Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: Razboi

Tariq Aziz – Un nevinovat condamnat la moarte

* Articol publicat la data de 23 noiembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Suntem cu toții victimele Americii și Marii Britanii. Ne-au ucis țara.”

– Tariq Aziz, fost vicepremier al Irakului

Aceste sunt cuvintele lui Tariq Aziz, fostul ministru de externe și vicepremier al Irakului, care a fost condamnat la moarte de către un tribunal rușinos dintr-o țară aflată sub ocupația SUA. Nu este pentru prima oară când liderii SUA se folosesc de marionete irakiene pentru a-și masca asasinatele. Președintele irakian Saddam Hussein și alți membri ai guvernului său au fost asasinați de către aceiași călăi. Condamnarea lui Tariq Aziz – ordonată și coordonată de către ocupanții americani – a constituit o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

Tariq Aziz a fost condamnat de către un tribunal ilegitim instalat și controlat de către o forță străină de ocupație, sub o fațadă irakiană. Potrivit lui Cherif Bassiouni, profesor de drept la DePaul University College of Law din Chicago, expert în dreptul penal internațional și legislația privind drepturile omului: „Au fost făcute toate eforturile pentru crearea lui tribunal ai cărui magistrați nu sunt independenți, ci controlați, iar prin controlați însemnând că manipulatorii politici ai tribunalului au trebuit să se asigure că Statele Unite sau alte puteri occidentale să pară că nu nicio legătură cu asta.” (Le Monde Diplomatique, noiembrie 2004).

Traiq Aziz s-a aflat în custodia forțelor americane încă din 2003, după ce s-a predat trupelor de ocupație. În iulie 2010, Tariq Aziz a fost predat de către forțele de ocupație reprezentanților regimului marionetă irakian pentru a fi executat. “Sunt sigur că mă vor ucide,” a declarat Aziz. La fel ca în cazul execuțiilor altor lideri ai fostului regim irakian, americanii spun că: “Nu am făcut-o noi. Irakul este o țară suverană,” sub ocupație militară americană.

Tariq Aziz s-a născut cu numele de Mihail Yuhanna într-o familie creștină asiriană, în orașul Tell Keif, în apropiere de Mosul, în nordul provinciei Nineveh, în 1936. Tatăl acestuia a murit pe vremea când Aziz era doar un adolescent. Apoi s-a mutat împreună cu mama sa la Bagdad, pentru a locui și studia acolo. Aziz a absolvit universitatea din Bagdad la începutul anilor 1950 cu o diplomă în literatura engleză. Aziz s-a alăturat partidului socialist Baath în 1957, pe când lucra ca profesor de engleză, cooperând îndeaproape cu Saddam Hussein pentru eliberarea Irakului de sub ocupația colonială britanică. În 1963, Aziz a început să lucreze în presa de stat irakiană, iar în această perioadă și-a schimbat numele în Tariq Aziz, ca o expresie anti-imperialistă împotriva ideologiei britanice de „dezbinare și stăpânire,” ca un semn de solidaritate cu frații săi musulmani. În aprilie 1980, cu puțin timp înainte de începerea războiului cu Iranul, Aziz a fost ținta unui atac terorist, atunci când vizita universitatea Al-Mustansiriya din Bagdad. Partidul aflat în Iran și finanțat de către Iran, Al-Da’awa, a pretins responsabilitatea pentru atac.

Tariq Aziz a fost și rămâne unul dintre cei mai fideli și mai curajoși membri ai Partidului Ba’ath. Atunci când acuzatorii regimului de ocupație au încercat să-l mituiască pentru a-l trăda pe Saddam Hussein, acesta a refuzat să depună mărturie împotriva lui Saddam, și a continuat să se refere la acesta ca la președintele Irakului. Aziz a declarat în fata tribunalului marionetă că a fost mândru să-și servească țara sub conducerea lui Saddam. Tariq Aziz a fost cunoscut printre diplomații europeni, ca diplomatul irakian elocvent care vorbea o engleză mai bună decât fostul președinte american, George W. Bush. Aziz nu a făcut niciodată caz de religia sa creștină, iar datorită celebrității sale a constituit un obstacol pentru acei occidentali care au propagat și au jucat cartea sectară pentru distrugerea Irakului. De-a lungul anilor, Tariq Aziz a aparat Irakul și a respins acuzațiile SUA la adresa Irakului, considerându-le drept pretexte pentru distrugerea Irakului și impunerea dominației americane asupra regiunii.

În 2003, Statele Unite au invadat și au distrus Irakul pe baza a două minciuni fabricate cu multă propagandă mass-media. Mitul pretinselor legăturile ale Irakului cu grupările teroriste și inexistentele arme de distrugere în masă, au constituit un pretext utilizat încă din 1991 pentru a justifica atacul asupra acestei țări. Astăzi, Statele Unite continuă să ocupe militar Irakul sub diverse pretexte colonialiste, încălcând dreptul poporului irakian la libertate și independență.

Din 2003 încoace, zeci de mii de irakieni au fost uciși, iar câteva milioane au fost nevoiți să se refugieze, ca efecte directe ale invaziei SUA. Pe lângă asta, sute de irakieni se găsesc în închisorile conduse de americani, fără vreo acuzație oficială. Aceștia sunt lipsiți de drepturile omului cele mai elementare, fiind în mod constant abuzați și torturați. Singura diferență între aceste încălcări ale drepturilor omului și barbarismele săvârșite de către naziști, este aceea că acțiunile Statelor Unite au fost efectuate la lumina zilei și cu sprijinul regimurilor occidentale. “Exemplu după exemplu, americanii eșuează în a îndeplini criteriile de civilizație stabilite de către Alexandru [cel Mare]. Sadismul sălbatic al unei societăți care poate găsi plăcere în expunerea cadavrelor măcelărite de gloanțe ale foștilor săi asa-ziși inamici [cei doi fii ai lui Saddam Hussein] pe internet, îmi spune că o astfel de societate nu a evoluat prea mult pe scara lui Darwin,” scrie profesorul Monish Chatterjee de la universitatea Dayton din Ohio. “America manifestă caracteristicile unei societăți lipsite de suflet, condusă de corporații, care expune cu bucurie umilirea victimelor sale (Voi considera fiecare persoană capturată printr-un război ilegal drept o ‘victimă’ a invadatorului ilegitim), pentru distracția publicului său consumerist [1] și ignorant,” adaugă acesta. Nu este o coincidență faptul că Tariq Aziz a fost condamnat la moarte la patru zile după ce WikiLeaks a lansat așa-zisele dosare ‘secrete‘ despre Irak.

Între timp, în cursa de „demascare” a crimelor de război săvârșite de americani și britanici în Irak, WikiLeaks a eliberat aproximativ 400.000 de dosare secrete americane, detaliind fiecare aspect al războiului purtat de SUA în Irak. Ca de obicei, mass-media corporatistă s-a concentrat și a promovat ideea că WikiLeaks a descris ‘lipsa de interes‘ a liderilor SUA , inclusiv a celor militari, legată de torturarea sistematică a prizonierilor de război irakieni și a deținuților de către trupele americane.

consumerist (engl.)=persoană adeptă a consumismului [nu în sensul folosit de DEX însă], un sistem social și economic bazat pe crearea sistematică și încurajarea dorinței de a cumpăra bunuri și servicii în cantități tot mai mai ridicate. Varianta consumatorism este și aceasta incorectă, din acest motiv am preferat preluarea cuvântului în forma sa din limba engleză.

