Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: SUA

Uriașul cu picioare de lut

* Articol publicat la data de 30 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Acest articol a fost scris de către un american care trăiește acum în Europa. Așa că, nu este opinia unui neavizat. Prea mulți români care trăiesc în America prezintă situația doar din punctul de vedere al faimoaselor de acum Tea Parties. Și nu fac decât să îngurgiteze, fără a mesteca, varianta capitalismului de succes american, spunându-ne că, doar cei care nu muncesc sunt săraci. Poate că, America a ajuns în această situație și datorită numărului miliardarilor de acolo (403 în America și doar 179 în Europa – fără Rusia și Turcia – date valabile pentru anul 2010). Poate că și asta ar trebui să dea de gândit.

Fiind un american expatriat, care trăiește în Uniunea Europeană, am început să văd America dintr-o perspectivă diferită.
Uniunea Europeană are o economie mai mare și mulți locuitori decât America. Cu toate că cheltuiește mai puțin – aproximativ 9% din PIB pe serviciile medicale, în timp ce Statele Unite cheltuiesc aproximativ 15% din PIB – Uniunea Europeană reușește să-și asigure medical aproape întreaga sa populație.
În Statele Unite există 59 de milioane de oameni neasigurați medical; 132 de milioane fără asigurare dentală; 60 de milioane fără concediu medical plătit; 40 de milioane trăind cu bonuri de masă (nu în înțelesul celor folosite în România, ci niște bonuri valorice pentru săraci – food stamp). Toată lumea din Uniunea Europeană are, de la naștere până la moarte, acces la serviciile medicale universale, prin lege. Legile prevăd, de asemenea, concediu medical plătit, concediu de odihnă anual plătit și concediu de maternitate plătit. Atunci când realizezi toate acestea, devine ușor de înțeles de ce mulți europeni cred că America a înnebunit.

Der Spiegel a avut o serie interesantă de articole, printre care și „A Superpower in Decline,” care încearcă să explice publicului german fenomenul ciudat de ascensiune a așa-numitelor Tea Party, fără ambiguitatea prezentă în media mainstream din SUA. Despre Tea Parties:

Pline de ură: „Tea Party, acel grup de alegători albi, mai în vârstă, care afirmă că își doresc țara înapoi, este furios. Glenn Beck de la Fox News, un alcoolic în recuperare, care îl asemuiește pe Obama cu Hitler, este furios. Beck nu știe exact ce vrea să fie – poate un politician, poate președinte, poate un predicator – și nu știe ce vrea să facă, de asemenea, sau cel puțin nu a venit cu nici un plan sau o idee precise. Dar este plin de ură.”

Articolele continuă, cu aprecierea obiectivă că rata adevărată a șomajului din America nu este de 10%, ci mai apropiată de 20%, atunci când se ia în calcul numărul persoanelor care s-au oprit de la a mai căuta de lucru.

Unii sociologi consideră că asigurarea că fascismul sau criminalitatea ridicată nu vor mai prinde niciodată rădăcini în Europa, necesită o investiție a contribuabililor într-un sistem social puternic. Putem învăța de la Europa. Nu este mai bine să investești într-un sistem de securitate socială decât într-un sistem judiciar penal uriaș? (În America mai mult de două milioane de oameni se găsesc la închisoare.)

Ajutoare de șomaj care nu se termină niciodată

Spre deosebire de America, în Germania ajutoarele de șomaj nu se termină niciodată. Nu numai asta, dar, ca parte a sistemului lor de securitate socială, toți șomerii continuă să beneficieze de asigurare medicală, la fel ca și familiile acestora.

În sistemul ajutoarelor de șomaj din Germania, atunci când „ajutorul de șomaj 1” se termină, urmează „ajutorul de șomaj 2” (Arbeitslosengeld II), cunoscut popular sub numele de HartzIV. Acesta din urmă, nu este întrerupt niciodată. Șomerii continuă să beneficieze de contribuții pentru pensie. Primesc și alte tipuri de asigurare acoperite de către stat. Cum vă puteți imagina, numărul estimat de două milioane de americani, care nu au avut vreo primă de acest Crăciun, ar fi o chestiune de groază pentru europeni, pe lângă faptul că guvernul SUA nu furnizează niciun fel de asigurare medicală șomerilor americani. Europenii obișnuiți privesc asta cu neîncredere și dezgust.

Într-un alt articol, Spiegel se îndepărtează de statistici și povestește despre Pam Brown, care personifică ceea ce va fi de acum cunoscut drept noul sărac american (nouveau american poor). Pam Brown a fost asistent executiv pe Wall Street, iar declinul șocant al acesteia a devenit parte a poveștii americane:

Societatea americană se destramă. Milioane de oameni și-au pierdut slujbele și au alunecat în sărăcie. Printre aceștia, pentru prima oară, se găsesc multe familii din clasa de mijloc. Iat-o pe Pam Brown din New York, a cărei viață s-a schimbat peste noapte. Criza a prins-o nepregătită. ‘A fost îngrozitor,’ își aduce aminte Pam Brown. ‘Peste noapte m-am trezit de partea greșită a gardului. Nu mi-am imaginat niciodată că așa ceva mi s-ar putea întâmpla. Am devenit foarte deprimată.’ Brown stă într-un restaurant ieftin de pe West 14th Street în Manhattan, amestecându-și cafeaua de $1,35. Asta este tot ceea ce comandă, este prea târziu pentru mic dejun și prea devreme pentru prânz. Totodată, trebuie să-și economisească banii. Până la începutul anului 2009, Brown era asistent executiv pe Wall Street, câștigând mai mult de $80.000 pe an, trăind într-o casă cu șase dormitoare, cu cei trei fii ai săi. Astăzi, este șomeră pe termen lung și trebuie să se descurce într-o garsonieră micuță din Bronx.”

Este important de remarcat faptul că nicio țară din Uniunea Europeană nu utilizează bonurile de masă pentru a-și umili cetățenii dezavantajați, la coada de la casieria băcăniei. Chiar mai rău, este faptul că nici măcar alocația în bonuri de masă, nu furnizează suficientă mâncare pentru familiile fără serviciu din America. Așa că, destul de des, se întâmplă ca media europeană să informeze că unele dintre aceste familii mănâncă din tomberoanele de gunoi.

Pentru Pam Brown, iarna trecută a fost cea mai rea. Într-o zi a rămas fără mâncare și a trebuit să caute prin tomberoane. A căzut într-o depresie cumplită. […] Pentru mulți, ca Brown, căderea este o odisee kafkiană, o umilință greu de înțeles. Ajutorul nu se întrezărește: guvernul și societatea lor i-au abandonat.”

Pam Brown și copiii săi au fost lăsați, într-un mod tulburător și greu de priceput, să cadă până jos de tot. Cea mai bogată țară din lume devine imorală atunci când cineva precum Pam Brown și copiii acesteia trebuie să caute prin gunoi pentru a mânca, abandonați cu o indiferență crudă de către guvernul american. Oamenii, precum Pam Brown, s-au trezit deposedați de bunurile lor datorită acțiunilor banditești ale elitei baronilor acțiunilor de pe Wall Street.

