Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: coruptie

Societatea umană a evoluat pentru a fi coruptă?

* Articol publicat la data de 27 decembrie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Corupția este la fel de veche precum istoria omenirii. Încă de când oamenii s-au organizat în grupuri conduse de lideri puternici, acești lideri au abuzat uneori de puterea lor. Sunt însă unele voci care afirmă că tocmai corupția ar putea fi cea care ține societățile unite.

Aceasta este noua teorie avansată de către biologii evoluționiști Francisco Ubeda și Edgar Duenez. Cei doi au utilizat teoria jocului pentru a descifra motivul pentru care oamenii cooperează spre a forma o societate, cu toate că persoanele aflate la conducere sunt corupte. Modelul obținut de aceștia presupune că membrii guvernului și cei care se ocupă de aplicarea legilor – cu alte cuvinte, indivizii responsabili pentru pedepsirea celor care nu cooperează – pot manifesta o oarecare doză de ne-cooperare, sub forma corupției și că pot scăpa de pedeapsă atunci când sunt prinși că sunt corupți.

Descoperirile acestora sunt foarte semnificative – majoritatea oamenilor vor continua să coopereze pentru a-și menține societățile compacte, parțial, deoarece nu doresc să fie pedepsiți de către cei care aplică legea. Oamenii vor tolera o oarecare doză de corupție din partea liderilor lor și a celor care aplică legea, atâta vreme cât aceasta nu depășește anumite limite. Peste un anumit nivel de corupție, oamenii încetează să mai vadă vreun sens pentru cooperare și societățile încep să se dezintegreze.

Ceea ce este interesant, este faptul că societatea funcționează datorită corupției, nu în absența acestui fenomen. Asta se întâmplă pentru că persoanele care aplică legea au nevoie deseori de un stimulent în plus, pentru a-și dedica timpul menținerii societății compacte, iar acesta îmbracă forma unei ușoare ne-cooperări. Ubeda explică acest fenomen:

Cei care aplică legea beneficiază deseori de privilegii care le permit să evite rigorile legii, atunci când aceștia o încalcă. Aplicarea legii rezultă din faptul că majoritatea societății respectă legea. Astfel, cei care aplică legea se bucură de beneficiile unei societăți oneste și sunt recompensați pentru faptul că aplică legea, prin faptul că li se permite să o ocolească.”

Nu doar oamenii se comportă astfel. Insectele sociale prezintă, de asemenea, dovezi ale corupției și abuzului celor desemnați să oblige restul insectelor să respecte regulile grupului. Este posibil ca un anumit nivel de toleranță să fie conținut în însăși genele noastre și ale altor specii prin evoluție, deoarece o societate care pretinde onestitate deplină de la cei aflați la putere nu ar dura foarte mult.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că venalitatea reprezintă un lucru bun. Dar înseamnă că, o anumită cantitate de corupție este necesară, pentru ca societatea umană să funcționeze. Asta constituie una dintre problemele psihologiei evoluționiste – adevărurile simple, care țin societățile laolaltă, nu sunt întotdeauna plăcute de aflat.

Teoria, cu toate că explică, într-un fel, fenomenul de corupție la nivelul conducătorilor omenirii, nu analizează și motivele mai profunde pentru care aceștia abuzează de puterea lor. Cei aflați la putere și care nu „cooperează” în cadrul societății, sunt de fapt anomalii ale acesteia. Lipsa lor de cooperare, izvorâtă din caracterul rapace și lipsit de sentimente, rezultă din psihopatia acestora. Cauza neparticipării „cooperanților” la conducerea societății este tocmai normalitatea lor. Oamenii sănătoși nu-și doresc puterea, preferă să se „amestece” în societate. Așa se face că, întotdeauna, psihopații ajung să conducă societățile.

Clasa conducătoare globală: miliardarii

* Articol publicat în trei părți, la datele de 29 iunie, 3 iulie și 7 iulie, pe Vox Clamantis in Deserto.

Numărul miliardarilor a crescut de la 793 în 2006 la 946 în 2007 și la 1011 în 2010 (în scădere, totuși, de la 1125 în 2008), cele mai spectaculoase evoluții având loc în China și India. În China, care are cel mai mare număr de miliardari din Asia, depășind India, se înregistrează 64 de miliardari, față de doar 20 în 2007, cu o avere cumulată de $133,2 miliarde, față de $29,4 miliarde în 2007. Dacă îi adăugăm și pe cei 25 de miliardari din Hong Kong, cu o avere totală de $115,6 miliarde, avem imaginea unei țări în plină expansiune la acest capitol. Pentru a încerca prevenirea unei revolte, într-o țară în care există inechități monstruoase, autoritățile chineze au crescut sumele alocate zonelor rurale. În India, care a înregistrat și ea o creștere a numărului de miliardari (49, față de 36 în 2007), clasa conducătoare deține o avere cumulată de $222,1 miliarde, față de numai $191 miliarde în 2007. Nu demult, prim-ministrul indian, Manmohan Singh, declara că amenințarea cea mai mare la adresa securității țării o constituie trupele de guerilă maoiste și mișcările de protest din zonele cele mai sărace ale Indiei.
România este prezentă în topul Forbes cu trei miliardari. Primul este Dinu Patriciu (locul 437 la general), cu o avere de $2,2 miliarde, urmat de Ioan Niculae cu $1,1 miliarde (locul 880) și de Ion Tiriac, cu $1,0 miliarde (locul 937-1011). Averile acestora au fost constituite, în general, după modelul rus.

