Martin Heidegger (6)

Ființă și timp - Moartea

Pe măsură ce argumentarea din „Ființă și timp” își continuă spirala hermeneutică, Heidegger anunță o dublă tranziție în cadrul analizei. Acesta afirmă că ar trebui (1) să acordăm atenţie corespunzătoare ideii că pentru a înțelege Dasein-ul trebuie să înțelegem existența Dasein-ului în întregime și (2) să ne mutăm atenția de la sinele neautentic (sinele-se) spre sinele autentic (sinele-meu) (Ființă și timp, p. 312). Ambele tranziții prefigurează abordarea morții de către Heidegger.

Până acum, existența Dasein-ului a fost înțeleasă ca proiectare plus cădere. Aspectele proiective ale acestui fenomen înseamnă că, în fiecare moment din viața sa, Dasein-ul este fapt-de-a-fi-înaintea-lui-însuşi, orientat spre domeniul posibilităților sale, și astfel incomplet. Moartea completează existența Dasein-ului. În consecință, o înțelegere a relației Dasein-ului cu moartea va aduce o contribuție esențială înțelegerii noastre a Dasein-ului ca întreg. Însă acum apare imediat o problemă: din moment ce individul nu-și poate experimenta propria moarte, se pare că genul de analiză fenomenologică care a alimentat până acum argumentarea din „Ființă și timp” se prăbușește, tocmai în momentul crucial. Un posibil răspuns la această problemă, construit explicit de Heidegger, este de a sugera că Dasein-ul înțelege moartea prin experimentarea morții celorlalți. Cu toate acestea, măsura în care experimentăm moartea celorlalți nu este una chiar exhaustivă. Plângem plecarea celorlalți și ne lipsește prezența lor în lume. Dar asta înseamnă a experimenta ființa-laolaltă cu ei ca fiind moartă, care reprezintă o modalitate a existenței noastre care continuă. Așa cum explică Heidegger:

“Cu cât mai adecvat este conceput din punct de vedere fenomenal faptul-de-a-nu-mai-fi-Dasein al defunctului, cu atât mai limpede apare faptul că o astfel de fiinţă-laolaltă care-l implică pe cel mort tocmai că nu experimentează adevărata fiinţă-ajunsă-la-sfârşit a defunctului. Moartea se dezvăluie desigur ca pierdere, însă mai degrabă ca o pierdere pe care o resimt cei rămaşi în viaţă. Suferind această pierdere noi nu avem totuşi acces la pierderea de fiinţă ca atare „suferită“ de cel care moare. Noi nu experimentăm în mod veritabil faptul-de-a-muri al celorlalţi, ci în cel mai bun caz noi suntem întotdeauna doar „alături de ei“ (Ființă și timp, p. 418).

Ceea ce ne lipsește, atunci, este accesul fenomenologic la pierderea ființei pe care a suferit-o persoana moartă. Dar asta, se pare, este exact lucrul de care avem nevoie pentru a ne continua analiza. Așa că avem nevoie de un alt răspuns. Ceea ce face Heidegger în continuare este să sugereze că deși Dasein-ul nu-și poate experimenta propria moarte ca actuală, se poate raporta faţă de propria moarte ca posibilitate care este întotdeauna înaintea sa – întotdeauna înaintea sa în sensul că propria moarte a Dasein-ului este inevitabilă. În chip straniu, printre posibilitățile Dasein-ului, posibilitatea propriei morți a Dasein-ului trebuie să rămână numai o posibilitate, de vreme ce odată ce devine actuală, Dasein-ul nu mai este. Moartea este astfel “posibilitate a imposibilităţii existenţei în genere” (Ființă și timp, p. 452). Iar această conştientizare a morții ca o posibilitate omniprezentă care nu poate deveni actuală oprește analiza fenomenologică din a eșua. Acest amănunt este crucial. Ceea ce indică eșecul strategiei “morții celorlalți” este că în fiecare instanță moartea este legată inextricabil de un anume Dasein individual. Moartea mea este a mea într-un sens radical; este momentul în care toate relațiile mele cu ceilalți dispar. Heidegger surprinde această ne-relaționalitate prin folosirea termenului de “cea mai proprie”. Și este ideea de moarte ca “posibilitatea cea mai proprie” (Ființă și timp, p. 435) care angrenează a doua tranziție menționată mai sus. Când iau în considerare posibilitatea propriei mele ne-ființe, propria mea fiinţă întru putinţa-de-a-fi este adusă în planul adecvat. Prin urmare, conştientizarea mea asupra propriei mele morți ca posibilitate omniprezentă dezvăluie sinele autentic (un sine care este al meu). Mai mult, aceeași conştientizare angrenează prima dintre cele două tranziții sus-menționate: există un sens în care posibilitatea neexistenței mele cuprinde întregul existenței mele (Hinman 1978, p. 201), și conştientizarea mea cu privire la acea posibilitate mă luminează, qua Dasein, în totalitatea mea. Într-adevăr, propria mea moarte îmi este dezvăluită ca fiind inevitabilă, înseamnând că Dasein-ul este în mod esențial finit. Acest lucru explică de ce Heidegger spune că moartea este dezvăluită Dasein-ului ca posibilitate care este “desprinsă de orice relaţie şi de nedepăşit” (Ființă și timp, p. 435).

