Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhivă Categorii:r Social

Secolul minciunilor

Trăim într-o epocă în care suntem bombardați cu minciuni din toate direcțiile. Nu mai poți să distingi între adevăr și minciună. Presa, televiziunile, internetul, sunt pline de dezinformări. Adevărul este ascuns parțial în trecut, în scrierile celor care au trăit în epoci în care minciunile erau mai puține.
Unde se situează România în acest tablou? România, din păcate, face parte dintre țările în care nu există presă liberă. Avem două tabere, una care ține partea guvernării portocalii, apropiată de Statele Unite și o a doua, care este sub controlul opoziției, sensibil influențată de către Rusia. Niciuna dintre cele două tabere nu prezintă o imagine corectă a țării, preferând să se folosească de o propagandă feroce în favoarea grupărilor politice aflate în spatele lor.
Totuși, România are și un trust de presă cameleonic, controlat de către un așa-zis „om de afaceri,” care s-a aflat de-a lungul timpului în ambele tabere. Nu este exclus ca acest trust de presă să schimbe din nou macazul, în funcție de interesele economice ale patronului său. Mă rog, momentan SOV pare să nu mai controleze Realitatea TV, dar vom vedea pe viitor dacă acest lucru este adevărat sau nu. Alternativele lipsesc cu desăvârșire, situația din România fiind, de multe ori, reflectată mai bine de către mass-media străină. Trist este faptul că presa cea mai liberă este, în acest moment, cea controlată de Trustul Intact; lucru care spune totul despre democrația și libertatea presei din România.
Și din acest motiv an renunțat, de ceva vreme, să mai urmăresc televiziunile de știri și presa scrisă din România. Pentru că, am obosit să mai încerc să descifrez cine minte și cine spune adevărul. Și, sincer vorbind, cred că nici nu-mi mai pasă. Oricum, la următoarele alegeri, fiți siguri că voi pune ștampila în scopul înlăturării actualei puteri. Mai încolo, vom mai vedea.

Anunțuri

Uriașul cu picioare de lut

* Articol publicat la data de 30 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Acest articol a fost scris de către un american care trăiește acum în Europa. Așa că, nu este opinia unui neavizat. Prea mulți români care trăiesc în America prezintă situația doar din punctul de vedere al faimoaselor de acum Tea Parties. Și nu fac decât să îngurgiteze, fără a mesteca, varianta capitalismului de succes american, spunându-ne că, doar cei care nu muncesc sunt săraci. Poate că, America a ajuns în această situație și datorită numărului miliardarilor de acolo (403 în America și doar 179 în Europa – fără Rusia și Turcia – date valabile pentru anul 2010). Poate că și asta ar trebui să dea de gândit.

Fiind un american expatriat, care trăiește în Uniunea Europeană, am început să văd America dintr-o perspectivă diferită.
Uniunea Europeană are o economie mai mare și mulți locuitori decât America. Cu toate că cheltuiește mai puțin – aproximativ 9% din PIB pe serviciile medicale, în timp ce Statele Unite cheltuiesc aproximativ 15% din PIB – Uniunea Europeană reușește să-și asigure medical aproape întreaga sa populație.
În Statele Unite există 59 de milioane de oameni neasigurați medical; 132 de milioane fără asigurare dentală; 60 de milioane fără concediu medical plătit; 40 de milioane trăind cu bonuri de masă (nu în înțelesul celor folosite în România, ci niște bonuri valorice pentru săraci – food stamp). Toată lumea din Uniunea Europeană are, de la naștere până la moarte, acces la serviciile medicale universale, prin lege. Legile prevăd, de asemenea, concediu medical plătit, concediu de odihnă anual plătit și concediu de maternitate plătit. Atunci când realizezi toate acestea, devine ușor de înțeles de ce mulți europeni cred că America a înnebunit.

Der Spiegel a avut o serie interesantă de articole, printre care și „A Superpower in Decline,” care încearcă să explice publicului german fenomenul ciudat de ascensiune a așa-numitelor Tea Party, fără ambiguitatea prezentă în media mainstream din SUA. Despre Tea Parties:

Pline de ură: „Tea Party, acel grup de alegători albi, mai în vârstă, care afirmă că își doresc țara înapoi, este furios. Glenn Beck de la Fox News, un alcoolic în recuperare, care îl asemuiește pe Obama cu Hitler, este furios. Beck nu știe exact ce vrea să fie – poate un politician, poate președinte, poate un predicator – și nu știe ce vrea să facă, de asemenea, sau cel puțin nu a venit cu nici un plan sau o idee precise. Dar este plin de ură.”

Articolele continuă, cu aprecierea obiectivă că rata adevărată a șomajului din America nu este de 10%, ci mai apropiată de 20%, atunci când se ia în calcul numărul persoanelor care s-au oprit de la a mai căuta de lucru.

Unii sociologi consideră că asigurarea că fascismul sau criminalitatea ridicată nu vor mai prinde niciodată rădăcini în Europa, necesită o investiție a contribuabililor într-un sistem social puternic. Putem învăța de la Europa. Nu este mai bine să investești într-un sistem de securitate socială decât într-un sistem judiciar penal uriaș? (În America mai mult de două milioane de oameni se găsesc la închisoare.)

Ajutoare de șomaj care nu se termină niciodată

Spre deosebire de America, în Germania ajutoarele de șomaj nu se termină niciodată. Nu numai asta, dar, ca parte a sistemului lor de securitate socială, toți șomerii continuă să beneficieze de asigurare medicală, la fel ca și familiile acestora.