Foamete în țara lui Big Mac

Un titlu șocant al unui ziar elvețian (Berner Zeitung) se intitulează “Hunger im Land des Big Mac.” Deși articolul este în limba germană, fotografiile fac cât o mie de cuvinte și nu au nevoie de traducere. Având în vedere faptul că Elveția a eliminat practic foametea, cum credem noi, ca americani, că vor privi aceștia aceste imagini, la care aparent populația Americii este insensibilă?

Poate că, singura cale de a ne aminti cum arată cu adevărat America, este să ne vedem prin ochii altora.

Războiul Rece și propaganda modernă

* Articol publicat la data de 16 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Majoritatea imaginilor propagandistice din timpul războiului rece arată demodate acum, dar ideea prezentării unui mesaj în stilul războiului rece ar putea fi mai relevantă ca niciodată, în cadrul propagandei moderne.
Cu puțină ură aici și puțină frică dincoace, pozițiile mass-media au rolul de a influența opinia publică într-o anumită direcție. Abordarea unui ton patriotic este extrem de utilă, pentru că, astfel, adversarii unor politici devin automat „trădători” de țară.
Dar ce pot avea în comun războiul rece și propaganda modernă? Cele două sunt conectate una cu cealaltă. Cea ce vedem astăzi este o continuare a propagandei din timpul războiului rece, dar în alte condiții.

Pe de o parte, avem Statele Unite, care sunt mereu implicate, într-o formă sau alta, într-un război de agresiune. Rareori trece un an întreg fără ca acest stat să invadeze o țară străină. Iar mass-media este mereu acolo, potrivindu-și pașii cu ritmul americanilor. Ceea ce era numit complexul militaro-industrial american, a devenit un complex militaro-industrial-media. Cea mai mare parte a mass-media este controlată ideologic, preluând doar ceea ce spune guvernul. Mass-media americană afirmă că Iranul deține un program de fabricare a armelor nucleare, deși dovezile concrete în acest sens sunt extrem de subțiri. Desigur, acest lucru poate fi adevărat, dar asta este o cu totul altă problemă. Ceea ce se afirmă la Washington, are ecou în media mainstream. Iar, în acest timp, lista antagoniștilor Americii se mărește.

Atunci când există o presă care nu face altceva decât să apere statul, apărând imperiul și încercând să-i justifice acțiunile, orice țară care stă în cale va fi văzută ca un adversar sau un inamic. Rezultatul este că, în media americană, multe țări sunt cel puțin suspecte, dacă nu cumva țări-inamice.
Având scopul unei a patra puteri, independentă, un câine de pază a celorlalte puteri, media americană a devenit în schimb un fel de minister al propagandei pentru guvern. Securitatea națională, complexul militaro-industrial sau structurile corporatiste nu vor fi niciodată criticate pe posturi tv precum CNN sau Fox News.
Aceste lucruri sunt, acum, subliniate tot mai mult de către internet, care a devenit un mijloc alternativ și, uneori, mai relevant de informații. Astfel, controlul asupra internetului a devenit o preocupare intensă a guvernului american și nu numai. În cadrul acestui efort, a apărut și inițiativa Wikileaks, pentru a evidenția faptul că internetul fără control este un lucru periculos. Un întreg arsenal de dezinformare a fost pus în funcțiune și nu este vorba doar despre guvern, ci și de așa-numitele think-tank-uri. Acestea inventează tot felul de povești, făcând astfel ca adevărul să devină tot mai dificil de deosebit de minciună.
Statele Unite este un stat condus de către o oligarhie, iar acest lucru explică de ce mass-media se află sub tutela câtorva corporații și de ce aceasta se situează mai mereu de partea guvernului.

Pe de altă parte, avem propaganda celorlalți. Iar când spun „celorlalți,” mă refer la adversarii ideologici ai Americii, cel puțin la nivel declarativ. Este vorba despre China comunistă și Rusia sau „statul mafiot.” Aici, avem o propaganda pură, mass-media fiind eminamente controlată de către stat, cu mici excepții în cazul Rusiei. Dacă în America mai există câte o voce, care mai critică mai mult sau mai puțin acțiunile guvernului, în cazul acestor țări există o silenzio stampa pe acest subiect. Guvernul are întotdeauna dreptate, iar acțiunile acestuia sunt unele juste. Desigur, nimeni nu crede ceea ce susține media rusă sau chineză, dar, uneori, anumite chestiuni sunt reflectate aproape corect; mai ales în ceea ce privește relațiile acestor țări cu Occidentul.

În acest context, omul de rând a căutat surse alternative de informare. Internetul a devenit o astfel de sursă, dar – din păcate – acesta este dominat recent de dezinformare. Orice sursă de informații trebuie analizată atent, pentru a depista dacă nu cumva este de fapt una dintre componentele rețelei de propagandă americană sau a „celorlalți.” Un astfel de portal este și cel numit Wikileaks, care, deși la prima vedere este unul anti-sistem, constituie vârful de lance al propagandei americane. Wikileaks se deconspiră însă în momentul în care nu „găsește” niciodată vreun document compromițător la adresa Israelului. Bizar, Israelul este țara care nu face niciodată nimic revoltător. Nici măcar chestii precum fabricarea vreunui virus pe nume Stuxnet, pe care să-l strecoare în rețelele de calculatoare ale instalațiilor nucleare ale Iranului.

Ceea ce ne rămâne de făcut este să urmăm îndemnul „Trust no one.” 😉

Tariq Aziz – Un nevinovat condamnat la moarte

* Articol publicat la data de 23 noiembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Suntem cu toții victimele Americii și Marii Britanii. Ne-au ucis țara.”

– Tariq Aziz, fost vicepremier al Irakului

Aceste sunt cuvintele lui Tariq Aziz, fostul ministru de externe și vicepremier al Irakului, care a fost condamnat la moarte de către un tribunal rușinos dintr-o țară aflată sub ocupația SUA. Nu este pentru prima oară când liderii SUA se folosesc de marionete irakiene pentru a-și masca asasinatele. Președintele irakian Saddam Hussein și alți membri ai guvernului său au fost asasinați de către aceiași călăi. Condamnarea lui Tariq Aziz – ordonată și coordonată de către ocupanții americani – a constituit o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

Tariq Aziz a fost condamnat de către un tribunal ilegitim instalat și controlat de către o forță străină de ocupație, sub o fațadă irakiană. Potrivit lui Cherif Bassiouni, profesor de drept la DePaul University College of Law din Chicago, expert în dreptul penal internațional și legislația privind drepturile omului: „Au fost făcute toate eforturile pentru crearea lui tribunal ai cărui magistrați nu sunt independenți, ci controlați, iar prin controlați însemnând că manipulatorii politici ai tribunalului au trebuit să se asigure că Statele Unite sau alte puteri occidentale să pară că nu nicio legătură cu asta.” (Le Monde Diplomatique, noiembrie 2004).

