Odă celor șase

Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu și Ernest Urdăreanu. Istoria consemnează numele acestor șase oameni care au hotărât că nu vor sta în genunchi în fața monstrului sovietic. Istoria nu consemnează însă și pozițiile lui Gheorghe Tătărăscu, prim-ministrul de atunci, sau a generalului Florea Tenescu. Probabil că aceștia au votat pentru cedarea Basarabiei.
Cei șase care au votat pentru rezistența armată în Consiliul de Coroană de pe 27 iunie 1940, convocat de Carol al II-lea, sunt adevărați eroi. Singurul vinovat rămâne regele Carol al II-lea, care nu avea nevoie de acest vot, având deja puteri dictatoriale, consiliul fiind unul consultativ. Același rege care spunea că nu vom ceda, într-o vizită în Basarabia, cu șase luni mai devreme. Același rege mincinos care scria în jurnalul său „intim” că, „Am plecat fără a da mâna cu nimeni, adânc amărât și convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru țară…”
Îl acuz pe Carol al II-lea de lașitate. Îl acuz de ipocrizie și de lipsă de patriotism. Îl acuz de distrugerea spiritului acestui popor.

În acea zi, șase oameni au spus „ajunge!” Șase oameni au hotărât că a sosit vremea luptei. Că nu se vor lăsa acoperiți de dezonoare. Că este mai bine să fim morți cu toții, decât în genunchi ca niște câini. Numele acestor oameni ar trebui să fie scrise cu litere de aur în cărțile de istorie.
Mai bine lupi nedomesticiți, decât oi netrebnice! Mai bine în pământ, decât în sclavie!

Secolul minciunilor

Trăim într-o epocă în care suntem bombardați cu minciuni din toate direcțiile. Nu mai poți să distingi între adevăr și minciună. Presa, televiziunile, internetul, sunt pline de dezinformări. Adevărul este ascuns parțial în trecut, în scrierile celor care au trăit în epoci în care minciunile erau mai puține.
Unde se situează România în acest tablou? România, din păcate, face parte dintre țările în care nu există presă liberă. Avem două tabere, una care ține partea guvernării portocalii, apropiată de Statele Unite și o a doua, care este sub controlul opoziției, sensibil influențată de către Rusia. Niciuna dintre cele două tabere nu prezintă o imagine corectă a țării, preferând să se folosească de o propagandă feroce în favoarea grupărilor politice aflate în spatele lor.
Totuși, România are și un trust de presă cameleonic, controlat de către un așa-zis „om de afaceri,” care s-a aflat de-a lungul timpului în ambele tabere. Nu este exclus ca acest trust de presă să schimbe din nou macazul, în funcție de interesele economice ale patronului său. Mă rog, momentan SOV pare să nu mai controleze Realitatea TV, dar vom vedea pe viitor dacă acest lucru este adevărat sau nu. Alternativele lipsesc cu desăvârșire, situația din România fiind, de multe ori, reflectată mai bine de către mass-media străină. Trist este faptul că presa cea mai liberă este, în acest moment, cea controlată de Trustul Intact; lucru care spune totul despre democrația și libertatea presei din România.
Și din acest motiv an renunțat, de ceva vreme, să mai urmăresc televiziunile de știri și presa scrisă din România. Pentru că, am obosit să mai încerc să descifrez cine minte și cine spune adevărul. Și, sincer vorbind, cred că nici nu-mi mai pasă. Oricum, la următoarele alegeri, fiți siguri că voi pune ștampila în scopul înlăturării actualei puteri. Mai încolo, vom mai vedea.

Uriașul cu picioare de lut

* Articol publicat la data de 30 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Acest articol a fost scris de către un american care trăiește acum în Europa. Așa că, nu este opinia unui neavizat. Prea mulți români care trăiesc în America prezintă situația doar din punctul de vedere al faimoaselor de acum Tea Parties. Și nu fac decât să îngurgiteze, fără a mesteca, varianta capitalismului de succes american, spunându-ne că, doar cei care nu muncesc sunt săraci. Poate că, America a ajuns în această situație și datorită numărului miliardarilor de acolo (403 în America și doar 179 în Europa – fără Rusia și Turcia – date valabile pentru anul 2010). Poate că și asta ar trebui să dea de gândit.