Perspectiva lui Heidegger asupra relației Dasein-ului cu privire la posibilitatea propriei ne-ființe formează fundamentul unei reinterpretări a fenomenului grijii – “constituţia însăşi a Dasein-ului în întregul ei”, care “manifestă o articulaţie structurală” (Ființă și timp, p. 364). Grija este acum interpretată în termenii ființării-întru-moarte, însemnând că Dasein-ul are o relație internă cu nimicul (adică, ne-ființa). Heidegger afirmă că ființarea-întru-moarte nu numai că are caracterul tridimensional al grijii, ci că este realizată în moduri autentice și neautentice. Să analizăm mai întâi modul autentic. Ne putem aminti de sus-menționatul efect individualizant al conştientizării Dasein-ului asupra posibilității propriei sale ne-ființe (o conştientizare care luminează propria fiinţă întru putinţa-de-a-fi) ca un eveniment în care Dasein-ul proiectează spre o modalitate aposibilă de a fi, în sensul strict tehnic al unor astfel de posibilități prezentate anterior în „Ființă și timp”. Este astfel un eveniment în care Dasein-ul proiectează spre în-vederea-a-ceva, o modalitate posibilă de a fi. Mai precis, având în vedere caracterul autentic al fenomenului, este un eveniment în care Dasein-ul proiectează spre în-vederea-lui-însuşi. Heidegger făurește acum termenul de anticipare pentru a exprima forma de proiectare în care cineva privește înainte spre o modalitate posibilă de a fi. Considerând analiza morții ca o posibilitate, forma autentică a proiectării în cazul morții este anticiparea. Într-adevăr, Heidegger folosește adesea termenul de anticipare într-un sens restrâns, numai pentru a semnifica faptul că suntem conştienţi de moarte ca o posibilitate. Dar moartea este dezvăluită autentic nu numai prin proiectare (prima dimensiune a grijii), ci și prin aruncare (a doua dimensiune). Fenomenul cheie aici este modul dispunerii pe care Heidegger îl numește angoasă. Angoasa, cel puțin în forma de care este interesat Heidegger, nu este direcționată spre un obiect anume, ci mai degrabă îmi deschide lumea într-un fel anume. Când sunt cuprins de angoasă, nu mai sunt “acasă” în lume; nu mai reușesc să găsesc lumea inteligibilă. Astfel aici există un sens ontologic (care are de-a face cu inteligibilitatea) în care eu nu sunt în lume, iar posibilitatea unei lumi fără mine (posibilitatea mea a faptului-de-a-nu-fi-în-lume) îmi este dezvăluită. “Situarea afectivă care este capabilă să menţină deschisă ameninţarea constantă şi absolută de sine însuşi care se ridică din fiinţa individualizată cea mai proprie a Dasein-ului este angoasa. Prin ea ajunge Dasein-ul să se găsească în faţa nimicului ce însoţeşte imposibilitatea posibilă a existenţei sale” (Ființă și timp, p. 457). Heidegger a reinterpretat acum două din cele trei dimensiuni ale grijii, în lumina finitudinii esențiale a Daein-ului. Cum a rămas însă cu a treia dimensiune, identificată anterior drept cădere? De vreme ce prezentăm luând în considerarea un mod al unui Dasein autentic, nu căzut, aparent căderea nu poate fi o trăsătură a acestei înfăptuiri a grijii, și într-adevăr, este nevoie de o reformulare generală a structurii grijii pentru a permite ființa autentică. Această chestiune va fi abordată în următoarea secțiune. Mai întâi, trebuie analizată forma neautentică a ființei-întru-moarte.

În cotidianitatea ființei-întru-moarte, sinele care apare în structura în-vederea-lui-însuşi nu este sinele-meu autentic, ci mai degrabă sinele-se neautentic. Ca urmare, “se”-ul ascunde conştientizarea noastră asupra semnificației propriei noastre morți prin moartea de-individualizantă. Așa cum explică Heidegger: “Explicitarea publică a Dasein-ului spune: se moare“, pentru că oricine îşi poate spune (şi deci şi tu însuţi): în orice caz nu tocmai eu; căci acest „se“ (din „se moare“) este nimeni.” (Ființă și timp, p. 438). În acest fel, Dasein-ul cotidian fuge de semnificația propriei sale morți, într-o manieră determinată de “se”. Tocmai prin această evitare în fața morții, interpretată ca o altă modalitate prin care Dasein-ul acoperă ființa, se manifestă căderea cotidiană a Dasein-ului. Pentru a clarifica: evitarea aici nu înseamnă în mod necesar că eu refuz în chip desăvârşit să recunosc faptul că voi muri cândva. La urma urmei, așa cum se spune, “toată lumea moare”. Totuși, certitudinea morții obținută prin flecăreala de acest fel este de felul greşit. Cineva ar putea crede că aceasta este stabilită prin concluzia unei inferențe inductive din observarea numeroaselor cazuri de moarte (moartea celorlalți). Dar “certitudinea morţii nu poate fi rezultatul unui calcul obţinut prin constatarea cazurilor de moarte întâlnite” (Ființă și timp, p. 456).