Cheltuielile fricii

* Articol publicat în două părți, la datele de 16 septembrie și 21 septembrie 2010, pe Vox Clamatis in Deserto.

Cheltuielile militare globale se ridică la $1,5 trilioane în cheltuieli anuale la prețurile curente pentru anul 2009 și sunt în creștere în ultimii ani.

Rezumând o serie de detalii din capitolul 5 al documentului 2010 Year Book on Armaments, Disarmament and International Security for 2008 al Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI):

* Cheltuielile militare globale în 2009 au atins $1,531 trilioane;
* Aceasta reprezintă o creștere de 6% în termeni reali față de 2008 și de 49% față de anul 2000;
* Aceasta corespunde unui procent de 2,7% din PIB-ul mondial, adică aproximativ $225 pentru fiecare persoană din lume;
* Statele Unite, cu bugetul său masiv de cheltuieli, este principalul factor determinant al tendinței mondiale actuale, iar cheltuielile sale militare se ridică la aproape jumătate din totalul mondial, la nivelul de 46,5% din cheltuielile globale.

SIPRI a comentat în trecut creșterea concentrării cheltuielilor militare, adică faptul că un număr redus de țări cheltuie cei mai mulți bani. Această tendință a continuat și în anul 2009. De exemplu:

* 15 țări cu cele mai mari cheltuieli reprezintă peste 82% din total;
* Statele Unite dețin 46,5% din totalul mondial, urmate de China (6,6%), Franța (4,2%), Marea Britanie (3,8%) și Rusia (3,5%).

Cheltuielile militare sunt concentrate în America de Nord, Europa și în Asia:

Cheltuieli în creștere înaintea și chiar în timpul crizei economice globale

Criza globală financiară și economică a determinat multe națiuni să-și reducă cheltuielile publice (lovind deseori sectoarele care nu sunt responsabile pentru criză), dar cheltuielile militare au crescut. Cum se justifică acest lucru?
Trebuie remarcat faptul că înainte de criză, multe țări se bucurau fie de creștere economică, fie de accesul mult prea ușor la creditare, fără a ști ce urmează să se întâmple.
O combinație de factori explică creșterea cheltuielilor militare din ultimii ani, înaintea crizei economice:

* Obiectivele de politică externă
* Amenințări reale sau posibile
* Conflicte armate și operațiuni de menținere a păcii
* Disponibilitatea resurselor economice

Ultimul punct se referă la țări cu o dezvoltare rapidă, precum Cina și India, care au înregistrat un boom economic în ultimii ani. În plus, prețurile ridicate și în continuă creștere pentru minerale și combustibili fosili (cel puțin până recent) au permis unor țări să cheltuiască mai mulți bani pentru armată.
China, pentru prima oară, a ajuns pe locul 2 în lume la cheltuieli militare în anul 2008.
Dar, chiar și în anul 2008, în zorii crizei financiare și cu toate tăierile de cheltuieli guvernamentale, armatele lumii au cheltuit mai mult. Cum se justifică acest lucru? SIPRI oferă o serie de observații:
Statele Unite au condus creșterea cheltuielilor militare, dar nu au fost singure în această cursă. Dintre țările pentru care există date disponibile, 65% și-au mărit cheltuielile militare în 2009. Creșterea a fost mai pronunțată în cadrul economiilor mari, atât dezvoltate cât și în curs de dezvoltare: 16 dintre statele G20 au înregistrat o creștere a cheltuielilor militare în termeni reali în 2009.”[— Sam Perlo-Freeman, Olawale Ismail and Carina Solmirano, Military Expenditure PDF formatted document, Chapter 5, SPIRI Yearbook, June 2010, p.1]

Totuși, există o serie de nuanțe, care pot explica asta, afirmă SIPRI:

* Unele națiuni, precum China și India nu au înregistrat scădere economică ci s-au bucurat de o creștere substanțială
* Majoritatea țărilor dezvoltate și-au mărit cheltuielile publice pentru a lupta cu recesiunea prin stimularea economiei. Cheltuielile militare au urmat și ele această tendință generală de creștere a cheltuielilor publice.
* Interesele geopolitice și strategice pentru menținerea puterii: “creșterea cheltuielilor militare pentru SUA, singura superputere, precum și pentru celelalte puteri majore sau în devenire ca Brazilia, China, Rusia și India, pare să reprezinte o alegere strategică în cadrul obiectivului pe termen lung al acestora de obținere sau menținere a influentei globale și regionale; obiectiv la care nu pot renunța, nici măcar în momentele economice dificile”, adaugă SIPRI.

Prin contrast, “atunci când vine vorba de țări mici – fără astfel de ambiții și, mai important, fără resursele necesare pentru a susține astfel de deficite bugetare ridicate — multe au redus cheltuielile militare în 2009, mai ales în Europa Centrala și Răsăriteană.” (Perlo-Freeman, Ismail and Solmirano, p.1 – 2)

Resursele naturale au alimentat cheltuielile militare și importurile de armament în țările în curs de dezvoltare. Creșterea prețurilor petrolului înseamnă venituri mai mari pentru țările exportatoare.
În raportul din 2006, SIPRI remarca faptul ca Algeria, Azerbaidjan, Rusia și Arabia Saudita au putut să-și mărească cheltuielile militare datorită creșterii veniturilor obținute de pe urma petrolului și gazelor naturale.
De asemenea, “China și India demonstrează o creștere susținută a cheltuielilor militare și contribuie la creșterea cheltuielilor militare globale. În termeni absoluți, cheltuielile curente ale acestora constituie doar o fracțiune din cele ale Statelor Unite. Creșterea cheltuielilor acestora este legată strict de creșterea economică.”

Cheltuieli pentru pace vs. cheltuieli pentru război

Într-un raport similar din 2004, SIPRI observa că, “Există o diferență uriașă între sumele pe care țările lumii sunt dispuse să le aloce pentru cheltuielile militare, pentru asigurarea securității și menținerea statutului de puteri globale sau regionale, pe de o parte, și sumele pentru reducerea sărăciei și promovarea dezvoltării economice, pe de altă parte.”