Traiq Aziz s-a aflat în custodia forțelor americane încă din 2003, după ce s-a predat trupelor de ocupație. În iulie 2010, Tariq Aziz a fost predat de către forțele de ocupație reprezentanților regimului marionetă irakian pentru a fi executat. “Sunt sigur că mă vor ucide,” a declarat Aziz. La fel ca în cazul execuțiilor altor lideri ai fostului regim irakian, americanii spun că: “Nu am făcut-o noi. Irakul este o țară suverană,” sub ocupație militară americană.

Tariq Aziz s-a născut cu numele de Mihail Yuhanna într-o familie creștină asiriană, în orașul Tell Keif, în apropiere de Mosul, în nordul provinciei Nineveh, în 1936. Tatăl acestuia a murit pe vremea când Aziz era doar un adolescent. Apoi s-a mutat împreună cu mama sa la Bagdad, pentru a locui și studia acolo. Aziz a absolvit universitatea din Bagdad la începutul anilor 1950 cu o diplomă în literatura engleză. Aziz s-a alăturat partidului socialist Baath în 1957, pe când lucra ca profesor de engleză, cooperând îndeaproape cu Saddam Hussein pentru eliberarea Irakului de sub ocupația colonială britanică. În 1963, Aziz a început să lucreze în presa de stat irakiană, iar în această perioadă și-a schimbat numele în Tariq Aziz, ca o expresie anti-imperialistă împotriva ideologiei britanice de „dezbinare și stăpânire,” ca un semn de solidaritate cu frații săi musulmani. În aprilie 1980, cu puțin timp înainte de începerea războiului cu Iranul, Aziz a fost ținta unui atac terorist, atunci când vizita universitatea Al-Mustansiriya din Bagdad. Partidul aflat în Iran și finanțat de către Iran, Al-Da’awa, a pretins responsabilitatea pentru atac.

Tariq Aziz a fost și rămâne unul dintre cei mai fideli și mai curajoși membri ai Partidului Ba’ath. Atunci când acuzatorii regimului de ocupație au încercat să-l mituiască pentru a-l trăda pe Saddam Hussein, acesta a refuzat să depună mărturie împotriva lui Saddam, și a continuat să se refere la acesta ca la președintele Irakului. Aziz a declarat în fata tribunalului marionetă că a fost mândru să-și servească țara sub conducerea lui Saddam. Tariq Aziz a fost cunoscut printre diplomații europeni, ca diplomatul irakian elocvent care vorbea o engleză mai bună decât fostul președinte american, George W. Bush. Aziz nu a făcut niciodată caz de religia sa creștină, iar datorită celebrității sale a constituit un obstacol pentru acei occidentali care au propagat și au jucat cartea sectară pentru distrugerea Irakului. De-a lungul anilor, Tariq Aziz a aparat Irakul și a respins acuzațiile SUA la adresa Irakului, considerându-le drept pretexte pentru distrugerea Irakului și impunerea dominației americane asupra regiunii.

În 2003, Statele Unite au invadat și au distrus Irakul pe baza a două minciuni fabricate cu multă propagandă mass-media. Mitul pretinselor legăturile ale Irakului cu grupările teroriste și inexistentele arme de distrugere în masă, au constituit un pretext utilizat încă din 1991 pentru a justifica atacul asupra acestei țări. Astăzi, Statele Unite continuă să ocupe militar Irakul sub diverse pretexte colonialiste, încălcând dreptul poporului irakian la libertate și independență.

Din 2003 încoace, zeci de mii de irakieni au fost uciși, iar câteva milioane au fost nevoiți să se refugieze, ca efecte directe ale invaziei SUA. Pe lângă asta, sute de irakieni se găsesc în închisorile conduse de americani, fără vreo acuzație oficială. Aceștia sunt lipsiți de drepturile omului cele mai elementare, fiind în mod constant abuzați și torturați. Singura diferență între aceste încălcări ale drepturilor omului și barbarismele săvârșite de către naziști, este aceea că acțiunile Statelor Unite au fost efectuate la lumina zilei și cu sprijinul regimurilor occidentale. “Exemplu după exemplu, americanii eșuează în a îndeplini criteriile de civilizație stabilite de către Alexandru [cel Mare]. Sadismul sălbatic al unei societăți care poate găsi plăcere în expunerea cadavrelor măcelărite de gloanțe ale foștilor săi asa-ziși inamici [cei doi fii ai lui Saddam Hussein] pe internet, îmi spune că o astfel de societate nu a evoluat prea mult pe scara lui Darwin,” scrie profesorul Monish Chatterjee de la universitatea Dayton din Ohio. “America manifestă caracteristicile unei societăți lipsite de suflet, condusă de corporații, care expune cu bucurie umilirea victimelor sale (Voi considera fiecare persoană capturată printr-un război ilegal drept o ‘victimă’ a invadatorului ilegitim), pentru distracția publicului său consumerist [1] și ignorant,” adaugă acesta. Nu este o coincidență faptul că Tariq Aziz a fost condamnat la moarte la patru zile după ce WikiLeaks a lansat așa-zisele dosare ‘secrete‘ despre Irak.

Între timp, în cursa de „demascare” a crimelor de război săvârșite de americani și britanici în Irak, WikiLeaks a eliberat aproximativ 400.000 de dosare secrete americane, detaliind fiecare aspect al războiului purtat de SUA în Irak. Ca de obicei, mass-media corporatistă s-a concentrat și a promovat ideea că WikiLeaks a descris ‘lipsa de interes‘ a liderilor SUA , inclusiv a celor militari, legată de torturarea sistematică a prizonierilor de război irakieni și a deținuților de către trupele americane.

consumerist (engl.)=persoană adeptă a consumismului [nu în sensul folosit de DEX însă], un sistem social și economic bazat pe crearea sistematică și încurajarea dorinței de a cumpăra bunuri și servicii în cantități tot mai mai ridicate. Varianta consumatorism este și aceasta incorectă, din acest motiv am preferat preluarea cuvântului în forma sa din limba engleză.

Fidel Castro: Originile războiului

* Articol publicat în două părți, la datele de 22 iulie și 27 iulie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Am afirmat pe 4 iulie că nici Statele Unite nici Iranul nu vor ceda: „una, datorită mândriei celui puternic, iar cealaltă, datorită împotrivirii la sclavie și a capacității de a lupta, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria omenirii…
În aproape toate războaiele, una dintre părți dorește evitarea acestora, iar, câteodată, amândouă. Cu această ocazie, războiul se va apropia chiar dacă una dintre părți nu și-l dorește, așa cum s-a întâmplat în cele două războaie mondiale, în 1914 și 1939, cu numai 25 de ani distanță între izbucnirea primului și celui de-la doilea.
Măcelurile au fost îngrozitoare, acestea nu ar fi fost dezlănțuite fără erori anterioare de calcul. Cele două părți apărau interesele imperialiste și credeau că își vor îndeplini obiectivele fără costul teribil pe care-l implică războiul.