Certitudinea dezvăluită de o astfel de inferență este un fel de certitudine empirică, una care ascunde caracterul apodictic al inevitabilității cu care propria mea moarte îmi este dezvăluită în mod autentic (Ființă și timp, p. 445). În plus, așa cum am văzut, potrivit lui Heidegger, propria-mi moarte nu poate fi vreodată actuală pentru mine, astfel încât văzut din perspectiva mea, orice caz de moarte, orice moarte actuală, nu poate fi moartea mea. În consecinţă, trebuie să fie o moarte care aparține altcuiva, sau mai degrabă, nimănui.

Inautenticitatea în relația cu moartea este, de asemenea, obținută în aruncare, prin frică, iar în proiectare, prin așteptare. Frica, drept modalitate a dispunerii, poate dezvălui numai anumite evenimente începute în lume. A mă teme de propria-mi moarte, atunci, înseamnă iarăși a considera moartea mea ca orice caz de moarte. Aceasta contrastează cu angoasa, forma dispunerii care, după cum am văzut, dezvăluie moartea mea prin intermediul conştientizării asupra posibilității unei lumi în care eu nu sunt. Analogia proiectivă a distincției frică-angoasă este așteptarea-anticiparea. Un exemplu mundan ar putea ajuta la ilustrarea ideii generale. Când mă aștept ca un suc să aibă un anumit gust, aștept un eveniment actual – un caz al acelui anumit gust în gura mea – să aibă loc. Prin contrast, când anticipez gustul acelui suc, s-ar putea spune că, într-un sens cognitiv, pornesc în mod activ să întâlnesc posibilitatea acelui gust. Făcând asta, îl fac al meu. Așteptarea morții este astfel a aștepta un caz de moarte, în timp ce anticiparea morții înseamnă a o stăpâni.

Prin reinterpretarea grijii în termenii ființei-întru-moarte, Heidegger luminează într-un nou mod structura a-da-un-înţeles, pe care, așa cum am văzut, o consideră esența existenței umane. Ființele umane, ca Dasein-ul, sunt esențial finite. Și tocmai această finitudine este cea care explică motivul pentru care fenomenul a-da-un-înţeles este o caracteristică esențială a existenței noastre. O ființă infinită ar înțelege lucrurile în mod direct, fără nevoia de mijlocire interpretativă. Noi însă suntem Dasein, iar în finitudinea noastră esențială trebuie să înțelegem lucrurile mediate hermeneutic, într-un mod indirect, adică prin a-da-un-înţeles (Sheehan, 2001).

Ce anume înțelegem din analiza lui Heidegger asupra morții? Probabil cel mai convingător motiv de scepticism poate fi găsit la Sartre, care a afirmat că așa cum moartea nu poate fi actuală pentru mine, nu poate fi nici una dintre posibilitățile mele, cel puțin dacă termenul de “posibilitate” este înțeles, așa cum în mod cert intenționează Heidegger să fie, ca trasând o modalitate a ființei mele, o modalitate inteligibilă pentru mine de a fi. Sartre susține că moartea este sfârșitul unor astfel de posibilități:

„Astfel, această perpetuă apariţie a hazardului în sânul proiectelor mele nu poate fi sesizată ca posibilitatea mea, ci, dimpotrivă, ca neantizarea tuturor posibilităţilor mele, neantizare care nu mai face ea însăşi parte din posibilităţile mele. Astfel, moartea nu este posibilitatea mea de a nu mai realiza prezenţă în lume, ci o neantizare mereu posibilă a posibililor mei, care este în afara posibilităţilor mele.” (Sartre, 2004/1956, p. 721)

Dacă Sartre are dreptate, există o lacună importantă în proiectul lui Heidegger, de vreme ce am fi lăsați fără o modalitate de încheiere a analizei fenomenologice a Dasein-ului.

Bibliografie:

1. Brandom, R. (1983). Heidegger’s Categories in „Being and Time”. The Monist, Vol. 66, No. 3, July 1983, 387-409.
2. Crowell, S. Galt. (2001). Husserl, Heidegger, and the Space of Meaning: Paths Toward Transcendental Phenomenology. Evanston: Northwestern University Press.
3. Crowell, S. Galt., & Malpas, J. (Eds.). (2007). Transcendental Heidegger. Stanford: Stanford University Press.
4. Dreyfus, H. (1990). Being-in-the-World: A Commentary on Heidegger’s Being and Time, Division I. Cambridge: MIT Press.
5. Gelven, M. (1989). A Commentary on Heidegger’s Being and Time. De Kalb: Northern llinois University Press.
6. Haugeland, J. (2007). Letting Be. În Crowell şi Malpas (Eds.), Transcendental Heidegger. Stanford: Stanford University Press, 93-103.
7. Haugeland, J. (2005). Reading Brandom Reading Heidegger. European Journal of Philosophy, 13(3), 421-428.
8. Heidegger, M. (2003). Ființă și timp. București: Editura Humanitas.
9. Kisiel, T., & van Buren, J. (Eds.). (1994). Reading Heidegger from the Start: Essays in His Earliest Thought. Albany: State University of New York Press.
10. Kisiel, T. (2002). Heidegger’s Way of Thought: Critical and Interpretive Signpost. New York: Continuum.
11. Malpas, J. (2006). Heidegger’s Topology. Cambridge, Mass.: MIT Press.
12. Mulhall, S. (2005). Routledge Philosophy Guidebook to Heidegger and “Being and Time”. London: Routledge.
13. Olafson, F. (1987). Heidegger and the philosophy of mind. New Haven: Yale University Press.
14. Overgaard, S. (2002). Heidegger’s Concept of Truth Revisited. Nordic Journal of Philosophy, 3(2), 73–90.
15. Pöggeler, O. (1989). Martin Heidegger’s Path of Thinking. New York: Prometheus Books.
16. Polt, R. (1999). Heidegger: an Introduction. London: Routledge.
17. Sartre, J-P. (2004). Fiinţa şi neantul. Piteşti: Editura Paralela 45.
18. Sheehan, T. (1975). Heidegger, Aristotle and Phenomenology. Philosophy Today, XIX, 87–94.
19. Sheehan, T. (2001). A Paradigm Shift in Heidegger Research. Continental Philosophy Review, 32(2), 1–20.
20. Sheehan, T. (2010). The Turn. În B. W. Davis (ed.), Martin Heidegger: Key Concepts. Durham: Acumen, 82–101.
21. Vallega-Neu, D. (2003). Heidegger’s Contributions to Philosophy: an Introduction.
    Bloomington: Indiana University Press.
22. van Buren, J. (1994). The Young Heidegger: Rumor of the Hidden King. Bloomington: Indiana University Press.

Martin Heidegger (5)

Ființă și timp - Grija

Introducerea termenului de “se” este urmată de o nouă interpretare prin care Heidegger înțelege faptul-de-a-fi-în-lume în termenii (a ceea ce el numește) aruncării, proiectării și căderii, și interconectate cu termenii Dasein-ului ca o combinație dinamică de dispunere, înțelegere și fascinaţie faţă de lume. În acest sens, aceasta este o reformulare a punctului că Daseinul este starea-sa-de-deschidere, adică a faptului că este o structură apriorică a constituției noastre existențiale că operăm cu capacitatea de a da-un-înţeles-altor-fiinţări. Existența Dasein-ului (ek-sistență) este astfel acum înțeleasă prin intermediul unei perechi interconectate de structuri unitare tridimensionale: aruncare-proiectare-cădere și dispunere-înţelegere-fascinaţie. Fiecare dintre acestea poate fi folosită pentru a exprima “constituţia însăşi a Dasein-ului în întregul ei”, care “manifestă o articulaţie structurală” (Ființă și timp, p. 364), un fenomen la care Heidegger se referă de asemenea ca dispunere sau grijă. Esențială este configurarea grijii pe care o întâlnim la prima tentativă de apariție a temporalității ca temă în „Ființă și timp„, de vreme ce dimensionalitatea grijii va fi interpretată în cele din urmă în termenii celor trei dimensiuni temporale: trecut (aruncare/dispunere), viitor (proiectare/înțelegere) și prezent (cădere/fascinaţie).

Ca Dasein, eu mă găsesc ineluctabil într-o lume care contează pentru mine într-un fel sau altul. Aceasta este ceea ce Heidegger numește aruncare (Geworfenheit), un fiind-aruncat în lume. “Dispunere” este traducerea lui Kisiel (2002) a termenului Befindlichkeit (“situare afectivă” la Liiceanu şi Cioabă), un termen interpretat oarecum nepotrivit de către Macquarrie și Robinson drept “stare-de-spirit”. Dispunerea (a-fi-dispus-la) reprezintă receptivitatea Dasein-ului de a găsi lucrurile importante pentru cineva. Pentru a face lucrurile mai puțin abstracte, putem nota că dispunerea este condiția transcendentală apriorică pentru, și astfel se vede clar pre-ontologic în, fenomenul cotidian al dispoziției (Stimmung). Potrivit analizei lui Heidegger, eu sunt întotdeauna într-o dispoziție sau alta. Prin urmare, spun că sunt deprimat, astfel că lumea mi se deschide (este des-coperită) ca un loc sumbru și întunecat. Aș putea să-mi schimb această dispoziție, dar numai pentru a intra în alta diferită, să spunem euforie sau letargie, o dispoziție care îmi va deschide lumea într-un mod diferit. Așa cum ne-am putea aștepta, Heidegger susține că dispozițiile nu sunt colorări interne subiective așezate peste o lume obiectivă dată (motiv pentru care “stare-de-spirit” este o traducere potențial eronată a termenului Befindlichkeit, având în vedere că acest termen denumește condiția apriorică fundamentală pentru dispoziții). Pentru Heidegger, dispozițiile și dispunerea sunt aspecte ale ceea ce înseamnă a fi în lume în primul rând, nu adăugări subiective la acea apartenenţă. Aici trebuie remarcat că unele aspecte ale uzului nostru lingvistic cotidian reflectă această interpretare anti-subiectivistă. Astfel, vorbim despre a fi într-o dispoziție mai degrabă decât despre o dispoziție care este în noi, și nu avem vreo problemă în a înțelege ideea dispozițiilor publice (starea unei mulțimi). Însă nu trebuie să concluzionăm că aceste dispoziții sunt mai degrabă externe decât interne. O dispoziție “nu vine nici „din afară“, nici „dinăuntru“, ci, ca mod al faptului-de-a-fi-în-lume, ea se desprinde şi se înalţă din acesta chiar” (Ființă și timp, p. 251). Cu toate acestea, ideea că dispozițiile au un caracter social indică o implicare izbitoare a cadrului general al lui Heidegger: cu faptul-de-a-fi-în-lume identificat anterior ca un fel de co-înglobare culturală, rezultă că repertoriul dispozițiilor deschizătoare de lume în care m-aș putea găsi va fi condiționat cultural.

