Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: Ucraina

Moldova și Revoluția Twitter

* Articol publicat la data de 10 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Moldova este una dintre republicile cele mai slab dezvoltate din fost URSS. Datorită modificărilor teritoriale nășite de Stalin, Moldova este prinsă între România și Ucraina. Sovieticii plănuiseră ca Moldova să se specializeze în producția alimentară. Cu toate acestea, economia Moldovei nu este omogenă. Infrastructura industrială a republicii a fost construită în Transnistria, o regiune populată mai ales de etnici slavi (ruși și ucraineni). Această regiune era responsabilă pentru aproximativ 40% din PIB-ul Moldovei și a fost principalul contributor uman al elitelor conducătoare ale RSS Moldovenească. Către sfârșitul Războiului Rece, Nicolae Ceaușescu a afirmat public că URSS a anexat Basarabia, indicând faptul că aceasta este o parte din România. Era un semn că România nu uitase și nu avea de gând să renunțe la readucerea Moldovei în granițele sale.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice nu a schimbat mare lucru. Economia Moldovei a rămas precară, exportând doar vinuri, fructe și alte produse agroalimentare. Moldova importă cantități mari de cărbune, gaze și petrol, deoarece nu deține depozite naturale majore de astfel de resurse. Potrivit CIA World Factbook, Moldova se află pe locul 138 într-o listă a țărilor lumii clasificate după PIB.

Transnistria și-a declarat independența față de Moldova după colapsul Uniunii Sovietice, în parte deoarece se temea că intensificarea sentimentului naționalist în Moldova va duce la unirea cu România. Secesiunea a declanșat un război între Chișinău și separatiștii transnistreni. Trupele ruse au fost desfășurate în regiune pentru a pune capăt ostilităților. De atunci, acel conflict a rămas înghețat. Cu toate acestea, prezența forțelor ruse (care se ridică la circa 3.000 de militari) a permis Transnistriei să-și păstreze independența de facto față de Moldova, chiar dacă din punct de vedere formal face parte încă din statul moldovean. Astfel, Transnistria are propriile autorități, armată, poliție, monedă, servicii publice, steag, imn național și constituție. Aproape jumătate din exporturile transnistrene sunt expediate către Rusia.

Rusia a susținut Transnistria, deoarece este locuită de un număr important de etnici ruși, loiali Moscovei. În plus, Transnistria este amplasată în estul extrem al Moldovei și, mai important, lângă granița cu Ucraina. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, micuța economie a Transnistriei este bazată pe industria grea, producția de textile și este un important coridor de tranzit al gazelor naturale și energiei electrice. Ca urmare a implicării Rusiei, Chișinăul a fost precaut pentru a nu atrage dezaprobarea Moscovei.

NATO și SUA au dorit răsturnarea regimului Voronin și înlocuirea acestuia cu unul potrivnic Moscovei. Scopul schimbării de regim era reprezentat de dorința SUA de expulzare a trupelor rusești din Transnistria, într-o încercare de a pune capăt prezenței militare ruse în Europa de Est și în spațiul ex-sovietic. Mai mult, ar fi fost un avertisment occidental pentru Rusia că orice neatenție va fi taxată în mod drastic. O Moldovă ipotetic pro-occidentală ar putea fi încorporată ulterior de către România, un membru al NATO, mutând frontiera alianței către est și evitând protocoalele ordinare de acceptare a noilor membri.

Rămâne de văzut dacă Kremlinul a fost luat prin surprindere și dacă va reacționa în vreun fel la schimbarea de regim de la Chișinău, mai ales în cazul în care noul guvern va încerca să preia Transnistria prin forță, așa cum a încercat Georgia cu Osetia de Sud în 2008. Ceea ce este clar însă, este faptul că Moscova nu dorește să fie prinsă într-un conflict care i-ar solicita resursele financiare, militare, diplomatice și politice la maximum. Totuși, factorilor de decizie ai Rusiei nu le place ce observă în Moldova, este un scenariu pe care l-au mai văzut jucându-se și altă dată. Prin urmare, presupunerea logică este că Rusia va recurge la armele specifice agențiilor de informații pentru a încerca să contracareze manevrele anti-rusești din Moldova, înainte de a lua în considerare o acțiune militară. Este prea devreme pentru a estima ce turnură vor lua acțiunile opoziției de la Chișinău. Dacă actualul guvern moldovean va supraviețui, atunci Revoluția Twitter va putea avea un efect neașteptat și nedorit. Dacă va fi așa, noii conducători ai Moldovei ar putea sfârși apropiindu-se de Rusia, subminând eforturile reale sau pretinse ale Vestului de sprijinire a forțelor anti-comuniste.

