Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhivă Categorii:r Reflecții

Reflecții 6

Viața… Un miracol, într-adevăr. În absența unui Creator, nu înțeleg de ce continuă cu atâta înverșunare. De ce fiecare ființă se agață cu disperare de starea de a fi; pentru că nu sunt decât două stări posibile ale unei ființe: în viață sau moartă. La fel cum nu înțeleg evoluția, logic vorbind, nu conceptual. Altfel, este extrem de posibilă și probabilă. Există însă o poveste despre o molie care cică și-ar fi schimbat culoarea, adaptându-se poluării din insula britanică, determinată de revoluția industrială. O minciună, de fapt. Biston betularia carbonaria (molie închisă la culoare) a profitat pur și simplu de distrugerea suratei sale Biston betularia typica (mai deschisă la culoare) de către prădători. Cum scoarța copacilor pe care-și făceau veacul moliile fusese acoperită de funingine, cele deschise la culoare au devenit extrem de vizibile pentru păsări. Au fost astfel vânate în masă, în timp ce specia carbonaria a prosperat, fiind camuflată și putându-se feri de prădători. În realitate, nu am asistat la nicio evoluție, nici măcar la o microevoluție. Dar să presupunem că, într-adevăr, moliile cu pricina și-ar fi schimbat culoarea. Ce anume a acționat în cazul acestora, selecția naturală, mutațiile genetice sau recombinarea genetică? Iar motivul, fiind…? Au sesizat moliile că sunt vânate către extincție de păsări, în timp ce carbonaria nu este și și-au zis: hai să ne schimbăm culoarea? Sincer, nu am înțeles niciodată de ce ar fi evoluat viața. Acele prime vietăți procariote prosperau foarte bine și așa. De ce să devină pluricelulare, vertebrate și în cele din urmă mamifere? Pentru că au putut? Și de ce nu mai vedem această evoluție și astăzi? Da, pentru că evoluția durează milioane de ani, bla-bla-bla… Păi, anumite specii există pare-se pe Terra de sute de milioane de ani. De ce dracu’ nu evoluează crabii potcoavă sau sturionii, de pildă? Pentru că e limpede că n-o vor mai duce mult alături de oameni. Mecanismele care se zice că ar guverna evoluția ar trebui să intre în acțiune, pentru că este clar că aceste specii nu au ajuns la un stadiu mulțumitor. (Da, mulțumitor, pentru cine? Pentru arhitectul numit „natură„?) Au ajuns toate speciile într-o „fundătură„, din care nu se mai poate evolua?

Totuși, acestea sunt doar niște gânduri cu rost de gâlceavă, de vreme ce toate „nișele” ecologice par a fi ocupate cu suficiente specii, așa că până la o schimbare climatică majoră sau vreun alt cataclism în cadrul ecosistemului, nu vom vedea vreo evoluție. Pentru că, dacă nu știați, așa se pare că evoluează viața: apare o schimbare dramatică în biotopul acesteia. Și, să fim sinceri, de când a început omenirea să scrie, clima și ecosistemul sunt relativ neschimbate. Desigur, modul exact în care se produce schimbarea este încă necunoscut. Selecția naturală poate acționa numai în cazul în care noua specie a apărut deja. Iar mutațiile genetice și recombinările genetice aleatorii nu s-a demonstrat că duc la vreo evoluție. În consecință, chiar și în cazul unui cataclism ecologic nu este clar cum anume se produce schimbarea (genetică) internă care determină evoluția.

