Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: Romania

Odă celor șase

Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu și Ernest Urdăreanu. Istoria consemnează numele acestor șase oameni care au hotărât că nu vor sta în genunchi în fața monstrului sovietic. Istoria nu consemnează însă și pozițiile lui Gheorghe Tătărăscu, prim-ministrul de atunci, sau a generalului Florea Tenescu. Probabil că aceștia au votat pentru cedarea Basarabiei.
Cei șase care au votat pentru rezistența armată în Consiliul de Coroană de pe 27 iunie 1940, convocat de Carol al II-lea, sunt adevărați eroi. Singurul vinovat rămâne regele Carol al II-lea, care nu avea nevoie de acest vot, având deja puteri dictatoriale, consiliul fiind unul consultativ. Același rege care spunea că nu vom ceda, într-o vizită în Basarabia, cu șase luni mai devreme. Același rege mincinos care scria în jurnalul său „intim” că, „Am plecat fără a da mâna cu nimeni, adânc amărât și convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru țară…
Îl acuz pe Carol al II-lea de lașitate. Îl acuz de ipocrizie și de lipsă de patriotism. Îl acuz de distrugerea spiritului acestui popor.

În acea zi, șase oameni au spus „ajunge!” Șase oameni au hotărât că a sosit vremea luptei. Că nu se vor lăsa acoperiți de dezonoare. Că este mai bine să fim morți cu toții, decât în genunchi ca niște câini. Numele acestor oameni ar trebui să fie scrise cu litere de aur în cărțile de istorie.
Mai bine lupi nedomesticiți, decât oi netrebnice! Mai bine în pământ, decât în sclavie!

Este România condusă de către psihopați?

* Articol publicat la data de 7 noiembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Răspunsul este unul fără echivoc: DA. Cine sunt aceștia? Îi vedem aproape zilnic în mass-media. Sunt aceiași indivizi care din patru în patru ani vin și vă cer voturile. Aceiași oameni care vă mint în față, recunosc uneori că au mințit și totuși continuă să ocupe aceleași funcții, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Simptomele psihopatiei includ lipsa conștiinței sau sentimentului de vinovăție, lipsa empatiei, egoismul, minciunile patologice, încălcarea repetată a normelor sociale, lipsa de respect pentru lege, emoțiile superficiale și un trecut dominat de înșelarea celor din jur. Majoritatea acestor simptome sunt manifestate de către toți politicienii din România.
Desigur, nu toți dintre aceștia sunt psihopați clinici, unii sunt doar niște indivizi fără caracter, aflați în urmărirea propriei îmbogățiri și atât. Psihopații clinici sunt dificil de identificat în absența unui test psihiatric. Există un test care se numește „Calcularea coeficientului de deteriorare intelectuală.” Acesta ar trebui să devină obligatoriu pentru cei care ocupă funcții publice. Testul constă în verificarea aptitudinilor verbale și aptitudinilor de performanță, prin care un viitor psihopat este detectat încă din perioada adolescenței.
Procedeul de calcul este următorul:

1. Se totalizează notele standard ale subtestelor care, „țin cu vârsta”; – Informație, Vocabular, Completare imagini și Asamblare (reprezentând grupa A).

2. Se totalizează notele standard ale subtestelor care „nu ţin cu vârsta”; – Raționament aritmetic, Memorie, cifre, Cuburi, Cod (reprezentând grupa B).

3. După formula \frac{A-B}{A} se calculează coeficientul de deteriorare psihometrică.

Trăsătura izolată cea mai preponderentă în caracteristicile unui adolescent viitor psihopat este nota sa, în mod sistematic ridicată, la testele de performanță, în comparație cu cele obținute la testele verbale. Se întâlnesc în mod ocazional excepții, dar acestea sunt în general reflectarea unei oarecare capacități sau incapacități speciale. De asemenea, demn de a fi notat este nota obținută în mod frecvent de psihopat la testul de completare imagini. Această constatare este surprinzătoare deoarece se presupune că acest test constituie o bună măsură a inteligenței sociale. Dacă această interpretare este corectă trebuie să se facă o distincție între comprehensiunea (unei situații sociale, de exemplu) și comportamentul rezultat. Psihopații au în general comprehensiunea situațiilor, dar ei au tendința de a le aduce, trata în propriul lor avantaj, într-o manieră antisocială. Acestă idee nu trebuie împinsă prea departe, deoarece regula are numeroase excepții, cum ar fi cazul extrem al unor psihopați care sunt nu numai perverși în comportamentul lor, dar deformați și în comprehensiunea lor socială. Atitudinea la testul de performanță al psihopatului este caracterizată în ansamblul său, prin jovialitate și îndrăzneală, contrastând într-un mod pregnant cu cele ale unui nevrotic. El nu se împiedică de contradicții și când el nu este împiedicat face orice lucru fără cel mai mic efort, iar gândirea sa abstractă este adesea sub medie, ceea ce se reflectă adesea printr-o notă scăzută la testul de similitudini. El are, de asemenea, tendința de a reuși destul de prost la Raționamentul aritmetic, dar trebuie remarcat că nota medie a subtestului de calcul Aritmetic este pentru adolescentul normal (vârstă 12-16 ani) în mod sistematic mai scăzută decât nota sa medie la celelalte teste ale scalei.” [„Introducere în psihodiagnoza clinică” de Ruxandra Răşcanu.]

Psihologul Robert Hare a alcătuit o metodă de diagnosticare a psihopaților, pe baza unei liste cu 20 de simptome caracteristice unui psihopat:

1. volubilitate și farmec superficial
2. supraestimare exagerată a propriei persoane
3. nevoia de stimulare
4. mincinos patologic
5. viclean și manipulator
6. lipsa remușcării sau vinovăției
7. răspuns emoțional superficial
8. asprime și lipsa empatiei
9. stil de viață parazitar
10. control slab al comportamentului
11. promiscuitate sexuală
12. probleme de comportament juvenile
13. lipsa unor țeluri realiste pe termen lung
14. impulsivitate
15. iresponsabilitate
16. refuzul de a accepta responsabilitatea pentru propriile acțiuni
17. multe relații maritale pe termen scurt
18. delincvență juvenilă
19. încălcarea eliberării condiționate (este vorba despre un test menit să depisteze psihopații în cadrul sistemului penal american)
20. instabilitate criminală

Așadar, acesta este portretul unui psihopat. Acum, să ne gândim, cine prezintă cele mai clare simptome dintre politicienii români? Să fie oare un anumit personaj care spune un lucru astăzi și mâine cu totul altceva? Care minte fără să clipească și apoi se comportă de parcă nu ar fi spus niciodată asta? Care a manifestat, nu numai într-o singură ocazie, o evidentă instabilitate emoțională, declanșată în mod voit sau nu? Întotdeauna într-o patocrație (sistem politico-economic corupt, în care se află la putere psihopați), cel mai mare psihopat este cel din vârful ierarhiei. Dacă așa stau lucrurile în România, atunci desigur știm despre cine este vorba.