Acuzațiile Rusiei privind implicarea agențiilor occidentale și românești în evenimentele din aprilie 2009 de la Chișinău, nu au putut fi dovedite, deoarece toate operațiunile clandestine se desfășoară după principiul negării plauzibile („Dacă sunteți prinși, noi nu vă cunoaștem.”) Cu toate acestea, există fapte circumstanțiale care par să demonstreze intervenția străină. De pildă, unele instituții semi-oficiale occidentale și ONG-uri au activități la vedere în Moldova. De exemplu:

Website-ul USAID menționează că unele activități ale agenției în Moldova includ „Moldova Citizen Participation Program„, „Strengthening Democratic Political Activism in Moldova” și „Internet Access and Training Program„. Ultima este demnă de atenție, pentru că rețelele online de socializare au fost folosite pentru intensificarea activismului anti-guvernamental. Website-ul USAID precizează că „acestea [programele sale] furnizează comunităților locale accesul gratuit la internet și pregătire extinsă în toate aspectele tehnologiei informației,” precum și că „grupurile țintă includ oficialitățile locale, jurnaliștii, studenții, reprezentanții locali ai ONG-urilor, profesorii și angajații din sănătate…

Aceste exemple sunt edificatoare, dacă se ia în considerare faptul că aceste organizații au fost principalii actori în revoluțiile colorate anterioare. Asta însemnând că, atât participanții, cât și modus operandi, au rămas în mare parte neschimbate. Un participant și organizator cunoscut al Revoluției Twitter este ziarista Natalia Morar (Morari), care a lucrat la ziarul rusesc „The New Times” precum și ca secretar de presă pentru „Cealaltă Rusie,” o coaliție ciudată de grupări politice anti-Putin, care a strâns laolaltă extremiști naționaliști, comuniști și activiști pro-occidentali.

Pe scurt, luând în considerare faptele de mai sus, se pare că în Moldova a avut loc un nou episod al confruntării geopolitice dintre Rusia și Occident. Această luptă nu s-a încheiat încă, atâta vreme cât președintele Moldovei nu a fost ales de parlament, fiind numit interimar. Atunci când se va sfârși, implicațiile strategice ale rezultatului final vor trimite unde de șoc în întreaga Europă de Est și în spațiul ex-sovietic.

Pe 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a anunțat că a câștigat mai mult de 50% din voturi și va avea din nou majoritatea în parlament cu 61 de locuri, suficiente încât să aleagă noul președinte. În ziua următoare, mii de demonstranți tineri au inundat străzile din Chișinău, pentru a protesta la rezultatul alegerilor. Mai mult de 10.000 de protestatari s-au adunat în fața parlamentului cerând repetarea alegerilor și strigând „jos comunismul” și „libertate.” Din nefericire, demonstrațiile au culminat cu atacarea biroului prezidențial și a clădirii parlamentului în ziua de 7 aprilie. Având în vedere precedentele revoluții colorate și strategia impusă de americani acestora, nu este exclus ca violențele să fi fost coordonate de agitatori și agenți aparținând FSB și guvernului comunist, pentru discreditarea demonstranților. În afara acestor manifestări violente, toate semnele unei revoluții colorate au fost prezente.

Similaritățile constau și în nemulțumirea publică în fața unei situații economice dificile, a inechității sociale și a lipsei de speranță într-un viitor mai bun, precum și într-un nivel ridicat de corupție în rândul oficialilor guvernului comunist, care s-au combinat cu concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns. Concentrarea celor mai multe activități economice în mâinile familiei și prietenilor președintelui Vladimir Voronin întregeau imaginea unui stat condus în stil mafiot. Factorii geopolitici – intimidarea din partea Rusiei și perspectiva asistenței din partea Vestului – au constituit presiuni adiționale pentru schimbare. În Moldova, la fel ca în Ucraina și în România, declanșatorul a fost organizarea alegerilor parlamentare/prezidențiale, alături de practicile frauduloase ale fostei conduceri.