În sistemul ajutoarelor de șomaj din Germania, atunci când „ajutorul de șomaj 1” se termină, urmează „ajutorul de șomaj 2” (Arbeitslosengeld II), cunoscut popular sub numele de HartzIV. Acesta din urmă, nu este întrerupt niciodată. Șomerii continuă să beneficieze de contribuții pentru pensie. Primesc și alte tipuri de asigurare acoperite de către stat. Cum vă puteți imagina, numărul estimat de două milioane de americani, care nu au avut vreo primă de acest Crăciun, ar fi o chestiune de groază pentru europeni, pe lângă faptul că guvernul SUA nu furnizează niciun fel de asigurare medicală șomerilor americani. Europenii obișnuiți privesc asta cu neîncredere și dezgust.

Într-un alt articol, Spiegel se îndepărtează de statistici și povestește despre Pam Brown, care personifică ceea ce va fi de acum cunoscut drept noul sărac american (nouveau american poor). Pam Brown a fost asistent executiv pe Wall Street, iar declinul șocant al acesteia a devenit parte a poveștii americane:

Societatea americană se destramă. Milioane de oameni și-au pierdut slujbele și au alunecat în sărăcie. Printre aceștia, pentru prima oară, se găsesc multe familii din clasa de mijloc. Iat-o pe Pam Brown din New York, a cărei viață s-a schimbat peste noapte. Criza a prins-o nepregătită. ‘A fost îngrozitor,’ își aduce aminte Pam Brown. ‘Peste noapte m-am trezit de partea greșită a gardului. Nu mi-am imaginat niciodată că așa ceva mi s-ar putea întâmpla. Am devenit foarte deprimată.’ Brown stă într-un restaurant ieftin de pe West 14th Street în Manhattan, amestecându-și cafeaua de $1,35. Asta este tot ceea ce comandă, este prea târziu pentru mic dejun și prea devreme pentru prânz. Totodată, trebuie să-și economisească banii. Până la începutul anului 2009, Brown era asistent executiv pe Wall Street, câștigând mai mult de $80.000 pe an, trăind într-o casă cu șase dormitoare, cu cei trei fii ai săi. Astăzi, este șomeră pe termen lung și trebuie să se descurce într-o garsonieră micuță din Bronx.”

Este important de remarcat faptul că nicio țară din Uniunea Europeană nu utilizează bonurile de masă pentru a-și umili cetățenii dezavantajați, la coada de la casieria băcăniei. Chiar mai rău, este faptul că nici măcar alocația în bonuri de masă, nu furnizează suficientă mâncare pentru familiile fără serviciu din America. Așa că, destul de des, se întâmplă ca media europeană să informeze că unele dintre aceste familii mănâncă din tomberoanele de gunoi.

Pentru Pam Brown, iarna trecută a fost cea mai rea. Într-o zi a rămas fără mâncare și a trebuit să caute prin tomberoane. A căzut într-o depresie cumplită. […] Pentru mulți, ca Brown, căderea este o odisee kafkiană, o umilință greu de înțeles. Ajutorul nu se întrezărește: guvernul și societatea lor i-au abandonat.”

Pam Brown și copiii săi au fost lăsați, într-un mod tulburător și greu de priceput, să cadă până jos de tot. Cea mai bogată țară din lume devine imorală atunci când cineva precum Pam Brown și copiii acesteia trebuie să caute prin gunoi pentru a mânca, abandonați cu o indiferență crudă de către guvernul american. Oamenii, precum Pam Brown, s-au trezit deposedați de bunurile lor datorită acțiunilor banditești ale elitei baronilor acțiunilor de pe Wall Street.

Foamete în țara lui Big Mac

Un titlu șocant al unui ziar elvețian (Berner Zeitung) se intitulează “Hunger im Land des Big Mac.” Deși articolul este în limba germană, fotografiile fac cât o mie de cuvinte și nu au nevoie de traducere. Având în vedere faptul că Elveția a eliminat practic foametea, cum credem noi, ca americani, că vor privi aceștia aceste imagini, la care aparent populația Americii este insensibilă?

Poate că, singura cale de a ne aminti cum arată cu adevărat America, este să ne vedem prin ochii altora.

Societatea umană a evoluat pentru a fi coruptă?

* Articol publicat la data de 27 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Corupția este la fel de veche precum istoria omenirii. Încă de când oamenii s-au organizat în grupuri conduse de lideri puternici, acești lideri au abuzat uneori de puterea lor. Sunt însă unele voci care afirmă că tocmai corupția ar putea fi cea care ține societățile unite.

Aceasta este noua teorie avansată de către biologii evoluționiști Francisco Ubeda și Edgar Duenez. Cei doi au utilizat teoria jocului pentru a descifra motivul pentru care oamenii cooperează spre a forma o societate, cu toate că persoanele aflate la conducere sunt corupte. Modelul obținut de aceștia presupune că membrii guvernului și cei care se ocupă de aplicarea legilor – cu alte cuvinte, indivizii responsabili pentru pedepsirea celor care nu cooperează – pot manifesta o oarecare doză de ne-cooperare, sub forma corupției și că pot scăpa de pedeapsă atunci când sunt prinși că sunt corupți.

Descoperirile acestora sunt foarte semnificative – majoritatea oamenilor vor continua să coopereze pentru a-și menține societățile compacte, parțial, deoarece nu doresc să fie pedepsiți de către cei care aplică legea. Oamenii vor tolera o oarecare doză de corupție din partea liderilor lor și a celor care aplică legea, atâta vreme cât aceasta nu depășește anumite limite. Peste un anumit nivel de corupție, oamenii încetează să mai vadă vreun sens pentru cooperare și societățile încep să se dezintegreze.