Averea totală a clasei conducătoare globale s-a menținut la peste $3,5 trilioane, fiind practic la același nivel din 2007. Altfel spus, 0,00000001% din omenire, deține mai mult decât 3 miliarde de oameni. Mai mult de jumătate dintre actualii miliardari provin din doar trei țări: SUA (403, față de 415 în 2007), Germania (53, față de 55 în 2007) și Rusia (62, față de 53 în 2007).

Printre cele mai noi, tinere și expansioniste grupuri de miliardari, oligarhia rusă se remarcă prin începuturile sale rapace. Mai mult de două treimi dintre actualii miliardari ruși au început să-și adune averile în jurul vârstei de 25 de ani. În timpul infamei decade a anilor ’90, sub conducerea autoritară a lui Boris Elțîn și a consilierilor săi economici, Anatoly Chubais și Yegor Gaidar, întreaga economie rusă a fost scoasă la vânzare pentru un ‘preț politic‘, care era mult sub valoarea reală. Fără excepții, transferurile de proprietate au fost realizate prin tactici gangsterești și asasinate, furturi uriașe, acapararea resurselor statului și manipulări ilegale ale acțiunilor. Viitorii miliardari au deposedat statul rus de fabrici, companii de transport, companii din domeniile cărbunelui, gazelor, petrolului, oțelului și din alte domenii valorând peste un trilion de dolari.

Contrar opiniei presei europene și americane, foarte puțini foști lideri comuniști se găsesc printre actualii miliardari ruși. În al doilea rând, contrar opiniei teoreticienilor capitaliști cu privire la ‘ineficiența comunismului‘, fosta Uniune Sovietică a construit mine, fabrici și intreprinderi energetice foarte profitabile și competitive, înainte ca acestea să ajungă pe mâinile oligarhilor. Acest lucru este evident, datorită averilor imense acumulate în mai puțin de un deceniu de acești afaceriști-gangsteri.

Practic, toate sursele de avere inițiale ale miliardarilor nu au avut nimic de-a face cu construirea, dezvoltarea sau plănuirea de noi afaceri eficiente. Bogăția nu a fost transferată înalților comisari ai Partidului Comunist, ci a fost confiscată de mafii private înarmate conduse de proaspeți absolvenți de facultate, care au valorificat rapid corupția, intimidând sau asasinând înalți oficiali ai statului și beneficiind de sfaturile pentru o ‘piață liberă‘ oferite lui Boris Elțîn de consultanții săi pro-occidentali.

Revista Forbes alcătuiește o lista anuală a celor mai bogați indivizi și familii din lume. Ceea ce este amuzant cu privire la notele biografice oferite de Forbes în ceea ce-i privește pe oligarhii ruși este referirea constantă la sursa averii acestora, ca fiind realizată prin propriile mijloace („self-made„), ca și cum furtul proprietății create și apărate timp de 70 de ani cu sângele și sudoarea poporului rus ar fi fost rezultatul calităților antreprenoriale a acestor infractori. Toți cei opt miliardari ruși de top au început prin a-și jefui rivalii, înființând ‘bănci de carton‘ și preluând producția de aluminiu, petrol, gaze naturale, nichel și oțel, precum și exportul de bauxită, fier și alte minerale. Fiecare sector al economiei comuniste a fost jefuit de noii miliardari: construcțiile, telecomunicațiile, industria chimică, agricultura, media, producția de vodka, automobile, avioane sau alimente.

Cu rare excepții, după privatizările lui Elțîn toți oligarhii au ajuns în top sau în apropierea acestuia, efectiv omorând-și competiția sau oponenții din interiorul fostei nomenclaturi sovietice.

Măsurile politice cheie, care au facilitat jaful inițial și preluările viitorilor miliardari, au fost privatizările în serie și rapide ale aproape tuturor întreprinderilor publice de către echipa Gaidar/Chubais. Această ‘terapie de șoc‘ a fost încurajată de o echipă de consilieri economici absolvenți de Harvard și de către Statele Unite, cu scopul de a face transformările capitaliste ireversibile. Privatizările au dus la lupte ale gangsterilor capitaliști și la dezmembrarea economiei Rusiei. Ca rezultat, a avut loc o scădere cu 80% a nivelului de trai, o devalorizare a rublei și o vânzare la preț redus a resurselor strategice de petrol și gaze naturale către o nouă clasă de prădători și către corporații multinaționale europene și americane. Peste 100 de miliarde de dolari pe an au fost spălați de mafia oligarhilor, în principal prin bănci din New York, Londra, Elveția și Israel. Banii au fost ulterior reciclați prin cumpărarea de proprietăți în SUA, Anglia, Spania sau Franța sau prin investiții în cluburi britanice de fotbal, bănci din Israel sau societăți mixte miniere.