Poate părea surprinzător ceea ce am spus mai sus, dar oamenii își schimbă „părerile„. Chiar și cei predispuși la imuabilitate. Ceea ce credeai că „știi” se poate dovedi eronat mai târziu. Păi, să vă spun o scurtă poveste. Sunt în mare parte un produs al școlii comuniste, așa că opiniile mele cu privire la originea omului și a vieții au fost influențate de către sistemul școlar ateist din acea vreme. Acceptasem evoluția ca fiind un fapt. Apoi, timpurile s-au schimbat și am avut acces la o lume nouă, una în care, dintr-odată, teoriile creaționiste nu mai păreau superstiții depășite. Argumente precum cel al lui Gödel sau opiniile unora precum Plantinga au constituit și vor mai constitui bastioane importante ale luptei mele pentru găsirea unui sens acestei lumi. De fapt, chiar dacă ecuațiile lui Gödel nu au reușit să demonstreze existența lui YHWH, postulează existența unui Creator, de orice natură ar fi acesta; fie și o ecuație logică oarbă. Așadar, s-ar părea că există ordine în haos. Nașterea vieții reprezintă însă o altă problemă. Chiar și în ipoteza existenței unui Dumnezeu, acesta ar fi putut acționa prin mijloace posibile, fizice, în această lume. În consecință, chiar dacă pentru o vreme, influențat de unele teorii, am ajuns să resping evoluția, acum consider că viața ar fi putut să apară astfel: un fulger într-o supă anorganică și apoi organică pe bază de apă lichidă. Există două componente absolut esențiale: apa lichidă și electricitatea. Marele impediment este acela că, teoretic, în absența unei ordonări divine oriunde există apă lichidă și electricitate trebuie să apară viața. Nu „ar putea„, ci „trebuie„. Prin urmare, unde este aceasta? Dintre miliarde de planete, de ce numai aici? [A se vedea „Ecuația lui Drake„] De ce nu și pe Marte? Desigur, cică viața pe Marte ar fi fost distrusă pesemne de un cataclism planetar. Păi, asta nu prea este posibil. Dacă viața apare undeva și apucă să formeze un ecosistem complex, nu mai poate fi anihilată nici măcar de un asteroid (acest lucru s-a observat pe Terra). Numai dispariția planetei în sine sau a stelei care o alimentează cu energie va duce la extincția vieții. În concluzie, dacă au fost vreodată apă lichidă și un ecosistem complex pe Marte, acolo trebuie să existe viață. Pentru că furtuni electrice există și acum. Cârcotașii spun însă c-a fost doar un ecosistem simplu, primitiv, distrus de un dezastru. Poate că da, poate că nu…

Evoluție proiectată… Nu este un concept nou și, deși unii adepți ai iudeo-creștinismului o pot considera insultătoare, trebuie să admit că evoluția este posibilă. Întrebarea pe care trebuie s-o pună teiștii ateilor este de ce nu vedem viața înflorind peste tot unde există apă lichidă (1.235 de planete extrasolare identificate până în anul 2011 de NASA) și electricitate, pentru că răspunsurile acestora și teza cu „accidentul” și condițiile irepetabile nu pot fi decât niște prostii menite să le ascundă de fapt ignoranța în această privință.

Anunțuri

Reflecții 5

* Vrăjitoare și prostie. Nu știu dacă vă mai aduceți aminte, dar cu ani în urmă nu mergeai foarte mult printr-un parc al capitalei fără să fii abordat de vreo „ghicitoare” destul de agresivă. Astăzi nu le mai găsești, au plecat să le „ghicească” francezilor, presupun. I-am răspuns demult unui astfel de personaj că trebuia să ghicească faptul că nu vreau să-mi ghicească. Desigur, a eliberat o serie de înjurături, bănuiesc, pe limba ei. În ultima săptămână, mass-media este bântuită de un scandal cu „vrăjitoare” și „vedete înșelate„. Dacă oamenii sunt suficient de naivi încât să meargă la vrăjitoare, atunci merită să fie păgubiți. Personal, consider că escrocheria ar trebui legalizată. Adică, chestiuni de genul „hai să-ți vând o casă, pe care am mai vândut-o la alte vreo douăzeci de persoane; dă-mi 400 € și te ajut să-ți găsești un serviciu bănos în Italia; hai la baba să-ți ghicească; sau dă-mi 300 € ca să te ajut să te angajezi la o companie de stat care plătește bine” șamd. Astfel, ar apărea firme de escrocherii, s-ar crea noi locuri de muncă, iar meseria s-ar numi „escroc„. Imaginați-vă momentul în care un astfel de personaj ar fi întrebat de nepoți, „bunicule, dar tu cu ce te ocupai înainte?” „Păi, eram escroc-șef.” Iar asta ar fi un prilej de mândrie, pentru că ar însemna că a reușit să inducă în eroare mii de cretini.
Susțin nu numai legalizarea escrocheriilor, ci și pedepsirea victimelor acestora. De pildă, dacă victima „naivă” a unei vrăjitoare ar reclama că a pierdut sute de mii de euro, „înșelată” fiind, să fie pedepsită cu cinci ani de închisoare pentru prostie. Cred însă că, dacă prostia s-ar pedepsi cu închisoarea, ar trebui să arestăm atunci aproape întreaga țară.