Într-adevăr, comparați cheltuielile militare cu bugetul alocat ONU:

ONU și toate agențiile sale cheltuie aproximativ $30 miliarde pe an, adică aproximativ $4 pentru fiecare locuitor al lumii. Aceasta este o sumă foarte mică, prin comparație cu bugetele majorității guvernelor și reprezintă mai puțin de 3% din cheltuielile militare globale. Totuși, de aproximativ două decenii, ONU a întâmpinat dificultăți financiare și a fost forțată să reducă sau să anuleze programe importante în toate regiunile, chiar dacă au apărut probleme noi. Multe state membre nu și-au plătit obligațiile și și-au redus donațiile la fondurile ONU. La data de 31 octombrie 2009, datoriile țărilor membre depășeau $829 milioane, Statele Unite datorând 93% din această sumă.”[— UN Financial Crisis, Global Policy Forum]

Într-o perioadă de criză economică, companii gigant din domeniul apărării, precum Boeing, EADS, Finmeccanica sau Northrop Grumman se bucură de o creștere substanțială a veniturilor provenite de la țările care își măresc cheltuielile militare.
Aproximativ $2.4 trilioane sau 4.4% din economia globală sunt „dependente de violență,” potrivit Global Peace Index, cu referire la „industriile care crează sau administrează violența” – sau industria apărării
.” [— Jorn Madslien, The purchasing power of peace, BBC, June 3, 2009]

Global Peace Index încearcă să cuantifice valoarea păcii și să clasifice țările pe baza a 20 de indicatori, folosind atât date cantitative, cât și calitative, dintr-o varietate de surse. Iată un clasament sumar al ultimului lor raport:

(Țările aflate pe primele locuri în indexul global al păcii erau Noua Zeelandă, Danemarca, Norvegia, Islanda, Austria, Suedia, Japonia, Canada, Finlanda și Slovenia.)

Cheltuielile militare ale SUA

Statele Unite este fără îndoială cea mai mare putere militară a lumii. Valoarea cheltuielilor sale militare constituie principiul determinant al cheltuielilor militare globale. În general, cheltuielile militare americane au fost în creștere. Creșterile recente sunt atribuite așa-numitului War on Terror și invaziilor din Afganistan și Irak, dar bugetul militar american se găsea în creștere și înainte de acestea.

De exemplu, Christopher Hellman, un expert în domeniul analizei bugetului militar observa în „The Runaway Military Budget: An Analysis,” (Friends Committee on National Legislation, March 2006, no. 705, p. 3) că cheltuielile militare au fost în creștere încă din 1998, dacă nu mai devreme.

Laicie Olson, de la Center for Arms Control furnizează cifre în această privință începând din 2001 până la proiecțiile bugetare pentru 2011, arătate aici:

* Declinul observat pe grafic se datorează reducerii intensității conflictului din Irak și redesfășurării din Afganistan.
* Cifrele pentru 2011 sunt preliminare și nu includ programele pentru armele nucleare.

De ce sunt cifrele de mai sus referitoare la cheltuielile SUA mult mai mari decât cele anunțate pentru buget de către Departamentul Apărării?
Din nefericire, cifrele bugetului pot fi puțin încurcate. De exemplu, bugetul pentru un an fiscal cere ca sumele privind cheltuielile militare ale SUA să nu includă cifrele pentru misiuni de luptă (care sunt suplimentare, fiind cerute și aprobate separat de către Congres). Bugetul pentru armele nucleare cade în sarcina Departamentului Energiei, iar pentru anul 2010 a fost de aproximativ $25 miliarde.
Costul războiului (Irak și Afghanistan) a fost unul ridicat în timpul administrației Bush. Christopher Hellman și Travis Sharp observă, cu referire la cheltuielile pentru anul fiscal 2010 prevăzute de Pentagon, faptul că “Congresul a aprobat deja aproape $700 miliarde în fonduri suplimentare pentru operațiunile din Irak și Afganistan și o sumă de $126 miliarde pentru anul fiscal 2008 se află încă pe masa Senatului și Camerei Reprezentanților.”

Mai mult, alte costuri precum îngrijirea veteranilor, pregătirea militară și operațiunile secrete s-ar putea afla în subordinea altor departamente și ar putea beneficia de sume separate. Oricum, prin comparație cu restul lumii, cifrele bugetului militar american sunt “uluitoare.”

Cheltuielile militare ale SUA vs. restul lumii

Folosind datele de la SIPRI privind cheltuielile militare, coroborate cu cifrele de la Center for Arm Control, putem observa următorul grafic:

Comentând cu privire la datele anterioare, Chris Hellman, observa că atunci când sunt ajustate cu inflația și însumate cu cheltuielile pentru armele nucleare, sumele cheltuite de Pentagon pentru anul 2007 depășesc media cheltuită în timpul Războiului Rece, pentru o armată care este cu o treime mai mică decât acum ceva mai mult de un deceniu.
În general, comparativ cu nivelurile din timpul Războiului Rece, sumele cheltuite pentru bugetele militare de către majoritatea națiunilor s-au redus. De exemplu, cheltuielile militare globale au scăzut de la $1,2 trilioane în 1985 la $809 miliarde în 1998, deși din 2005 au crescut din nou la peste $1 trilioane. Cheltuielile Statelor Unite, până în 2009, au fost mai reduse față de era Războiului Rece, dar au fost totuși aproape de acel nivel.

Bugetul militar al SUA vs. alte priorități ale SUA

Suporterii cheltuielilor militare americane ridicate argumentează deseori ca utilizarea dolarului SUA pentru calcul nu este o măsură corectă, ci în schimb cheltuielile ar trebui raportate la PIB, iar cifrele oferite pierd din vedere faptul că SUA furnizează stabilitate globală cu cheltuielile sale ridicate și permite altor națiuni să evite astfel de cheltuieli ridicate.
Cu toate că majoritatea celor afirmate mai sus sunt despre cheltuielile SUA, acestea sunt relevante și pentru alte națiuni.
Ar trebui să fie cheltuielile militare legate de PIB?

Chris Hellman argumentează că PIB-ul nu este o metodă potrivită de a măsura necesarul sumelor ce trebuie alocate bugetului militar al SUA:

Legarea cheltuielilor militare de PIB este un argument folosit frecvent de către suporterii bugetelor militare ridicate. Comparând cheltuielile militare (sau orice alte cheltuieli) cu PIB-ul obții răspunsul la întrebarea cât de mare este povara pusă de astfel de cheltuieli asupra economiei americane, dar nu afli nimic despre cum afectează contribuabilii americani acest buget militar de $440 miliarde. Economia SUA poate suporta cheltuieli militare ridicate, dar întrebarea este acum dacă acest nivel curent al cheltuielilor militare este necesar și dacă aceste fonduri sunt folosite pentru prioritățile adecvate. Mai mult, astfel de comparații sunt făcute numai când economia este sănătoasă. Este improbabil faptul ca persoanele care susțin că bugetul militar să fie o anumită parte din PIB vor continua să facă asta atunci când economia este în recesiune, iar cheltuielile militare vor fi tăiate drastic.” [— Chris Hellman, „The Runaway Military Budget: An Analysis,” Friends Committee on National Legislation, March 2006, no. 705, p. 3]

De când Hellman a scris cele de mai sus, a apărut criza financiara globală, care a pornit din SUA și s-a răspândit în întreaga lume. Hellman ar putea fi surprins de faptul că există și astăzi propuneri serioase de legare a cheltuielilor militare de PIB. Chiar în 2010, unii senatori și reprezentanți americani au introdus propuneri, cerând ca 4% din PIB să fie alocat bugetului militar (fără a include sumele „suplimentare” pentru război).

Cheltuielile militare ale SUA ajută alte țări să nu cheltuie sume mari pentru apărare?