Ceea ce este interesant, este faptul că societatea funcționează datorită corupției, nu în absența acestui fenomen. Asta se întâmplă pentru că persoanele care aplică legea au nevoie deseori de un stimulent în plus, pentru a-și dedica timpul menținerii societății compacte, iar acesta îmbracă forma unei ușoare ne-cooperări. Ubeda explică acest fenomen:

Cei care aplică legea beneficiază deseori de privilegii care le permit să evite rigorile legii, atunci când aceștia o încalcă. Aplicarea legii rezultă din faptul că majoritatea societății respectă legea. Astfel, cei care aplică legea se bucură de beneficiile unei societăți oneste și sunt recompensați pentru faptul că aplică legea, prin faptul că li se permite să o ocolească.”

Nu doar oamenii se comportă astfel. Insectele sociale prezintă, de asemenea, dovezi ale corupției și abuzului celor desemnați să oblige restul insectelor să respecte regulile grupului. Este posibil ca un anumit nivel de toleranță să fie conținut în însăși genele noastre și ale altor specii prin evoluție, deoarece o societate care pretinde onestitate deplină de la cei aflați la putere nu ar dura foarte mult.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că venalitatea reprezintă un lucru bun. Dar înseamnă că, o anumită cantitate de corupție este necesară, pentru ca societatea umană să funcționeze. Asta constituie una dintre problemele psihologiei evoluționiste – adevărurile simple, care țin societățile laolaltă, nu sunt întotdeauna plăcute de aflat.

Teoria, cu toate că explică, într-un fel, fenomenul de corupție la nivelul conducătorilor omenirii, nu analizează și motivele mai profunde pentru care aceștia abuzează de puterea lor. Cei aflați la putere și care nu „cooperează” în cadrul societății, sunt de fapt anomalii ale acesteia. Lipsa lor de cooperare, izvorâtă din caracterul rapace și lipsit de sentimente, rezultă din psihopatia acestora. Cauza neparticipării „cooperanților” la conducerea societății este tocmai normalitatea lor. Oamenii sănătoși nu-și doresc puterea, preferă să se „amestece” în societate. Așa se face că, întotdeauna, psihopații ajung să conducă societățile.

Războiul Rece și propaganda modernă

* Articol publicat la data de 16 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Majoritatea imaginilor propagandistice din timpul războiului rece arată demodate acum, dar ideea prezentării unui mesaj în stilul războiului rece ar putea fi mai relevantă ca niciodată, în cadrul propagandei moderne.
Cu puțină ură aici și puțină frică dincoace, pozițiile mass-media au rolul de a influența opinia publică într-o anumită direcție. Abordarea unui ton patriotic este extrem de utilă, pentru că, astfel, adversarii unor politici devin automat „trădători” de țară.
Dar ce pot avea în comun războiul rece și propaganda modernă? Cele două sunt conectate una cu cealaltă. Cea ce vedem astăzi este o continuare a propagandei din timpul războiului rece, dar în alte condiții.

Pe de o parte, avem Statele Unite, care sunt mereu implicate, într-o formă sau alta, într-un război de agresiune. Rareori trece un an întreg fără ca acest stat să invadeze o țară străină. Iar mass-media este mereu acolo, potrivindu-și pașii cu ritmul americanilor. Ceea ce era numit complexul militaro-industrial american, a devenit un complex militaro-industrial-media. Cea mai mare parte a mass-media este controlată ideologic, preluând doar ceea ce spune guvernul. Mass-media americană afirmă că Iranul deține un program de fabricare a armelor nucleare, deși dovezile concrete în acest sens sunt extrem de subțiri. Desigur, acest lucru poate fi adevărat, dar asta este o cu totul altă problemă. Ceea ce se afirmă la Washington, are ecou în media mainstream. Iar, în acest timp, lista antagoniștilor Americii se mărește.

Atunci când există o presă care nu face altceva decât să apere statul, apărând imperiul și încercând să-i justifice acțiunile, orice țară care stă în cale va fi văzută ca un adversar sau un inamic. Rezultatul este că, în media americană, multe țări sunt cel puțin suspecte, dacă nu cumva țări-inamice.
Având scopul unei a patra puteri, independentă, un câine de pază a celorlalte puteri, media americană a devenit în schimb un fel de minister al propagandei pentru guvern. Securitatea națională, complexul militaro-industrial sau structurile corporatiste nu vor fi niciodată criticate pe posturi tv precum CNN sau Fox News.
Aceste lucruri sunt, acum, subliniate tot mai mult de către internet, care a devenit un mijloc alternativ și, uneori, mai relevant de informații. Astfel, controlul asupra internetului a devenit o preocupare intensă a guvernului american și nu numai. În cadrul acestui efort, a apărut și inițiativa Wikileaks, pentru a evidenția faptul că internetul fără control este un lucru periculos. Un întreg arsenal de dezinformare a fost pus în funcțiune și nu este vorba doar despre guvern, ci și de așa-numitele think-tank-uri. Acestea inventează tot felul de povești, făcând astfel ca adevărul să devină tot mai dificil de deosebit de minciună.
Statele Unite este un stat condus de către o oligarhie, iar acest lucru explică de ce mass-media se află sub tutela câtorva corporații și de ce aceasta se situează mai mereu de partea guvernului.