Fiind un american expatriat, care trăiește în Uniunea Europeană, am început să văd America dintr-o perspectivă diferită.
Uniunea Europeană are o economie mai mare și mulți locuitori decât America. Cu toate că cheltuiește mai puțin – aproximativ 9% din PIB pe serviciile medicale, în timp ce Statele Unite cheltuiesc aproximativ 15% din PIB – Uniunea Europeană reușește să-și asigure medical aproape întreaga sa populație.
În Statele Unite există 59 de milioane de oameni neasigurați medical; 132 de milioane fără asigurare dentală; 60 de milioane fără concediu medical plătit; 40 de milioane trăind cu bonuri de masă (nu în înțelesul celor folosite în România, ci niște bonuri valorice pentru săraci – food stamp). Toată lumea din Uniunea Europeană are, de la naștere până la moarte, acces la serviciile medicale universale, prin lege. Legile prevăd, de asemenea, concediu medical plătit, concediu de odihnă anual plătit și concediu de maternitate plătit. Atunci când realizezi toate acestea, devine ușor de înțeles de ce mulți europeni cred că America a înnebunit.

Der Spiegel a avut o serie interesantă de articole, printre care și „A Superpower in Decline,” care încearcă să explice publicului german fenomenul ciudat de ascensiune a așa-numitelor Tea Party, fără ambiguitatea prezentă în media mainstream din SUA. Despre Tea Parties:

Pline de ură: „Tea Party, acel grup de alegători albi, mai în vârstă, care afirmă că își doresc țara înapoi, este furios. Glenn Beck de la Fox News, un alcoolic în recuperare, care îl asemuiește pe Obama cu Hitler, este furios. Beck nu știe exact ce vrea să fie – poate un politician, poate președinte, poate un predicator – și nu știe ce vrea să facă, de asemenea, sau cel puțin nu a venit cu nici un plan sau o idee precise. Dar este plin de ură.”

Articolele continuă, cu aprecierea obiectivă că rata adevărată a șomajului din America nu este de 10%, ci mai apropiată de 20%, atunci când se ia în calcul numărul persoanelor care s-au oprit de la a mai căuta de lucru.

Unii sociologi consideră că asigurarea că fascismul sau criminalitatea ridicată nu vor mai prinde niciodată rădăcini în Europa, necesită o investiție a contribuabililor într-un sistem social puternic. Putem învăța de la Europa. Nu este mai bine să investești într-un sistem de securitate socială decât într-un sistem judiciar penal uriaș? (În America mai mult de două milioane de oameni se găsesc la închisoare.)

Ajutoare de șomaj care nu se termină niciodată

Spre deosebire de America, în Germania ajutoarele de șomaj nu se termină niciodată. Nu numai asta, dar, ca parte a sistemului lor de securitate socială, toți șomerii continuă să beneficieze de asigurare medicală, la fel ca și familiile acestora.

În sistemul ajutoarelor de șomaj din Germania, atunci când „ajutorul de șomaj 1” se termină, urmează „ajutorul de șomaj 2” (Arbeitslosengeld II), cunoscut popular sub numele de HartzIV. Acesta din urmă, nu este întrerupt niciodată. Șomerii continuă să beneficieze de contribuții pentru pensie. Primesc și alte tipuri de asigurare acoperite de către stat. Cum vă puteți imagina, numărul estimat de două milioane de americani, care nu au avut vreo primă de acest Crăciun, ar fi o chestiune de groază pentru europeni, pe lângă faptul că guvernul SUA nu furnizează niciun fel de asigurare medicală șomerilor americani. Europenii obișnuiți privesc asta cu neîncredere și dezgust.

Într-un alt articol, Spiegel se îndepărtează de statistici și povestește despre Pam Brown, care personifică ceea ce va fi de acum cunoscut drept noul sărac american (nouveau american poor). Pam Brown a fost asistent executiv pe Wall Street, iar declinul șocant al acesteia a devenit parte a poveștii americane:

„Societatea americană se destramă. Milioane de oameni și-au pierdut slujbele și au alunecat în sărăcie. Printre aceștia, pentru prima oară, se găsesc multe familii din clasa de mijloc. Iat-o pe Pam Brown din New York, a cărei viață s-a schimbat peste noapte. Criza a prins-o nepregătită. ‘A fost îngrozitor,’ își aduce aminte Pam Brown. ‘Peste noapte m-am trezit de partea greșită a gardului. Nu mi-am imaginat niciodată că așa ceva mi s-ar putea întâmpla. Am devenit foarte deprimată.’ Brown stă într-un restaurant ieftin de pe West 14th Street în Manhattan, amestecându-și cafeaua de $1,35. Asta este tot ceea ce comandă, este prea târziu pentru mic dejun și prea devreme pentru prânz. Totodată, trebuie să-și economisească banii. Până la începutul anului 2009, Brown era asistent executiv pe Wall Street, câștigând mai mult de $80.000 pe an, trăind într-o casă cu șase dormitoare, cu cei trei fii ai săi. Astăzi, este șomeră pe termen lung și trebuie să se descurce într-o garsonieră micuță din Bronx.”

Este important de remarcat faptul că nicio țară din Uniunea Europeană nu utilizează bonurile de masă pentru a-și umili cetățenii dezavantajați, la coada de la casieria băcăniei. Chiar mai rău, este faptul că nici măcar alocația în bonuri de masă, nu furnizează suficientă mâncare pentru familiile fără serviciu din America. Așa că, destul de des, se întâmplă ca media europeană să informeze că unele dintre aceste familii mănâncă din tomberoanele de gunoi.

„Pentru Pam Brown, iarna trecută a fost cea mai rea. Într-o zi a rămas fără mâncare și a trebuit să caute prin tomberoane. A căzut într-o depresie cumplită. […] Pentru mulți, ca Brown, căderea este o odisee kafkiană, o umilință greu de înțeles. Ajutorul nu se întrezărește: guvernul și societatea lor i-au abandonat.”

Pam Brown și copiii săi au fost lăsați, într-un mod tulburător și greu de priceput, să cadă până jos de tot. Cea mai bogată țară din lume devine imorală atunci când cineva precum Pam Brown și copiii acesteia trebuie să caute prin gunoi pentru a mânca, abandonați cu o indiferență crudă de către guvernul american. Oamenii, precum Pam Brown, s-au trezit deposedați de bunurile lor datorită acțiunilor banditești ale elitei baronilor acțiunilor de pe Wall Street.

Foamete în țara lui Big Mac

Un titlu șocant al unui ziar elvețian (Berner Zeitung) se intitulează “Hunger im Land des Big Mac.” Deși articolul este în limba germană, fotografiile fac cât o mie de cuvinte și nu au nevoie de traducere. Având în vedere faptul că Elveția a eliminat practic foametea, cum credem noi, ca americani, că vor privi aceștia aceste imagini, la care aparent populația Americii este insensibilă?

Poate că, singura cale de a ne aminti cum arată cu adevărat America, este să ne vedem prin ochii altora.

Societatea umană a evoluat pentru a fi coruptă?

* Articol publicat la data de 27 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Corupția este la fel de veche precum istoria omenirii. Încă de când oamenii s-au organizat în grupuri conduse de lideri puternici, acești lideri au abuzat uneori de puterea lor. Sunt însă unele voci care afirmă că tocmai corupția ar putea fi cea care ține societățile unite.

Aceasta este noua teorie avansată de către biologii evoluționiști Francisco Ubeda și Edgar Duenez. Cei doi au utilizat teoria jocului pentru a descifra motivul pentru care oamenii cooperează spre a forma o societate, cu toate că persoanele aflate la conducere sunt corupte. Modelul obținut de aceștia presupune că membrii guvernului și cei care se ocupă de aplicarea legilor – cu alte cuvinte, indivizii responsabili pentru pedepsirea celor care nu cooperează – pot manifesta o oarecare doză de ne-cooperare, sub forma corupției și că pot scăpa de pedeapsă atunci când sunt prinși că sunt corupți.

Descoperirile acestora sunt foarte semnificative – majoritatea oamenilor vor continua să coopereze pentru a-și menține societățile compacte, parțial, deoarece nu doresc să fie pedepsiți de către cei care aplică legea. Oamenii vor tolera o oarecare doză de corupție din partea liderilor lor și a celor care aplică legea, atâta vreme cât aceasta nu depășește anumite limite. Peste un anumit nivel de corupție, oamenii încetează să mai vadă vreun sens pentru cooperare și societățile încep să se dezintegreze.

