De ce se oferă femeile cecene voluntar pentru misiuni sinucigașe? – II

* Articol publicat la data de 9 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Când națiunea s-a întors din exil, după moartea lui Stalin, a fost exclusă de la slujbele bune și traumatizați de experiența avută, cecenii au devenit cunoscuți ca gangsterii Uniunii Sovietice. Mafia cecenă a devenit renumită pentru brutalitatea și impenetrabilitatea sa.

Tinerii născuți în exil au încercat să restaureze cultura distrusă. Lucrând în Groznîi, unde până și vorbitul în cecenă era suficient pentru a fi arestat între 1960 și 1970, aceștia au pus în scenă piese de teatru și au scris poeme, despre războaiele din Caucaz, deportarea și viața zilnică.

Numele date copiilor reflectă atenția acordată istoriei. Un băiat, de exemplu, a fost născut în satul montan Vedeno în 1965. Tatăl său, Salman Basayev, l-a numit Shamil după liderul din secolul al XIX-lea. Acesta va reuși chiar să depășească faima predecesorului său pentru cruzimea sa.

Așadar, odată cu ivirea anilor ’90, și dezintegrarea Uniunii Sovietice, rușii și cecenii erau mai divizați ca niciodată. Mulțimi uriașe se adunau în centrul orașului Groznîi, pentru a discuta trecutul și viitorul națiunii și pentru a dansa zikr – ritualul circular al Sufi. Rușii, care constituiau încă o mare parte a populației din oraș, deveniseră confuzi și nesiguri.

“În 1981, rușii din Groznîi nici măcar nu răspundeau dacă îi salutai pe stradă. Acum, vin la mine și mă întreabă ce fac,” își aduce aminte un activist naționalist de acele vremuri.

În 1990, cecenii au organizat un congres național, la care un general de aviație numit Dzhokhar Dudayev a avut un discurs electrizant. Era o chemare la arme, un apel către ceceni să își refacă independența pierdută și a făcut senzație. Dudayev era un tip carismatic, comandase bombardiere nucleare. Era o vedetă.

Când, un an mai târziu, linia dură de la Moscova a încercat să doboare clasa reformistă, luând cu asalt Kremlinul, Dudayev a ieșit la rampă. În timp ce oficialii comuniști așteptau să vadă cine va câștiga, suporterii lui Dudayev au ieșit pe străzi, preluând Sovietul Suprem și aruncând un comunist rus pe fereastră. A fost singura victimă a acelei revoluții din Cecenia, dar cu toate acestea a fost una decisivă.

Pe 2 noiembrie 1991, Dudayev a declarat Cecenia independentă.

Conform legilor sovietice nu avea dreptul să facă asta. Numai republicile unionale – ca Ucraina, Georgia, Kazahstan sau Rusia – aveau dreptul la secesiune. Dar, cecenii au replicat că legile fuseseră scrise fără acceptul lor, că nu au fost niciodată întrebați dacă vor să se unească cu statul sovietic și că statul a încălcat în trecut legile împotriva lor.

Pentru câțiva ani a fost o coexistență neplăcută. Rusia avea alte motive de îngrijorare și îl putea ignora pe măscăriciul care conducea Cecenia. Dar, pe măsură ce economia s-a prăbușit, atât Dudayev cât și Boris Elțîn au început să simtă nevoia unui inamic extern. Retorica anti-rusă a lui Dudayev era imprudentă și non-productivă, dar Elțîn va fi mai direct. Pe 11 decembrie 1994, acesta a trimis tancurile, căutând în cuvintele unuia dintre ajutoarele sale “un război scurt, victorios.”

Pentru ruși, aceasta era o restaurarea a ordinii constituționale. Pentru ceceni, era o continuare a aceluiași război început în 1721. Națiunea s-a unit în spatele lui Dudayev, iar rușii au fost uluiți de rezistența feroce întâlnită.

Frustrați și mânioși, rușii au lansat o ploaie de obuze asupra orașului Groznîi. Un locuitor care a trăit ororile iernii lui 1994 și primăverii lui 1995 spunea că a numărat 47 de obuze căzând în oraș în doar un minut.