Pe de altă parte, avem propaganda celorlalți. Iar când spun „celorlalți,” mă refer la adversarii ideologici ai Americii, cel puțin la nivel declarativ. Este vorba despre China comunistă și Rusia sau „statul mafiot.” Aici, avem o propaganda pură, mass-media fiind eminamente controlată de către stat, cu mici excepții în cazul Rusiei. Dacă în America mai există câte o voce, care mai critică mai mult sau mai puțin acțiunile guvernului, în cazul acestor țări există o silenzio stampa pe acest subiect. Guvernul are întotdeauna dreptate, iar acțiunile acestuia sunt unele juste. Desigur, nimeni nu crede ceea ce susține media rusă sau chineză, dar, uneori, anumite chestiuni sunt reflectate aproape corect; mai ales în ceea ce privește relațiile acestor țări cu Occidentul.

În acest context, omul de rând a căutat surse alternative de informare. Internetul a devenit o astfel de sursă, dar – din păcate – acesta este dominat recent de dezinformare. Orice sursă de informații trebuie analizată atent, pentru a depista dacă nu cumva este de fapt una dintre componentele rețelei de propagandă americană sau a „celorlalți.” Un astfel de portal este și cel numit Wikileaks, care, deși la prima vedere este unul anti-sistem, constituie vârful de lance al propagandei americane. Wikileaks se deconspiră însă în momentul în care nu „găsește” niciodată vreun document compromițător la adresa Israelului. Bizar, Israelul este țara care nu face niciodată nimic revoltător. Nici măcar chestii precum fabricarea vreunui virus pe nume Stuxnet, pe care să-l strecoare în rețelele de calculatoare ale instalațiilor nucleare ale Iranului.

Ceea ce ne rămâne de făcut este să urmăm îndemnul „Trust no one.” 😉

Jocul transparent al “mogulilor”

* Articol publicat la data de 1 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Scurt istoric:
Sorin Ovidiu Vântu a declarat la Realitatea TV, că în 2004 s-a întâlnit, într-o parcare din Tâncăbeşti, cu Traian Băsescu, discutându-se despre sprijin pentru ca acesta să câştige alegerile. [Sursa]
Întâlnirea a fost recunoscută de Traian Băsescu, mai puțin amplasarea acesteia. „Băsescu: M-am întâlnit cu Vântu, dar nu într-o parcare, relaţia noastră e alterată” – [Sursa]
Așadar, relația este alterată; ceea ce înseamnă că a existat o relație anterioară, cel puțin una amiabilă, dacă nu reciproc avantajoasă.
Unde minte Traian Băsescu? Minte atunci când spune că vizitele lui la Grivco din 8 iunie 2004 (ora 19), 9 iunie 2004 (ora 18) și 21 iunie 2004 (ora 9.30) au fost transparente.” [Sursa]

Ce avem aici? O serie de întâlniri secrete între Traian Băsescu, adversar declarat al „mogulilor,” și mogulii cu pricina. Despre întâlnirea cu Vântu, lucrurile sunt clare: a avut loc pentru discutarea unei strategii de câștigare a alegerilor. Care a fost târgul dintre cei doi, știu numai aceștia. Amândoi sunt destul de rezervați, atunci când sunt întrebați despre acea întâlnire. Singurul lucru cert este că, o astfel de întâlnire a avut loc. Probabil, nu a fost și singura.
Dacă despre SOV, a cărui întâlnire cu TB a avut loc în circumstanțe mai puțin cunoscute, nu se poate afirma cu certitudine că a înregistrat acea întâlnire, cu totul altfel stau lucrurile cu Voiculescu. Întâlnirea a avut loc pe teritoriul acestuia. Probabil că, TB a fost filmat din toate unghiurile și i-a fost înregistrat fiecare strop de sudoare. De ce nu oferă publicului acea înregistrare mogulul? Fie și cu fragmentele compromițătoare, pentru propria persoană, cenzurate. Pentru că îmi vine greu să cred că o astfel de înregistrare nu există, având în vedere experiența anterioară a mogulului. Mai ales dacă TB a venit cu „căciula în mână,” așa cum s-a exprimat Voiculescu. Sau o păstrează cumva pentru negocierea anumitor favoruri?
Nu mai cred demult tot ceea ce se spune la Realitatea și Antene. Nu trebuie să îmi spună niște posturi de televiziune că guvernul PDL și acoliții acestora sunt niște otrepe. Acest lucru se vede cu ochiul liber. Însă, nici adversarii lor politici nu sunt îngerași. Toți au fost la putere și s-au dovedit a fi la fel. Se întâmplă, ca acum, lucrurile să fie mult mai evidente, datorită prăbușirii așa-zisei economii a României. Cum sunt tot mai puțini bani de furat, puterea a fost nevoită să-și umple buzunarele pe seama populației. Din acest motiv, această guvernare pare a fi cea mai sinistră de până acum.
Ceea ce este foarte trist, este faptul că nu avem presă liberă în această țară. Toată media acționează la comanda clanurilor politico-mafiote. Citirea presei a devenit o activitate periculoasă pentru propriul intelect. Există un mare pericol de intoxicare.

Este România condusă de către psihopați?