În cazul care ne interesează: una își apără interesele naționale, absolut juste. Cealaltă urmărește interese pur materiale și are intenții nelegitime.
Dacă analizăm toate războaiele care au avut lor, începând cu istoria cunoscută a speciei noastre, una dintre părți a urmărit întotdeauna aceste obiective.
Orice iluzie că, în această ocazie, astfel de obiective ar putea fi atinse fără prețul teribil al tuturor războaielor este absolut de prisos.

Într-unul dintre cele mai bune articole publicate de site-ul Global Research în ziua de joi, 1 iulie 2010, semnat de Rick Rozoff, acesta furnizează argumente incontestabile privind intențiile Statelor Unite, de care orice persoană bine-informată trebuie să țină seama.
…Victoria poate fi obținută când unul dintre adversari știe că este vulnerabil în fața unui atac surprinzător copleșitor și devastator, fără să aibă posibilitatea de a se apăra sau de a răspunde cu aceeași monedă,” este ceea ce cred Statele Unite, potrivit autorului.
…O țară care aspiră să rămână singurul stat din istorie care și-a exercitat dominația militară totală asupra uscatului, mărilor, aerului și spațiului.”
…Pentru a menține și extinde bazele militare și trupele, portavioanele și bombardierele strategice pe toate latitudinile și longitudinile. Pentru a face asta a fost alocat un buget record după al doilea război mondial de $708 miliarde pentru anul viitor.”
A fost „…prima țară care a dezvoltat și utilizat armele nucleare…

… Statele Unite mențin 1.550 de focoase nucleare active și alte 2.200 (după unele surse 3.500) de focoase aflate în stoc alături de o combinație de vehicule de livrare terestre, aeriene și submarine.”
Arsenalul non-nuclear utilizat pentru incapacitarea și distrugerea apărării antiaeriene și strategice, de majoritatea forțelor militare, va consta în rachete balistice intercontinentale, submarine lansatoare de rachete balistice, rachete de croazieră hipersonice, și bombardiere strategice tip stealth capabile să evite radarele și astfel să scape de apărarea antiaeriană.”
Rozoff trece în revistă numeroasele conferințe de presă, întâlniri și declarații ale membrilor armatei și guvernului Statelor Unite din ultimele luni.
Acesta explică angajamentul la NATO și cooperarea reîntărită cu aliații din Orientul Apropiat, în special Israelul. Acesta afirmă că:
Statele Unite își întăresc eforturile în domeniile războiului cibernetic și spatial, care are potențialul de a distruge complet sistemele de supraveghere și comanda militară, de control, de comunicații și sistemele de calcul și de informații, lăsându-le fără apărare.”
Acesta spune despre semnarea la Praga, pe 18 aprilie, în acest an, a noului acord START între Rusia și Statele Unite, care „nu conține nicio constrângere privind capacităților americane de acțiuni globale prezente sau viitoare.”
Rozoff oferă numeroase dovezi asupra subiectului și ilustrează intențiile Statelor Unite cu un exemplu copleșitor. Acesta scrie că:
„…Departamentul Apărării explorează în acest moment anvergura completă a tehnologiilor și sistemelor pentru o capacitatea unei lovituri convenționale globale prompte (Conventional Prompt Global Strike) care ar putea furniza președintelui mai multă credibilitate și opțiuni viabile tehnic pentru abordarea de noi amenințări în curs de dezvoltare.”
Îmi mențin opinia precum orice președinte, chiar și cel mai experimentat comandant militar, nu va avea nici măcar un minut pentru a ști ce trebuie făcut dacă acest lucru nu a fost deja programat de computere.
Imperturbabil, Rozoff descrie ceea ce Global Security Network afirma într-o analiză intitulată: „Costul de testare a rachetelor pentru Prompt Global Strike al SUA ar putea ajunge la $500 milioane,” de Elaine Grossman.
Administrația Obama a cerut $239,9 milioane pentru cercetarea și dezvoltarea privind Prompt Global Strike în cadrul armatei în anul fiscal 2011… Dacă nivelul de finanțare rămâne cel anticipat în următorii ani, Pentagonul va cheltui aproximativ $2 miliarde pentru Prompt Global Strike până la sfârșitul anului fiscal 2015, potrivit documentelor privind bugetul, trimise luna trecută la Capitol Hill.”
Un scenariu terifiant comparabil cu efectele unui atac al Prompt Global Strike, în acest caz versiunea navală, a apărut în urmă cu trei ani în revista Popular Mechanics:
În Pacific, un submarin nuclear din clasa Ohio iese la suprafață, pregătit să primească comanda prezidențială de lansare. Atunci când ordinul vine, submarinul lansează o rachetă Trident II de 65 de tone către cer. În două minute, racheta călătorește cu mai mult de 6.000 de metri pe secundă. Se înălță deasupra oceanului și pătrunde în atmosfera pregătindu-se să parcurgă mii de kilometri.
La vârful parabolei sale, aflată în spațiu, racheta își separă cele patru focoase, iar acestea încep coborârea către planetă.
Călătorind cu 21.600 km/h, focoasele sunt pline cu bare de tungsten, de două ori mai dure decât oțelul.
Ajunse deasupra țintelor, focoasele detonează, împrăștiind peste regiune mii de bare metalice, fiecare fiind mai distrugător decât un proiectil de calibrul 50. Orice obiect aflat pe o rază de 300 de metri este distrus de această furtună metalică
.”
Rozoff explică imediat declarația de pe 7 aprilie a generalului Leonid Ivașov, șeful statului major al forțelor armate ruse, într-un editorial intitulat „Surpriza nucleară a lui Obama.”
În același editorial, Ivașov se referă la discursul președintelui american de la Praga, de anul trecut:
Existența a mii de arme nucleare este cea mai periculoasă moștenire a Războiului Rece” – și la semnarea acordului START II în același oraș pe 8 aprilie, Rozoff citându-l pe autor, care afirma:
Niciun exemplu al sacrificiului vreunui membru al elitelor americane pentru binele omenirii sau popoarelor altor țări nu poate fi găsit în istoria SUA din ultimul secol. Am fi realiști să ne așteptăm ca apariția unui președinte afro-american la Casa Albă să schimbe filozofia politică tradițională a țării, îndreptată către obținerea dominației globale? Cei care considera așa ceva posibil ar trebui să realizeze de ce Statele Unite – țara cu un buget militar deja mai mare decât al tuturor celorlalte țări ale lumii împreună – continuă să cheltuiască sume imense de bani pregătindu-se pentru război.”
… Conceptul Prompt Global Strike prevede o lovitură concentrată folosindu-se câteva mii de arme convenționale pe parcursul a 2-4 ore, care să distrugă complet infrastructura țării țintă și, astfel, s-o forțeze să capituleze.