* Bibliografie:
1.”Introducere în psihodiagnoza clinică” de Ruxandra Răşcanu.
2. „Without Conscience: The Disturbing World of the Psychopaths Among Us” de Robert Hare.

Răsturnarea ordinii constituționale

* Articol publicat la data de 20 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Cu toate că am încercat să evit în ultima vreme să mai comentez subiecte politice autohtone, iată că mă văd nevoit să revin cu o scurtă analiză a mocirlei din România. Motivul este constituit de recenta evoluție de pe scena politică românească, mai exact acordul cu FMI, acțiunile incoerente ale guvernului și aparenta ilegitimitate a acestuia și a întregii clase politice din România.
Mediul virtual abundă în ultimele zile de subiecte puerile și nedocumentate. Am găsit chiar un apel la referendum pentru demiterea președintelui (!). Se pare că blogosfera este la fel de nepregătită ca și membrii guvernului. Înainte de a face unele afirmații, ar trebui să-ți faci temele. Adică să știi, cât de cât, despre ce vorbești. Că doar de-asta îl avem pe nenea Goagăl.
Conform legii nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 24 februarie 2000, un referendum cu privire la probleme de interes național nu poate fi organizat decât de președinte sau de parlament. Cetățenii, chiar dacă strâng 10 milioane de semnături, nu pot face asta. Este corect așa? Sigur că nu, dar voi reveni asupra subiectului altădată.

Există unele opinii că acest guvern nu mai reprezintă voința majorității populației și că ar trebui înlocuit. Sunt doar trei posibilități pentru a face asta și anume:

1. Calea constituțională;
2. Revolta populară;
3. Lovitura de stat.

* Calea constituțională înseamnă ori ca primul-ministru să-și dea demisia ori să fie demis de parlament, printr-o moțiune de cenzură. În varianta demisiei lui Emil Boc, președintele propune un alt prim-ministru. Având în vedere antecedentele președintelui Traian Băsescu, nu este greu de imaginat ce ar însemna o situație de acest gen. A doua variantă ar însemna că o parte a actualei coaliții de guvernământ ar trebui să-și trădeze partenerii, lucru destul greu de crezut în condițiile actuale. Din nou, însă, președintele propune un nou premier… Ambele variante înseamnă haos instituțional și economic și, implicit, pierderea tranșei (tranșelor) de la FMI. Însă, în eventualitatea spargerii coaliției de guvernare, ambele ar putea duce la alegeri anticipate și la posibila trimitere a PD-L în negurile istoriei.
Însă, în acest moment, calea constituțională pare imposibil de îndeplinit.

* Revolta populară înseamnă că mase mari de oameni se adună și – prin mijloace violente sau, rareori, pașnice – răstoarnă guvernul sau îl determină să-și prezinte demisia. După ce am asistat la „mobilizarea” populară de pe 19 mai, care nu a reușit să strângă nici măcar jumătate din numărul celor care au participat la concertul AC/DC, mă îndoiesc de posibilitatea unei astfel de variante. În alte perioade și în alte scopuri, Bucureștiul era martorul unor demonstrații de sute de mii de persoane și asta fără să fie aduse din toate colțurile țării.
Desigur, revolta populară în sine reprezintă o utopie, aceste evenimente neexistând în istorie. Întotdeauna, în spatele maselor nemulțumite se află un grup care le instigă și organizează și care așteaptă eventualitatea unui deznodământ fericit, pentru a prelua frâiele puterii. Revolta populară ascunde de obicei o lovitură de stat, dar – câteodată – aceasta este inițial doar o revoltă populară și atât; conspiratorii apărând ulterior.
Această variantă nu pare a fi posibilă în acest moment în România.

* Lovitura de stat este varianta cea mai greu de îndeplinit. O lovitură de stat înseamnă mobilizarea unor resurse imense, atât materiale cât și umane. Lovitura de stat presupune ca un grup de membri a unuia sau a mai multor partide politice să conspire pentru îndepărtarea violentă a guvernului. Aceasta se poate face clasic, printr-o lovitură militară sau prin organizarea unei așa-zise revolte populare. Prima varianta înseamnă ca respectivii conspiratori să aibă cooperarea unor generali din armată și, eventual, a unor șefi ai serviciilor secrete, poliției și jandarmeriei. Se poate însă și numai cu armata, dar asta presupune riscuri ridicate. Varianta a doua este posibilă prin organizarea unor mari mișcări de protest, în timpul cărora oameni infiltrați printre manifestanți fie instigă, fie comit acte de violență. Ambele variante înseamnă numeroase victime omenești (morți și răniți) și nu au garanția succesului; autoritățile pot înăbuși lovitura de stat. Numai în cazul unei participări extraordinare a populației (ca în decembrie 1989) sau implicării unor forțe străine poate avea succes un asemenea act. În acest caz, această variantă ar fi cea care ar avea cea mai mare probabilitate de reușită. În plus, traiul greu al populației din zilele sau săptămânile cât ar dura revolta, ar lucra în beneficiul viitorului guvern. Asta pentru că lumea nu ar realiza imediat că viața nu li s-a îmbunătățit, comparând clipele liniștite de după revoltă cu perioada dificilă din timpul acesteia.
Întrebarea firească este însă, cine are curajul și mijloacele înfăptuirii unui astfel de act în România? Probabil, Rusia nimeni.

Așadar, acestea sunt singurele metode de schimbare a guvernului României. Nu există o altă cale; nu putem să strângem semnături și să spunem că nu mai vrem ca acești oameni să conducă țara, pentru că nu se va întâmpla nimic. Așa stau lucrurile într-un stat democratic, uneori conducătorii săi iau măsuri care nu reprezintă voința majorității populației, invocând existența unui scop superior (real sau închipuit) ca interesul național. Rezultă automat că acel guvern este ilegitim? Poate că într-un stat ca Germania sau Norvegia nu, dar în România, de cele mai multe ori, guvernul – oricare ar fi acesta – ia măsuri care să protejeze elitele mafioto-politice care conduc țara, în detrimentul maselor de cetățeni onești.
Un guvern legitim, care reprezintă voința și interesul națiunii, și care nu găsește alte soluții decât aducerea a 5-6 milioane de oameni sub pragul sărăciei, ar trebui să demisioneze și să lase locul unor forțe politice care consideră că pot aplica alte măsuri de scoatere a țării din criză. Și asta cât mai repede!
Bineînțeles că asta nu se întâmplă des în țări precum România. Probabil că românii lași vor înghiți gălușca și acum sau poate salvatorul nației, luptătorul împotriva corupției va găsi, și de această dată, o soluție salvatoare.