* Articol publicat la data de 7 noiembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Răspunsul este unul fără echivoc: DA. Cine sunt aceștia? Îi vedem aproape zilnic în mass-media. Sunt aceiași indivizi care din patru în patru ani vin și vă cer voturile. Aceiași oameni care vă mint în față, recunosc uneori că au mințit și totuși continuă să ocupe aceleași funcții, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Simptomele psihopatiei includ lipsa conștiinței sau sentimentului de vinovăție, lipsa empatiei, egoismul, minciunile patologice, încălcarea repetată a normelor sociale, lipsa de respect pentru lege, emoțiile superficiale și un trecut dominat de înșelarea celor din jur. Majoritatea acestor simptome sunt manifestate de către toți politicienii din România.
Desigur, nu toți dintre aceștia sunt psihopați clinici, unii sunt doar niște indivizi fără caracter, aflați în urmărirea propriei îmbogățiri și atât. Psihopații clinici sunt dificil de identificat în absența unui test psihiatric. Există un test care se numește „Calcularea coeficientului de deteriorare intelectuală.” Acesta ar trebui să devină obligatoriu pentru cei care ocupă funcții publice. Testul constă în verificarea aptitudinilor verbale și aptitudinilor de performanță, prin care un viitor psihopat este detectat încă din perioada adolescenței.
Procedeul de calcul este următorul:

1. Se totalizează notele standard ale subtestelor care, „țin cu vârsta”; – Informație, Vocabular, Completare imagini și Asamblare (reprezentând grupa A).

2. Se totalizează notele standard ale subtestelor care „nu ţin cu vârsta”; – Raționament aritmetic, Memorie, cifre, Cuburi, Cod (reprezentând grupa B).

3. După formula \frac{A-B}{A} se calculează coeficientul de deteriorare psihometrică.

Trăsătura izolată cea mai preponderentă în caracteristicile unui adolescent viitor psihopat este nota sa, în mod sistematic ridicată, la testele de performanță, în comparație cu cele obținute la testele verbale. Se întâlnesc în mod ocazional excepții, dar acestea sunt în general reflectarea unei oarecare capacități sau incapacități speciale. De asemenea, demn de a fi notat este nota obținută în mod frecvent de psihopat la testul de completare imagini. Această constatare este surprinzătoare deoarece se presupune că acest test constituie o bună măsură a inteligenței sociale. Dacă această interpretare este corectă trebuie să se facă o distincție între comprehensiunea (unei situații sociale, de exemplu) și comportamentul rezultat. Psihopații au în general comprehensiunea situațiilor, dar ei au tendința de a le aduce, trata în propriul lor avantaj, într-o manieră antisocială. Acestă idee nu trebuie împinsă prea departe, deoarece regula are numeroase excepții, cum ar fi cazul extrem al unor psihopați care sunt nu numai perverși în comportamentul lor, dar deformați și în comprehensiunea lor socială. Atitudinea la testul de performanță al psihopatului este caracterizată în ansamblul său, prin jovialitate și îndrăzneală, contrastând într-un mod pregnant cu cele ale unui nevrotic. El nu se împiedică de contradicții și când el nu este împiedicat face orice lucru fără cel mai mic efort, iar gândirea sa abstractă este adesea sub medie, ceea ce se reflectă adesea printr-o notă scăzută la testul de similitudini. El are, de asemenea, tendința de a reuși destul de prost la Raționamentul aritmetic, dar trebuie remarcat că nota medie a subtestului de calcul Aritmetic este pentru adolescentul normal (vârstă 12-16 ani) în mod sistematic mai scăzută decât nota sa medie la celelalte teste ale scalei.” [„Introducere în psihodiagnoza clinică” de Ruxandra Răşcanu.]

Psihologul Robert Hare a alcătuit o metodă de diagnosticare a psihopaților, pe baza unei liste cu 20 de simptome caracteristice unui psihopat:

1. volubilitate și farmec superficial
2. supraestimare exagerată a propriei persoane
3. nevoia de stimulare
4. mincinos patologic
5. viclean și manipulator
6. lipsa remușcării sau vinovăției
7. răspuns emoțional superficial
8. asprime și lipsa empatiei
9. stil de viață parazitar
10. control slab al comportamentului
11. promiscuitate sexuală
12. probleme de comportament juvenile
13. lipsa unor țeluri realiste pe termen lung
14. impulsivitate
15. iresponsabilitate
16. refuzul de a accepta responsabilitatea pentru propriile acțiuni
17. multe relații maritale pe termen scurt
18. delincvență juvenilă
19. încălcarea eliberării condiționate (este vorba despre un test menit să depisteze psihopații în cadrul sistemului penal american)
20. instabilitate criminală

Așadar, acesta este portretul unui psihopat. Acum, să ne gândim, cine prezintă cele mai clare simptome dintre politicienii români? Să fie oare un anumit personaj care spune un lucru astăzi și mâine cu totul altceva? Care minte fără să clipească și apoi se comportă de parcă nu ar fi spus niciodată asta? Care a manifestat, nu numai într-o singură ocazie, o evidentă instabilitate emoțională, declanșată în mod voit sau nu? Întotdeauna într-o patocrație (sistem politico-economic corupt, în care se află la putere psihopați), cel mai mare psihopat este cel din vârful ierarhiei. Dacă așa stau lucrurile în România, atunci desigur știm despre cine este vorba.

* Bibliografie:
1.”Introducere în psihodiagnoza clinică” de Ruxandra Răşcanu.
2. „Without Conscience: The Disturbing World of the Psychopaths Among Us” de Robert Hare.

Psihopații care ne conduc

* Articol publicat în trei părți, la datele de 24 octombrie, 27 octombrie și 31 octombrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Patocrația este un concept care oferă un răspuns plauzibil la o întrebare rămasă fără răspuns: De ce, indiferent câtă bunăvoință există în lume, sunt atâtea războaie, atâta suferință și nedreptate? Pare să nu conteze deloc ce plan creativ, ideologie, religie sau filosofie inventează mințile strălucite, absolut nimic nu se îmbunătățește. Încă din zorii civilizației, acest șablon se repetă la nesfârșit.