* Românii, caltaboșii și demnitatea. Ați auzit probabil despre intenția actualilor conducători ai României de a privatiza sistemul de sănătate. Celor care nu știu ce înseamnă asta, le recomand să vizioneze filmul John Q – este edificator – și să se gândească că se vor putea găsi în aceeași situație într-o zi. Nu spun că prezentul sistem este bun, dar deturnarea cotizațiilor oamenilor către firme private va avea repercusiuni dintre cele mai grave, într-o țară în care furtul banilor populației a devenit ceva banal și rareori pedepsit de justiția coruptă. Ale cui sunt firmele care vor încasa acești bani, cred că vom afla ulterior. Această informație a devenit publică în pragul sărbătorilor de iarnă, când românii sunt preocupați mai mult de masacrarea porcilor și a brazilor, deoarece așa spune la Sfânta Scriptură să sărbătorim nașterea lui Isus Christos. Oops, ba nu zice. Păi, atunci cred că este doar tradiția strămoșilor noștri, și nu ne putem împotrivi acesteia, nu-i așa?

Da, și cică românii nu ies în stradă pentru că puterea folosește arme psihotronice asupra lor. Păi, cred că funcționează numai asupra tâmpiților, sau ce? Pentru că asupra altora nu par să aibă niciun efect. N-am înțeles niciodată de ce nu ies în stradă cinci milioane de oameni, aceasta fiind cifra dorită de El Presidente pentru a demisiona. Poate că opoziția ar trebui să cheme oamenii la o astfel de demonstrație, anunțând că, în fiecare oraș, vor fi organizate concerte de manele, în timpul cărora se vor servi mici și bere gratis, iar cei care scandează „Jos Băsescu!” vor primi câte o sacoșă cu doi litri de ulei, două kile de zahar și de făină. Poate așa s-ar strânge cele cinci milioane.

În încheiere, o urare tradițională pentru majoritatea poporului român, pentru lași și imbecili: să vă stea sarmalele-n gât!

Reflecții 4

* Ziua națională, patriotism și patriotarzi. Din negura istoriei, oamenii care au trăit laolaltă au vorbit aceeași limbă și au împărtășit (în marea lor majoritate) aceleași valori, au simțit nevoia unei exteriorizări a ideilor lor cu privire la concepțiile de națiune și neam. Astfel, vedem manifestări diverse prin colțurile lumii, presărate de mândrie (chiar dacă, de multe ori nejustificată), emoție și sentimentul de turmă. Caracterizarea unei ființe umane după locul nașterii, după apartenența la o anumită etnie sau cultură, este însă fundamental greșită. Dacă ești născut într-o anumită țară, asta nu înseamnă în mod automat și dobândirea unor trăsături de caracter specifice. S-a dovedit de nenumărate ori, că un om nu se naște într-un fel sau altul, ci devine ceea ce este prin influențarea conștientă, sau mai puțin conștientă, de către cei din jurul său și prin anumite alegeri pe care persoana respectivă le face. Bineînțeles, nașterea într-o anumită cultură înseamnă o oarecare predispoziție către obiceiuri specifice, insuflate de către părinți și societate, dar aportul individului la formarea propriului său caracter nu poate fi minimalizat.