Legături utile:
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/3_2000.php

Moldova și Revoluția Twitter

* Articol publicat la data de 10 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Moldova este una dintre republicile cele mai slab dezvoltate din fost URSS. Datorită modificărilor teritoriale nășite de Stalin, Moldova este prinsă între România și Ucraina. Sovieticii plănuiseră ca Moldova să se specializeze în producția alimentară. Cu toate acestea, economia Moldovei nu este omogenă. Infrastructura industrială a republicii a fost construită în Transnistria, o regiune populată mai ales de etnici slavi (ruși și ucraineni). Această regiune era responsabilă pentru aproximativ 40% din PIB-ul Moldovei și a fost principalul contributor uman al elitelor conducătoare ale RSS Moldovenească. Către sfârșitul Războiului Rece, Nicolae Ceaușescu a afirmat public că URSS a anexat Basarabia, indicând faptul că aceasta este o parte din România. Era un semn că România nu uitase și nu avea de gând să renunțe la readucerea Moldovei în granițele sale.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice nu a schimbat mare lucru. Economia Moldovei a rămas precară, exportând doar vinuri, fructe și alte produse agroalimentare. Moldova importă cantități mari de cărbune, gaze și petrol, deoarece nu deține depozite naturale majore de astfel de resurse. Potrivit CIA World Factbook, Moldova se află pe locul 138 într-o listă a țărilor lumii clasificate după PIB.

Transnistria și-a declarat independența față de Moldova după colapsul Uniunii Sovietice, în parte deoarece se temea că intensificarea sentimentului naționalist în Moldova va duce la unirea cu România. Secesiunea a declanșat un război între Chișinău și separatiștii transnistreni. Trupele ruse au fost desfășurate în regiune pentru a pune capăt ostilităților. De atunci, acel conflict a rămas înghețat. Cu toate acestea, prezența forțelor ruse (care se ridică la circa 3.000 de militari) a permis Transnistriei să-și păstreze independența de facto față de Moldova, chiar dacă din punct de vedere formal face parte încă din statul moldovean. Astfel, Transnistria are propriile autorități, armată, poliție, monedă, servicii publice, steag, imn național și constituție. Aproape jumătate din exporturile transnistrene sunt expediate către Rusia.

Rusia a susținut Transnistria, deoarece este locuită de un număr important de etnici ruși, loiali Moscovei. În plus, Transnistria este amplasată în estul extrem al Moldovei și, mai important, lângă granița cu Ucraina. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, micuța economie a Transnistriei este bazată pe industria grea, producția de textile și este un important coridor de tranzit al gazelor naturale și energiei electrice. Ca urmare a implicării Rusiei, Chișinăul a fost precaut pentru a nu atrage dezaprobarea Moscovei.

NATO și SUA au dorit răsturnarea regimului Voronin și înlocuirea acestuia cu unul potrivnic Moscovei. Scopul schimbării de regim era reprezentat de dorința SUA de expulzare a trupelor rusești din Transnistria, într-o încercare de a pune capăt prezenței militare ruse în Europa de Est și în spațiul ex-sovietic. Mai mult, ar fi fost un avertisment occidental pentru Rusia că orice neatenție va fi taxată în mod drastic. O Moldovă ipotetic pro-occidentală ar putea fi încorporată ulterior de către România, un membru al NATO, mutând frontiera alianței către est și evitând protocoalele ordinare de acceptare a noilor membri.

Rămâne de văzut dacă Kremlinul a fost luat prin surprindere și dacă va reacționa în vreun fel la schimbarea de regim de la Chișinău, mai ales în cazul în care noul guvern va încerca să preia Transnistria prin forță, așa cum a încercat Georgia cu Osetia de Sud în 2008. Ceea ce este clar însă, este faptul că Moscova nu dorește să fie prinsă într-un conflict care i-ar solicita resursele financiare, militare, diplomatice și politice la maximum. Totuși, factorilor de decizie ai Rusiei nu le place ce observă în Moldova, este un scenariu pe care l-au mai văzut jucându-se și altă dată. Prin urmare, presupunerea logică este că Rusia va recurge la armele specifice agențiilor de informații pentru a încerca să contracareze manevrele anti-rusești din Moldova, înainte de a lua în considerare o acțiune militară. Este prea devreme pentru a estima ce turnură vor lua acțiunile opoziției de la Chișinău. Dacă actualul guvern moldovean va supraviețui, atunci Revoluția Twitter va putea avea un efect neașteptat și nedorit. Dacă va fi așa, noii conducători ai Moldovei ar putea sfârși apropiindu-se de Rusia, subminând eforturile reale sau pretinse ale Vestului de sprijinire a forțelor anti-comuniste.

Acuzațiile Rusiei privind implicarea agențiilor occidentale și românești în evenimentele din aprilie 2009 de la Chișinău, nu au putut fi dovedite, deoarece toate operațiunile clandestine se desfășoară după principiul negării plauzibile („Dacă sunteți prinși, noi nu vă cunoaștem.”) Cu toate acestea, există fapte circumstanțiale care par să demonstreze intervenția străină. De pildă, unele instituții semi-oficiale occidentale și ONG-uri au activități la vedere în Moldova. De exemplu:

Website-ul USAID menționează că unele activități ale agenției în Moldova includ „Moldova Citizen Participation Program„, „Strengthening Democratic Political Activism in Moldova” și „Internet Access and Training Program„. Ultima este demnă de atenție, pentru că rețelele online de socializare au fost folosite pentru intensificarea activismului anti-guvernamental. Website-ul USAID precizează că „acestea [programele sale] furnizează comunităților locale accesul gratuit la internet și pregătire extinsă în toate aspectele tehnologiei informației,” precum și că „grupurile țintă includ oficialitățile locale, jurnaliștii, studenții, reprezentanții locali ai ONG-urilor, profesorii și angajații din sănătate…

Aceste exemple sunt edificatoare, dacă se ia în considerare faptul că aceste organizații au fost principalii actori în revoluțiile colorate anterioare. Asta însemnând că, atât participanții, cât și modus operandi, au rămas în mare parte neschimbate. Un participant și organizator cunoscut al Revoluției Twitter este ziarista Natalia Morar (Morari), care a lucrat la ziarul rusesc „The New Times” precum și ca secretar de presă pentru „Cealaltă Rusie,” o coaliție ciudată de grupări politice anti-Putin, care a strâns laolaltă extremiști naționaliști, comuniști și activiști pro-occidentali.

Pe scurt, luând în considerare faptele de mai sus, se pare că în Moldova a avut loc un nou episod al confruntării geopolitice dintre Rusia și Occident. Această luptă nu s-a încheiat încă, atâta vreme cât președintele Moldovei nu a fost ales de parlament, fiind numit interimar. Atunci când se va sfârși, implicațiile strategice ale rezultatului final vor trimite unde de șoc în întreaga Europă de Est și în spațiul ex-sovietic.