Răspunsul este acela că civilizația, așa cum o știm, este în mare parte creația unor psihopați. Toate civilizațiile, inclusiv a noastră, au fost edificate pe sclavie și pe genocid. Psihopații au jucat un rol disproporționat în dezvoltarea civilizației, deoarece aceștia au recurs la minciună, crimă, înșelăciune, furt, tortură, manipulare și în general au provocat mari suferințe celorlalte ființe umane fără să simtă vreo remușcare, pentru a-și îndeplini obiectivele de a domina supra celorlalți. Inventatorul civilizației – primul lider tribal care a reușit cu succes să spele creierele unei armate de asasini controlați – era mai mult ca sigur un psihopat. De la acea descoperire spectaculoasă, psihopații s-au bucurat de un avantaj semnificativ față de non-psihopați, în lupta pentru putere din cadrul ierarhiilor civilizațiilor – mai ales a ierarhiilor militare.

În spatele aparentei nebunii a istoriei contemporane se află nebunia concretă a psihopaților, care s-au zbătut să-și mențină puterea lor disproporționată. Pe măsură ce puterea lor a devenit tot mai amenințată, psihopații au devenit tot mai disperați. Suntem martorii apoteozei lumii elitelor – suprapunerea organizațiilor criminale care se furișează deasupra societății obișnuite și a legilor, la fel cum se furișează lumea interlopă pe sub acestea.

În ultimii 50 de ani, psihopații au obținut controlul absolut asupra majorității guvernelor lumii. Acest lucru poate fi ușor observat, privind la exemplele numeroase ale politicienilor moderni din România, și nu numai, care efectuează acțiuni ilegale și nimeni nu este preocupat de pedepsirea acestora. Toate scandalurile politice recente, și care ar fi trebuit să doboare un guvern adevărat, nu sunt altceva decât niște farse interpretate pentru opinia publică, pentru a o distrage și a o face să creadă că democrația încă funcționează.

Unul dintre factorii principali, care trebuie luați în considerare cu privire la modul în care o societate poate fi preluată de către un grup de devianți patologici, este acela că singura limitare a psihopaților este participarea indivizilor susceptibili în cadrul acelei societăți. În cartea sa, „Political Ponerology,” Andrej Lobaczewski estimează că aproximativ 6% din populația respectivă va fi formată din devianți (1% psihopați și 5% suferind de alte deficiențe patologice). Psihopatul absolut se află în centrul aceste rețele, iar ceilalți constituie primul rând al sistemului de control al psihopatului.

Următorul rând, al unui astfel de sistem, este compus din indivizi care au fost născuți normali, dar care au fost expuși pe termen lung la material psihopatic, prin intermediul influențelor familiale sau sociale, sau care, datorită slăbiciunilor psihice au ales să îndeplinească cererile psihopaților pentru propriile lor scopuri egoiste. Din punct de vedere numeric, acest grup constituie aproximativ 12% din populația unei țări, în condiții normale.

Așadar, aproximativ 18% din populația unei țări este activă în cadrul creării și impunerii unei patocrații. Grupul de 6% constituie nobilimea patocrației, iar grupul de 12% formează noua burghezie, a cărei situație economică este cea mai avantajoasă.

Atunci când înțelegi adevărata natură a influenței societății psihopatice, fără conștiință, fără emoții, egoistă, rece și calculată și lipsită de orice standarde morale sau etice, ești îngrozit, dar în același timp lucrurile încep să capete sens. Societatea noastră a devenit și mai crudă datorită faptului că oamenii care o conduc și care dau exemplu sunt cruzi – efectiv nu au conștiință. Desigur, pot izbucni în plâns în public, dar acesta este doar un semn al patologiei.

Psihopații clinici se bucură de un avantaj chiar și în competițiile non-violente, pentru a avansa în cadrul ierarhiei sociale. Deoarece pot minți fără remușcări, psihopații pot spune întotdeauna ceea ce trebuie, pentru a obține ce doresc. De exemplu, la tribunal, psihopații pot rosti minciuni fără să clipească, în timp ce rivalii lor sănătoși sunt handicapați de predispoziția emoțională de a rămâne la o distanță rezonabilă de adevăr. Prea des, judecătorul sau juriul își imaginează că adevărul trebuie să fie undeva la mijloc, și iau decizii care îi favorizează pe psihopați. La fel ca judecătorii sau jurații procedează și cei aflați la conducere și care iau decizii cu privire la promovarea în cadrul companiilor, a armatei sau a guvernului. Rezultatul este că, în mod inevitabil, toate straturile superioare ale societății devin înțesate cu psihopați. Deoarece psihopații nu au vreo limită în ceea ce privește acțiunile lor, cei aflați la conducere sunt, în general, patologici. Nu este puterea cea care corupe, ci indivizii corupți caută să obțină puterea.

Cum pot fi deosebiți psihopații de oamenii sănătoși? Care este portretul unui psihopat veritabil?

O astfel de întrebare periculoasă nu a primit niciodată răspunsul adecvat. Motivul este acela că, de obicei, există o confuzie între sănătos și normal. Diversitatea psihologiei umane face ca noțiunea de normal să fie una iluzorie. Nu există noțiunea de normal, deoarece oamenii sănătoși continuă să evolueze dincolo de orice standarde de normalizare. Acțiunea de a căuta în cadrul ierarhiilor persoane care deviază de la normal nu este diferită de vânătoarea de vrăjitoare sau de Inchiziție. Nu cu mult timp în urmă, biserica și statul obțineau venituri importante și proprietăți prin intermediul vânătorii de vrăjitoare și a Inchiziției. Acest lucru a continuat mai mult de 250 de ani. Zeci de generații europene au privit pogromul ca fiind o componentă normală a vieții lor. Testarea normalității nu poate avea un rezultat concludent. Nu există noțiunea de normal. Dar există noțiunea de conștiință.