“Când guvernul din Cecenia a devenit cecen, și-a pierdut acea aură pe care orice guvern o are. Pentru un cecen a încetat să mai fie un guvern, fiind doar fiul sau fratele cuiva care ajunsese într-o poziție bună când moscoviții au plecat. Și, cu ce drept? De ce nu eu? Cu ce este mai bun tatăl lui decât al meu,” se întreba Sultan Yashurkayev.

Sălbăticia rușilor la cea vreme nu era la fel cu cea a cecenilor. Recruții capturați erau la început tratați bine, și erau dați înapoi mamelor care veneau să-i caute. Dar acea atmosferă nu a durat. În iunie 1995, un grup de ceceni conduși de Shamil Basayev a preluat un spital în orașul Budyonnovsk din nordul Ceceniei și a cerut încetarea focului.

Unul dintre locotenenții lui Basayev justifica ulterior operațiunea, care a dus la moartea a mai mult de 100 de ostatici, prin compararea cu atacul asupra satului său natal.

“Am analizat tacticile trupelor rusești pe teritoriul cecen și am concluzionat că doar diamantul poate tăia alt diamant. În consecință, am hotărât că singura cale de a opri războiul era să ne răzbunam în același mod,” declara acesta.

“Nu am văzut aceste planuri decât ca pe o ultimă alternativă. De ce lumea a păstrat tăcerea atunci când Shali a fost bombardat, când 400 de oameni au fost uciși sau răniți? De fapt, atrocitățile săvârșite de noi în Budyonnovsk nu reprezentau decât 30% din ceea ce au făcut rușii la Shali.”

Umilirea Rusiei a părut completă atunci când premierul Viktor Cernomîrdin a fost înregistrat negociind cu un bandit bărbos, și era în final de acord cu încetarea focului și cu lăsarea grupului de răpitori să plece. Dar în realitate, dezastrul abia începea pentru Rusia, cecenii recuperând Groznîi anul următor, iar Moscova era forțată să-și recunoască înfrângerea.

Zeci de mii de civili fuseseră uciși, iar infrastructura era distrusă. Cecenia poate că era liberă de trupe rusești, dar, fără asistență externă, se scufunda în haos, banii făcând legea iar răpirile fiind o adevărată industrie. Simpatizanții occidentali erau revoltați de uciderea a șase lucrători ai Crucii Roșii și de decapitarea unor specialiști în telefonie. Cecenia era pe cont propriu.

Când trupele rusești s-au întors în 1999 exista foarte puțină simpatie pentru localnici. Bravii luptători pentru libertate erau văzuți acum drept teroriști, ca urmare a unor atacuri neprovocate ale lui Basayev împotriva Daghestanului și a unei serii de atacuri cu bombă asupra unor clădiri civile, pe care noul premier Vladimir Putin le punea pe seama lor. Obuzele au căzut peste Groznîi încă o dată. În Aldy – satul lui Sheikh Mansur din urmă cu două secole, acum o suburbie a Groznîi – cel puțin 60 de civili ceceni, femei și bătrâni au fost uciși într-o operațiune de verificare a actelor, în februarie 2000. Era doar unul dintre multele masacre.

În iunie, un camion-capcană cecen ucidea doi – posibil mai mulți – soldați ruși. Era primul atac sinucigaș și, elocvent, era detonat de o femeie.

Alte atrocități din partea cecenilor au urmat (asaltul asupra teatrului din Moscova și a școlii din Beslan sunt doar două dintre acestea), iar Rusia rămânea fermă în refuzul său de a accepta convorbiri pentru pace sau un armistițiu. Guvernarea Ceceniei era înmânată lui Akhmad Kadyrov, un lider cecen Sufi, care fiind revoltat de haosul adus de tineri precum Basayev, era pregătit să se lepede de visul independenței.

A fost însă ucis, iar puterea i-a revenit fiului său Ramzan, care a condus cu pumnii încleștați.