În administrația lui Vladimir Putin, gangsterii-oligarhi au devenit din multi-milionari miliardari. De la niște tineri hoți și contrabandiști locali, aceștia au devenit parteneri ‘respectabili‘ ai corporațiilor americane și europene. Noii miliardari ruși au apărut pe scena financiară mondială.

Totuși, așa cum sublinia recent președintele Putin, noii miliardari nu au reușit să creeze întreprinderi competitive, în pofida condițiilor optime. În afară de exporturile de materii prime, beneficiind de prețurile internaționale ridicate, puține companii deținute de oligarhii ruși acționează pe piețele externe, deoarece puține pot concura pe acestea. Motivul este acela că oligarhii și-au ‘diversificat‘ afacerile prin implicarea în speculațiile cu acțiuni (Suleiman Kerimov $5,5 miliarde în 2010 – în scădere față de $14,4 miliarde în 2007), (Mihail Prohorov $13,4 miliarde), bănci (Mihail Fridman $12,7 miliarde) și achiziții de mine și fabrici de procesare a minereurilor. Cel mai bogat rus în 2010 este Vladimir Lisin cu $15,8 miliarde, făcute din afacerile cu oțel și aluminiu.

Media occidentală s-a concentrat pe căderea oligarhilor din era Elțîn și ascensiunea miliardarilor în era Putin. În realitate, dovezile biografice demonstrează că nu există o ruptură între miliardarii din era Elțîn și consolidarea și expansiunea acestora sub conducerea lui Putin. Declinul privind ordinea mutuală și schimbarea către o competiție regularizată de stat sunt rezultatul atât al consolidării marilor averi cât și a noilor reguli ale jocului impuse de Putin. În secolul al XIX-lea, Honoré de Balzac, observând ascensiunea noilor burghezi din Franța, sublinia originile lor dubioase: „În spatele fiecărei mari averi se află o crimă.” Escrocheriile burgheziei franceze din secolul al XIX-lea pălesc, însă, prin comparație cu jaful organizat și crimele care au creat miliardarii secolului XXI din Rusia.

America Latină

Dacă sângele și armele au fost instrumentele ascensiunii oligarhiei ruse, în alte regiuni ale pieței globale, consensul FMI-Banca Mondială, orchestrat de Washington, a fost forța motrice din spatele parvenirii miliardarilor din America Latină. Cele două țări cu cea mai mare concentrare de avere și cei mai mulți miliardari din America Latina sunt Mexic și Brazilia (79%), care sunt țările ce au privatizat cele mai profitabile și eficiente monopoluri publice. Din cele $216,6 miliarde deținute de cei 34 de miliardari din America Latină, $180,6 miliarde sunt deținute de cei 27 de miliardari brazilieni și mexicani. Averea celor 34 de familii și indivizi o depășește pe cea deținută de aproximativ 250 de milioane de latino-americani; 0,000001% din populație deține mai mult decât 50%. În Mexic, venitul a 0,000001% din populație depășește veniturile combinate a 40 de milioane de mexicani. Expansiunea miliardarilor din America Latină coincide cu scăderea salariilor minime, a cheltuielilor publice cu serviciile sociale, a creșterii represiunii statului prin înăsprirea legislației muncii împotriva angajaților și a slăbirii sindicatelor și a organizațiilor fermierilor. Implementarea unui sistem regresiv de taxe a împovărat muncitorii și țăranii, iar scutirile de taxe și subvențiile pentru exportatorii de produse agro-minerale au contribuit la fabricarea miliardarilor. Rezultatul a fost o scădere a mobilității angajaților din sectorul public și privat, deplasarea forței de muncă urbane către sectorul muncii la negru, falimentul micilor fermieri și în general al zonelor rurale și migrația din aceste zone către periferiile mizerabile urbane.

Cauza principală a sărăciei în America Latină este într-o strânsă legătură cu condițiile care au facilitat apariția miliardarilor. În cazul Mexicului, privatizarea sectorului telecomunicațiilor la preț redus, a avut drept rezultat creșterea de patru ori a averii lui Carlos Slim Helú, cel mai bogat om din lume în 2010, cu o avere de $53,5 miliarde. Alți doi miliardari mexicani, Alfredo Harp Helú și Roberto Hernandez Ramirez au beneficiat de privatizarea băncilor, vânzând apoi Banamex către Citicorp.

Privatizările, deregulările financiare și denaționalizarea au fost principiile de bază ale politicilor economice ale Statelor Unite implementate în America Latină prin intermediul FMI și Băncii Mondiale. Aceste principii au dictat condițiile fundamentale ale acordării împrumuturilor sau ale renegocierii datoriilor în America Latină.