Ceea ce este interesant, este faptul că societatea funcționează datorită corupției, nu în absența acestui fenomen. Asta se întâmplă pentru că persoanele care aplică legea au nevoie deseori de un stimulent în plus, pentru a-și dedica timpul menținerii societății compacte, iar acesta îmbracă forma unei ușoare ne-cooperări. Ubeda explică acest fenomen:

„Cei care aplică legea beneficiază deseori de privilegii care le permit să evite rigorile legii, atunci când aceștia o încalcă. Aplicarea legii rezultă din faptul că majoritatea societății respectă legea. Astfel, cei care aplică legea se bucură de beneficiile unei societăți oneste și sunt recompensați pentru faptul că aplică legea, prin faptul că li se permite să o ocolească.”

Nu doar oamenii se comportă astfel. Insectele sociale prezintă, de asemenea, dovezi ale corupției și abuzului celor desemnați să oblige restul insectelor să respecte regulile grupului. Este posibil ca un anumit nivel de toleranță să fie conținut în însăși genele noastre și ale altor specii prin evoluție, deoarece o societate care pretinde onestitate deplină de la cei aflați la putere nu ar dura foarte mult.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că venalitatea reprezintă un lucru bun. Dar înseamnă că, o anumită cantitate de corupție este necesară, pentru ca societatea umană să funcționeze. Asta constituie una dintre problemele psihologiei evoluționiste – adevărurile simple, care țin societățile laolaltă, nu sunt întotdeauna plăcute de aflat.

Teoria, cu toate că explică, într-un fel, fenomenul de corupție la nivelul conducătorilor omenirii, nu analizează și motivele mai profunde pentru care aceștia abuzează de puterea lor. Cei aflați la putere și care nu „cooperează” în cadrul societății, sunt de fapt anomalii ale acesteia. Lipsa lor de cooperare, izvorâtă din caracterul rapace și lipsit de sentimente, rezultă din psihopatia acestora. Cauza neparticipării „cooperanților” la conducerea societății este tocmai normalitatea lor. Oamenii sănătoși nu-și doresc puterea, preferă să se „amestece” în societate. Așa se face că, întotdeauna, psihopații ajung să conducă societățile.

Războiul Rece și propaganda modernă

* Articol publicat la data de 16 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Majoritatea imaginilor propagandistice din timpul războiului rece arată demodate acum, dar ideea prezentării unui mesaj în stilul războiului rece ar putea fi mai relevantă ca niciodată, în cadrul propagandei moderne.
Cu puțină ură aici și puțină frică dincoace, pozițiile mass-media au rolul de a influența opinia publică într-o anumită direcție. Abordarea unui ton patriotic este extrem de utilă, pentru că, astfel, adversarii unor politici devin automat „trădători” de țară.
Dar ce pot avea în comun războiul rece și propaganda modernă? Cele două sunt conectate una cu cealaltă. Cea ce vedem astăzi este o continuare a propagandei din timpul războiului rece, dar în alte condiții.

Pe de o parte, avem Statele Unite, care sunt mereu implicate, într-o formă sau alta, într-un război de agresiune. Rareori trece un an întreg fără ca acest stat să invadeze o țară străină. Iar mass-media este mereu acolo, potrivindu-și pașii cu ritmul americanilor. Ceea ce era numit complexul militaro-industrial american, a devenit un complex militaro-industrial-media. Cea mai mare parte a mass-media este controlată ideologic, preluând doar ceea ce spune guvernul. Mass-media americană afirmă că Iranul deține un program de fabricare a armelor nucleare, deși dovezile concrete în acest sens sunt extrem de subțiri. Desigur, acest lucru poate fi adevărat, dar asta este o cu totul altă problemă. Ceea ce se afirmă la Washington, are ecou în media mainstream. Iar, în acest timp, lista antagoniștilor Americii se mărește.