Pe 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a anunțat că a câștigat mai mult de 50% din voturi și va avea din nou majoritatea în parlament cu 61 de locuri, suficiente încât să aleagă noul președinte. În ziua următoare, mii de demonstranți tineri au inundat străzile din Chișinău, pentru a protesta la rezultatul alegerilor. Mai mult de 10.000 de protestatari s-au adunat în fața parlamentului cerând repetarea alegerilor și strigând „jos comunismul” și „libertate.” Din nefericire, demonstrațiile au culminat cu atacarea biroului prezidențial și a clădirii parlamentului în ziua de 7 aprilie. Având în vedere precedentele revoluții colorate și strategia impusă de americani acestora, nu este exclus ca violențele să fi fost coordonate de agitatori și agenți aparținând FSB și guvernului comunist, pentru discreditarea demonstranților. În afara acestor manifestări violente, toate semnele unei revoluții colorate au fost prezente.

Similaritățile constau și în nemulțumirea publică în fața unei situații economice dificile, a inechității sociale și a lipsei de speranță într-un viitor mai bun, precum și într-un nivel ridicat de corupție în rândul oficialilor guvernului comunist, care s-au combinat cu concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns. Concentrarea celor mai multe activități economice în mâinile familiei și prietenilor președintelui Vladimir Voronin întregeau imaginea unui stat condus în stil mafiot. Factorii geopolitici – intimidarea din partea Rusiei și perspectiva asistenței din partea Vestului – au constituit presiuni adiționale pentru schimbare. În Moldova, la fel ca în Ucraina și în România, declanșatorul a fost organizarea alegerilor parlamentare/prezidențiale, alături de practicile frauduloase ale fostei conduceri.

Însă, există o serie de factori care diferențiază cazul Moldovei de celelalte. Mai întâi, dimensiunea fraudei electorale este neclară. Comuniștii au obținut 50 % din voturi, iar cele trei partide de opoziție au câștigat aproximativ 35% împreună.

Concurenți electorali Voturi % Mandate
Partidul Comuniștilor din Republica Moldova 760.551 49,48% 60
Partidul Liberal 201,879 13,13 % 15
Partidul Liberal Democrat din Moldova 191,113 12.43% 15
Alianța “Moldova Noastră” 150,155 9.77% 11

Aceste rezultate sunt însă conforme cu sondajele preelectorale organizate de agențiile internaționale. Mai mult, OSCE, prin Office for Democratic Institutions and Human Rights, nu a înregistrat incidente sau fraude majore în rapoartele preliminare întocmite.

O a doua diferență față de revoluțiile portocalii este absența unui lider puternic de opoziție cu un program clar de schimbare. Moldova nu are un Viktor Iușcenko sau Traian Băsescu, iar declarațiile celor trei partide de opoziție au fost unele standard, la fel ca și reacția complet nesatisfăcătoare la demonstrațiile violente de la Chișinău. Unii ar putea spune chiar că se poate vedea umbra Rusiei în spatele acestor partide de „opoziție.”

În al treilea rând, chestiunea naționalistă deosebește clar revoluția din Moldova de suratele sale portocalii. Unii demonstranți au fluturat steaguri românești în timpul protestelor, iar liderii opoziției și-au exprimat opinia că Moldovei i-ar fi mai bine reunită cu România. În acest timp, președintele român Traian Băsescu a plusat, anunțând că România va acorda cetățenia română tuturor cetățenilor moldoveni care doresc asta. Până acum, mai mult de un milion de cetățeni moldoveni au înaintat cereri pentru cetățenia română la consulatele românești din Moldova. Într-o țară de patru milioane de locuitori, moldovenii care primesc cetățenia română devin implicit cetățeni ai Uniunii Europene. Liderii comuniști din Moldova au învinuit autoritățile române pentru instigarea tineretului moldovean la revoltă. Vladimir Voronin l-a expulzat pe ambasadorul României la Chișinău, închizând granița peste Prut și reintroducând regimul vizelor pentru cetățenii români.

Curtea Constituțională a Moldovei a decis renumărarea voturilor, după care comuniștii au pierdut un loc în parlament, rămânând doar cu 60; insuficient pentru alegerea președintelui. Fraudele electorale nu au fost însă dovedite, iar alegerile au rămas valide. Imposibilitatea alegerii președintelui a dus însă la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri pe 29 iulie 2009. Comuniștii au obținut doar 48 de mandate, pierzând astfel și guvernarea. Însă, opoziția nu poate să aleagă un nou președinte, având numai 53 de mandate din cele 61 necesare.

Între timp, Rusia a inversat efectele revoluției portocalii din Ucraina, fiind la un pas s-o facă și în România. Situația din Moldova este fragilă, președintele țării Mihai Ghimpu, în funcție din 11 septembrie 2009, fiind în continuare interimar. Comuniștii stau la pândă, așteptând doar o oportunitate pentru a reveni la putere.

Legături externe:
* http://www.eco.md/article/4759/
* http://www.e-democracy.md/comments/socioeconomic/200507292/
* http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note15.html
* http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/electoral-news/20090407/#c1

România și Ucraina – similaritățile a două “revoluții colorate”

* Articol publicat la data de 6 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

În noiembrie 2004, au avut loc alegeri prezidențiale atât în România cât și în Ucraina, iar învingătorii au fost candidații opoziției portocalii. Au fost câteva săptămâni de proteste stradale în iarna rece ucrainiană pentru Viktor Iușcenko, care în final au inversat rezultatul oficial al unui prim tur controversat care-l dădea învingător pe Viktor Ianukovici, protejatul Kremlinului. A fost o prezență masivă, informații în media despre fraude și exemplul Ucrainei vecine care l-au adus pe Traian Băsescu la putere, deși alegerile parlamentare au fost câștigate de PSD. La fel ca în Ucraina, alianța lui Băsescu a fost formată de două partide – Partidul Democrat (al lui Băsescu) și Partidul Național Liberal (partidul premierului Călin Popescu Tăriceanu). La fel ca în Ucraina, unde premierul Iulia Timoșenko nu a interpretat aceeași partitură ca președintele, prim-ministrul României l-a demonizat pe președinte și a preferat să coopereze cu opoziția de stânga, eliminându-și foștii aliați, Partidul Democrat, de la guvernare.

Deși, după primul tur de scrutin, desfășurat pe 28 noiembrie 2004, candidatul partidului de guvernământ, Adrian Năstase, avea prima poziție cu peste 40% din voturi, două zile mai târziu, candidatul opoziției, Traian Băsescu pretindea că procesul electoral a fost falsificat, cerând anularea alegerilor parlamentare și prezidențiale. Astfel, al doilea tur de scrutin a avut loc în condiții tensionate, acuzațiile de fraudă fiind la ordinea zilei.
Similaritățile frapante cu procesul electoral din Ucraina nu se opresc aici, cele două partide, cel de guvernământ și, respectiv, alianța opoziției folosesc aceleași culori, albastru, respectiv portocaliu, ridicându-se astfel un semn de întrebare asupra protagoniștilor adevărați din spatele scenariului psihologic ai cărui cobai au fost electoratul românesc și cel ucrainean.