Brazilia are cel mai marte număr de miliardari dintre toate țările din America Latină (18), cu o avere totală de $46,2 miliarde, adică mai mult decât 80 de milioane de brazilieni din zonele urbane și rurale sărace. Aproximativ 40% dintre miliardarii brazilieni au început având deja averi mari și le-au sporit apoi prin intermediul achizițiilor și fuziunilor. Așa-zișii miliardari realizați prin propriile puteri (‘self-made’) au beneficiat de privatizările din domeniile financiare (familia Safra cu $2,3 miliarde, în scădere față de $8,9 miliarde în 2008) și cele din metalurgie.

Europa
Europa – excluzând Rusia și Turcia – are 179 de miliardari în topul Forbes, dintre care 53 sunt din Germania și 29 din Marea Britanie. Dintre țările fostului lagăr socialist, doar România (3), Polonia (4) și Ucraina (5) sunt prezente în topul Forbes. Țări occidentale puternic dezvoltate, precum Danemarca sau Finlanda, nu au niciun miliardar în 2010. Cel mai bogat european este francezul Bernard Arnault, cu o avere de $27,5 miliarde, creatorul și președintele companiei LVMH (Moët Hennessy • Louis Vuitton). Acesta este urmat de spaniolul Amancio Ortega cu $25 miliarde și germanul Karl Albrecht cu $23,5 miliarde.
Turcia are 28 de miliardari, un număr mare pentru o țară cu atât de mulți săraci; lucru însă obișnuit în țările cu o democrație relativă. Cu cât mai multă populație trăiește sub pragul sărăciei, iar autoritățile sunt mai corupte, cu atât mai mulți miliardari vor înflori în acea țară. Cel mai bogat turc este Hüsnü Özyeğin, cu o avere de $3,0 miliarde.

Statele Unite
Țara tuturor oportunităților, the land of the free, are cei mai mulți miliardari de pe planetă și în 2010. Se pare că acolo există, în continuare, cele mai bune condiții pentru acumularea de bogății fără măsură. Totuși, în ritmul în care se dezvoltă miliardarii chinezi, este posibil, ca în aproximativ 30 de ani, Statele Unite să piardă această supremație. Sunt 403 miliardari în America, iar primul dintre aceștia este, în continuare, William Gates III cu $53 miliarde. Numărul acestora se află, însă, în scădere față de anul 2008, când se înregistrau 415 miliardari.

Cum să devii miliardar

Cunoștințele, competențele tehnice și antreprenoriale și cunoașterea mecanismelor piețelor de capital au jucat un rol aproape inexistent în evoluția miliardarilor din China, Rusia sau America Latină, mult mai importante fiind legăturile dintre politic și economic în fiecare etapă de acumulare a averii.

În cele mai multe cazuri au existat trei etape:

1. În timpul etapei inițiale „dirijată” de dezvoltare, actualii miliardari au organizat activități de „lobby” și au mituit oficialii pentru contracte guvernamentale, excepții de la plata taxelor, subvenții și protecție față de competitorii străini. Pomenile statului au fost capetele de pod sau punctul de decolare pentru statutul de miliardar în timpul fazei subsecvente neo-liberale.

2. Perioada neo-liberală a furnizat ce mai bună oportunitate pentru obținerea de active ale statului la prețuri mult sub valoarea lor reală. Privatizările, deși, descrise ca ‘tranzacții de piață‘, au fost de fapt vânzări politice în mai multe sensuri: referitor la preț, la selectarea cumpărătorilor, la mita oferită vânzătorilor și la promovarea unei agende ideologice. Acumularea averilor a rezultat din vânzarea băncilor, companiilor din domeniile resurselor energetice și minerale, telecomunicațiilor și transporturilor și din asumarea de către stat a datoriilor private. Aceasta a reprezentat faza de avânt de la statutul de milionar către cel de miliardar. Acest lucru s-a întâmplat în America Latină și în Europa de Est, mai ales în Rusia, cu ajutorul corupției.

3. În timpul celei de-a treia faze (cea actuală) miliardarii și-au consolidat și și-au extins imperiile prin intermediul fuziunilor, achizițiilor, a altor privatizări și a extinderii către piețele externe. Monopolurile private asupra telefoniei mobile, telecomunicații și a altor utilități ‘publice‘ au adăugat miliarde la concentrările inițiale. Unii milionari au devenit miliardari prin vânzarea întreprinderilor profitabile recent achiziționate către capitalul străin.