Vedem acest lucru astăzi mai clar ca niciodată, atunci când străinii ne caracterizează la grămadă, după comportamentul unor conaționali aflați pe meleagurile lor. Iar acest lucru ne deranjează. Totuși, asta nu ne împiedică să devenim emotivi la anumite aniversări și să uităm dintr-odată că respingeam anterior această punere laolaltă cu alți cetățeni. Vrem sau nu vrem, acei oameni sunt tot români, și reprezintă rodul societății noastre, pentru care purtăm o mare parte din vină că arată astfel. Facem prea de puține ori ceea ce trebuie, preferând să ne vedem de viețile noastre mărunte, ca și cum acțiunile noastre nu influențează cu nimic mersul societății. Mai puțină vorbărie și mai multe fapte ar putea determina însă o schimbare. Uneori, atunci când stai prea mult timp în genunchi, ajungi să crezi că aceasta este postura normală.

* Corupere de minori. De o perioadă bună de timp, nu mă mai uit la televizor de luni până vineri. S-ar putea trage concluzia că, astfel, sunt rupt oarecum de actualitate. Însă, asta se întâmplă doar acasă. La serviciu, sunt pus la curent cu toate noutățile, deoarece se găsește un televizor acolo, care în marea majoritate a timpului stă deschis pe posturile mogulilor. De acolo, mi-a trecut pe la urechi o știre de prin America, referitoare la niște elevi de liceu, a căror profesoară a fost arestată pentru că ar fi făcut sex cu aceștia. Nu că ar fi prima oară când se întâmplă asta în USA. Totuși, nu pot să nu mă gândesc, unde e problema? Nu este asta fantezia tuturor băieților de liceu? Nu este subiectul acesta tratat într-o manieră amuzantă de majoritatea serialelor de comedie americane? Cică i-ar fi corupt. Am uitat cum era atunci când ne găseam pe băncile liceului? Porcăriile care ne treceau prin cap atunci, ar concura cu succes orice scenariu de film deocheat. Nu spun că asta ar fi tocmai în regulă. Dar dacă mi s-ar fi întâmplat mie, nu cred că aș fi bătut toba sau m-aș fi simțit abuzat în vreun fel. :mrgreen:

Mi se pare însă interesant cum întotdeauna coruperea unor fete minore de către un bărbat este considerată mai gravă decât coruperea unor băieți de către o femeie. [În lumina acestei noi lumi libertine și tolerante, trebuia făcută această precizare. 🙂 ] De ce această discriminare? Nu pot să nu-mi aduc aminte cum părinții unei anumite fete îi interziceau acesteia să iasă cu băieți. Fetele sunt mai vulnerabile, bănuiesc. Ori asta, ori sunt mai ușor de pervertit. Nu este această teamă rodul unei educații sexuale precare oferite adolescenților? Mie mi se pare că da.

Reflecții 3

* Monarhia și tătucii. Nu se poate afirma despre mine că aș fi un susținător al sistemului monarhic. Însăși ideea de a deține o funcție de conducere doar pe baza moștenirii acesteia mi se pare respingătoare. Dar, pentru că există și un „dar”, în același timp admit faptul că omenirea se află într-un stadiu la care mai are încă nevoie de tătuci. Și nicăieri nu se observă mai bine acest lucru decât în România. [Bine, și în Rusia, dar nu mă interesează prea mult psihologia mujicilor, pentru că nu trăiesc la Moscova.] Românii au avut nevoie de tătuci de când există ca nație, fie în statele medievale separate, fie după unificarea din 1859. În 1989 au scăpat de tătucul cel rău, care îi încuia în cameră și îi bătea cu cureaua. S-au procopsit cu un alt tătuc, unul care se exprima oarecum erudit, dar popular în același timp, fără să-i pedepsească în vreun fel, asta în timp ce ducea toți banii familiei la curve. Apoi, i-a urmat un tătuc ceva mai deosebit; unul care, probabil din prea multe cărți citite, nu a știut să-i vorbească poporului pe limba sa și pe care aceștia nu l-au simțit ca fiind aproape de ei. L-au schimbat din nou, cu tătucul care vorbea frumos. Cum acesta n-a mai putut candida, au ales un tătuc nou, unul care înjura ca un birjar și le fura alocația ca să-și cumpere băutură. Dar era atât de hazliu! În pofida tuturor defectelor, poporul l-a ales din nou, probabil, datorită faptului că nu-l întrecea nimeni la spus glume deocheate.