Există foarte puține dovezi empirice care să susțină ideea că psihopatia veritabilă este rezultatul unei copilării abuzate și mult mai puține dovezi empirice care să susțină faptul că ar fi genetică. Totuși, unele studii recente au concluzionat că psihopații au mari dificultăți în procesarea materialului afectiv (emoțional) verbal și non-verbal, au tendința de a confunda semnificația emoțională a evenimentelor, și cel mai important, aceste probleme apar la explorarea creierului! O legătură lipsă între inima emotivă și creierul rațional este detectabilă.

Psihopații sunt incapabili de emoții adânci autentice. Psihologul canadian Robert Hare – care și-a petrecut cariera studiind psihopatia – a efectuat explorări asupra creierelor psihopaților, în timp ce le arăta două seturi de cuvinte, unul cu cuvinte neutre, fără asocieri emoționale, și unul cu cuvinte cu încărcare emoțională. În timp ce la grupul de control, format din persoane sănătoase, se activau diferite zone ale creierului, la psihopați ambele seturi erau procesate în aceeași zonă a creierului, respectiv zona care se ocupă cu procesarea limbajului. Aceștia nu aveau o reacție emoțională, decât atunci când ajungeau la concluzia rațională că ar trebui să aibă una și declanșau un răspuns emoțional doar de fațadă.

Cel mai simplu, clar și adevărat portret al psihopatului este cel oferit de trei lucrări asupra subiectului: Without Conscience („Fără conștiință„) de Robert Hare, The Mask of Sanity („Masca sănătății„) de Hervey Cleckley și Snakes in Suits („Șerpi în costume„) de Robert Hare și Paul Babiak. Un psihopat este exact așa: fără conștiință. Cel mai important lucru de reținut este acela că lipsa conștiinței este ascunsă vederii în spatele unei măști a normalității, care este deseori atât de convingătoare, încât până și experții sunt păcăliți. Rezultatul este că psihopații devin „șerpi în costume,” care controlează lumea noastră.

Psihopații nu simt lucruri precum remușcarea sau empatia față de ceilalți. Pot fi extrem de fermecători și sunt specialiști în utilizarea cuvintelor pentru a-și hipnotiza și atrage prada. Sunt iresponsabili. Nimic nu este din vina lor; altcineva sau lumea este întotdeauna de vină pentru problemele sau pentru greșelile lor. Martha Stout, în cartea sa „The Sociopath Next Door” („Sociopatul de alături„), identifică ceea ce numește trucul compătimirii. Psihopații folosesc compătimirea pentru a manipula. Aceștia te conving să le mai acorzi o șansă și să nu spui nimănui despre ce au făcut. Așadar, o altă trăsătură – și una foarte importantă – este abilitatea acestora de a controla fluxul informației.

Psihopații par să nu aibă concepția asupra trecutului și viitorului, trăind în întregime pentru dorințele și nevoile lor imediate. Datorită calității aride a vieții lor interioare, aceștia caută deseori noi senzații, orice de la sentimentul de putere rezultat din manipularea celorlalți, până la angajarea în activități ilegale doar pentru fluxul de adrenalină.

O altă trăsătură a psihopaților este aceea a cunoașterii psihologiei oamenilor sănătoși. Ne-au studiat. Ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Sunt experți în a ști cum să ne manipuleze, cum să ne stârnească exact acea emoție pe care o doresc, utilizându-ne emoțiile împotriva noastră. Dar, pe lângă asta, se pare că au un fel de putere hipnotică asupra noastră. Atunci când suntem prinși în pânza psihopaților, abilitatea noastră de a gândi coerent se deteriorează, se murdărește. Numai ulterior, atunci când nu ne mai aflăm în prezența acestora, ne revine claritatea gândurilor și ne găsim întrebându-ne cum de a fost posibil să nu le răspundem sau să nu le contracarăm acțiunile.

Psihopații învață să se recunoască reciproc în mulțime încă din copilărie și devin conștienți de faptul că sunt diferiți față de oamenii care-i înconjoară. Ne observă de la o oarecare distanță.

Imaginați-vă acum, faptul că oamenii, care sunt complet în necunoștință de cauză cu privire la prezența psihopaților, pot fi foarte ușor manipulați și induși în eroare de către acești indivizi. Oamenii sănătoși sunt asmuțiți unii împotriva celorlalți pe baza unor diferențe neimportante, în timp ce devianții aflați la putere culeg toate beneficiile și trag de sfori.

Suntem martorii unei întregi pleiade de psihopați – de la bancheri internaționali care spală bani negri, militari de rang înalt corupți, prădători corporatiști și amicii lor din politică, spălători de creiere, cunoscuți sub numele de specialiști în PR și agenți specializați în operațiuni psihologice -, toți formând așa-zisa elită a civilizației noastre. Și, ca efect al exploziei difuzării informațiilor, aceștia par să intre în panică.

De ce se tem psihopații că vor pierde controlul? Deoarece sunt amenințați de răspândirea informațiilor. Cea mai mare temere a unui psihopat este aceea de a fi descoperit.

Psihopații trec prin viață știind că sunt complet diferiți de ceilalți oameni. Undeva, adânc în subconștientul lor, aceștia știu că le lipsește ceva. Învață foarte repede să-și ascundă lipsa de empatie, în timp ce studiază cu atenție emoțiile celorlalți, astfel încât să poată imita normalitatea, în vreme ce-i manipulează pe normali cu sânge rece.