Atât în America Latină cât și în Rusia, miliardarii au pus mâna pe cele mai profitabile bunuri ale statului sub egida regimurilor neo-liberale (regimurile Salinas-Zedillo în Mexic, Collor-Cardoso în Brazilia, Elțîn în Rusia) și și-au consolidat și extins imperiile sub conducerea unor regimuri așa-zis ‘reformiste‘ (Putin în Rusia, Lula în Brazilia și Fox în Mexic). În restul Americii Latine (Chile, Columbia și Argentina) miliardarii au rezultat datorită acțiunilor regimurilor dictatoriale și a loviturilor de stat, care au distrus mișcările socio-politice și au demarat procesul de privatizare. Acest proces a fost promovat și mai intens de către regimurile subsecvente de dreapta și de ‘centru-dreapta‘.

Ceea ce s-a demonstrat în mod repetat atât în Rusia cât și în America Latină este ca un factor cheie în propășirea miliardarilor au fost privatizările masive și denaționalizările subsecvente ale întreprinderilor publice profitabile.
Dacă adăugăm la concentrarea în mâinile unei elite a $216,6 miliarde, cele $990 miliarde luate ca împrumut de la băncile străine și cele $1.000 miliarde (un trilion) obținute prin profituri, subvenții și spălări de bani din ultima decadă și jumătate, avem un cadru adecvat pentru înțelegerea motivului pentru care America Latină continuă să aibă 2/3 din populație trăind în condiții improprii.

Toate acestea au fost posibile cu sprijinul masiv al Statelor Unite, care prin FMI și Banca Mondială au coordonat privatizările din America Latină și Europa de Est. Instrucțiunile primite au fost clare: privatizați, deregulați și denaționalizați înainte de negocierea vreunui împrumut.

Au fost corporațiile multinaționale și băncile din Statele Unite și Europa Occidentală cele care au cumpărat ori s-au asociat cu miliardarii în devenire din America Latină și Europa de Est și care au profitat de împrumuturile contractate de regimurile corupte din aceste țări. Miliardarii din aceste țări sărace sunt un produs al politicilor americane anticomuniste și a furtului grandios al întreprinderilor publice.

Aceste țări sunt mai degrabă cleptocrații decât ‘economii în dezvoltare‘, având în vedere că nu ‘piața liberă‘ ci puterea politică a fost cea care a dictat politicile economice.
Țările care au produs miliardari pe bandă rulantă într-un timp foarte scurt sunt dominate de sărăcie și niveluri de trai sub limita decenței. Apariția miliardarilor a dus la distrugerea societății civile, la slăbirea solidarității sociale și a legislației din domeniul protecției sociale, a sistemului public de pensii, a sănătății publice și a educației.
Perioada celui mai mare declin a standardelor de viață în America Latină și Rusia coincide cu dezmembrarea economiilor acestora. Între 1980-2004, America Latină, mai precis Brazilia, Argentina și Mexic, au stagnat la 0% până la 1% creștere economică. Rusia a înregistrat o scădere de 50% a PIB-ului între 1990-1996, iar nivelul de trai a scăzut cu 80% pentru toată lumea, cu excepția prădătorilor și a anturajului gangsteresc a acestora.

Recenta creștere (2003-2007) a fost legată mai mult de creșterea extraordinară a prețurilor internaționale (la energie, metale și produse agricole) decât cu vreo dezvoltare pozitivă a economiilor dominate de miliardari. Creșterea numărului de miliardari nu este un semn al prosperității generale rezultată din ‘piața liberă‘, așa cum pretind analiștii economici occidentali; de fapt este produsul preluării ilicite a resurselor publice profitabile.

Ostilitatea miliardarilor și a Casei Albe față de președintele venezuelan Hugo Chavez este datorată acțiunilor acestuia de inversare a politicilor care au creat miliardarii și sărăcia în masă: Chavez renaționalizează resursele energetice, utilitățile publice și expropriază unele moșii imense. Chavez nu contestă numai hegemonia Statelor Unite în America Latină, ci întreg edificiul creat de FMI-Banca Mondială care a construit imperiile economice ale miliardarilor în America Latină, Rusia, China și altundeva.

* Informațiile statistice provin de la forbes.com, worldbank.org și imf.org

Gardianul corupt al Chinei

* Articol publicat în doua părți, la datele de 20 iunie și 24 iunie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Recent, la Hong Kong a fost publicată o carte rară, intitulată Black Box, care dezvăluie o imagine a Chinei diferită de cea oficială. O țară coruptă și al cărei gardian anti-corupție, CCCD, este tocmai vârful corupției.
Rolul CCCD este acela de a rezolva problema corupției. Dar, acum, însăși CCCD a devenit un focar de corupție,” scrie în prefața cărții despre CCCD. Aceasta dezvăluie că CCCD operează fără a fi supravegheată, deține un buget nelimitat, nu răspunde nimănui și este folosită de liderii politici ca o armă pentru a-și ataca oponenții, precum și dizidenții politici.