Dasein-ul confruntă fiecare situație concretă în care se găsește (în care a fost aruncat) ca pe o gamă de posibilități de a acționa (în care s-ar putea proiecta). În măsura în care unele dintre aceste posibilități sunt actualizate, altele nu vor fi, însemnând că există o măsură în care ne-fiinţa (un set de posibilități neactualizate) reprezintă o componentă structurală a ființării Dasein-ului. Din această interdependenţă dinamică, Dasein-ul apare ca o balanță delicată între determinare (aruncare) și libertate (proiectare). Posibilitățile proiective disponibile Dasein-ului sunt conturate de către totalitatea implicărilor, structuri care, așa cum am văzut, alcătuiesc modurile condiționate cultural în care Dasein-ul poate sălăşlui în lume. Înțelegerea este procesul prin care Dasein-ul se proiectează în astfel de posibilități. Esențialmente, înțelegerea ca proiectare nu este concepută de Heidegger ca implicând, în vreun fel fundamental, planificarea-înainte conștientă sau deliberată. Proiectarea “nu are nimic de-a face cu o raportare de sine la un plan alcătuit cu grijă” (Ființă și timp, p. 268). Înfăptuirea principală a înțelegerii este ca activitate calificată în cadrul domeniului la-îndemână, dar se poate manifesta ca interpretare, când Dasein-ul în mod explicit ia ceva drept ceva (de exemplu, în cazul defecţiunii), și de asemenea ca aserțiune lingvistică, când Dasein-ul folosește limbajul pentru a atribui un caracter categoric unei entități ca obiect simplu-prezent-la-îndemână. (Aserțiunea de acest fel reprezintă, desigur, numai una dintre practicile lingvistice cotidiene; nu epuizează în vreun fel fenomenul limbajului sau contribuția sa ontologică.) Un alt mod de a arăta că totalitățile de implicări condiționate cultural definesc spațiul proiectării Dasein-ului în posibilități este de a spune că astfel de totalități constituie structuri-înainte ale practicilor Dasein-ului de înțelegere și interpretare, practici care, așa cum am văzut, sunt manifestări proiectiv orientate ale activității de a-da-un-înţeles care formează esența existențială a fiinţei Dasein-ului. Acest lucru ne spune că ciclul hermeneutic reprezintă structura sensului, “fenomen care este înrădăcinat în constituţia existenţială a Dasein-ului” (Ființă și timp, p. 285).

Aruncarea și proiectarea furnizează două din cele trei dimensiuni ale grijii. A treia este căderea. “În primă instanţă, Dasein-ul a căzut din el însuşi ca putinţă autentică de a fi sine, eşuând sub dominaţia „lumii“ (Ființă și timp, p. 328). O astfel de cădere în lume este manifestată prin flecăreală (practic, conversația într-o manieră aproximativă, discutând într-un mod necontrolat critic despre fapte și informații fără a utiliza eficient limbajul pentru a dezvălui relevanța acestora), curiozitate (o căutare a noului și stimulării nesfârșite, mai degrabă decât a locui-în sau sălăşlui-în), și ambiguitate (o pierdere a oricărei capacități asupra distincției între înțelegere veritabilă și vorbărie superficială). Fiecare dintre aceste aspecte ale căderii implică o închidere sau acoperire a lumii (mai precis, a oricărei înțelegeri reale asupra lumii) printr-o fascinaţie faţă de aceasta. Ceea ce este important aici este că acest proces de ascundere a lumii drept cădere/fascinaţie, așa cum este manifestat în flecăreală, curiozitate și ambiguitate, trebuie înțeles ca modul cotidian al Dasein-ului a faptului-de-a-fi-laolaltă. În forma sa cotidiană, faptul-de-a-fi-laolaltă expune ceea ce Heidegger numește nivelare sau standardizare – “caracterul pierderii de sine în spaţiul public al impersonalului „se” (Ființă și timp, p. 328). Aici, folosind un limbaj dramatic, Heidegger arată că:

“În folosirea mijloacelor de transport în comun, în utilizarea mijloacelor de informare (ziarul) fiecare altul este precum celălalt. Acest fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul dizolvă integral Dasein- ul propriu în felul de a fi al „celorlalţi“, astfel încât ceilalţi se estompează în şi mai mare măsură în privinţa diferenţierii lor şi a expresivităţii proprii. În această ne-ieşire în evidenţă şi neputinţă distingerii, impersonalul „se“ îşi desfăşoară adevărata sa dictatură. Ne bucurăm aşa cum se bucură îndeobşte; citim, privim şi judecăm literatura şi arta aşa cum se priveşte şi se judecă; însă deopotrivă ne desprindem de „marea masă“ şi ne retragem aşa cum se retrage îndeobşte; ne „indignăm“ de tot ceea ce îndeobşte se consideră demn de indignare. Impersonalul „se“, care nu este nimic determinat şi care suntem toţi, deşi nu ca sumă, prescrie felul de a fi al cotidianităţii” (Ființă și timp, p. 231).

