilor, o rază de acțiune de până la 6.200 km. Se estimează că programul spațial iranian Safir, prin care a fost lansată o rachetă multi-treaptă, „poate servi ca bază de lansare pentru rachetele balistice intercontinentale.”

De aproximativ zece ani, agențiile de informații americane prezic iminenta apariție a unei rachete iraniene capabile să lovească Europa. În 1999 și din nou în 2001, experții în informații au estimat că anul 2015 va fi data lansării unei rachete balistice intercontinentale iraniene. Alăturată de dezvoltarea unui program nuclear secret, această afirmație a determinat Statele Unite să demareze proiectul unui scut anti-rachetă, atât pe teritoriul său, cât și în Europa. Deși mulți analiști susțin că Iranul face progrese remarcabile în dezvoltarea unei rachete cu rază lungă de acțiune, totuși, rămâne o dispută serioasă cu privire la ce tipuri de sisteme deține Iranul, cât de fiabile sunt și dacă este posibilă fabricarea acestora fără o asistență străină serioasă. Deocamdată, pericolul unei rachete iraniene care să lovească Europa este doar o speculație, nesusținută de dovezi serioase. Testarea unei rachete balistice intercontinentale iraniene nu poate scăpa ochiului vigilent al sateliților americani. Momentan, ele nu există.

Oferta americană de amplasare a unui scut anti-rachetă în România trebuie privită cu scepticism, în condițiile în care o rachetă iraniană lansată către Europa ar putea fi interceptată de sistemul Aegis, aflat la bordul fregatelor americane staționate în Golful Persic sau Mediterana. Costurile implementării unui astfel de sistem, care vor fi suportate de către partea română sunt, deocamdată, necunoscute. România, o țară care, în curând, nu va mai avea avioane capabile să patruleze spațiul aerian, nu-și poate permite finanțarea unui scut anti-rachetă, ale cărui efecte sunt doar teoretice, în detrimentul programului de înzestrare a armatei cu o nouă flotilă de aeronave. Dar din punct de vedere al imaginii politicienilor corupți și demagogi ai României, umbrela scutului anti-rachetă dă mult mai bine la publicul neinformat. Afirmația că instalarea acestui sistem ar garanta democrația în România este una absolut ilară. Care stat amenință detronarea democrației din România? Ceea ce se vede în ultima perioadă, este că această amenințare pare să vină mai mult din interiorul țării, decât din exterior.