Pe 12 ianuarie 2009, un grup de bărbați a intrat în sediul Ministerului Securității Publice din Beijing și s-au îndreptat către biroul lui Zheng Xiaodong, ministru adjunct (un fel de secretar de stat de pe la noi) și al zecelea în ierarhia poliției naționale. L-au arestat și l-au escortat, printre colegii săi șocați, către o dubă ce aștepta afară.
Aceștia erau oficiali ai Comisiei Centrale de Cercetare Disciplinară (CCCD) a Partidului Comunist, cel mai puternic organ de cercetare al Chinei, însărcinat cu stârpirea corupției și delictelor în rândurile celor 76 de milioane de membri ai partidului. Deține mai multă putere decât poliția sau sistemul judiciar.

CCCD este o organizație secretă, aflată deasupra legii și poliției, efectuând investigații potrivit propriilor sale reguli. Nu are un website public și nu răspunde în fața vreunei instituții publice. Este o componentă esențială a partidului comunist și a rămânerii acestuia la putere.

În țările conduse de lege, autoritățile judiciare trebuie să opereze în conformitate cu legea. Dacă trebuie folosite metode speciale în circumstanțe speciale, chiar și atunci autoritățile trebuie să urmeze procedurile corecte și să existe un control strict al scopurilor și acțiunilor acestora.”

Cartea, a cărei autori nu-și dezvăluie identitatea, cere abolirea uneia dintre metodele cele mai folosite de CCCD – shuang gui (regula dublă), conforma căreia suspecții pot fi reținuți pentru interogatoriu, într-un amplasament secret, pe termen nelimitat. Autorii numesc asta detenție extra-legală, și acuză CCCD că folosește această metodă atunci când nu deține suficiente dovezi împotriva suspecților și are nevoie de o mărturisire.

De obicei, suspectului nebănuitor i se spune să se prezinte la un hotel sau o pensiune, pentru o întâlnire și atunci când ajunge este arestat. Ofițerii CCCD îl sechestrează, lipsindu-l de orice contact cu lumea exterioară. Familia și prietenii săi nu știu unde se află; acesta putând fi reținut chiar și pentru mai multe luni de zile.
Mulți nu rezistă sub presiune. În conformitate cu media chineză, mai mult de 100 de persoane aflate sub shuang gui s-au sinucis anul trecut.

Partidul Comunist a înființat un comitet intern anti-corupție încă din 1927, la doar șase ani de la fondarea sa. După 1949, acesta a devenit CCCD. Inactiv pe perioada revoluției culturale, a fost reconstituit în 1978. Așa cum se cuvine pentru un post atât de sensibil, liderii acestuia au fost printre cei mai puternici oameni din China – Chen Yun, Qiao Shi, Wei Jianxing, Wu Guanzheng și, din 2007, He Guoqiang.
Arestarea lui Zheng Xiaodong este un bun exemplu al puterii sale. Născut în Shantou, Zheng s-a remarcat printr-o activitate prolifică în domeniul său, pe când era la Guangdong, inclusiv arestarea lui Cheung Tze-keung, a cărui bandă îl răpise pe Victor Li, fiul lui Li Ka-shing. Cheung Tze-keung era unul dintre cei mai faimoși gangsteri din Hong Kong în anii ’90, deținând numeroase mașini de lux, inclusiv un Lamborghini galben.
Ca recompensă pentru succesele sale, Zheng a fost promovat la Beijing, unde a devenit șeful biroului pentru infracțiuni economice, iar în aprilie 2005, ministru adjunct și membru al comitetului ministerial al Partidului Comunist.
Dar, după arestarea președintelui companiei Gome, Huang Guangyu, în noiembrie 2008, poliția a descoperit că Zheng a primit bani de la Huang și avea relații apropiate cu membrii mafiei. Cazul era prea delicat pentru poliție, așa că aceștia l-au pasat CCCD. În perioada interogatoriilor din ultimele 12 luni, Zheng a încercat să se sinucidă.

Black Box afirmă că oficialii CCCD au putere absolută, care, în cuvintele Lordului Acton, corupe absolut. Cartea oferă exemplele a doi lideri locali ai CCCD.

Unul era Zeng Jinchun, liderul CCCD din Chenzhou, provincia Hunan, care, împreună cu soția și copiii săi, au luat mite însumând 31,5 milioane yuani (4,6 mil.$) între 1997 și 2006. Acesta mai avea și 28,77 milioane yuani (4,2 mil.$) pe care-i nu-i putea justifica. O mare parte a averii sale fusese obținută din plăți venite din partea contractorilor din domeniile construcțiilor și mineritului, de care era responsabil.
În schimbul banilor primiți de la proprietarii minelor, acesta îi proteja prin utilizarea forțelor de securitate pentru reprimarea fermierilor care protestau împotriva metodelor de minerit și folosind shuang gui pentru arestarea persoanelor care i se opuneau, inclusiv proprietarul unei companii private care a refuzat să-i plătească 400.000 de yuani (59.000 $) pentru „protecție.”
Un comandant de poliție, care a încercat să i se opună, a fost forțat să părăsească Chenzhou, temându-se pentru viața sa. În cele din urmă, după ani de plângeri din partea localnicilor, Zeng Jinchun a fost arestat. În august 2009, un tribunal din Changsha l-a condamnat la moarte.