Unii afirmă că nivelul ridicat al cheltuielilor SUA permite altor națiuni să cheltuiască mai puțin. Dar această viziune pare să schimbe ordinea evenimentelor istorice:

* În timpul Războiului Rece cheltuielile militare ridicate erau ceva obișnuit în lume.
* Cheltuielile au fost reduse de către unele țări europene și asiatice la sfârșitul Războiului Rece, nu pentru că națiunile s-au simțit protejate de către SUA, ci deoarece au perceput faptul că amenințarea globală datorată Războiului Rece s-a diminuat și pur și simplu aceste cheltuieli ridicate nu mai erau necesare; globalizarea comerțului trebuia să vestească apariția unei noi ere a păcii.
* Numai Statele Unite, singura superputere globală rămasă, au menținut un buget mare pentru armată. Mulți au afirmat că acest fapt s-a datorat dorinței de întărire a poziției de singură superputere și că a fost „complexul militaro-industrial” american cel care a convins publicul larg să mențină aceste cheltuieli.
Imperiile din trecut și-au justificat poziția ca fiind benefică pentru lume. Statele Unite nu fac excepție.

Cu toate acestea, dacă această hegemonie globală și stabilitate chiar înseamnă stabilitate, pace și prosperitate pentru întreaga lume (sau pentru cea mai mare parte a acesteia) este un fapt subiectiv.
Așa cum arată indexul global al păcii din prima parte, cheltuielile militare uriașe nu au dus la obținerea păcii globale.
Din ce în ce mai multe țări puternice au urmărit o serie de politici care au contribuit la adâncirea sărăciei și, uneori, chiar la răsturnarea unor democrații funcționale în favoarea unor dictaturi sau a unor democrații mai „maleabile.” De exemplu, Osama Bin Laden a făcut parte dintr-o grupare de militanți islamiști pregătiți și finanțați de SUA să lupte împotriva Uniunii Sovietice. Bineînțeles, astăzi acești extremiști își asumă tot meritul pentru înfrângerea sovieticilor din Afganistan, fără să recunoască faptul că aceasta nu ar fi fost posibilă fără „Marele Satan,” fostul prieten devenit inamic.

Pentru cei care sperau că lumea își va reduce cheltuielile militare, SIPRI avertizează că “în vreme ce invadarea Irakului a servit poate ca un exemplu pentru alte state cu arme de distrugere în masă, ar putea avea efectul invers, unele țări sporindu-și arsenalurile, aceasta fiind singura cale pentru a preveni schimbarea cu forța a regimului.”

În vreme de război nu există civili

* Articol publicat la data de 9 septembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

În vreme de război nu există civili,” a declarat “Yossi,” liderul unei unități de pregătire a militarilor israelieni, în cadrul audierilor privind procesul intentat de părinții lui Rachel Corrie, ținute în tribunalul din Haifa, la începutul acestei săptămâni. “Atunci când scrii un manual [protocol], acel manual este pentru război,” a adăugat Yossi.
Pentru activiștii pentru drepturile omului și pentru prietenii și familia lui Rachel Corrie care se aflau în sala tribunalului, această recunoaștere deschisă a politicii statului Israel la adresa civililor – palestinieni sau străini – a stârnit un suspin simultan.
Totuși, pusă în context, această politică nu constituie o surpriză. Palmaresul acțiunilor militare israeliene, care nu au ținut cont de siguranța civililor, se întinde pe o lungă perioadă, începând cu masacrul din 1948 de la Deir Yassin, până la atacurile din Gaza 2008-2009.
Rachel Corrie, o tânără activistă pacifistă americană din Olympia, Washington, a fost zdrobită mortal de către un buldozer Caterpillar, în timp ce încerca să protejeze o casă palestiniană de la demolare, pe 16 martie 2003, la Rafah, în Fâșia Gaza.
Părinții acesteia, Cindy și Craig Corrie, au declanșat un proces civil împotriva statului Israel pentru ucidere intenționată, iar această rundă de audieri, cerute de apărarea statului, urmează mărturiilor martorilor chemați de către avocații familiei Corrie în martie 2010. Familia Corrie acuză statul de neglijență și de eșecul de a lua măsuri adecvate pentru protejarea vieții umane, acțiuni care violează atât legile israeliene, cât și legile internaționale.
Martorii au insistat că șoferul buldozerului n-o putea vedea pe Rachel Corrie din cabina sa. Avocații statului au chemat trei martori pentru a dovedi că uciderea a fost neintenționată și a avut loc într-o zonă desemnată drept „zonă militară închisă.” Situându-se în cadrul definiției unui act de război, argumentul acestora a căutat să absolve soldații israelieni de orice vină, conform legii israeliene.
Este evident că Al Qaeda consideră în regulă uciderea civililor și, se pare, că și Barack Obama a afirmat același lucru. S-a întors Evul Mediu? Au înlocuit corporațiile democrația cu feudalismul? Putem să încetăm să ne mai prefacem că așa-zisa noastră „civilizație” există, și nu este altceva decât o fațadă de cuvinte mari și mașini strălucitoare, și să ne apucăm să-i măcelărim pe cei slabi, așa cum dorește Charles Manson?

Fidel Castro: Originile războiului

* Articol publicat în două părți, la datele de 22 iulie și 27 iulie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Am afirmat pe 4 iulie că nici Statele Unite nici Iranul nu vor ceda: „una, datorită mândriei celui puternic, iar cealaltă, datorită împotrivirii la sclavie și a capacității de a lupta, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria omenirii…
În aproape toate războaiele, una dintre părți dorește evitarea acestora, iar, câteodată, amândouă. Cu această ocazie, războiul se va apropia chiar dacă una dintre părți nu și-l dorește, așa cum s-a întâmplat în cele două războaie mondiale, în 1914 și 1939, cu numai 25 de ani distanță între izbucnirea primului și celui de-la doilea.
Măcelurile au fost îngrozitoare, acestea nu ar fi fost dezlănțuite fără erori anterioare de calcul. Cele două părți apărau interesele imperialiste și credeau că își vor îndeplini obiectivele fără costul teribil pe care-l implică războiul.

În cazul care ne interesează: una își apără interesele naționale, absolut juste. Cealaltă urmărește interese pur materiale și are intenții nelegitime.
Dacă analizăm toate războaiele care au avut lor, începând cu istoria cunoscută a speciei noastre, una dintre părți a urmărit întotdeauna aceste obiective.
Orice iluzie că, în această ocazie, astfel de obiective ar putea fi atinse fără prețul teribil al tuturor războaielor este absolut de prisos.