Aici intervine factorul George W. Bush și geo-strategia Americii. O copie moștenită a „revoluțiilor de catifea,” aplicată cu succes de George H.W. Bush în urmă cu 15 ani, este încercată de Bush Jr, tocmai sub ochii perplecși ai „revoluționarilor” din 1989, care, nu cu mulți ani în urmă, au experimentat același scenariu, Bush cel mic recurgând la același contraatac: luptându-se cu inamicul sovietic în curtea acestuia.
Ucraina, un pion cheie al Rusiei din punct de vedere economic și politic, a devenit astfel un câmp de luptă între “forțele democratice” ale coaliției pro-americane a lui Iușcenko și așa-zișii “rebeli”, suporterii Rusiei reprezentați de Ianukovici.

Numitorul comun al țărilor din estul Europei, cu câteva excepții, în cei 15 ani scurși de la prima revoluție de catifea din 1989 până la cea de-a doua din 2004, au fost mafia, corupția, oligarhia și sărăcia.
Cu multă îndemânare, Statele Unite au folosit această situație existentă pentru a crea o strategie de atac în toți acești ani, care a reprezentat o armă puternică de manipulare.
Pe baza zicalei „speranța moarte ultima,” de fiecare dată când Statele Unite au avut nevoie de o schimbare a structurilor politice din fostele state comuniste, care au devenit un câmp de bătălie între SUA și Rusia, au utilizat acest as din mânecă: lupta împotriva corupției. America i-a manipulat pe oamenii simpli, profitând de plângerile și nemulțumirile lor pentru a îndepărta guverne care se dovedeau reacționare la cererile SUA în chestiuni economice și politice.
Puținii bogați, o clasă de oligarhi “de hârtie,” fabricați cu un anumit scop, banii fiind direcționați în buzunarele acestora cu complicitatea Occidentului – indivizi învestiți cu putere economică și politică nelimitată – nu îndrăznesc să sufle vreun cuvânt împotriva unor manevre prin care SUA transformă teritoriile foștilor sateliți sovietici în baze NATO de intimidare a Rusiei.
Dar sărăcia nu este numai o armă de manipulare, este și un cerc vicios pe care nefericiții care au avut ghinionul să se nască în această parte a globului sunt condamnați s-o experimenteze.
Rata ridicată a șomajului și veniturile mici, care nu le permit oamenilor să trăiască decent, îi fac să ia drumul câmpurilor de luptă din Irak, Afganistan și din alte zone fierbinți, una dintre puținele moduri în care românii pot obține un serviciu plătit decent.
Atunci când vine vorba de corupție, Georgia este cel mai bun exemplu (deși, aici românii ar putea să obiecteze), un stat care, privit prin unghiul istoriei sale contemporane, ar putea reprezenta definiția termenului în sine.
Campioană a corupției, luptându-se cu o rată ridicată a sărăciei și șomajului în timpul mandatului lui Șevarnadze (fostul om de încredere al americanilor), Georgia a experimentat “Revoluția Trandafirilor”, care a avut loc după ce Șevarnadze a trecut de partea Rusiei, propulsându-l la putere pe Mihail Saakașvili, noul favorit al Americii.
Saakașvili este nimeni altul decât omul care a contribuit la proiectul prin care celebra conductă Baku-Tbilisi-Cehyan, care transportă petrolul din zona Mării Caspice, a fost construită ca să urmeze traseul dorit de americani.

Coincidența între evenimentele care au avut loc în toamna anului 2003 în Georgia și cele ulterioare din Ucraina și apoi din România, este faptul că îndepărtarea lui Șevardnaze și ascensiunea lui Saakașvili la putere s-au petrecut sub același scenariu al fraudei electorale.

Un alt lucru care merită a fi menționat este că evenimentele care au urmat alegerilor din Ucraina au fost orchestrate cu ajutorul și cu participarea acelorași figuri politice care au făcut posibile lanțul de lovituri de stat care au dus la dezintegrarea lagărului socialist în 1989.
Lech Walesa, Vaclav Havel și nimeni altul decât Mihail Gorbaciov, eminența cenușie pasivă a dezintegrării URSS, au declarat că Rusia nu trebuie să intervină în rezultatul alegerilor prezidențiale din Ucraina și că este “important ca procesul să se încheie în mod democratic.” Această declarație a venit după ce președintele Rusiei, Vladimir Putin și Boris Grîzlov, purtătorul de cuvânt al camerei inferioare a parlamentului rus, l-au felicitat pe Viktor Ianukovici pentru victoria sa în alegerile prezidențiale.

În ceea ce o privește pe România, Statele Unite nu au avut niciodată încredere în Ion Iliescu, omul cu tendințe sovietice care a condus țara 11 din cei 15 ani care au urmat revoluției anti-comuniste.
Iliescu, omul care a urmat ordinele SUA destul de corect, ca rezultat al promisiunilor făcute în 1990, nu a reușit să-și convingă stăpânii americani de bunăvoința sa, deoarece convingerile sale nu s-au potrivit cu modelul american “democratic” impus statelor ex-comuniste după 1989.
Statele Unite s-au temut că, încă atașat emoțional de modelul sovietic al Moscovei, Iliescu nu ar ezita să treacă de partea lui Putin, așa cum a și făcut-o, declarativ, de fiecare dată când a avut ocazia.
Un personaj educat, dar lipsit de personalitate ca Adrian Năstase – candidatul Partidului Social Democrat la alegerile prezidențiale – , umbrit de apropierea de duplicitarul Iliescu, nu era personajul „sigur” pe care și-l dorea America, în acest loc sensibil de pe harta Europei Răsăritene.
Graham Watson – un nume cheie al evenimentelor politice care au avut loc în Europa de Est și în același timp primul membru britanic din Parlamentul European din partea Partidului Liberal Democrat – a declarat că alegerile din Ucraina nu au îndeplinit standardele democratice și l-a acuzat de asemenea pe Günter Verheugen, pe 10 noiembrie, de amestec în procesul electoral din România, după ce comisarul german a declarat că speră să termine cei cinci ani de negocieri până pe 24 noiembrie, cu patru zile înaintea votului din România.

După votul din 28 noiembrie 2004, principalele agenții internaționale de știri au avut drept subiect afirmațiile lui Graham Watson despre corectitudinea procesului electoral din România, alături de declarații ale unor oficiali din SUA care indicau că alegerile din România au fost falsificate, ambele oferind încă o dovadă a scenariului american insuflat electoratului românesc cu scopul îndepărtării de la putere a lui Iliescu.
Unul dintre motivele îndepărtării lui Iliescu a fost și opoziția acestuia la politica SUA de atragere a României în conflictele purtate de americani și de stabilire a unei baze SUA în România. Astfel, sub conducerea marionetei americane, Traian Băsescu, aceste obiective au fost îndeplinite, trupele românești sporindu-și prezența în teatrele de operațiuni din Irak și Afganistan, având loc și amplasarea mult-doritei baze americane pe teritoriul României.