Astăzi, datorită noilor tehnologii informaționale, ne aflăm foarte aproape de demascarea psihopaților și de construirea unei noi societăți, de și pentru ființele umane sănătoase, o civilizație fără război, bazată pe adevăr și în care oamenii sănătoși să ajungă la putere. Deținem deja cunoștințele necesare pentru diagnosticarea personalității psihopatice. Deținem cunoștințele necesare pentru a demonta instituțiile în care psihopații prosperă – guvernul, parlamentul, marile corporații, armata, agențiile de informații și societățile secrete. Mai este nevoie doar răspândirea acestor cunoștințe și de stabilirea unei metode de a-i împiedica să ajungă la putere, cât mai repede posibil.

Până când informațiile despre ființele umane patologice nu ajung în atenția publicului larg, nu există vreo cale de a schimba această stare de fapt. Dacă doar jumătate dintre oamenii care se agită pentru adevăr și pentru oprirea războaielor sau pentru salvarea Pământului și-ar concentra eforturile în această direcție, expunându-i pe psihopați, am putea ajunge undeva.

Oare tocmai toleranța societății în privința comportamentului psihopatic este punctul slab al acesteia? Neîncrederea noastră în faptul că o persoană poate părea un lider inteligent și totuși să acționeze pentru interesele sale, lipsită de orice conștiință? Sau este vorba despre ignoranță?

Dacă publicul larg nu este conștient de existența unei categorii de oameni pe care-i percepem uneori drept oameni normali, care arată ca noi, muncesc cu noi, sunt prezenți în fiecare rasă, dar cărora le lipsește conștiința, cum poate publicul larg să le blocheze accesul către vârfurile ierarhiilor? Ignoranța generală în privința psihopatologiei ar putea aduce căderea civilizației. Stăm ca oile la tăiere, în timp ce elitele politico-corporatiste trimit armate formate din fiii și fiicele oamenilor sănătoși împotriva unor inamici fabricați, ca o metodă de a genera profituri uriașe, asmuțindu-ne unul împotriva celuilalt pentru hegemonia patologică.

Tocmai faptul că psihopații domină ierarhiile politice explică absența vreunui efect al demonstrațiilor pacifiste asupra deciziilor politice. Poate că este timpul să alegem altceva, în locul unor ierarhii distante, ca formă de guvernare.

Problema este că nu mai există lideri inspirați, iar în cadrul structurilor ierarhice nu pot fi găsiți astfel de oameni. Presupunerea că alegând un bărbat sau o femeie într-o funcție de conducere, acesta va vedea lumina și va deveni rațional/ă, schimbându-se și evoluând, pentru a lua decizii pline de compasiune, este o prostie, un vis copilăros. Continuând să visăm nu facem altceva decât să le facem jocul psihopaților.

Numai atunci când 75% din omenirea cu o conștiință sănătoasă va ajunge să înțeleagă că avem un prădător natural, un grup de oameni care trăiesc printre noi, care ne consideră victime sigure cu care să se hrănească pentru a-și atinge țelurile lor inumane, numai atunci vom întreprinde acțiunile necesare pentru a ne apăra umanitatea. Devianții psihologici trebuie îndepărtați din pozițiile de putere. Oamenii trebuie avertizați de faptul că există astfel de indivizi și trebuie învățați să-i depisteze și să le afle metodele de manipulare. Partea cea mai dificilă este că și noi trebuie să rezistăm tendințelor de a fi buni și miloși, tocmai pentru a nu deveni prada psihopaților.

Problema reală este că informațiile despre conducerea psihopatică au fost ascunse lumii. Oamenii nu au cunoștințele adecvate, nuanțate, pentru a face o schimbare de jos în sus. De cele mai multe ori în istorie, vechiul conducător psihopat a fost înlocuit cu altul nou, la fel de bolnav ca predecesorul său.

Sunt doar două lucruri care pot supune un psihopat:

1. Un psihopat mai mare.
2. Refuzul absolut, non-violent de a accepta controlul psihopatului, indiferent de consecințe.

Să alegem a doua cale! Dacă indivizii vor refuza pur și simplu să îndeplinească cerințele psihopaților, dacă oamenii nu-și vor mai plăti taxele, dacă soldații vor refuza să lupte, dacă angajații guvernamentali, sclavii corporatiști și gardienii închisorilor vor refuza să meargă la serviciu, dacă medicii vor refuza să-i trateze pe membrii elitei psihopatice și pe familiile acestora, întregul sistem s-ar opri.

Adevărata schimbare se întâmplă atunci când o persoană devine conștientă de prezența psihopatiei, cu toate detaliile sale insensibile. Având aceste cunoștințe, lumea va părea un loc complet diferit, în care acea persoană va trebui să acționeze total diferit de cum o făcuse până atunci. Distingerea diferențelor dintre calitățile umane și cele psihopatice începe cu responsabilitatea noastră a tuturor, în jurul căreia putem crea o societate nouă și durabilă.

* Bibliografie:
1. „Political Ponerology” de Andrzej Łobaczewski;
2. Without Conscience („Fără conștiință„) de Robert Hare;
3. The Mask of Sanity („Masca sănătății„) de Hervey Cleckley;
4. Snakes in Suits („Șerpi în costume„) de Robert Hare și Paul Babiak;
5. The Sociopath Next Door” („Sociopatul de alături„) de Martha Stout.

Traducere, adaptare și editare după „Pathocracy: Is Civilization the Creation of Psychopaths?” de Clinton Callahan.