Acestea fiind spuse despre tătuci, să revin la noțiunea de monarhie. În ultima perioadă, observ că opoziția (mai ales PNL) încearcă să le inducă românilor o idee: aceea a posibilității reinstaurării monarhiei. Sub aparența unui scop nobil, se ascunde de fapt o stratagemă. Mizând pe nevoia românilor de tătuc, și constatând absența unor astfel de figuri în rândurile lor, aceștia consideră că o monarhie constituțională, cu un rege lipsit de puteri reale, ar fi instrumentul perfect la adăpostul căruia ei să continue mulsul vacii. În plus, regele este – oarecum – singurul personaj politic care se bucură de o reputație nepătată. Adevărat, România a avut doi regi remarcabili și doi ceva mai modești, iar Mihai I nu a fost dintre primii doi.

Cu toate acestea, îmi amintesc că, înainte de 1989, ascultam împreună cu părinții mei mesajele regelui la anumite evenimente și tuturor ne dădeau lacrimile. Regele era văzut ca un simbol al libertății pierdute și reprezenta speranța că democrația ar putea reveni într-o bună zi în această țară. Apoi, dintr-odată, în primele zile ale lui 1990, totul se schimbase. Pentru părinții mei, prezenți în acele zile de decembrie pe străzi, făcând slalom printre gloanțe, ideea era simplă: cine a fost alături de noi atunci? Nu regele, în orice caz. Uitaseră complet momentele emoționante de dinainte. Cât despre mine, eu eram prea mic pentru a înțelege ce se întâmplă. Nu aveam acces la surse alternative de informare, așa că am îngurgitat fără să comentez cele debitate de noul regim. Regele era rău și urmarea să culeagă roadele revoluției purtate de popor, pentru a readuce la putere moșierii și burghezii cei îngrozitori. Ceea ce prea puțini înțeleseseră la acea vreme era că nu fusese nicio revoluție, iar noii conducători erau de fapt eșalonul doi al partidului comunist.

Vor trece ani buni până să înțeleg că revenirea la monarhie în 1990 ar fi reprezentat, probabil, salvarea României. Poporul și-ar fi căpătat tătucul mult-dorit, unul demn și cumpătat (pentru că – vrem sau nu vrem – poporul are nevoie de așa ceva). Un tătuc ce nu ar fi lăsat ca țara să ajungă în asemenea hal, deoarece nu putea să le lase urmașilor săi o moștenire dezastruoasă. Pe când ceilalți tătuci vremelnici acționează pe baza dictonului „après nous, le Déluge„. Acestora le lipsește sentimentul măreției, neînțelegând că prezența lor temporară la conducerea statului nu are scopul propriei căpătuieli, ci trebuie să se supună unui scop mai înalt. În loc de asta, acești triști epigoni au ales să se comporte ca niște canalii. Așa că, închei cu un „Trăiască regele!” și o părere de rău legată de faptul că monarhia nu se va mai întoarce vreodată în România.