Atunci când există o presă care nu face altceva decât să apere statul, apărând imperiul și încercând să-i justifice acțiunile, orice țară care stă în cale va fi văzută ca un adversar sau un inamic. Rezultatul este că, în media americană, multe țări sunt cel puțin suspecte, dacă nu cumva țări-inamice.
Având scopul unei a patra puteri, independentă, un câine de pază a celorlalte puteri, media americană a devenit în schimb un fel de minister al propagandei pentru guvern. Securitatea națională, complexul militaro-industrial sau structurile corporatiste nu vor fi niciodată criticate pe posturi tv precum CNN sau Fox News.
Aceste lucruri sunt, acum, subliniate tot mai mult de către internet, care a devenit un mijloc alternativ și, uneori, mai relevant de informații. Astfel, controlul asupra internetului a devenit o preocupare intensă a guvernului american și nu numai. În cadrul acestui efort, a apărut și inițiativa Wikileaks, pentru a evidenția faptul că internetul fără control este un lucru periculos. Un întreg arsenal de dezinformare a fost pus în funcțiune și nu este vorba doar despre guvern, ci și de așa-numitele think-tank-uri. Acestea inventează tot felul de povești, făcând astfel ca adevărul să devină tot mai dificil de deosebit de minciună.
Statele Unite este un stat condus de către o oligarhie, iar acest lucru explică de ce mass-media se află sub tutela câtorva corporații și de ce aceasta se situează mai mereu de partea guvernului.

Pe de altă parte, avem propaganda celorlalți. Iar când spun „celorlalți,” mă refer la adversarii ideologici ai Americii, cel puțin la nivel declarativ. Este vorba despre China comunistă și Rusia sau „statul mafiot.” Aici, avem o propaganda pură, mass-media fiind eminamente controlată de către stat, cu mici excepții în cazul Rusiei. Dacă în America mai există câte o voce, care mai critică mai mult sau mai puțin acțiunile guvernului, în cazul acestor țări există o silenzio stampa pe acest subiect. Guvernul are întotdeauna dreptate, iar acțiunile acestuia sunt unele juste. Desigur, nimeni nu crede ceea ce susține media rusă sau chineză, dar, uneori, anumite chestiuni sunt reflectate aproape corect; mai ales în ceea ce privește relațiile acestor țări cu Occidentul.

În acest context, omul de rând a căutat surse alternative de informare. Internetul a devenit o astfel de sursă, dar – din păcate – acesta este dominat recent de dezinformare. Orice sursă de informații trebuie analizată atent, pentru a depista dacă nu cumva este de fapt una dintre componentele rețelei de propagandă americană sau a „celorlalți.” Un astfel de portal este și cel numit Wikileaks, care, deși la prima vedere este unul anti-sistem, constituie vârful de lance al propagandei americane. Wikileaks se deconspiră însă în momentul în care nu „găsește” niciodată vreun document compromițător la adresa Israelului. Bizar, Israelul este țara care nu face niciodată nimic revoltător. Nici măcar chestii precum fabricarea vreunui virus pe nume Stuxnet, pe care să-l strecoare în rețelele de calculatoare ale instalațiilor nucleare ale Iranului.

Ceea ce ne rămâne de făcut este să urmăm îndemnul „Trust no one.” 😉

Jocul transparent al “mogulilor”

* Articol publicat la data de 1 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Scurt istoric:
Sorin Ovidiu Vântu a declarat la Realitatea TV, că în 2004 s-a întâlnit, într-o parcare din Tâncăbeşti, cu Traian Băsescu, discutându-se despre sprijin pentru ca acesta să câştige alegerile. [Sursa]
Întâlnirea a fost recunoscută de Traian Băsescu, mai puțin amplasarea acesteia. „Băsescu: M-am întâlnit cu Vântu, dar nu într-o parcare, relaţia noastră e alterată” – [Sursa]
Așadar, relația este alterată; ceea ce înseamnă că a existat o relație anterioară, cel puțin una amiabilă, dacă nu reciproc avantajoasă.
„Unde minte Traian Băsescu? Minte atunci când spune că vizitele lui la Grivco din 8 iunie 2004 (ora 19), 9 iunie 2004 (ora 18) și 21 iunie 2004 (ora 9.30) au fost transparente.” [Sursa]