Într-unul dintre cele mai bune articole publicate de site-ul Global Research în ziua de joi, 1 iulie 2010, semnat de Rick Rozoff, acesta furnizează argumente incontestabile privind intențiile Statelor Unite, de care orice persoană bine-informată trebuie să țină seama.
…Victoria poate fi obținută când unul dintre adversari știe că este vulnerabil în fața unui atac surprinzător copleșitor și devastator, fără să aibă posibilitatea de a se apăra sau de a răspunde cu aceeași monedă,” este ceea ce cred Statele Unite, potrivit autorului.
…O țară care aspiră să rămână singurul stat din istorie care și-a exercitat dominația militară totală asupra uscatului, mărilor, aerului și spațiului.”
…Pentru a menține și extinde bazele militare și trupele, portavioanele și bombardierele strategice pe toate latitudinile și longitudinile. Pentru a face asta a fost alocat un buget record după al doilea război mondial de $708 miliarde pentru anul viitor.”
A fost „…prima țară care a dezvoltat și utilizat armele nucleare…

… Statele Unite mențin 1.550 de focoase nucleare active și alte 2.200 (după unele surse 3.500) de focoase aflate în stoc alături de o combinație de vehicule de livrare terestre, aeriene și submarine.”
Arsenalul non-nuclear utilizat pentru incapacitarea și distrugerea apărării antiaeriene și strategice, de majoritatea forțelor militare, va consta în rachete balistice intercontinentale, submarine lansatoare de rachete balistice, rachete de croazieră hipersonice, și bombardiere strategice tip stealth capabile să evite radarele și astfel să scape de apărarea antiaeriană.”
Rozoff trece în revistă numeroasele conferințe de presă, întâlniri și declarații ale membrilor armatei și guvernului Statelor Unite din ultimele luni.
Acesta explică angajamentul la NATO și cooperarea reîntărită cu aliații din Orientul Apropiat, în special Israelul. Acesta afirmă că:
Statele Unite își întăresc eforturile în domeniile războiului cibernetic și spatial, care are potențialul de a distruge complet sistemele de supraveghere și comanda militară, de control, de comunicații și sistemele de calcul și de informații, lăsându-le fără apărare.”
Acesta spune despre semnarea la Praga, pe 18 aprilie, în acest an, a noului acord START între Rusia și Statele Unite, care „nu conține nicio constrângere privind capacităților americane de acțiuni globale prezente sau viitoare.”
Rozoff oferă numeroase dovezi asupra subiectului și ilustrează intențiile Statelor Unite cu un exemplu copleșitor. Acesta scrie că:
„…Departamentul Apărării explorează în acest moment anvergura completă a tehnologiilor și sistemelor pentru o capacitatea unei lovituri convenționale globale prompte (Conventional Prompt Global Strike) care ar putea furniza președintelui mai multă credibilitate și opțiuni viabile tehnic pentru abordarea de noi amenințări în curs de dezvoltare.”
Îmi mențin opinia precum orice președinte, chiar și cel mai experimentat comandant militar, nu va avea nici măcar un minut pentru a ști ce trebuie făcut dacă acest lucru nu a fost deja programat de computere.
Imperturbabil, Rozoff descrie ceea ce Global Security Network afirma într-o analiză intitulată: „Costul de testare a rachetelor pentru Prompt Global Strike al SUA ar putea ajunge la $500 milioane,” de Elaine Grossman.
Administrația Obama a cerut $239,9 milioane pentru cercetarea și dezvoltarea privind Prompt Global Strike în cadrul armatei în anul fiscal 2011… Dacă nivelul de finanțare rămâne cel anticipat în următorii ani, Pentagonul va cheltui aproximativ $2 miliarde pentru Prompt Global Strike până la sfârșitul anului fiscal 2015, potrivit documentelor privind bugetul, trimise luna trecută la Capitol Hill.”
Un scenariu terifiant comparabil cu efectele unui atac al Prompt Global Strike, în acest caz versiunea navală, a apărut în urmă cu trei ani în revista Popular Mechanics:
În Pacific, un submarin nuclear din clasa Ohio iese la suprafață, pregătit să primească comanda prezidențială de lansare. Atunci când ordinul vine, submarinul lansează o rachetă Trident II de 65 de tone către cer. În două minute, racheta călătorește cu mai mult de 6.000 de metri pe secundă. Se înălță deasupra oceanului și pătrunde în atmosfera pregătindu-se să parcurgă mii de kilometri.
La vârful parabolei sale, aflată în spațiu, racheta își separă cele patru focoase, iar acestea încep coborârea către planetă.
Călătorind cu 21.600 km/h, focoasele sunt pline cu bare de tungsten, de două ori mai dure decât oțelul.
Ajunse deasupra țintelor, focoasele detonează, împrăștiind peste regiune mii de bare metalice, fiecare fiind mai distrugător decât un proiectil de calibrul 50. Orice obiect aflat pe o rază de 300 de metri este distrus de această furtună metalică
.”
Rozoff explică imediat declarația de pe 7 aprilie a generalului Leonid Ivașov, șeful statului major al forțelor armate ruse, într-un editorial intitulat „Surpriza nucleară a lui Obama.”
În același editorial, Ivașov se referă la discursul președintelui american de la Praga, de anul trecut:
Existența a mii de arme nucleare este cea mai periculoasă moștenire a Războiului Rece” – și la semnarea acordului START II în același oraș pe 8 aprilie, Rozoff citându-l pe autor, care afirma:
Niciun exemplu al sacrificiului vreunui membru al elitelor americane pentru binele omenirii sau popoarelor altor țări nu poate fi găsit în istoria SUA din ultimul secol. Am fi realiști să ne așteptăm ca apariția unui președinte afro-american la Casa Albă să schimbe filozofia politică tradițională a țării, îndreptată către obținerea dominației globale? Cei care considera așa ceva posibil ar trebui să realizeze de ce Statele Unite – țara cu un buget militar deja mai mare decât al tuturor celorlalte țări ale lumii împreună – continuă să cheltuiască sume imense de bani pregătindu-se pentru război.”
… Conceptul Prompt Global Strike prevede o lovitură concentrată folosindu-se câteva mii de arme convenționale pe parcursul a 2-4 ore, care să distrugă complet infrastructura țării țintă și, astfel, s-o forțeze să capituleze.

Conceptul Prompt Global Strike are scopul menținerii monopolului SUA în sfera militară și a adâncirii abisului dintre aceasta și restul lumii. Combinată cu desfășurarea scutului anti-rachetă, care se presupune că va menține SUA imună la lovituri punitive din parte Rusiei și Chinei, inițiativa Prompt Global Strike va transforma Washingtonul într-un dictator global al erei moderne.”
În esență, noua doctrină nucleară a SUA este un element al noii strategii de securitate americană, care poate fi descrisă mai adecvat drept o strategie a impunității totale. Statele Unite își măresc bugetul militar, utilizează NATO pe post de jandarm global și planifică exerciții real-life în Iran pentru a testa eficiența inițiativei Prompt Global Strike în practică. În același timp, Washingtonul vorbește despre o lume liberă de arme nucleare.”
În esență, Barack Obama încearcă să amăgească lumea vorbind despre o omenire liberă de arme nucleare, care vor fi înlocuite de alte arme extrem de distructive, ideale pentru a teroriza alte state și pentru atingerea obiectivului noii strategii a impunității totale.
Yankeii cred că atacul asupra Iranului este foarte aproape. Uniunea Europeană este așteptată să anunțe noi sancțiuni împotriva Iranului pe 26 iulie.[ Și a făcut-o: BBC – EU tightens sanctions over Iran nuclear programme – n.trad.]
Ultima întâlnire 5+1 a avut loc pe 2 iulie, după care președintele iranian Mahmoud Ahmadinejad a afirmat că țara sa „nu va reveni la negocierile de la sfârșitul lunii august cu participarea Braziliei și Turciei.”
Un oficial de rang înalt al UE a declarat că „nici Brazilia, nici Turcia nu vor fi invitate să ia parte la convorbiri, cel puțin nu la acest nivel.”
Ministrul de externe iranian Manouchehr Mottaki a declarat că el este în favoarea sfidării sancțiunilor internaționale și continuarea programului de îmbogățire a uraniului.”
De joi, 5 iulie, în fața reiterării europenilor că vor promova măsuri adiționale împotriva Iranului, această țară a răspuns că nu va mai negocia până în septembrie.
În fiecare zi, posibilitățile de depășire a obstacolelor insurmontabile se reduc și mai mult.
Ceea ce se va întâmpla este atât de evident încât poate fi prevăzut aproape exact.