* Ping-uri, zelist și alte neghiobii. Probabil, puținii mei cititori au observat dispariția ping-urilor din articolele mele. Am băgat de seamă relativ recent faptul că zelist consideră ping-urile mele și ale altora drept spam, sau ping-uri invalide. Mă rog, rostul acestora era, în principiu, de a aduce vizitatori de pe blogurile partenere, nu urcarea într-un clasament realizat oricum pe bază de cumetrii. Totuși, și acest lucru încalcă oarecum regulile WordPress. Când adaugi un link într-un articol, teoretic ar trebui să vorbești despre ce conține respectivul link; nu să-l adaugi doar pentru a obține un page rank mai bun, mai mulți vizitatori și altele asemenea. Cum în articolele mele nu intenționez să mă refer la scriiturile altor bloggeri și nici nu am făcut-o până acum, sunt lesne de înțeles motivele pentru care am renunțat la ping-uri. Dacă are cineva o altă explicație mai bună pentru prezența unor ping-uri în postări, să-mi dea de veste și să-și prezinte argumentele.

Reflecții 2

* Muammar al-Gaddafi. Oamenii au prostul obicei de a-i urma pe alții. Uneori, chiar într-o direcție care duce către pierzanie. Știm cu toții situația economică a Libiei înaintea acestei „revoluții„. Faptul că poporul libian și-a dorit schimbarea acestei situații pare de neînțeles pentru mulți dintre românii fripți cu binefacerile „democrației neo-liberale” de după 1989. Libia este o țară bogată, iar o parte din bogăția sa a fost împărțită de Gaddafi celor săraci. Și totuși, aceștia nu au sărit să-l apere… Nu peste multă vreme, poate cinci ani, poate zece, cei săraci, și mai ales cei cu duhul, vor descoperi că nu-i mai ajută nimeni, iar plânsetele lor sunt luate în seamă decât doar în preajma unor alegeri ale căror rezultate sunt influențate prin totul felul de mijloace necinstite de către cei aflați la putere. Și atunci vor primi o pomană ridicolă, mâncare pentru o zi, în schimbul unui mandat pentru furt timp de patru ani. Iar țara și bogățiile le vor fi furate. Acele resurse vor fi redistribuite către niște oameni de afaceri locali cu spirit întreprinzător și către companiile multinaționale. Sau poate mă înșel și asta ni s-a întâmplat numai nouă.

Gaddafi a avut o moarte tragică și oribilă, nedemnă de faptele sale; asasinat cu sânge rece de „revoluționari„, la fel ca fiul său Mutasim. O demonstrație, dacă mai era nevoie, despre cruzimea și sălbăticia gloatei needucate. Văzând imaginile cu muribundul însângerat Gaddafi purtat pe brațe de acele bestii, mi s-a făcut rău. Interesant, totuși, cum musulmanii ignoră Shari’ah atunci când vor. Conform tradiției musulmane, un cadavru trebuie spălat, învelit în giulgiu și îngropat în maximum 24 de ore de la deces. S-a putut face abstracție de asta în cazul fiilor lui Saddam Hussein și se poate și în cazul lui Gaddafi. Dar dacă o femeie face ceva contrar Shari’ah nu poate fi iertată; nici măcar de propriii părinți. Convenabil, nu-i așa?
Poți să fii un despot oricât de luminat, oamenii vor avea mereu impresia că îi lipsești de ceva. Libienii au sărbătorit cu artificii asasinarea fostului lor lider, susținând că de acum începe libertatea. Cumva, am senzația că libertatea lor tocmai a luat sfârșit. De acum încolo vor avea libertatea de suferi de foame, libertatea de a protesta și de a nu fi băgați în seamă, libertatea de a pleca unde văd cu ochii, pentru că în țara lor vor fi tratați ca niște sclavi.