Ce avem aici? O serie de întâlniri secrete între Traian Băsescu, adversar declarat al „mogulilor,” și mogulii cu pricina. Despre întâlnirea cu Vântu, lucrurile sunt clare: a avut loc pentru discutarea unei strategii de câștigare a alegerilor. Care a fost târgul dintre cei doi, știu numai aceștia. Amândoi sunt destul de rezervați, atunci când sunt întrebați despre acea întâlnire. Singurul lucru cert este că, o astfel de întâlnire a avut loc. Probabil, nu a fost și singura.
Dacă despre SOV, a cărui întâlnire cu TB a avut loc în circumstanțe mai puțin cunoscute, nu se poate afirma cu certitudine că a înregistrat acea întâlnire, cu totul altfel stau lucrurile cu Voiculescu. Întâlnirea a avut loc pe teritoriul acestuia. Probabil că, TB a fost filmat din toate unghiurile și i-a fost înregistrat fiecare strop de sudoare. De ce nu oferă publicului acea înregistrare mogulul? Fie și cu fragmentele compromițătoare, pentru propria persoană, cenzurate. Pentru că îmi vine greu să cred că o astfel de înregistrare nu există, având în vedere experiența anterioară a mogulului. Mai ales dacă TB a venit cu „căciula în mână,” așa cum s-a exprimat Voiculescu. Sau o păstrează cumva pentru negocierea anumitor favoruri?
Nu mai cred demult tot ceea ce se spune la Realitatea și Antene. Nu trebuie să îmi spună niște posturi de televiziune că guvernul PDL și acoliții acestora sunt niște otrepe. Acest lucru se vede cu ochiul liber. Însă, nici adversarii lor politici nu sunt îngerași. Toți au fost la putere și s-au dovedit a fi la fel. Se întâmplă, ca acum, lucrurile să fie mult mai evidente, datorită prăbușirii așa-zisei economii a României. Cum sunt tot mai puțini bani de furat, puterea a fost nevoită să-și umple buzunarele pe seama populației. Din acest motiv, această guvernare pare a fi cea mai sinistră de până acum.
Ceea ce este foarte trist, este faptul că nu avem presă liberă în această țară. Toată media acționează la comanda clanurilor politico-mafiote. Citirea presei a devenit o activitate periculoasă pentru propriul intelect. Există un mare pericol de intoxicare.

De ce un război global nu ar fi… lucrativ

* Articol publicat la data de 24 noiembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Imediat după izbucnirea crizei din peninsula coreeană, unii psihopați s-au grăbit să susțină necesitatea unui război global, care cică ar aduce sfârșitul crizei. Depinde de ce înțeleg dobitocii prin război global. Dacă se referă la faptul că niște țări mai mici și mai multe se războiesc între ele, convențional și eventual cu niscaiva arme nucleare tactice, atunci da, asta generează profit. Pentru țările puternice însă, nu pentru fraieri. Dacă, însă, se referă la un conflict care implică două sau mai multe puteri nucleare, atunci psihopații se înșeală amarnic; războiul nu va aduce profit nimănui. Am văzut chiar și argumente aduse pentru susținerea nevoii unui război global. Care erau ceva de genul acesta:
1. Reducerea mișcărilor sociale provocate de criza economică globală;
2. Reducerea suprapopularii și a fenomenului de îmbătrânire a populației;
3. Realizarea unui avans tehnologic deosebit, datorat războiului.

Eventualitatea declanșării unui război global, ca efect direct al conflictului coreean, nu poate implica decât Statele Unite, Coreea de Sud, Japonia și, eventual NATO, împotriva Coreei de Nord și a Chinei. Atenție mare, însă! Nu este exclusă realizarea unei mari coaliții musulmane, care să se alăture războiului de partea comuniștilor. Pentru că implicarea Chinei, cu ogivele sale nucleare, poate semnaliza pentru musulmani un lucru care nu putea fi imaginat până atunci: posibilitatea de a-l înfrânge pe Marele Satan (SUA). Nu este foarte clar de care parte s-ar situa Rusia. După ultimele tendințe manifestate de către gigantul de la răsărit, s-ar părea că de partea occidentalilor. Dar să revin. Un astfel de război ar avea loc inițial doar în cadrul peninsulei coreene, desfășurându-se doar cu arme convenționale. Nu este exclus totuși ca nord-coreenii să utilizeze arme nucleare tactice, de mici dimensiuni. China nu va accepta, însă, niciodată pierderea războiului și va folosi arme nucleare, chimice și bacteriologice, în cazul în care nu mai există alte alternative. Să nu uităm că această țară are aproximativ 200 de focoase nucleare (numărul maxim fiind estimat la 400), la care se adaugă aproximativ 10 bucăți ale Coreei de Nord. Rachetele balistice intercontinentale chinezești, precum DongFeng 5 și DongFeng 31A, au o rază de acțiune între 10.700 și 13.000 km. Adică, pot lovi ținte aflate în Statele Unite și în Europa Occidentală, inclusiv Marea Britanie. Sistemul anti-rachetă american nu și-a demonstrat eficacitatea în luptă până acum. Și, atenție!, nu a funcționat de fiecare dată nici în cadrul testelor. Este greu de crezut că va funcționa în condițiile în care se va confrunta cu o lansare neprevăzută, adică cu una diferită total de cele din teste, când se știe exact când și de unde va fi lansată racheta ‘inamică’. China mai deține și o flotă impresionantă de submarine, 58 la număr, care pot lansa de oriunde în lume arme nucleare. Despre unele submarine se zvonește chiar că ar fi complet nedetectabile, precum cele din clasa Song (Tip 039). Să ne amintim incidentul din 2006. Aceste submarine pot lansa inclusiv rachete de croazieră cu focos nuclear, care sunt aproape imposibil de doborât, având o traiectorie extrem de joasă.