Împreună cu acesta a fost condamnat și Li Dalun, liderul partidului Chenzhou între februarie 1999 și mai 2006, care a luat 13,74 milioane de yuani (2 mil.$) ca mită și avea 22 de milioane de yuani (3,2 mil.$) venituri ce nu le putea justifica. Acesta a primit pedeapsa cu moartea, comutată ulterior în închisoare pe viață. În calitate de lider anti-corupție din Chenzhou, Zeng ar fi trebuit să-l aresteze pe Li; în schimb acesta a cooperat cu Li pentru obținerea unei averi. În total, 158 de oficiali și afaceriști din Chenzhou au fot implicați în infracțiuni și corupție.

Al doilea exemplu a fost Wang Huayuan, șeful CCCD din provinciile Guangdong și Zhejiang, din mai 1998 până în aprilie 2009, când a fost preluat de ofițeri ai CCCD pentru interogatoriu.
Aceștia au descoperit că, la fel ca Zeng, Wang a abuzat de puterea sa pentru a acumula sume mari de bani, provenind din mite și cadouri. Acesta efectua călătorii dese în afara țării pentru a juca la cazino. A fost concediat din postul său, exclus din partid și așteaptă procesul. Cu alte cuvinte, a comis tocmai infracțiunile pe care era responsabil să le stopeze.

Într-un discurs public, Wang descria fărădelegile de care el însuși s-a făcut vinovat.”Mai mult de jumătate dintre oficialii corupți au amante; acest lucru nu trebuie permis,” spunea acesta. „Astfel de oficiali încep prin a-și pierde încrederea politică, apoi comit infracțiuni economice și au probleme în viața privată. Dacă publicul descoperă corupția, trebuie s-o raporteze prin scrisori, telefon sau e-mail. Există un număr de telefon național la care se poate suna. Transparența este cea mai bună metodă de luptă împotriva corupției.”
Într-un discurs ținut în august 2008, acesta vorbea despre abuzurile sistemului shuang gui și le recomanda investigatorilor să se poarte corect și să nu abuzeze de puterea lor.

Black Box afirmă că plângerile publicului privind oficialii corupți au fost unul dintre factorii luați în considerare de conducerea CCCD atunci când au luat decizia de a lansa o investigație. Alți factori sunt soliditatea dovezilor, a posibilității de aflare de dovezi noi, a rolului suspectului în guvern și, mai important, a puterii sale politice. Decizia este una politică, la fel de mult precum este și una legală.
În cazul lui Wang Huayuan, CCCD din Beijing a intenționat să-l ridice pentru un interogatoriu încă din 2006, dar a hotărât împotriva acestui fapt, deoarece înalții oficiali credeau că acest lucru va afecta serios imaginea publică a instituției, dacă un astfel de membru important va fi reținut. Wang a fost secretar al partidului în cadrul CCCD în două dintre cele mai importante provincii chineze, Guangdong și Zhejiang, participând la întrunirile naționale ale organizației ca membru în comitetul de conducere.

Cartea susține că CCCD nu se poate atinge de membrii conducerii naționale și de familiile acestora. „Acești prințișori nu trebuie să se teamă de închisoare. Își pot vedea de afaceri liniștiți. Dar, această protecție nu se extinde și la prințișorii provinciali sau de la nivel de oraș. Părinții pot ajunge la închisoare pentru crimele copiilor.”

În octombrie 2008, un tribunal din Nanjing l-a condamnat pe Jiang Renjie, vice-primarul din Suzhou, unul dintre cele mai bogate orașe ale Chinei, la moarte, pentru o mită totală de 100 de milioane de yuani (14,6 mil.$), primită de la cinci companii imobiliare între 2001 și 2004.
Black Box, însă, insistă că adevărata crimă a lui Jiang a fost aceea de a-și folosi puterea pentru a măslui licitațiile municipalității în favoarea unei firme patronate de fiul său. Ca rezultat, compania acestuia a obținut o cotă de 40% dintr-o piață de 800 de milioane de yuani (117 mil. $) pe an. Black Box afirmă că nemulțumirile opiniei publice privind corupția au fost motivul principal al protestelor din iulie 2009 din Xinjiang, atât ale etniei han cât și a uighurilor, împotriva guvernării lui Wang Lequan, liderul partidului în regiune din 1994. Oamenii din ambele comunități au cerut demiterea acestuia. A fost, în cele din urmă, demis în aprilie 2010.
Black Box spune că Xinjiang a fost un caz special în China, în sensul că legea CCCD nu s-a aplicat acolo. Atunci când a primit plângeri împotriva oficialilor din regiune, CCCD le-a trimis către Wang, să le rezolve acesta.