Această analiză deschide o cale către distincția lui Heidegger între sinele autentic și omologul său neautentic, sinele-impersonal. La origine, “autentic” înseamnă “al meu”. Astfel, sinele autentic este sinele care este al meu (ducând o viață care îmi aparține mie), în vreme ce sinele neautentic este sinele căzut, sinele pierdut printre “se”. În consecinţă, putem considera sinele autentic “sinele-meu”, iar sinele neautentic drept “sinele-se”, ultimul termen servind și la sublinierea punctului precum căderea este un mod al sinelui, nu al celorlalți. Pe lângă asta, ca un mod al sinelui, căderea nu reprezintă o trăsătură accidentală a Dasein-ului, ci mai degrabă o parte a constituției existențiale a Dasein-ului. Este o dimensiune a grijii, care este ființa Dasein-ului. Astfel, în sensul specific precum căderea (sinele-se) este o parte esențială a fiinţei noastre, suntem în consecință vinovați pentru neautenticitatea noastră (Sheehan, 2001). Bineînțeles, nu trebuie să concluzionăm din toată această discuție despre scufundarea în “se” că o stare de autenticitate va fi obținută prin restabilirea unei versiuni a unui subiect individual auto-suficient. Așa cum explică Heidegger: “Faptul-de-a-fi-sine autentic nu se întemeiază pe o stare de excepţie a subiectului, una desprinsă de impersonalul „se“, ci este o modificare existenţielă a impersonalului „se“ ca existenţial esenţial” (Ființă și timp, p. 237). Astfel, autenticitatea nu este despre a fi izolat de ceilalți, ci mai degrabă despre găsirea unui mod diferit de relaționare cu ceilalți astfel încât individul să nu se piardă în sinele-se.

Bibliografie:

1. Brandom, R. (1983). Heidegger’s Categories in „Being and Time”. The Monist, Vol. 66, No. 3, July 1983, 387-409.
2. Crowell, S. Galt. (2001). Husserl, Heidegger, and the Space of Meaning: Paths Toward Transcendental Phenomenology. Evanston: Northwestern University Press.
3. Crowell, S. Galt., & Malpas, J. (Eds.). (2007). Transcendental Heidegger. Stanford: Stanford University Press.
4. Dreyfus, H. (1990). Being-in-the-World: A Commentary on Heidegger’s Being and Time, Division I. Cambridge: MIT Press.
5. Gelven, M. (1989). A Commentary on Heidegger’s Being and Time. De Kalb: Northern llinois University Press.
6. Haugeland, J. (2007). Letting Be. În Crowell şi Malpas (Eds.), Transcendental Heidegger. Stanford: Stanford University Press, 93-103.
7. Haugeland, J. (2005). Reading Brandom Reading Heidegger. European Journal of Philosophy, 13(3), 421-428.
8. Heidegger, M. (2003). Ființă și timp. București: Editura Humanitas.
9. Kisiel, T., & van Buren, J. (Eds.). (1994). Reading Heidegger from the Start: Essays in His Earliest Thought. Albany: State University of New York Press.
10. Kisiel, T. (2002). Heidegger’s Way of Thought: Critical and Interpretive Signpost. New York: Continuum.
11. Malpas, J. (2006). Heidegger’s Topology. Cambridge, Mass.: MIT Press.
12. Mulhall, S. (2005). Routledge Philosophy Guidebook to Heidegger and “Being and Time”. London: Routledge.
13. Olafson, F. (1987). Heidegger and the philosophy of mind. New Haven: Yale University Press.
14. Overgaard, S. (2002). Heidegger’s Concept of Truth Revisited. Nordic Journal of Philosophy, 3(2), 73–90.
15. Pöggeler, O. (1989). Martin Heidegger’s Path of Thinking. New York: Prometheus Books.
16. Polt, R. (1999). Heidegger: an Introduction. London: Routledge.
17. Sheehan, T. (1975). Heidegger, Aristotle and Phenomenology. Philosophy Today, XIX, 87–94.
18. Sheehan, T. (2001). A Paradigm Shift in Heidegger Research. Continental Philosophy Review, 32(2), 1–20.
19. Sheehan, T. (2010). The Turn. În B. W. Davis (ed.), Martin Heidegger: Key Concepts. Durham: Acumen, 82–101.
20. Vallega-Neu, D. (2003). Heidegger’s Contributions to Philosophy: an Introduction. Bloomington: Indiana University Press.
21. van Buren, J. (1994). The Young Heidegger: Rumor of the Hidden King. Bloomington: Indiana University Press.