Să analizăm însă acele trei variante emise de către o minte extrem de bolnavă, care chipurile ar aduce beneficii pentru omenire.
1. Reducerea mișcărilor sociale este posibilă doar în capul unor tâmpiți, care presupun că un război global ar însemna automat și instalarea unor dictaturi în statele occidentale implicate. Nu este cazul astăzi, pentru că un război cu China ar fi total diferit de unul purtat în Europa (precum primele două războaie mondiale). Dimpotrivă, un război global ar însemna uriașe mișcări de protest anti-război în majoritatea statelor vestice. Pe lângă asta, mișcarea socialistă și cea anarhistă ar primi apă la moară [ar înregistra un boom, pe înțelesul generației Twitter], iar numărul adepților ar crește în mod spectaculos. De unde ar putea rezulta și posibila amplificare a mișcărilor sociale și implicita răsturnare a regimurilor aflate la putere, chiar cu metode foarte violente.
2. Reducerea suprapopularii și a fenomenului de îmbătrânire a populației. Aici, are ceva dreptate individul. Într-adevăr, populația planetei s-ar reduce, dar fenomenul de îmbătrânire nu. Pentru că, de obicei, în războaie mor mai întâi cei tineri. Aduceți-vă aminte de Berlinul acelor zile de la sfârșitul lui aprilie 1945, când majoritatea soldaților germani erau prea bătrâni, deoarece tinerii fuseseră uciși pe front. De ce am crede că acum ar fi altfel?
3. Realizarea unui avans tehnologic de pe urma războiului este posibilă NUMAI în cazul unui conflict convențional. Odată ce sunt implicate arme nucleare, chimice sau bacteriologice, acest progres nu va avea loc, ci dimpotrivă. Ne-am putea trezi cu toții în epoca de piatră.
Au mai avut loc două războaie globale care, aparent, au adus un avans tehnologic. Dar, dacă privim cu mai multă atenție, acest așa-zis avans tehnologic este unul infim, față de mijloacele tehnologice existente înaintea războiului. CELE MAI MARI PROGRESE TEHNOLOGICE AU FOST ÎNREGISTRATE PE TIMP DE PACE. Voi enumera doar câteva: clonarea (1996), inteligența artificială (1956), acceleratorul liniar de particule (1928), organele umane artificiale (inima-1969), roboții (1921), celulele solare (1955), kevlar (1965), microprocesorul (1971), internetul (1969), descoperirea fisiunii nucleare (1930), satelitul artificial (1957), și lista poate continua.
MARE ATENȚIE! China nu are niciun interes să declanșeze un conflict, nici măcar unul regional. Această criză economică globală este mană cerească pentru chinezi, care vând mai bine ca niciodată. Deoarece criza le-a golit buzunarele occidentalilor, aceștia cumpără masiv produse ieftine chinezești. Conflictul global, dacă va izbucni, va fi declanșat de către occidentali. Aceștia vor orchestra un incident de genul celui fabricat de sovietici în 1940, pentru a avea un pretext să atace Finlanda (Vezi atacul asupra Mainila).
Cretinii care nu învață lecțiile istoriei vor sfârși tragic, precum Mussolini.