Conceptul Prompt Global Strike are scopul menținerii monopolului SUA în sfera militară și a adâncirii abisului dintre aceasta și restul lumii. Combinată cu desfășurarea scutului anti-rachetă, care se presupune că va menține SUA imună la lovituri punitive din parte Rusiei și Chinei, inițiativa Prompt Global Strike va transforma Washingtonul într-un dictator global al erei moderne.”
În esență, noua doctrină nucleară a SUA este un element al noii strategii de securitate americană, care poate fi descrisă mai adecvat drept o strategie a impunității totale. Statele Unite își măresc bugetul militar, utilizează NATO pe post de jandarm global și planifică exerciții real-life în Iran pentru a testa eficiența inițiativei Prompt Global Strike în practică. În același timp, Washingtonul vorbește despre o lume liberă de arme nucleare.”
În esență, Barack Obama încearcă să amăgească lumea vorbind despre o omenire liberă de arme nucleare, care vor fi înlocuite de alte arme extrem de distructive, ideale pentru a teroriza alte state și pentru atingerea obiectivului noii strategii a impunității totale.
Yankeii cred că atacul asupra Iranului este foarte aproape. Uniunea Europeană este așteptată să anunțe noi sancțiuni împotriva Iranului pe 26 iulie.[ Și a făcut-o: BBC – EU tightens sanctions over Iran nuclear programme – n.trad.]
Ultima întâlnire 5+1 a avut loc pe 2 iulie, după care președintele iranian Mahmoud Ahmadinejad a afirmat că țara sa „nu va reveni la negocierile de la sfârșitul lunii august cu participarea Braziliei și Turciei.”
Un oficial de rang înalt al UE a declarat că „nici Brazilia, nici Turcia nu vor fi invitate să ia parte la convorbiri, cel puțin nu la acest nivel.”
Ministrul de externe iranian Manouchehr Mottaki a declarat că el este în favoarea sfidării sancțiunilor internaționale și continuarea programului de îmbogățire a uraniului.”
De joi, 5 iulie, în fața reiterării europenilor că vor promova măsuri adiționale împotriva Iranului, această țară a răspuns că nu va mai negocia până în septembrie.
În fiecare zi, posibilitățile de depășire a obstacolelor insurmontabile se reduc și mai mult.
Ceea ce se va întâmpla este atât de evident încât poate fi prevăzut aproape exact.

Cât despre mine, trebuie să-mi fac autocritica; am comis o eroare afirmând pe 27 iunie că războiul va izbucni joi, vineri sau cel mai târziu sâmbătă. Se știa deja că navele de război israeliene se îndreptau către obiectiv, alături de fortele navale ale yankeilor. Ordinul de percheziționare a navelor comerciale iraniene fusese dat deja.

Totuși, nu am realizat că mai era un pas de făcut: confirmarea negării permisiunii de inspectare a flotei sale comerciale din partea Iranului. În analizarea limbajului supărător al Consiliului de Securitate, privind impunerea sancțiunilor asupra acelei țări, nu am observat acel detaliu care revela întregul efect al ordinului de inspecție. Era singurul lucru care lipsea.
Perioada de 60 de zile oferită de Consiliul de Securitate pe 9 iunie, pentru a primi informații în conformitate cu rezoluția, expiră pe 8 august.
Dar, ceva cu adevărat lamentabil s-a întâmplat. Lucram la ultimul material asupra subiectului delicat, redactat de Ministerul Afacerilor Externe din Cuba, iar respectivul document nu conținea două paragrafe cheie – ultimele două rezoluții sus-menționate – care afirmau textual:
Cerem în 90 de zile un raport de la directorul general al IAEA asupra chestiunii dacă Iranul a demonstrat în totalitate și a confirmat suspendarea tuturor activităților menționate în rezoluția 1737 (2006), precum și a procesului de urmare de către Iran a tuturor pașilor ceruți de comisia de conducere IAEA și de alte dispoziții ale rezoluțiilor 1737 (2006), 1747 (2007), 1803 (2008) și de această rezoluție, către comisia de conducere IAEA și în paralel către Consiliul de Securitate pentru aprecierea acestora;”
Afirmăm că se vor reconsidera acțiunile Iranului prin prisma raportului menționat în paragraful 36 de mai sus, ce va fi formulat în 90 de zile și:
(a) că se va suspenda implementarea măsurilor dacă și atâta timp cât Iranul își suspendă toate activitățile de îmbogățire și reprocesare, inclusiv cercetarea și dezvoltarea, verificate întocmai de IAEA, pentru a permite negocieri de bună credință spre a ajunge la un rezultat acceptabil mutual;
(b) că se vor încheia măsurile specificate în paragrafele 3, 4, 5, 6, 7 și 12 ale rezoluției 1737 (2006), precum și în paragrafele 2, 4, 5, 6 și 7 ale rezoluției 1747 (2007), paragrafele 3, 5, 7, 8, 9, 10 și 11 din rezoluția 1803 (2008), precum și în paragrafele 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 21, 22, 23 și 24 de mai sus, imediat ce se va determina, urmând recepționării raportului menționat în paragraful de mai sus, că Iranul și-a îndeplinit în totalitate obligațiile sale conform rezoluților legate de acest fapt ale Consiliului de Securitate și că a întrunit cerințele comisiei de conducere IAEA, confirmate astfel de comisia de conducere IAEA;
(c) că, în eventualitatea în care raportul va arăta că Iranul nu s-a conformat rezoluțiilor 1737 (2006), 1747 (2007), 1803 (2008) și acestei rezoluții, va adopta alte măsuri corespunzătoare conform articolului 41 din capitolul VII al Cartei ONU, pentru a convinge Iranul să se supună acestor rezoluții și cerințelor IAEA și subliniază că decizii suplimentare vor fi cerute dacă astfel de măsuri adiționale vor fi necesare
…”

Un compañero de la minister, după o muncă exhaustivă de mai multe ore făcând fotocopii ale tuturor acestor documente, a adormit. Nerăbdarea mea de a obține informații și schimbul de opinii asupra acestor subiecte delicate au făcut posibilă descoperirea acestei omisiuni.
Din punctul meu de vedere, Statele Unite și aliații din NATO și-au spus ultimul cuvânt. Două state puternice cu autoritate și prestigiu nu și-au exercitat dreptul de veto asupra perfidei rezoluții ONU. [Rusia și China – n.trad.]
Era singura posibilitate de a câștiga timp pentru căutarea unei formule de salvare a păcii, un obiectiv care le-ar fi adus acestora mai multă autoritate pentru a continua să lupte pentru asta.
Astăzi, totul atârnă de un fir de ață.
Principala mea intenție a fost să avertizez opinia publică internațională despre ceea ce se întâmplă.
În parte, mi-am îndeplinit obiectivul, observând ce se întâmplă, ca un lider politic care, de mulți ani, s-a confruntat cu imperiul, cu blocadele sale și crimele sale indescriptibile. Dar nu fac asta din răzbunare.
Nu voi ezita, chiar dacă există riscul de a-mi compromite modesta mea autoritate morală.
Voi continua să scriu reflecții [esp: reflexiones] asupra subiectului. Vor mai fi câteva după asta, pentru a continua aprofundarea subiectului în iulie și august, dacă nu cumva are loc vreun incident care să declanșeze armele letale îndreptate unul împotriva celuilalt.
Mi-au plăcut foarte mult jocurile finale ale Cupei Mondiale la fotbal și partidele de volei în care echipa noastră se îndreaptă către șefia grupei sale din Liga Mondială [World League] a acelui sport.