Martin Heidegger (4)

Ființă și timp - Ființa-laolaltă

Heidegger ajunge acum la întrebarea “cine este Dasein-ul în cotidianitatea sa” (Fiinţă şi timp, p. 207). El respinge ideea Dasein-ului ca un “eu-lucru” cartezian (concepția carteziană a lucrurilor privite ca substanță), de vreme ce încă o dată asta ar însemna considerarea Dasein-ului ca fiind simplu-prezent. În căutarea unui răspuns alternativ, Heidegger observă că ustensilele sunt deseori revelate nouă ca existând pentru (viețile și proiectele) altor Dasein.

“Barca ancorată la ţărm trimite, prin a sa fiinţă-în-sine, la un prieten care ştim că iese cu ea, dar şi cînd o vorba de o „barcă străină“ ea trimite şi atunci la cineva. Aceşti alţii pe care îi „întâlnim“ astfel în complexul ustensilic aflat la-îndemână în lumea ambiantă nu îi legăm în gândul nostru de un lucru în primă instanţă doar simplu-prezent, ci aceste „lucruri“ sunt întâlnite pornind de la lumea în care ele se află la-îndemână pentru alţii, lume care din capul locului este întotdeauna şi a mea” (Fiinţă şi timp, p. 214).

Pe baza unor astfel de observații, Heidegger susține că pentru a fi Dasein înseamnă a fi fapt-de-a-fi-laolaltă: “În măsura în care Dasein-ul în general este, el are felul de a fi al faptului-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul” (Fiinţă şi timp, p. 229). Un răspuns imediat la asta ar putea fi că acest lucru este fals. La urma urmei, experiența obișnuită stabilește că fiecare dintre noi este deseori singur. Dar, cu siguranță, Heidegger gândește într-un registru ontologic. Faptul-de-a-fi-laolaltă (Mitsein) este astfel condiția transcendentală apriorică ce face posibil ca Dasein-ul să poată descoperi ustensile în această modalitate referitoare la Ceilalți. Și asta deoarece Dasein-ul are faptul-de-a-fi-laolaltă ca una dintre trăsăturile esențiale ale Ființei pe care Dasein-ul de fiecare zi le poate experimenta fiind singur. Faptul-de-a-fi-laolaltă reprezintă astfel condiția transcendentală apriorică pentru singurătate.

Este important să înțelegem ce vrea să spună Heidegger prin “ceilalți”, un termen pe care acesta îl folosește interschimbabil cu termenul ceva mai evocator „se-ul” (das Man). Acesta explică:

«„Ceilalţi“ nu înseamnă ceva precum: tot ce rămâne în afara mea şi în raport cu care eul se evidenţiază; ceilalţi, dimpotrivă, sunt aceia de care cel mai adesea nu te distingi pe tine însuţi, aceia printre care la rândul tău eşti… Pe temeiul acestui fapt-de-a-fi-în-lume împărtăşit, lumea este de fiecare dată deja una pe care o împart cu ceilalţi» (Fiinţă şi timp, p. 215).

Fiecare societate pare să aibă propria sa percepție a ceea ce înseamnă distanța potrivită pentru a sta față de cineva în timpul unei comunicări verbale, iar acest lucru variază în funcție de statutul acelei persoane: dacă este o persoană iubită, un prieten, un coleg sau o cunoștință de afaceri, și în funcție de faptul dacă acea comunicare are loc într-un mediu liniștit sau gălăgios. Astfel de obiceiuri de distanțare față de interlocutor sunt, desigur, normative, implicând o percepție asupra a ceea ce un individ poate sau nu poate să facă. Iar normele respective sunt specifice culturii din care face parte individul. Așa zicând, fenomenul celorlați, “cinele” zilnic al Dasein-ului, grupul din care în general eu nu ies în evidență, este cultura mea, înțeleasă nu ca suma membrilor săi, ci ca un fenomen ontologic de sine stătător. Acest lucru explică următoarea remarcă neobișnuită: «„Cine“-le nu este nici cutare şi nici cutare, nici „fiecare dintre noi“, nici câțiva şi nici suma tuturor. „Cine“-le este neutrul, impersonalul „se“» (Fiinţă şi timp, p. 231). Un alt mod de a reda această idee este de a spune că ceea ce fac eu este determinat în mare parte de ceea ce „ce face cineva”, și „ce face cineva” este ceva ce eu absorb în diverse forme din cultura mea.

Cele spuse până acum scot la lumină fenomenul lumii, de vreme ce acum putem vedea că ceea ce este important pentru structura pentru-care care stă la baza fiecărei totalități de implicări este condiționat cultural şi istoricește. Modurile specifice în care eu mă comport pentru a fi un intelectual sunt ceea ce cineva face dacă vrea să fie considerat un bun intelectual, în acest moment particular, în această cultură (efectuând cercetări, scriind articole șamd). Așa cum Heidegger însuși subliniază: “Sinele-impersonal, cel în-vederea căruia Dasein-ul este în chip cotidian, articulează complexul de trimiteri al semnificativităţii” (Fiinţă şi timp, p. 236). Lumile (contextul referențial al semnificației, rețelele de implicări) sunt atunci condiționate cultural și istoricește, de unde rezultă o serie de urmări. Mai întâi, lumea cotidiană a Dasein-ului este, în prima instanță, și în esența ei, o lume împărtășită. În al doilea rând, faptul-de-a-fi-laolaltă şi faptul-de-a-fi-în-lume sunt, dacă nu echivalente, adânc interconectate. Şi în al treilea rând, sensul în care lumile sunt Dasein-dependente implică un fel de relativism cultural, deşi acest ultim aspect este unul care are nevoie de o interpretare atentă.