Cât despre mine, trebuie să-mi fac autocritica; am comis o eroare afirmând pe 27 iunie că războiul va izbucni joi, vineri sau cel mai târziu sâmbătă. Se știa deja că navele de război israeliene se îndreptau către obiectiv, alături de fortele navale ale yankeilor. Ordinul de percheziționare a navelor comerciale iraniene fusese dat deja.

Totuși, nu am realizat că mai era un pas de făcut: confirmarea negării permisiunii de inspectare a flotei sale comerciale din partea Iranului. În analizarea limbajului supărător al Consiliului de Securitate, privind impunerea sancțiunilor asupra acelei țări, nu am observat acel detaliu care revela întregul efect al ordinului de inspecție. Era singurul lucru care lipsea.
Perioada de 60 de zile oferită de Consiliul de Securitate pe 9 iunie, pentru a primi informații în conformitate cu rezoluția, expiră pe 8 august.
Dar, ceva cu adevărat lamentabil s-a întâmplat. Lucram la ultimul material asupra subiectului delicat, redactat de Ministerul Afacerilor Externe din Cuba, iar respectivul document nu conținea două paragrafe cheie – ultimele două rezoluții sus-menționate – care afirmau textual:
Cerem în 90 de zile un raport de la directorul general al IAEA asupra chestiunii dacă Iranul a demonstrat în totalitate și a confirmat suspendarea tuturor activităților menționate în rezoluția 1737 (2006), precum și a procesului de urmare de către Iran a tuturor pașilor ceruți de comisia de conducere IAEA și de alte dispoziții ale rezoluțiilor 1737 (2006), 1747 (2007), 1803 (2008) și de această rezoluție, către comisia de conducere IAEA și în paralel către Consiliul de Securitate pentru aprecierea acestora;”
Afirmăm că se vor reconsidera acțiunile Iranului prin prisma raportului menționat în paragraful 36 de mai sus, ce va fi formulat în 90 de zile și:
(a) că se va suspenda implementarea măsurilor dacă și atâta timp cât Iranul își suspendă toate activitățile de îmbogățire și reprocesare, inclusiv cercetarea și dezvoltarea, verificate întocmai de IAEA, pentru a permite negocieri de bună credință spre a ajunge la un rezultat acceptabil mutual;
(b) că se vor încheia măsurile specificate în paragrafele 3, 4, 5, 6, 7 și 12 ale rezoluției 1737 (2006), precum și în paragrafele 2, 4, 5, 6 și 7 ale rezoluției 1747 (2007), paragrafele 3, 5, 7, 8, 9, 10 și 11 din rezoluția 1803 (2008), precum și în paragrafele 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 21, 22, 23 și 24 de mai sus, imediat ce se va determina, urmând recepționării raportului menționat în paragraful de mai sus, că Iranul și-a îndeplinit în totalitate obligațiile sale conform rezoluților legate de acest fapt ale Consiliului de Securitate și că a întrunit cerințele comisiei de conducere IAEA, confirmate astfel de comisia de conducere IAEA;
(c) că, în eventualitatea în care raportul va arăta că Iranul nu s-a conformat rezoluțiilor 1737 (2006), 1747 (2007), 1803 (2008) și acestei rezoluții, va adopta alte măsuri corespunzătoare conform articolului 41 din capitolul VII al Cartei ONU, pentru a convinge Iranul să se supună acestor rezoluții și cerințelor IAEA și subliniază că decizii suplimentare vor fi cerute dacă astfel de măsuri adiționale vor fi necesare
…”

Un compañero de la minister, după o muncă exhaustivă de mai multe ore făcând fotocopii ale tuturor acestor documente, a adormit. Nerăbdarea mea de a obține informații și schimbul de opinii asupra acestor subiecte delicate au făcut posibilă descoperirea acestei omisiuni.
Din punctul meu de vedere, Statele Unite și aliații din NATO și-au spus ultimul cuvânt. Două state puternice cu autoritate și prestigiu nu și-au exercitat dreptul de veto asupra perfidei rezoluții ONU. [Rusia și China – n.trad.]
Era singura posibilitate de a câștiga timp pentru căutarea unei formule de salvare a păcii, un obiectiv care le-ar fi adus acestora mai multă autoritate pentru a continua să lupte pentru asta.
Astăzi, totul atârnă de un fir de ață.
Principala mea intenție a fost să avertizez opinia publică internațională despre ceea ce se întâmplă.
În parte, mi-am îndeplinit obiectivul, observând ce se întâmplă, ca un lider politic care, de mulți ani, s-a confruntat cu imperiul, cu blocadele sale și crimele sale indescriptibile. Dar nu fac asta din răzbunare.
Nu voi ezita, chiar dacă există riscul de a-mi compromite modesta mea autoritate morală.
Voi continua să scriu reflecții [esp: reflexiones] asupra subiectului. Vor mai fi câteva după asta, pentru a continua aprofundarea subiectului în iulie și august, dacă nu cumva are loc vreun incident care să declanșeze armele letale îndreptate unul împotriva celuilalt.
Mi-au plăcut foarte mult jocurile finale ale Cupei Mondiale la fotbal și partidele de volei în care echipa noastră se îndreaptă către șefia grupei sale din Liga Mondială [World League] a acelui sport.

Fidel Castro Ruz
Julio 11 de 2010
8 y 14 p.m.

* Tradus și adaptat de aici: granma.cu
* Versiunea în spaniolă: http://www.granma.cubaweb.cu/secciones/ref-fidel/art204.html

Viața mea alături de talibani

* Articol publicat la data de 3 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Mullah Abdul Salam Zaeef a fost ambasadorul taliban în Pakistan în 2001 și una dintre figurile cele mai cunoscute ale mișcării de după evenimentele 9/11. Acesta și-a publicat memoriile, în care oferă o mărturie oculară și ilustrează viața din Afganistan începând din anul 1979.
În punctul culminant al războiului, se aflau peste 100.000 de soldați sovietici în Afganistan. Milioane de civili părăsiseră țara și aproximativ un milion de mujahedini și-au pierdut viețile. Ultimii ani ai războiului au fost marcați de intensificarea brutalității luptelor.