Rusia a încercat în permanență să răstoarne rezultatele „revoluțiilor colorate.” În Ucraina și în Kîrghîzstan a reușit. În Georgia și România a eșuat. Dar, în România a fost extrem de aproape. Victoria lui Traian Băsescu a fost una la limită și extrem de controversată, printre acuzații de fraude electorale. Factorul hotărâtor care a schimbat opinia electoratului a fost faimoasa vizită nocturnă a candidatului pro-rus, Mircea Geoană, la controversatul om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu. Momentul a fost unul tulbure, motivele acestei acțiuni fiind necunoscute. Oligarhul, perceput ca un om apropiat de PSD, a avut un rol discutabil în câștigarea alegerilor din 2004 de către Traian Băsescu. Dar Sorin Ovidiu Vântu este un personaj cameleonic, acțiunile acestuia fiind rareori cunoscute de opinia publică, iar înțelesul acestora fiind de multe ori greu de perceput. Desigur, există și posibilitatea ca gestul să fi fost o greșeală, dar șansele ca Sorin Ovidiu Vântu să își saboteze neintenționat propriul candidat par mai degrabă infime. Oligarhul „roșu” nu face astfel de greșeli, decât dacă sunt în avantajul său.

Tabăra pro-rusă a primit un sprijin neașteptat din partea Partidului Național Liberal, partid considerat a fi în zona de influență americană. Schimbarea de optică a liberalilor s-a produs odată cu schimbarea taberelor de către omul de afaceri Dinu Patriciu. Vânzarea companiei Rompetrol de către Patriciu către compania de stat din Kazahstan, poartă amprentele FSB-ului; guvernul din Kazahstan fiind cunoscut ca un apropiat al Kremlinului. Astfel, apropierea bizară dintre PSD și PNL capătă dintr-odată sens, la fel ca și finanțarea de către Dinu Patriciu a ambelor partide. Reacția lui Traian Băsescu, de demonizare a lui Dinu Patriciu face parte din același tablou, Băsescu încercând astfel să le facă pe plac stăpânilor săi de peste ocean, lovindu-l pe cel care a îndrăznit să-i trădeze pe americani. Vizita lui Mircea Geoană la Moscova, de la începutul anului 2009, trebuie văzută și ea în același context. De asemenea, tot aici se încadrează și absența unor atacuri la adresa Rusiei din partea PNL, precum și ieșirile lipsite de diplomație ale lui Traian Băsescu împotriva Rusiei. România este un câmp de bătălie între Statele Unite și Rusia, iar acestea încearcă prin toate mijloacele aducerea candidaților preferați la putere.
Apartenența la tabăra americană nu înseamnă însă și garanția că personajul respectiv este unul „bun.” Stratele Unite și-au urmărit întotdeauna îndeplinirea propriilor obiective, chiar dacă asta a însemnat susținerea unui regim dictatorial, imoral sau corupt.
România a avut ghinionul de se afla într-o zonă unde interesele imperiilor vremii s-au intersectat întotdeauna. Acum, a venit rândul Statelor Unite și a Rusiei să-și dispute influența în spațiul carpato-danubiano-pontic. Faptul că, datorită acestei lupte, poporul român este privat de un guvern legitim, independent de forțe străine, nu constituie un factor de interes pentru SUA. Atâta timp cât democrația aparentă este prezentă în România, americanii vor considera că și-au făcut datoria.

Testul pentru tabăra pro-americană îl constituie alegerile din 2012. Pe fondul nemulțumirilor populare crescânde, tabăra pro-rusă pare să câștige teren. Pentru un neavizat, pare ciudat faptul că Traian Băsescu nu își cultivă un moștenitor în cadrul PDL. Dar acesta așteaptă să treacă mai întâi hopul din 2012, având apoi suficient timp să găsească o figură puternică pentru a se confrunta cu Crin Antonescu, în 2014. Pentru că acesta pare a fi cel mai puternic rival, atâta vreme cât PSD trece prin vremuri tulburi. Însă, acest lucru alimentează speculațiile că Traian Băsescu ar încerca schimbarea constituției, pentru a obține dreptul să mai candideze pentru un mandat. Nici această variantă nu trebuie respinsă complet, având în vedere experiența anterioară a regimurilor susținute de SUA în America Latină.
Un factor neprevăzut poate fi refacerea alianței cu PNL, prin atragerea acestora la guvernare, ducând astfel la fracturarea taberei pro-ruse. Elementul cheie este oligarhul Dinu Patriciu, aflat momentan în zona de influență a Moscovei. Rămâne de văzut dacă Patriciu va schimba taberele încă o dată sau va trebui îndepărtat pentru refacerea alianței. Această apropiere de PNL nu pare să fie însă pe placul lui Traian Băsescu, fiind – mai mult ca sigur – o sugestie din partea americanilor, care se tem de pierderea alegerilor din 2012. Din acest motiv, pentru a preveni căderea economică a României, Statele Unite finanțează găurile din bugetul țării, prin intermediul Băncii Mondiale, FMI-ului și Uniunii Europene. O eventuală prăbușire economică ar garanta victoria taberei pro-ruse în 2012 și astfel România ar aluneca din nou în zona de influență a Rusiei. Scenariile sunt însă multiple și sunt cunoscute în detaliu doar de stăpânii americani.

Până atunci, România este condamnată să fie pionul celor puternici. Atâta timp cât imperiul american se va confrunta cu Rusia, în spatele forțelor care se vor lupta pe scena politică autohtonă, cine va privi cu atenție va distinge umbrele celor două puteri.

* Legături externe:
http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4055345.stm

Dacă Rusia ar ataca România…

* Articol publicat la data de 7 februarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

O idee vehiculată în aceste zile este aceea că, potrivit noii doctrine militare ruse, „dușmanul de la răsărit” ar putea lansa un atac împotriva României. Dmitri Medvedev a aprobat vineri această nouă doctrină militară, care identifică expansiunea NATO ca pe o amenințare națională și reafirmă dreptul Rusiei de a folosi armele nucleare, dacă existența țării este amenințată. „Crearea și amplasarea de sisteme strategice anti-rachetă care subminează stabilitatea globală,” este privită de asemenea ca o amenințare.
Într-o conferință de presă ținută tot vineri, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, a spus că Rusia așteaptă „explicații exhaustive” de la americani și că regimul Mării Negre este „reglementat de Convenția de la Montreux.”