Fidel Castro Ruz
Julio 11 de 2010
8 y 14 p.m.

* Tradus și adaptat de aici: granma.cu
* Versiunea în spaniolă: http://www.granma.cubaweb.cu/secciones/ref-fidel/art204.html

Moldova și Revoluția Twitter

* Articol publicat la data de 10 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Moldova este una dintre republicile cele mai slab dezvoltate din fost URSS. Datorită modificărilor teritoriale nășite de Stalin, Moldova este prinsă între România și Ucraina. Sovieticii plănuiseră ca Moldova să se specializeze în producția alimentară. Cu toate acestea, economia Moldovei nu este omogenă. Infrastructura industrială a republicii a fost construită în Transnistria, o regiune populată mai ales de etnici slavi (ruși și ucraineni). Această regiune era responsabilă pentru aproximativ 40% din PIB-ul Moldovei și a fost principalul contributor uman al elitelor conducătoare ale RSS Moldovenească. Către sfârșitul Războiului Rece, Nicolae Ceaușescu a afirmat public că URSS a anexat Basarabia, indicând faptul că aceasta este o parte din România. Era un semn că România nu uitase și nu avea de gând să renunțe la readucerea Moldovei în granițele sale.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice nu a schimbat mare lucru. Economia Moldovei a rămas precară, exportând doar vinuri, fructe și alte produse agroalimentare. Moldova importă cantități mari de cărbune, gaze și petrol, deoarece nu deține depozite naturale majore de astfel de resurse. Potrivit CIA World Factbook, Moldova se află pe locul 138 într-o listă a țărilor lumii clasificate după PIB.

Transnistria și-a declarat independența față de Moldova după colapsul Uniunii Sovietice, în parte deoarece se temea că intensificarea sentimentului naționalist în Moldova va duce la unirea cu România. Secesiunea a declanșat un război între Chișinău și separatiștii transnistreni. Trupele ruse au fost desfășurate în regiune pentru a pune capăt ostilităților. De atunci, acel conflict a rămas înghețat. Cu toate acestea, prezența forțelor ruse (care se ridică la circa 3.000 de militari) a permis Transnistriei să-și păstreze independența de facto față de Moldova, chiar dacă din punct de vedere formal face parte încă din statul moldovean. Astfel, Transnistria are propriile autorități, armată, poliție, monedă, servicii publice, steag, imn național și constituție. Aproape jumătate din exporturile transnistrene sunt expediate către Rusia.

Rusia a susținut Transnistria, deoarece este locuită de un număr important de etnici ruși, loiali Moscovei. În plus, Transnistria este amplasată în estul extrem al Moldovei și, mai important, lângă granița cu Ucraina. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, micuța economie a Transnistriei este bazată pe industria grea, producția de textile și este un important coridor de tranzit al gazelor naturale și energiei electrice. Ca urmare a implicării Rusiei, Chișinăul a fost precaut pentru a nu atrage dezaprobarea Moscovei.

NATO și SUA au dorit răsturnarea regimului Voronin și înlocuirea acestuia cu unul potrivnic Moscovei. Scopul schimbării de regim era reprezentat de dorința SUA de expulzare a trupelor rusești din Transnistria, într-o încercare de a pune capăt prezenței militare ruse în Europa de Est și în spațiul ex-sovietic. Mai mult, ar fi fost un avertisment occidental pentru Rusia că orice neatenție va fi taxată în mod drastic. O Moldovă ipotetic pro-occidentală ar putea fi încorporată ulterior de către România, un membru al NATO, mutând frontiera alianței către est și evitând protocoalele ordinare de acceptare a noilor membri.

Rămâne de văzut dacă Kremlinul a fost luat prin surprindere și dacă va reacționa în vreun fel la schimbarea de regim de la Chișinău, mai ales în cazul în care noul guvern va încerca să preia Transnistria prin forță, așa cum a încercat Georgia cu Osetia de Sud în 2008. Ceea ce este clar însă, este faptul că Moscova nu dorește să fie prinsă într-un conflict care i-ar solicita resursele financiare, militare, diplomatice și politice la maximum. Totuși, factorilor de decizie ai Rusiei nu le place ce observă în Moldova, este un scenariu pe care l-au mai văzut jucându-se și altă dată. Prin urmare, presupunerea logică este că Rusia va recurge la armele specifice agențiilor de informații pentru a încerca să contracareze manevrele anti-rusești din Moldova, înainte de a lua în considerare o acțiune militară. Este prea devreme pentru a estima ce turnură vor lua acțiunile opoziției de la Chișinău. Dacă actualul guvern moldovean va supraviețui, atunci Revoluția Twitter va putea avea un efect neașteptat și nedorit. Dacă va fi așa, noii conducători ai Moldovei ar putea sfârși apropiindu-se de Rusia, subminând eforturile reale sau pretinse ale Vestului de sprijinire a forțelor anti-comuniste.

Acuzațiile Rusiei privind implicarea agențiilor occidentale și românești în evenimentele din aprilie 2009 de la Chișinău, nu au putut fi dovedite, deoarece toate operațiunile clandestine se desfășoară după principiul negării plauzibile („Dacă sunteți prinși, noi nu vă cunoaștem.”) Cu toate acestea, există fapte circumstanțiale care par să demonstreze intervenția străină. De pildă, unele instituții semi-oficiale occidentale și ONG-uri au activități la vedere în Moldova. De exemplu:

Website-ul USAID menționează că unele activități ale agenției în Moldova includ „Moldova Citizen Participation Program„, „Strengthening Democratic Political Activism in Moldova” și „Internet Access and Training Program„. Ultima este demnă de atenție, pentru că rețelele online de socializare au fost folosite pentru intensificarea activismului anti-guvernamental. Website-ul USAID precizează că „acestea [programele sale] furnizează comunităților locale accesul gratuit la internet și pregătire extinsă în toate aspectele tehnologiei informației,” precum și că „grupurile țintă includ oficialitățile locale, jurnaliștii, studenții, reprezentanții locali ai ONG-urilor, profesorii și angajații din sănătate…

Aceste exemple sunt edificatoare, dacă se ia în considerare faptul că aceste organizații au fost principalii actori în revoluțiile colorate anterioare. Asta însemnând că, atât participanții, cât și modus operandi, au rămas în mare parte neschimbate. Un participant și organizator cunoscut al Revoluției Twitter este ziarista Natalia Morar (Morari), care a lucrat la ziarul rusesc „The New Times” precum și ca secretar de presă pentru „Cealaltă Rusie,” o coaliție ciudată de grupări politice anti-Putin, care a strâns laolaltă extremiști naționaliști, comuniști și activiști pro-occidentali.

Pe scurt, luând în considerare faptele de mai sus, se pare că în Moldova a avut loc un nou episod al confruntării geopolitice dintre Rusia și Occident. Această luptă nu s-a încheiat încă, atâta vreme cât președintele Moldovei nu a fost ales de parlament, fiind numit interimar. Atunci când se va sfârși, implicațiile strategice ale rezultatului final vor trimite unde de șoc în întreaga Europă de Est și în spațiul ex-sovietic.