Acesta este împăratul din Xinjiang, aflat la putere de mai mult timp decât orice alt lider provincial sau regional. Controlează absolut tot. Multe proiecte de anvergura s-au dezvoltat în Xinjiang în ultimii ani, dintre care mai mult de jumătate au luat drumul companiilor din Shandong, înfuriindu-i atât pe uighurii cât și pe hanii care trăiesc acolo.” Wang este născut în Shandong.

Black Box susține că CCCD a primit scrisori de protest de la uighuri împotriva imobilelor de lux construite cu bani publici de către doi conducători uighuri de top. CCCD le-a trimis lui Wang, care a hotărât să nu ia nicio măsură. Wang le-a spus celor doi: „dacă mă urmați pe mine și partidul, nu aveți motive să vă temeți de opinia publică.” În timpul mandatului său, putini oficiali din Xinjiang au fost judecați pentru corupție.
Această autoritate și lipsă de supraveghere exterioară i-au conferit lui Wang o putere imensă și i-au făcut pe membrii puterii locali extrem de obedienți față de acesta.

CCCD

Din anul 1993, sediul CCCD se află în două clădiri cu zece etaje din districtul Ping An Li din Beijing, înconjurate de un zid înalt de patru metri. Complexul nu are niciun indicator care să arate despre ce instituție este vorba, dar soldați înarmați țin vizitatorii nedoriți afară.
Are 20 de departamente, dintre care opt sunt responsabile de efectuarea de investigații. Fiecare se ocupă de diferite sectoare ale guvernului sau economiei. De exemplu, unul este responsabil de ministerele economice și de marile companii de stat, precum monopolul tutunului și biroul de administrare a bunurilor statului și colectarea statisticilor, companiile energetice de stat, companiile din petrochimie și telecomunicații.

CCCD are propriul său comitet de partid care se întrunește pentru a hotărî dacă deschide sau nu o investigație. Dacă da, desemnează o echipă, care are la dispoziție trei luni pentru ancheta inițială. Fiecare director al celor opt departamente poate autoriza interceptări telefonice.
Black Box afirmă că, inițial, CCCD desfășura interceptările telefonice prin intermediul Ministerului Securității Publice. Dar, a descoperit că acest lucru ducea la prea multe scurgeri de informații, datorită legăturilor apropiate dintre politie și autoritățile municipale și regionale, cei aflați sub supraveghere fiind informați că CCCD se află pe urmele lor.
Asa că, a schimbat partenerul, lucrând acum la supraveghere și interceptare cu Ministerul Securității Statului, a cărui țintă principală sunt inamicii externi. Cooperarea lor a fost armonioasă, până acum.

În februarie 2007, un ofițer de rang înalt al CCCD spunea că, dintre cazurile instituției din anul anterior, 46,2% au provenit din informări ale opiniei publice.

În 2006 a fost deschisă o investigație împotriva liderului partidului din Shanghai, Cheng Liangyu. O astfel de investigație nu putea avea loc decât cu acordul celor mai influenți membri din guvernul central.
În septembrie 2006, Chen a fost concediat, iar în aprilie 2008 a primit o pedeapsă de 18 ani de închisoare pentru acceptarea unei mite de 340.000$ și abuz de putere. Mulți oameni din Shanghai consideră că acesta a fost o victimă a luptei politice, prin care președintele Hu Jintao dorea să scape de un protejat al predecesorului său Jiang Zemin și o persoană care reprezenta o amenințare directă pentru administrația sa.

Mulți oameni laudă CCCD pentru munca sa de arestare a oficialilor corupți,” spune Wang Guomin, un consultant legal din Hong Kong. „De fapt, CCCD este o formă de protecție pentru membrii partidului. Se ocupă mai întâi de investigații și apoi decide dacă să aducă sau nu cazul în atenția justiției. Poate salva membrii partidului de pedeapsa pe care o pot primi de la sistemul legal. Dacă ai un protector puternic, nu vei fi pedepsit.”
Acesta aduce exemplul lui Zhang Wenkang, ministrul sănătății în timpul epidemiei de SARS, care a fost concediat în aprilie 2003. La doar sase luni după aceasta, Zhang este numit vice-președinte al Fundației Song Qingling, iar în 2005, îi este oferit un post de conducere în Conferinţa Consultativă Politică Populară din China. Acesta a fost un asociat al președintelui Jiang Zemin, care l-a adus de la Shanghai.

Până la sfârșitul lunii iulie 2003, SARS a ucis 349 de oameni în China și 299 în Hong Kong. „Mulți chinezi cred că, având în vedere numărul morților, Zhang ar fi trebuit judecat și executat pentru neglijență criminală,” spune Wang. „Dar, Jiang l-a protejat. După ce a trecut furtuna, i-a oferit un post călduț, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.”

Ceea ce este clar este că guvernul nu va urma sfaturile din Black Box. Unul dintre motivele pentru care Partidul Comunist a rămas la putere timp de 50 de ani constă în puternica sa organizare internă, din care CCCD constituie o parte importantă. Va rămâne în continuare,” spune Wang.

* Sursa: Black Box & Asia Sentinel