Războiul era o chestiune de viață și moarte; deseori șansa era singurul lucru ce separa cele două. Am fost prins de nouă ori în ambuscadele rușilor în timp ce luptam și intram și ieșeam din Pakistan. De opt ori Allah m-a salvat de la moarte sigură, o singură dată fiind rănit.
În Khushab, un obuz m-a proiectat în aer dintr-un loc ce a fost răvășit de gloanțe o secundă mai târziu. Doi dintre prietenii mei au murit într-o explozie de mortier la Nelgham din care abia am scăpat; rușii minaseră câteva lăzi cu mortiere lăsate în urmă. Cu toate că stăteam la doar câțiva metri atunci când au explodat, am scăpat fără o zgârietură pe corp.
Atunci când m-am alăturat jihadului aveam doar 15 ani. Nu știam cum să trag cu un Kalașnikov sau să conduc oamenii. Nu știam nimic despre război. Dar linia frontului rusesc era un teren experimental dur și în cele din urmă am condus câteva grupuri de mujahedini la Abasabad, Mahalajat, Arghandab, Khushab și Sanzari.
De multe ori am fost înconjurați de trupele rusești, așa cum s-a întâmplat odată la Mahalajat. Rușii ne încercuiseră, tăindu-ne singura cale de retragere, fiind aflați pe un teren înalt în jurul nostru.
S-au apropiat de noi pe măsură ce ne-au bombardat din munți și din zona deșertului Sufi Saheb. Nu am găsit nicio ieșire și nici nu eram suficient de mulți pentru a sparge liniile rusești. Cu toate că și-au adus mai multe trupe de la Bana la Wokanu, tot am reușit să rezistăm pe poziții.
Nu ne aflam departe de pozițiile trupelor mujahedinilor de la Panjwayi, Nakhunay și Zalakhan, care puteau să ne trimită ajutor repede, dar nu aveam nicio posibilitate de a-i contacta și rămâneam și fără muniție. Intram în criza de timp; nouă mujahedini se alăturaseră martirilor și alți zece de la diferite grupuri fuseseră răniți.
Situația devenea disperată și am realizat că nu mai puteam rezista prea mult fără întăriri și provizii noi. Aveam nevoie de ajutor urgent. Mullah Mohammad Sadiq și eu am hotărât că ar fi cel mai bine să încercăm să ne strecurăm printre liniile rusești.
Cunoșteam mulți mujahedini în Panjwayi și aveam șanse mari să obținem sprijinul de care aveam nevoie. Puteam să adun trupe și să mă întorc să atac liniile rusești din spate, deschizând un culoar pentru retragerea mujahedinilor răniți.
Dar puteam oare să trec? Singura opțiune era să trec direct printre liniile rusești. Am hotărât să plec împreună cu unul dintre săteni și mă prefac că sunt fermier. Într-un sat vecin, prietenii mei mi-au căutat prin buzunare și au scos tot ce ar fi putut să mă identifice ca fiind mujahedin. Un sătean a fost de acord să mă ia pe motocicleta sa și am plecat către liniile rusești. Când am ajuns la Sarpoza venind de la Chilzina, un soldat al armatei afgane a ieșit în fața noastră îndreptându-și Kalașnikovul spre noi.
Soldatul a strigat de la distanță. „Bine ai venit, Ashrar! Te-am văzut în sat când te pregăteau prietenii tăi.” I-am explicat că suntem civili; „Casele noastre sunt acolo,” am spus, arătând spre niște case aflate ceva mai departe pe drum. „Mergem la Mirwais Mina, nu știm despre ce vorbești.” Soldatul a părut confuz și ne-a spus să ne dăm jos de pe motocicletă.
Fără niciun avertisment, mi-a înfipt un pix în braț și a început să mă percheziționeze. Pixul s-a rupt și jumătate mi-a rămas în braț. Sângele a țâșnit din rană și curând mâneca mi-a devenit purpurie. M-a căutat peste tot, dar nu găsit nimic.
Săteanul a jurat că locuiam în satul său de foarte mult timp. Brațul a început să-mi tremure și am putut vedea capătul pixului ieșind afară. I-am repetat povestea soldatului: despre cum locuiam în satul Ghani, unde era casa mea și că nu aveam vreo legătură cu mujahedinii. Eram doar un fermier.
După ce soldatul ne-a permis să ne urcăm înapoi pe motocicletă, săteanul a accelerat, spunându-mi peste umăr că numele soldatului era Bismillah și că era cunoscut pentru cruzimea sa. „În ultimele luni”, mi-a explicat acesta, „35 de oameni au fost împușcați în spate”. Bismillah era responsabil pentru majoritatea acestor crime.
Am ajuns teferi la Panjaw Wali, dar îmi amintesc că am fost tensionat întreg drumul. Niciun foc nu s-a tras asupra noastră. La Jendarma, am văzut mai mulți soldați și am ocolit zona. Am ajuns la Panjwayi în aceeași zi, ajungând într-un final în satul Mirwais Nika. Mi-a luat trei zile să adun mai mult de două sute de mujahedini.

În a treia noapte ne-am deplasat la Zalakhan și am plecat către Anguriyan și Taymuriyan. Apropiindu-ne de inamic din spate pentru a ajunge la Mullah Mohammad Sadiq, am atacat câteva poziții guvernamentale și am rupt cordonul de securitate.
Forțele guvernului afgan și aliații lor ruși era acum separați în două grupuri. Câțiva dintre soldații inamici, surprinși de atac, și-au aruncat armele și au fugit.
Am reușit să asigurăm o cale de acces în mijlocul confuziei și am evacuat mujahedinii răniți și cadavrele martirilor. Atacul nostru a provocat consternare printre inamici și aceștia s-au retras, punând capăt asediului asupra Karesh.”

Acesta este un extras din cartea „Viața mea alături de talibani” de Abdul Salam Zaeef. Publicată de Scribe.
Născut în sudul Afganistanului în 1968, acesta a participat la majoritatea evenimentelor istorice din timpul vieții sale; ca mujahedin în războiul din anii ’80 împotriva sovieticilor, de la poziția administrativă ocupată în mișcarea talibană, la închiderea sa în închisoarea Guantánamo, până la rolul de avocat public și critic al guvernului pro-american Karzai de după eliberarea sa din 2005. Trăiește în Kabul.

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială

* Articol publicat la data de30 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

În prima și a doua parte a acestui eseu a fost analizată strategia geopolitică a SUA și NATO după căderea Uniunii Sovietice, pentru expansiunea imperiului american și prevenirea nașterii unei noi superputeri, înfrânând Rusia și China. Această parte examinează implicațiile acestei strategii în ultimii ani; ca urmare a apariției unui nou război rece, alături de analiza războiului din Georgia, de tentativele de schimbare a regimului din Iran, lovitura de stat din Honduras, extinderea teatrului de război afgano-pakistanez și propagarea conflictului în Africa Centrală. Această evoluție a noului război rece și a războaielor regionale duc lumea mai aproape de un nou Război Mondial. Pacea este posibilă numai dacă uneltele și motoarele imperiilor sunt distruse.