Pe 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a anunțat că a câștigat mai mult de 50% din voturi și va avea din nou majoritatea în parlament cu 61 de locuri, suficiente încât să aleagă noul președinte. În ziua următoare, mii de demonstranți tineri au inundat străzile din Chișinău, pentru a protesta la rezultatul alegerilor. Mai mult de 10.000 de protestatari s-au adunat în fața parlamentului cerând repetarea alegerilor și strigând „jos comunismul” și „libertate.” Din nefericire, demonstrațiile au culminat cu atacarea biroului prezidențial și a clădirii parlamentului în ziua de 7 aprilie. Având în vedere precedentele revoluții colorate și strategia impusă de americani acestora, nu este exclus ca violențele să fi fost coordonate de agitatori și agenți aparținând FSB și guvernului comunist, pentru discreditarea demonstranților. În afara acestor manifestări violente, toate semnele unei revoluții colorate au fost prezente.

Similaritățile constau și în nemulțumirea publică în fața unei situații economice dificile, a inechității sociale și a lipsei de speranță într-un viitor mai bun, precum și într-un nivel ridicat de corupție în rândul oficialilor guvernului comunist, care s-au combinat cu concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns. Concentrarea celor mai multe activități economice în mâinile familiei și prietenilor președintelui Vladimir Voronin întregeau imaginea unui stat condus în stil mafiot. Factorii geopolitici – intimidarea din partea Rusiei și perspectiva asistenței din partea Vestului – au constituit presiuni adiționale pentru schimbare. În Moldova, la fel ca în Ucraina și în România, declanșatorul a fost organizarea alegerilor parlamentare/prezidențiale, alături de practicile frauduloase ale fostei conduceri.

Însă, există o serie de factori care diferențiază cazul Moldovei de celelalte. Mai întâi, dimensiunea fraudei electorale este neclară. Comuniștii au obținut 50 % din voturi, iar cele trei partide de opoziție au câștigat aproximativ 35% împreună.

Concurenți electorali Voturi % Mandate
Partidul Comuniștilor din Republica Moldova 760.551 49,48% 60
Partidul Liberal 201,879 13,13 % 15
Partidul Liberal Democrat din Moldova 191,113 12.43% 15
Alianța “Moldova Noastră” 150,155 9.77% 11

Aceste rezultate sunt însă conforme cu sondajele preelectorale organizate de agențiile internaționale. Mai mult, OSCE, prin Office for Democratic Institutions and Human Rights, nu a înregistrat incidente sau fraude majore în rapoartele preliminare întocmite.

O a doua diferență față de revoluțiile portocalii este absența unui lider puternic de opoziție cu un program clar de schimbare. Moldova nu are un Viktor Iușcenko sau Traian Băsescu, iar declarațiile celor trei partide de opoziție au fost unele standard, la fel ca și reacția complet nesatisfăcătoare la demonstrațiile violente de la Chișinău. Unii ar putea spune chiar că se poate vedea umbra Rusiei în spatele acestor partide de „opoziție.”

În al treilea rând, chestiunea naționalistă deosebește clar revoluția din Moldova de suratele sale portocalii. Unii demonstranți au fluturat steaguri românești în timpul protestelor, iar liderii opoziției și-au exprimat opinia că Moldovei i-ar fi mai bine reunită cu România. În acest timp, președintele român Traian Băsescu a plusat, anunțând că România va acorda cetățenia română tuturor cetățenilor moldoveni care doresc asta. Până acum, mai mult de un milion de cetățeni moldoveni au înaintat cereri pentru cetățenia română la consulatele românești din Moldova. Într-o țară de patru milioane de locuitori, moldovenii care primesc cetățenia română devin implicit cetățeni ai Uniunii Europene. Liderii comuniști din Moldova au învinuit autoritățile române pentru instigarea tineretului moldovean la revoltă. Vladimir Voronin l-a expulzat pe ambasadorul României la Chișinău, închizând granița peste Prut și reintroducând regimul vizelor pentru cetățenii români.

Curtea Constituțională a Moldovei a decis renumărarea voturilor, după care comuniștii au pierdut un loc în parlament, rămânând doar cu 60; insuficient pentru alegerea președintelui. Fraudele electorale nu au fost însă dovedite, iar alegerile au rămas valide. Imposibilitatea alegerii președintelui a dus însă la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri pe 29 iulie 2009. Comuniștii au obținut doar 48 de mandate, pierzând astfel și guvernarea. Însă, opoziția nu poate să aleagă un nou președinte, având numai 53 de mandate din cele 61 necesare.

Între timp, Rusia a inversat efectele revoluției portocalii din Ucraina, fiind la un pas s-o facă și în România. Situația din Moldova este fragilă, președintele țării Mihai Ghimpu, în funcție din 11 septembrie 2009, fiind în continuare interimar. Comuniștii stau la pândă, așteptând doar o oportunitate pentru a reveni la putere.

Legături externe:
* http://www.eco.md/article/4759/
* http://www.e-democracy.md/comments/socioeconomic/200507292/
* http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note15.html
* http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/electoral-news/20090407/#c1

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială

* Articol publicat la data de30 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

În prima și a doua parte a acestui eseu a fost analizată strategia geopolitică a SUA și NATO după căderea Uniunii Sovietice, pentru expansiunea imperiului american și prevenirea nașterii unei noi superputeri, înfrânând Rusia și China. Această parte examinează implicațiile acestei strategii în ultimii ani; ca urmare a apariției unui nou război rece, alături de analiza războiului din Georgia, de tentativele de schimbare a regimului din Iran, lovitura de stat din Honduras, extinderea teatrului de război afgano-pakistanez și propagarea conflictului în Africa Centrală. Această evoluție a noului război rece și a războaielor regionale duc lumea mai aproape de un nou Război Mondial. Pacea este posibilă numai dacă uneltele și motoarele imperiilor sunt distruse.

*** Europa de Est: Linia întâi a noului război rece

În 2002, ziarul The Guardian informa că, “Acumularea de forțe militare americane în fostele republici sovietice din Asia Centrală crește temerile la Moscova că Washingtonul exploatează războiul din Afganistan cu scopul de a stabili o prezență militară permanentă în regiune.” În plus, “Construcția grabnică a bazelor militare ale SUA trage semnale de alarmă și la Beijing.”[1]

În 2004, apăreau informații care indicau că strategia americană “are scopul poziționării forțelor SUA de-a lungul ‘arcului de instabilitate’ care trece prin Caraibe, Africa, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală și Asia de Sud-Est. În aceste părți ale lumii – în general săracă și instabilă – conducătorii militari văd apariția viitoarelor conflicte majore care ar putea amenința interesele SUA.”[2]

În 2005, se afirma că au loc negocieri între SUA și Polonia din anul 2002, alături de alte țări, “asupra posibilității înființării unei baze europene pentru interceptarea rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.” În plus se mai preciza că, “o astfel de bază nu s-ar fi putut imagina înainte ca Polonia să se alăture NATO în 1999.”[3]