Convenția de la Montreux, semnată în 1936, permite Turciei interzicerea drep­tului de trecere a navelor de luptă străine pe vreme de război sau dacă se simte amenințată în vreun fel. Tot această convenție stabilește că navele militare străine care tranzitează strâmtorile trebuie să aibă un tonaj maxim de 15.000 de tone, iar un convoi militar nu poate fi format decât din maximum nouă nave, având un tonaj total de 30.000. Convenția de la Montreux este contestată de majoritatea statelor riverane ale Mării Negre, cu excepția Rusiei și Turciei.
Personal nu înțeleg de ce Lavrov a simțit nevoia să facă această precizare, din moment ce s-a spus destul de clar că România va găzdui elemente „terestre” ale scutului. Adică n-a fost vorba să fie desfășurate nave americane în Marea Neagră, purtătoare de sisteme anti-rachetă. Cu toate că amplasarea unor fregate din clasa Ticonderoga, dotate cu sistemul Aegis, nu ar încălca – teoretic, dacă Turcia ar permite trecerea lor – mai sus-menționata convenție. Aceste fregate (denumite generic crucișătoare) au un deplasament de 9.800 de tone, încadrându-se astfel în prevederile convenției.

Analizând această nouă doctrină militară rusă nu poți să nu tragi o concluzie sumbră: amplasarea scutului anti-rachetă în România se încadrează în ceea ce Rusia consideră ca fiind „amenințări.” După amplasarea elementelor scutului, în teorie, Rusia ar putea lansa un atac, inclusiv cu rachete balistice cu focos nuclear, împotriva țării noastre.

Imagine: fas.org
Atacul rus ar putea fi desfășurat în două moduri: una ar include utilizarea unei rachete balistice intercontinentale cu focos nuclear, iar cealaltă a unei rachete de croazieră aer-suprafață cu focos convențional/nuclear, lansată de pe un avion. Acest atac ar trebui efectuat înainte ca scutul anti-rachetă să devină funcțional, pentru orice eventualitate (adică, în cazul care funcționează…).
Atacul cu o rachetă balistică intercontinentală ar putea proveni de la Kozelsk, Tatișcevo sau Dombarovsky. De la bazele din Kozlesk și Tatișcevo ar putea fi lansată o rachetă UR-100N (indicativ NATO SS-19), care poate transporta un focos nuclear de 550 kilotone pe o distantă de până la 10.000 km și are un sistem de ghidare inerțial. SS-19 poate fi dotată și cu un focos cu capete multiple MIRV. Tot de la Tatișcevo, Rusia poate lansa o rachetă balistică RT-2UTTKh „Topol M” (indicativ NATO SS-27 Sickle B), fabricată după căderea URSS. SS-27 poate fi dotată cu un singur focos nuclear de 550 kilotone sau 6×550 kt MIRV, având o rază de acțiune de până la 11.000 de kilometri. SS-27 are sistem de ghidare inerțială cu GLONASS (ГЛОбальная НАвигационная Спутниковая Система – GLObal NAvigation Satellite System) și atinge o viteză maximă de 17.400 km/h.
România poate fi lovită și de la baza din Dombarovsky cu o rachetă R-36 (indicativ NATO SS-18 Satan). SS-18 este o rachetă balistică intercontinentală care poate avea un focos de 20 megatone. Raza de acțiune este între 10.200 și 16.000 de kilometri, iar viteza maximă ajunge la 7,9 km/s. Sistemul de ghidare este inerțial și autonom.
În cazul unui atac nuclear, cel mai probabil, ar fi utilizată o rachetă cu focos cu capete multiple MIRV. Printre țintele sale s-ar număra atât zona unde sunt amplasate elementele scutului anti-rachetă, cât și orașele României. Bucureștiul ar fi aproape sigur pe listă. Unii afirmă că Rusia nu ar avea curajul inițierii unui atac nuclear, a unei „first strike.” Într-adevăr, Rusia nu ar lovi SUA sau vreo țară occidentală, dar cu România este altă poveste. Ar porni Statele Unite un război nuclear pentru 5-6 milioane de români morți? Greu de răspuns… Dar, probabil, nici Rusia nu ar risca să afle răspunsul și, în consecință, va iniția un eventual atac cu arme convenționale.

A doua variantă de atac, ceva mai probabilă, ar însemna lansarea împotriva elementelor scutului anti-rachetă a unei rachete de croazieră aer-suprafață de la bordul unui avion. Acest tip de atac ar fi efectuat, probabil, cu o rachetă Kh 555 cu focos convențional de 500 kg. Raza de acțiune a acestei rachete este estimată între 2.500-3.000 km, putând fi lansată de pe avioanele Tupolev Tu-160 „Blackjack” sau Tupolev Tu-95 „Bear.” Sistemul de ghidare este inerțial cu GLONASS. Rachetele de croazieră au o traiectorie joasă, ceea ce le face greu de detectat și de doborât de sistemele anti-rachetă.

Toate cele de mai sus sunt niște speculații, dar în eventualitatea unui atac din partea Rusiei, aceste variante sunt posibile. Totuși, nu cred că Rusia va recurge la acest gen de măsuri extreme, iar reacția autorităților de la Moscova este doar una de imagine. Greu de crezut că puternica SS-18 Satan poate fi doborâtă de acest sistem anti-rachetă.
Dar, dacă nu…

Gargara anti-rachetă

* Articol publicat la data de 5 februarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

O mulțime de analiști și specialiști s-a grăbit să comenteze zilele acestea proiectatul scut anti-rachetă, ale cărui elemente urmează să fie amplasate în România. Amenințarea care se prefigurează ar fi Iranul. Acest lucru este deocamdată o pură fantezie, Iranul neavând rachete balistice intercontinentale capabile să lovească Europa Occidentală. Ținta evidentă a scutului anti-rachetă este protejarea bazelor americane din România și Bulgaria și, nu în ultimul rând, șicanarea Rusiei.
Acest scut anti-rachetă nu a fost testat NICIODATĂ în condiții reale de luptă. Funcționalitatea lui este incertă. Ceea ce este însă intrigant, este faptul că Statele Unite au ales România pentru acest scut, după ce au renunțat la Polonia și Cehia. Substratul acestui gest este evident unul politic, ale cărui dedesubturi urmează să fie deslușite. Reacția Rusiei urmează astăzi, când ministrul de externe rus va ține o conferință de presă dedicată acestui subiect. Adevărata reacție, probabil, o vom simți curând, în prețul gazului.