*** Europa de Est: Linia întâi a noului război rece

În 2002, ziarul The Guardian informa că, “Acumularea de forțe militare americane în fostele republici sovietice din Asia Centrală crește temerile la Moscova că Washingtonul exploatează războiul din Afganistan cu scopul de a stabili o prezență militară permanentă în regiune.” În plus, “Construcția grabnică a bazelor militare ale SUA trage semnale de alarmă și la Beijing.”[1]

În 2004, apăreau informații care indicau că strategia americană “are scopul poziționării forțelor SUA de-a lungul ‘arcului de instabilitate’ care trece prin Caraibe, Africa, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală și Asia de Sud-Est. În aceste părți ale lumii – în general săracă și instabilă – conducătorii militari văd apariția viitoarelor conflicte majore care ar putea amenința interesele SUA.”[2]

În 2005, se afirma că au loc negocieri între SUA și Polonia din anul 2002, alături de alte țări, “asupra posibilității înființării unei baze europene pentru interceptarea rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.” În plus se mai preciza că, “o astfel de bază nu s-ar fi putut imagina înainte ca Polonia să se alăture NATO în 1999.”[3]

În noiembrie 2007 se anunța că, “Rusia a amenințat cu amplasarea de rachete cu rază scurtă de acțiune în apropierea granițelor Uniunii Europene, dacă Statele Unite refuză să abandoneze planurile de construire a unui scut de apărare anti-rachetă.” Un general “al armatei ruse a declarat că rachetele Iskander ar putea fi amplasate în Belarus dacă propunerea SUA de plasare a 10 rachete interceptoare și a unui radar în Polonia și Cehia merge înainte.” Putin “a amenințat de asemenea că arsenalul nuclear al Rusiei va lua în colimator ținte din Europa.” Cu toate acestea, “Washingtonul pretinde că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva unor state ca Iranul, pe care americanii îl acuză că încearcă să dezvolte arme nucleare ce într-o zi ar putea lovi Occidentul.”[4]

Această afirmație este însă una absurdă, așa cum au afirmat în mai 2009 specialiștii ruși și americani care au dat publicității un raport care spunea că “Iranul are nevoie de cel puțin 6-8 ani pentru producerea unei rachete care să aibă o rază de acțiune suficient de mare încât să amenințe Europa și doar un ajutor extern ilicit și un efort concertat și extrem de vizibil de cel puțin un deceniu ar putea produce tehnologia necesară pentru a construi o rachetă capabilă să amenințe Statele Unite.”[5] În decembrie 2007, documentul National Intelligence Estimate (NIE), emis de toate cele 16 agenții de informații ale SUA informa că, “Iranul și-a oprit programul nuclear militar în 2003 și de atunci acesta a rămas înghețat.”[6] Citește mai mult din acest articol

Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 2 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

Drept consecință a geo-strategiei SUA în ceea ce Brzezinski numea “Balcanii globali,” Statele Unite au lucrat împreună cu organismele neguvernamentale (NGO) pentru a “promova democrația” și “libertatea” în fostele republici sovietice, jucând un rol din spatele scenei în instigarea la ceea ce au fost intitulate “revoluțiile colorate,” care au instalat lideri-marionetă favorabili SUA și Occidentului pentru promovarea intereselor Vestului, atât economice cât și strategice.

Partea a doua a acestui eseu analizează revoluțiile colorate, ca fiind o stratagemă cheie pentru impunerea Noii Ordini Mondiale. “Revoluția colorată” sau “de catifea” constituie o tactică politică de expansiune a NATO și a influenței SUA până la granițele Rusiei și eventual Chinei; urmând linia scopurilor primare ale strategiei SUA în cadrul Noii Ordini Mondiale: de a înfrâna Rusia și China și de a preveni nașterea unei puteri care sa conteste rolul SUA în regiunea respectivă.

Aceste revoluții sunt portretizate de media occidentală ca revoluții populare democratice, în care oamenii respectivelor națiuni cer responsabilitate guvernamentală și democratică de la liderii lor despotici și de la sistemele lor politice arhaice. Cu toate acestea, realitatea este departe de ceea ce aceste imagini utopice sugerează. ONG-urile și media occidentale au finanțat masiv și au organizat grupările de opoziție și mișcările de protest, în mijlocul unor alegeri, creând percepția publică de fraudă electorală pentru mobilizarea unor mișcări de protest masive, pentru a solicita ca alesul „lor” să ajungă la putere. S-a întâmplat de asemenea ca acesta din urmă să fie și candidatul preferat de SUA-Occident, a cărui campanie a fost deseori finanțată de către Washington; iar acesta să propună politici amiabile la adresa SUA și condiții economice neoliberale. În final, sunt oamenii cei care pierd, așa cum speranțele lor pentru schimbare adevărată și responsabilitate guvernamentală le sunt negate de influența exercitată de SUA asupra liderilor lor politici.

Revoluțiile de catifea au și un efect de antagonizare asupra Chinei și Rusiei, prin apariția unor protectorate americane la granițele lor, pe măsură ce multe foste membre ale Pactului de la Varșovia caută apropierea relațiilor politice, economice și militare cu SUA. Acest fapt exacerbează tensiunile între Vest pe de o parte și China și Rusia de cealaltă parte; lucru care în cele din urmă va duce la un potențial conflict între cele două blocuri.

*** Serbia

Serbia a înregistrat propria sa “revoluție colorată” în octombrie 2000, care a dus la răsturnarea liderului sârb Slobodan Milosevic. Așa cum Washington Post remarca în decembrie 2000, din 1999 încoace, Statele Unite au abordat o “strategie electorală” majoră pentru îndepărtarea lui Milosevic, pe măsură ce “consultanții finanțați de SUA au jucat un rol crucial din spatele scenei în aproape fiecare fațetă a campaniei anti-Milosevic, ocupându-se de sondaje secrete, pregătind mii de activiști ai opoziției și ajutând la organizarea unei numărători paralele a voturilor. Contribuabilii americani au plătit pentru 5.000 de spray-uri cu vopsea folosite de activiștii opoziției pentru pictarea de graffiti anti-Milosevic pe zidurile din Serbia, și pentru 2,5 milioane de afișe cu sloganul „E terminat,” care a devenit motto-ul revoluției.” În plus, potrivit lui Michael Dobbs, care scria în Washington Post, aproximativ “20 de lideri ai opoziției au acceptat o invitație din partea National Democratic Institute (NDI) în octombrie 1999 la un seminar la Marriott Hotel în Budapesta.”

Interesant, “Unii dintre americanii implicați în campania anti-Milosevic au declarat că erau conștienți de activitatea CIA la sediile de campanie, dar nu știu exact cu ce se ocupa agenția acolo. Orice ar fi fost, aceștia au concluzionat că nu a avut un efect determinant. Rolul principal a fost jucat de către US State Department și de către U.S. Agency for International Development, agenția de asistență externă a guvernului SUA, care au canalizat fondurile prin contractori non-comerciali și grupuri non-profit precum NDI și replica sa republicană, International Republican Institute (IRI).”

NDI (National Democratic Institute), “a lucrat îndeaproape cu partidele de opoziție sârbe, iar IRI și-a concentrat atenția pe Otpor, care a servit drept element de fundație pentru organizarea și ideologia revoluției. În martie, IRI a plătit pentru ca două duzini de lideri ai Otpor să participe la un seminar asupra rezistenței non-violente la Hilton Hotel în Budapesta.” La seminar, “studenții sârbi au fost pregătiți pentru chestiuni precum organizarea de greve, pentru comunicarea prin simboluri, pentru învingerea fricii și pentru subminarea autorității unui regim dictatorial.”[1]

Așa cum dezvăluia New York Times, Otpor, principalul grup de opoziție a studenților, a primit fonduri masive de la National Endowment for Democracy (NED), o organizație pentru “promovarea democrației” finanțată de Congresul SUA. United States Agency for International Development (USAID) a acordat fonduri Otpor, la fel cum a făcut și International Republican Institute, “un alt grup non-guvernamental de la Washington finanțat parțial de către A.I.D.”[2] Citește mai mult din acest articol