În noiembrie 2007 se anunța că, “Rusia a amenințat cu amplasarea de rachete cu rază scurtă de acțiune în apropierea granițelor Uniunii Europene, dacă Statele Unite refuză să abandoneze planurile de construire a unui scut de apărare anti-rachetă.” Un general “al armatei ruse a declarat că rachetele Iskander ar putea fi amplasate în Belarus dacă propunerea SUA de plasare a 10 rachete interceptoare și a unui radar în Polonia și Cehia merge înainte.” Putin “a amenințat de asemenea că arsenalul nuclear al Rusiei va lua în colimator ținte din Europa.” Cu toate acestea, “Washingtonul pretinde că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva unor state ca Iranul, pe care americanii îl acuză că încearcă să dezvolte arme nucleare ce într-o zi ar putea lovi Occidentul.”[4]

Această afirmație este însă una absurdă, așa cum au afirmat în mai 2009 specialiștii ruși și americani care au dat publicității un raport care spunea că “Iranul are nevoie de cel puțin 6-8 ani pentru producerea unei rachete care să aibă o rază de acțiune suficient de mare încât să amenințe Europa și doar un ajutor extern ilicit și un efort concertat și extrem de vizibil de cel puțin un deceniu ar putea produce tehnologia necesară pentru a construi o rachetă capabilă să amenințe Statele Unite.”[5] În decembrie 2007, documentul National Intelligence Estimate (NIE), emis de toate cele 16 agenții de informații ale SUA informa că, “Iranul și-a oprit programul nuclear militar în 2003 și de atunci acesta a rămas înghețat.”[6] Citește mai mult din acest articol

Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 2 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

Drept consecință a geo-strategiei SUA în ceea ce Brzezinski numea “Balcanii globali,” Statele Unite au lucrat împreună cu organismele neguvernamentale (NGO) pentru a “promova democrația” și “libertatea” în fostele republici sovietice, jucând un rol din spatele scenei în instigarea la ceea ce au fost intitulate “revoluțiile colorate,” care au instalat lideri-marionetă favorabili SUA și Occidentului pentru promovarea intereselor Vestului, atât economice cât și strategice.

Partea a doua a acestui eseu analizează revoluțiile colorate, ca fiind o stratagemă cheie pentru impunerea Noii Ordini Mondiale. “Revoluția colorată” sau “de catifea” constituie o tactică politică de expansiune a NATO și a influenței SUA până la granițele Rusiei și eventual Chinei; urmând linia scopurilor primare ale strategiei SUA în cadrul Noii Ordini Mondiale: de a înfrâna Rusia și China și de a preveni nașterea unei puteri care sa conteste rolul SUA în regiunea respectivă.

Aceste revoluții sunt portretizate de media occidentală ca revoluții populare democratice, în care oamenii respectivelor națiuni cer responsabilitate guvernamentală și democratică de la liderii lor despotici și de la sistemele lor politice arhaice. Cu toate acestea, realitatea este departe de ceea ce aceste imagini utopice sugerează. ONG-urile și media occidentale au finanțat masiv și au organizat grupările de opoziție și mișcările de protest, în mijlocul unor alegeri, creând percepția publică de fraudă electorală pentru mobilizarea unor mișcări de protest masive, pentru a solicita ca alesul „lor” să ajungă la putere. S-a întâmplat de asemenea ca acesta din urmă să fie și candidatul preferat de SUA-Occident, a cărui campanie a fost deseori finanțată de către Washington; iar acesta să propună politici amiabile la adresa SUA și condiții economice neoliberale. În final, sunt oamenii cei care pierd, așa cum speranțele lor pentru schimbare adevărată și responsabilitate guvernamentală le sunt negate de influența exercitată de SUA asupra liderilor lor politici.

Revoluțiile de catifea au și un efect de antagonizare asupra Chinei și Rusiei, prin apariția unor protectorate americane la granițele lor, pe măsură ce multe foste membre ale Pactului de la Varșovia caută apropierea relațiilor politice, economice și militare cu SUA. Acest fapt exacerbează tensiunile între Vest pe de o parte și China și Rusia de cealaltă parte; lucru care în cele din urmă va duce la un potențial conflict între cele două blocuri.

*** Serbia

Serbia a înregistrat propria sa “revoluție colorată” în octombrie 2000, care a dus la răsturnarea liderului sârb Slobodan Milosevic. Așa cum Washington Post remarca în decembrie 2000, din 1999 încoace, Statele Unite au abordat o “strategie electorală” majoră pentru îndepărtarea lui Milosevic, pe măsură ce “consultanții finanțați de SUA au jucat un rol crucial din spatele scenei în aproape fiecare fațetă a campaniei anti-Milosevic, ocupându-se de sondaje secrete, pregătind mii de activiști ai opoziției și ajutând la organizarea unei numărători paralele a voturilor. Contribuabilii americani au plătit pentru 5.000 de spray-uri cu vopsea folosite de activiștii opoziției pentru pictarea de graffiti anti-Milosevic pe zidurile din Serbia, și pentru 2,5 milioane de afișe cu sloganul „E terminat,” care a devenit motto-ul revoluției.” În plus, potrivit lui Michael Dobbs, care scria în Washington Post, aproximativ “20 de lideri ai opoziției au acceptat o invitație din partea National Democratic Institute (NDI) în octombrie 1999 la un seminar la Marriott Hotel în Budapesta.”

Interesant, “Unii dintre americanii implicați în campania anti-Milosevic au declarat că erau conștienți de activitatea CIA la sediile de campanie, dar nu știu exact cu ce se ocupa agenția acolo. Orice ar fi fost, aceștia au concluzionat că nu a avut un efect determinant. Rolul principal a fost jucat de către US State Department și de către U.S. Agency for International Development, agenția de asistență externă a guvernului SUA, care au canalizat fondurile prin contractori non-comerciali și grupuri non-profit precum NDI și replica sa republicană, International Republican Institute (IRI).”

NDI (National Democratic Institute), “a lucrat îndeaproape cu partidele de opoziție sârbe, iar IRI și-a concentrat atenția pe Otpor, care a servit drept element de fundație pentru organizarea și ideologia revoluției. În martie, IRI a plătit pentru ca două duzini de lideri ai Otpor să participe la un seminar asupra rezistenței non-violente la Hilton Hotel în Budapesta.” La seminar, “studenții sârbi au fost pregătiți pentru chestiuni precum organizarea de greve, pentru comunicarea prin simboluri, pentru învingerea fricii și pentru subminarea autorității unui regim dictatorial.”[1]

Așa cum dezvăluia New York Times, Otpor, principalul grup de opoziție a studenților, a primit fonduri masive de la National Endowment for Democracy (NED), o organizație pentru “promovarea democrației” finanțată de Congresul SUA. United States Agency for International Development (USAID) a acordat fonduri Otpor, la fel cum a făcut și International Republican Institute, “un alt grup non-guvernamental de la Washington finanțat parțial de către A.I.D.”[2] Citește mai mult din acest articol