* Semne în Cer, semne pe Pământ. Un lucru despre care am observat că există tot felul de opinii, majoritatea împotriva fenomenului, este legat de obsesia românilor pentru moaște. Un obicei mai degrabă bizar, amintind de vremuri păgâne, având argumente slăbuțe în Scriptură în favoarea practicării sale. Mai ales, considerând interdicțiile clare legate de cadavre din Vechiul Testament. Dar nu voi face acum o analiză teologică, ci voi spune doar că pot să înțeleg motivele pentru care românii, obosiți poate să tot privească spre Cer în așteptarea unui semn, își coboară privirile spre semne ceva mai lumești, chiar dacă minunile despre care se spune că ar fi avut loc sunt unele destul de îndoielnice. Singurul motiv este sărăcia. Deoarece, sărăcia este cea care insuflă disperare, întunecă rațiunea și îngenunchează spiritul unui om.
De fiecare dată când mă găsesc în preajma sărăciei extreme, acest lucru mă deprimă profund. Aș putea face mai mult poate, dar nu-i pot salva pe toți săracii care-mi ies în cale. Aș face ceva mai mult dacă aș fi o persoană care se lăfăie în lux, dar nu sunt. Ofer atât cât pot, iar asta este tot ceea ce pot face, din păcate.

Poți să trasezi tot felul de reguli teologice despre cum trebuie să fie o religie, dar sunt oamenii cei care decid modul în care vor să-și manifeste credința. Poți să spui că venerarea morților (sau cinstirea, așa cum cum le place să afirme clericilor), constituie o impietate la adresa lui Dumnezeu. Totuși, de ce nu distruge acesta moaștele în mânia Sa, dacă acesta este cazul? De ce-i lasă pe oameni să rătăcească?

* X și Y. În încheiere, ceva despre teoria X. Conform teoriei X, oamenii au o repulsie firească față de muncă și ori de câte ori este posibil o evită; majoritatea oamenilor trebuie constrânși, controlați, îndrumați și chiar amenințați cu pedepse pentru a-i determina să depună efortul necesar în vederea atingerii obiectivelor organizației din care fac parte. Cei mai mulți oameni preferă să fie conduși, evită responsabilitatea, sunt puțin ambițioși și doresc siguranța zilei de mâine înainte de orice.
Se poate observa cu ușurință faptul că, în România și nu numai, majoritatea conducătorilor acționează pe baza acestei teorii, ignorând faptul că cele mai bune rezultate au fost obținute aplicând teoria Y. Această teorie susține că desfășurarea efortului fizic și intelectual este tot atât de naturală, precum este distracția sau relaxarea; controlul exterior și amenințarea cu pedepse nu trebuie considerate singurele mijloace ce pot orienta eforturile spre obiectivele organizației. Angajarea executanților în realizarea acestor obiective se găsește în dependență de recompensele asociate; omul normal se obișnuiește nu numai să accepte, dar în același timp își asumă responsabilități.
Douglas McGregor a publicat aceste teorii în 1960, în lucrarea intitulată „The Human Side of Enterprise„. În 51 de ani, implementarea teoriei Y în practică este în continuare un deziderat ce pare imposibil de atins. Antreprenorii români sunt ori prea slab pregătiți (un eufemism, de fapt, pentru prost educați), ori prea obtuzi, refuzând să pună în practică o teorie care și-a dovedit deja rezultatele deosebite în lumea occidentală. Au convingerea că stimularea financiară a angajaților pentru atingerea sau depășirea obiectivelor le va aduce lor pierderi, preferând să utilizeze diferite mijloace coercitive. De altfel, tendința către tiranie se pare că este un defect al firii umane, întâlnit în ultimele decenii mai ales la conducătorii din țările mai puțin civilizate. Este trist că după atâția ani de la elaborarea teoriei Y managerii români continuă să folosească vechile metode.

Reflecții

Inaugurez astăzi o nouă categorie, una de considerații personale, intitulată reflecții. (Nume inspirat de „reflexiones de Fidel Castro„.) Cu alte cuvinte, lucruri care-mi trec prin cap, determinate sau nu de evenimente din actualitatea politică, socială sau economică. Asta nu înseamnă că voi întrerupe portretizarea marilor filozofi ai lumii, aceste reflecții vor fi publicate doar din când în când, în funcție de timpul liber avut la dispoziție.