Criticii manierei în care Heidegger dezvoltă noțiunea de faptul-de-a-fi-laolaltă s-au concentrat deseori, deși în moduri diferite, asupra ideii că Heidegger fie ignoră, fie concepe greșit caracterul fundamental al existenței noastre sociale prin neglijarea înrădăcinării acesteia în interacţiunea interpersonală directă (Löwith 1928, Binswanger 1943, 1964). Din această perspectivă, descoperirea mediată ustensilic a celorlați pe care Heidegger o descrie uneori este, în cel mai bun caz, un proces secundar care dezvăluie alți oameni numai în măsura în care aceștia sunt relevanți pentru proiectele practice ale Dasein-ului. În plus, Olafson (1987) susține că deși perspectiva lui Heidegger implică în mod clar ideea descoperirii semnificației ustensilice împărtășite social (care atunci susține prezumtiv descoperirea altor Dasein-uri alături de ustensile), această perspectivă eșuează în a explica de ce trebuie să fie așa. Procesele contactului interpersonal direct (de exemplu, învățarea folosirii ustensilelor de la ceilalți) ar putea umple în mod plauzibil acest gol. Mișcarea evidentă făcută de Heidegger aici este de a pretinde că procesele pe care criticii săi le găsesc absente din perspectiva sa, deși adevărate, nu sunt structurile transcendentale apriorice ale Dasein-ului. Mai degrabă, acestea sunt factori psihologici care permit (într-un mod strict cauzal) ființelor umane să realizeze fenomenul faptul-de-a-fi-laolaltă (a se vedea răspunsul lui Heidegger adresat psihologului existențialist Binswanger în cadrul seminariilor Zollikon, și Dreyfus 1990, capitolul 8, pentru un răspuns lui Olafson). Cu toate acestea, ne putem întreba dacă este plauzibil să retrogradăm procesele sociale respective la statutul de “doar” factori permisivi (Pöggeler, 1989). Dacă nu, atunci noțiunea lui Heidegger de faptul-de-a-fi-laolaltă este, în cel mai bun caz, o perspectivă incompletă asupra Ființei noastre sociale.

Bibliografie:

1. Brandom, R. (1983). Heidegger’s Categories in „Being and Time”. The Monist, Vol. 66, No. 3, July 1983, 387-409.
2. Crowell, S. Galt. (2001). Husserl, Heidegger, and the Space of Meaning: Paths Toward Transcendental Phenomenology. Evanston: Northwestern University Press.
3. Crowell, S. Galt., & Malpas, J. (Eds.). (2007). Transcendental Heidegger. Stanford: Stanford University Press.
4. Dreyfus, H. (1990). Being-in-the-World: A Commentary on Heidegger’s Being and Time, Division I. Cambridge: MIT Press.
5. Gelven, M. (1989). A Commentary on Heidegger’s Being and Time. De Kalb: Northern llinois University Press.
6. Haugeland, J. (2007). Letting Be. În Crowell şi Malpas (Eds.), Transcendental Heidegger. Stanford: Stanford University Press, 93-103.
7. Haugeland, J. (2005). Reading Brandom Reading Heidegger. European Journal of Philosophy, 13(3), 421-428.
8. Heidegger, M. (2003). Ființă și timp. București: Editura Humanitas.
9. Kisiel, T., & van Buren, J. (Eds.). (1994). Reading Heidegger from the Start: Essays in His Earliest Thought. Albany: State University of New York Press.
10. Malpas, J. (2006). Heidegger’s Topology. Cambridge, Mass.: MIT Press.
11. Mulhall, S. (2005). Routledge Philosophy Guidebook to Heidegger and “Being and Time”. London: Routledge.
12. Olafson, F. (1987). Heidegger and the philosophy of mind. New Haven: Yale University Press.
13. Overgaard, S. (2002). Heidegger’s Concept of Truth Revisited. Nordic Journal of Philosophy, 3(2), 73–90.
14. Pöggeler, O. (1989). Martin Heidegger’s Path of Thinking. New York: Prometheus Books.
15. Polt, R. (1999). Heidegger: an Introduction. London: Routledge.
16. Sheehan, T. (1975). Heidegger, Aristotle and Phenomenology. Philosophy Today, XIX, 87–94.
17. Sheehan, T. (2001). A Paradigm Shift in Heidegger Research. Continental Philosophy Review, 32(2), 1–20.
18. Sheehan, T. (2010). The Turn. În B. W. Davis (ed.), Martin Heidegger: Key Concepts. Durham: Acumen, 82–101.
19. Vallega-Neu, D. (2003). Heidegger’s Contributions to Philosophy: an Introduction. Bloomington: Indiana University Press.
20. van Buren, J. (1994). The Young Heidegger: Rumor of the Hidden King. Bloomington: Indiana University Press.