Click pentru a mări – AICI Imagine: Io

Harta calculează distanța, plecând din centrul Iranului. Dar, dacă deplasăm punctul de origine al rachetelor către granița vestică a Iranului, putem observa că rachete ca Shahab-3b sau Sajjil pot atinge partea de sud-est a României precum și Bulgaria, adică zonele unde sunt amplasate baze americane. Așadar, scopul scutului nu este protejarea Europei Occidentale sau a României, ci a bazelor americane. Întrebarea este, de ce ar nevoie de protecție aceste baze față de eventualele rachete din Iran? Se pregătesc americanii cumva să atace Iranul?
Dar să analizăm probabilitatea ca Iranul să atace România sau Europa în următorii ani.
În septembrie 2009, președintele american Barack Obama afirma că arsenalul Iranului este „capabil să lovească Europa.” La mai puțin de două săptămâni după această afirmație, puterile lumii dezvăluiau că Iranul deține o a doua uzină de îmbogățire a uraniului – secretă – la Qom. În aceeași zi, Garda Revoluționară iraniană demara o serie de teste ale unor rachete cu rază medie și scurtă de acțiune, într-o mișcare de etalare a puterii militare. Analiștii occidentali au estimat că rachetele sunt capabile să lovească Israelul, precum și bazele SUA din Orientul Mijlociu, în timp ce generalul iranian Abdullah Araqi a pretins că Iranul are capacitatea de a lovi orice potențial inamic.
Rachetele balistice – arme care realizează un zbor sub-orbital pentru a-și lovi apoi țintele la mii de kilometri distanță – există în arsenalul Iranului încă din vremea Revoluției Islamice. Iranul deținea o flotă de avioane în timpul regimului șahului, dar după 1979, relațiile cu Vestul au înghețat și accesul la tehnologiile necesare menținerii flotilei aeriene a devenit imposibil. Potrivit unui raport publicat în 2005 de International Institute for Strategic Studies, programul Teheranului a fost lansat, în parte, pentru a suplini aceste deficiențe. Dinshaw Mistry, autorul lucrării „Containing Missile Proliferation„, scria că programul de dezvoltare a rachetelor iraniene a fost desfășurat în mai multe etape. La jumătatea anilor ’80, în timp ce rachetele irakiene cădeau asupra orașelor iraniene, Iranul a achiziționat rachete cu rază scurtă de acțiune din Coreea de Nord. În perioada războiului irakiano-iranian, rapoartele occidentale indică faptul că Iranul a lansat aproximativ 600 de rachete balistice cu rază scurtă de acțiune. Până în 1998, Iranul construise și testase o rachetă cu rază medie de acțiune, Shahab-3, o rachetă într-o singură treaptă cu combustibil lichid, modelată după racheta nord-coreeană Nodong. De atunci, Iranul s-a angajat în mai multe proiecte de rachete, atingând progrese în domeniul rachetelor cu combustibil solid și trepte multiple, teoretic, controlate de la sol, în timpul zborului.

Arsenalul curent al Iranului include următoarele tipuri de rachete:

1. Rachete cu rază scurtă de acțiune (max. 1.000 km): Fateh-110 și Shahab-2 (sau Scud-C), care se consideră că au fot cumpărate de la Coreea de Nord în anii ’90. CSS-8 este o rachetă care se crede ca a fost achiziționată din China. Toate rachetele iraniene cu rază scurtă de acțiune pot fi transportate pe lansatoare mobile. US Air Force, prin National Air and Space Intelligence Center, estimează că Iranul are mai puțin de 100 de astfel de sisteme mobile de lansare.
2. Rachete cu rază medie și intermediară de acțiune (între 1.000 și 5.500 kilometri). Înainte de lansarea rachetei Sajjil, principala rachetă cu raza medie de acțiune a Iranului era Shahab-3 (FAS) și variantele sale. Shahab-3b are o rază de acțiune estimată la 2500 de kilometri, putând amenința Israelul, Turcia și bazele americane din Orientul Mijlociu. Testarea rachetei Sajjil a fost văzută ca un pas important înainte în ceea ce privește capacitățile iraniene, mai ales prin utilizarea tehnologiei de propulsare cu combustibil solid. Sajjil are o rază de acțiune estimată între 2200-2500 kilometri putând livra un focos (teoretic și unul nuclear) de 1.000 kg către țintă.
3. Rachete balistice intercontinentale (mai mult de 5.500 kilometri). Părerile analiștilor sunt împărțite în ceea ce privește ambițiile Iranului de a realiza o rachetă balistică intercontinentală. Sursele din interiorul serviciilor de informații americane estimează că o astfel de rachetă ar putea intra în arsenalul Iranului, cel mai devreme, în următoarea decadă. În mai 2009, o evaluare comună SUA-Rusia în cadrul EastWest Institute a estimat că Iranul mai are 6-8 ani până la producerea unei rachete balistice capabile să transporte un focos nuclear de 1.000 kg la distanțe mai mari de 2.500 de kilometri. Au existat însă zvonuri referitoare la producerea unei astfel de rachete la mijlocul anilor ’90 (așa-numita Shahab-6), capabilă să aibă, conform zvonurilor, o rază de acțiune de până la 6.200 km. Se estimează că programul spațial iranian Safir, prin care a fost lansată o rachetă multi-treaptă, „poate servi ca bază de lansare pentru rachetele balistice intercontinentale.”

De aproximativ zece ani, agențiile de informații americane prezic iminenta apariție a unei rachete iraniene capabile să lovească Europa. În 1999 și din nou în 2001, experții în informații au estimat că anul 2015 va fi data lansării unei rachete balistice intercontinentale iraniene. Alăturată de dezvoltarea unui program nuclear secret, această afirmație a determinat Statele Unite să demareze proiectul unui scut anti-rachetă, atât pe teritoriul său, cât și în Europa. Deși mulți analiști susțin că Iranul face progrese remarcabile în dezvoltarea unei rachete cu rază lungă de acțiune, totuși, rămâne o dispută serioasă cu privire la ce tipuri de sisteme deține Iranul, cât de fiabile sunt și dacă este posibilă fabricarea acestora fără o asistență străină serioasă. Deocamdată, pericolul unei rachete iraniene care să lovească Europa este doar o speculație, nesusținută de dovezi serioase. Testarea unei rachete balistice intercontinentale iraniene nu poate scăpa ochiului vigilent al sateliților americani. Momentan, ele nu există.

Oferta americană de amplasare a unui scut anti-rachetă în România trebuie privită cu scepticism, în condițiile în care o rachetă iraniană lansată către Europa ar putea fi interceptată de sistemul Aegis, aflat la bordul fregatelor americane staționate în Golful Persic sau Mediterana. Costurile implementării unui astfel de sistem, care vor fi suportate de către partea română sunt, deocamdată, necunoscute. România, o țară care, în curând, nu va mai avea avioane capabile să patruleze spațiul aerian, nu-și poate permite finanțarea unui scut anti-rachetă, ale cărui efecte sunt doar teoretice, în detrimentul programului de înzestrare a armatei cu o nouă flotilă de aeronave. Dar din punct de vedere al imaginii politicienilor corupți și demagogi ai României, umbrela scutului anti-rachetă dă mult mai bine la publicul neinformat. Afirmația că instalarea acestui sistem ar garanta democrația în România este una absolut ilară. Care stat amenință detronarea democrației din România? Ceea ce se vede în ultima perioadă, este că această amenințare pare să vină mai mult din interiorul țării, decât din exterior.