Lipsa de înțelegere din partea Rusiei a rămas însă. Era ca și cum întrebarea lui Tolstoi fusese inversată: cum puteau acei ceceni să fie atât de cruzi? Ce putea să li se fi întâmplat femeilor cecene care erau pregătite să se arunce în aer la un concert de muzică rock în Moscova? Sau la un hotel din Moscova? Sau într-o stație de metrou din Moscova?

Un indiciu a fost oferit de către Zarema Muzhakhoyeva, o tânără femeie care și-a pierdut curajul (desigur media pro-rusă a spus că detonatorul era defect, dar asta este o minciună) și s-a predat, împreună cu bomba pe care o avea asupra ei, poliției în 2003. Abandonată de către părinti, aceasta era gravidă cu primul sau copil când a rămas văduvă în 2000. Fiica ei Rashana îi fusese luată, conform tradiției locale, de către familia soțului, iar tânăra femeie nu se putuse obișnui cu viața fără ea. A furat bani de la mătușa sa, a luat-o pe Rashana și a încercat să fugă la Moscova.

Ostracizată de toata lumea, a avut ideea măreață de a-și vinde viața. Nu a fost drogată, așa cum au pretins unii oficiali ruși, nici îndoctrinată, era pur și simplu disperată și dorea să-i plătească mătușii sale cei 1.000$ furați.

“Bineînțeles, chiar cu costul vieții mele am returnat acei bani, deși rușinea rămânea, trebuia să fac ceva. Întotdeauna am dorit să fiu bună,” se confesa Zarema ulterior unui jurnalist.

Eventual, lipsită de dorința de a ucide, aceasta s-a predat, Dar, dacă a sperat la clemență, s-a înșelat. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare, în pofida argumentării sale că îngăduința ar putea încuraja pe viitor femeile trimise să moară să se predea poliției.

Această linie dură de ambele părți a șters orice șansă de simpatie. În 2008, Vladimir Jirinovsky – un politician rus ultra-naționalist – a sugerat ca toți cetățenii non-ruși să fie deportați din Caucazul de Nord.

Desigur, acestuia îi place să facă pe măscăriciul, dar este un individ inteligent, iar într-un sistem politic sănătos ar fi fost condamnat pentru astfel de afirmații ofensatoare, având în vedere cei 100.000 de ceceni, balkari, inguși și alții care muriseră tocmai într-o astfel de operațiune cu doi ani înainte de nașterea lui Jirinovsky. Însă sugestia sa nu a cauzat agitație.

În aceste circumstanțe nu este neobișnuit pentru tinerii ruși de astăzi – precum Imam Shamil în 1860 – să speculeze că cecenii sunt ca animalele sălbatice. O tânără rusoaică a sugerat la un moment dat să fie construit un zid uriaș în jurul Ceceniei și oricine ar încerca să iasă să fie împușcat.

În stepele de la est de Astana, Kazahstan, există o comunitate restrânsă numită Krasnaya Polyana, alcătuită din trei ferme colective. Aici, uimitor, se găsește o mică Cecenie formată din 1.300 de persoane, aproape în totalitate de origine cecenă. Comunitatea lor a fost fondată în contextul ororilor din 1944 de către un șeic Sufi, numit Vis Hadji.

Faima sa s-a răspândit în diaspora și eventual cecenii au asimilat celelalte etnii din zonă, până s-a format așezarea omogenă etnic de astăzi. Aici, locuitorii originari din munții Caucaz trăiesc într-una din cele mai plate zone din lume, dar sunt fericiți deoarece sunt lăsați în pace. Practică poligamia, dansează dansurile lor religioase tradiționale, cultivă recolte și trăiesc în pace.

Este o așezare săracă, dar liniștită, lucru rar printre ceceni. Mai important, ceilalți îi lasă în pace. Poate că asta este tot ceea ce aveau nevoie.

Desigur, toate cele spuse mai sus privesc doar drama umană a cecenilor, care într-o lume utopică ar găsi rezolvare, fără a lua în considerare importanța zăcămintelor de petrol din regiune, dar și poziția geo-strategică a țării. Acesta este singurul motiv pentru care Rusia nu va renunța niciodată la Cecenia, atâta vreme cât petrolul va fi acolo.

* Partea întâi o găsiți aici.