Încep cu o idee ceva mai veche. Am remarcat la o serie de persoane, jurnaliști și nu numai, concepția conform căreia dacă ești, de pildă, inginer frigotehnist, nu ai ce să cauți la conducerea unui minister precum cel al justiției sau chiar să activezi într-un alt domeniu decât cel în care ești specializat. Se pare că respectivii, în dorința lor de a critica cu orice preț puterea, au uitat (sau, mai degrabă, nu au știut niciodată; recte, școala românească scoate tâmpiți) spusele lui Max Gilbert Frost: „Devine imposibil de a mai afirma convingător că managementul unei întreprinderi constructoare de mașini se deosebește de managementul, să zicem, al unei firme poligrafice…” (Teach yourself Management– 1951, Londra, pagina 13). Un bun conducător nu trebuie să fie în mod neapărat specialist în domeniul în care activează. El trebuie doar să dețină capacitatea managerială de a coordona activitatea ministerului sau societății pe care o conduce. La urma urmei, conducerea reprezintă o simbioză între știință și artă. Desigur, asta nu înseamnă că „artistul” respectiv poate fi și unul cu bacalaureatul luat la 24 de ani. Chiar dacă Peter Drucker spunea că „Managementul este mai repede practică decât știință sau profesie…” (The practice of management – 1967, Editura Heinemann, Londra, pagina 9). Adică, singurele scuze pentru care nu ți-ai dat bacalaureatul până la vârsta de 24 de ani ar trebui să fie ori faptul că ai fost în comă/spital timp de vreo cinci ani, ori că ți-ai întrerupt studiile pentru a te ocupa de afacerea de succes pe care ai început-o, făcând primul milion de dolari înainte să împlinești 20 de ani. Iar cea din urmă recomandându-te drept un bun conducător. Un prim-ministru responsabil nu ar trebui să accepte nominalizarea unei persoane cu un portofoliu îndoielnic, indiferent cine o recomandă sau cât de frumos cântă.

Mai departe, constat că printre cele mai periculoase meserii din România acestor zile sunt cele de profesor, polițist și medic. Aproape nu trece o zi, fără ca unul dintre membrii profesiilor sus-amintite să nu fie arestat pentru o șpagă de 200-300 de lei. Unii vor spune că stârpirea corupției trebuia să înceapă de undeva, de ce nu de aici? Mă tem însă că, dincolo de exercițiul de imagine, guvernarea portocalie urmărește culpabilizarea categoriilor respective, într-o acțiune inspirată de mentalitatea bolșevică și, nu în ultimul rând, acesta constituie o metodă de a mai scăpa de unii bugetari, scoțând niște oameni din sistem pe ușa din dos.
Există însă și unele puncte bune ale acestei guvernări, care-și au rădăcina în acțiunile îndreptate împotriva polițiștilor. Unul dintre ele este reprezentat de faptul că, cel puțin în București, a devenit aproape imposibil pentru elevii școlilor de șoferi să-și ia permisul cu șpagă. Ceea ce nu reușit să facă toate celelalte guvernări de până acum, au reușit portocaliii.

Totuși, una dintre cele mai dezastruoase măsuri ale acestei guvernări nefericite este aceea a reducerii numărului personalului secțiilor de poliție din mediul rural. Aflu cu stupoare, de la un cunoscut, faptul că în localitatea sa de baștină și în cele limitrofe bântuie bande motorizate de hoți (efectul neașteptat al asfaltării drumurilor comunale din zonă), formate din 4-5 indivizi, care intră în curțile oamenilor ziua în amiaza mare, furând tot ce prind. Nu este totuși un lucru surprinzător, având în vedere că în zona respectivă există un singur echipaj mobil de poliție la vreo cinci comune. Efectul acestei măsuri iraționale, care a avut doar un scop mercantil (reducerea cheltuielilor), a fost instalarea unui climat de insecuritate și teamă în rândul locuitorilor din zonele rurale.

Să mai spun ceva de orașele aflate sub asediul clanurilor țigănești? Ce spuneam eu în urmă cu mai bine de doi ani? Bine, nu au ieșit încă pe străzi cu kalașnikoave, dar nu mai durează mult.
Până la următoarele reflecții, să ne auzim cu bine!