Însă, există o serie de factori care diferențiază cazul Moldovei de celelalte. Mai întâi, dimensiunea fraudei electorale este neclară. Comuniștii au obținut 50 % din voturi, iar cele trei partide de opoziție au câștigat aproximativ 35% împreună.

Concurenți electorali Voturi % Mandate
Partidul Comuniștilor din Republica Moldova 760.551 49,48% 60
Partidul Liberal 201,879 13,13 % 15
Partidul Liberal Democrat din Moldova 191,113 12.43% 15
Alianța “Moldova Noastră” 150,155 9.77% 11

Aceste rezultate sunt însă conforme cu sondajele preelectorale organizate de agențiile internaționale. Mai mult, OSCE, prin Office for Democratic Institutions and Human Rights, nu a înregistrat incidente sau fraude majore în rapoartele preliminare întocmite.

O a doua diferență față de revoluțiile portocalii este absența unui lider puternic de opoziție cu un program clar de schimbare. Moldova nu are un Viktor Iușcenko sau Traian Băsescu, iar declarațiile celor trei partide de opoziție au fost unele standard, la fel ca și reacția complet nesatisfăcătoare la demonstrațiile violente de la Chișinău. Unii ar putea spune chiar că se poate vedea umbra Rusiei în spatele acestor partide de „opoziție.”

În al treilea rând, chestiunea naționalistă deosebește clar revoluția din Moldova de suratele sale portocalii. Unii demonstranți au fluturat steaguri românești în timpul protestelor, iar liderii opoziției și-au exprimat opinia că Moldovei i-ar fi mai bine reunită cu România. În acest timp, președintele român Traian Băsescu a plusat, anunțând că România va acorda cetățenia română tuturor cetățenilor moldoveni care doresc asta. Până acum, mai mult de un milion de cetățeni moldoveni au înaintat cereri pentru cetățenia română la consulatele românești din Moldova. Într-o țară de patru milioane de locuitori, moldovenii care primesc cetățenia română devin implicit cetățeni ai Uniunii Europene. Liderii comuniști din Moldova au învinuit autoritățile române pentru instigarea tineretului moldovean la revoltă. Vladimir Voronin l-a expulzat pe ambasadorul României la Chișinău, închizând granița peste Prut și reintroducând regimul vizelor pentru cetățenii români.

Curtea Constituțională a Moldovei a decis renumărarea voturilor, după care comuniștii au pierdut un loc în parlament, rămânând doar cu 60; insuficient pentru alegerea președintelui. Fraudele electorale nu au fost însă dovedite, iar alegerile au rămas valide. Imposibilitatea alegerii președintelui a dus însă la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri pe 29 iulie 2009. Comuniștii au obținut doar 48 de mandate, pierzând astfel și guvernarea. Însă, opoziția nu poate să aleagă un nou președinte, având numai 53 de mandate din cele 61 necesare.

Între timp, Rusia a inversat efectele revoluției portocalii din Ucraina, fiind la un pas s-o facă și în România. Situația din Moldova este fragilă, președintele țării Mihai Ghimpu, în funcție din 11 septembrie 2009, fiind în continuare interimar. Comuniștii stau la pândă, așteptând doar o oportunitate pentru a reveni la putere.

Legături externe:
* http://www.eco.md/article/4759/
* http://www.e-democracy.md/comments/socioeconomic/200507292/
* http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note15.html
* http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/electoral-news/20090407/#c1

România și Ucraina – similaritățile a două “revoluții colorate”

* Articol publicat la data de 6 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

În noiembrie 2004, au avut loc alegeri prezidențiale atât în România cât și în Ucraina, iar învingătorii au fost candidații opoziției portocalii. Au fost câteva săptămâni de proteste stradale în iarna rece ucrainiană pentru Viktor Iușcenko, care în final au inversat rezultatul oficial al unui prim tur controversat care-l dădea învingător pe Viktor Ianukovici, protejatul Kremlinului. A fost o prezență masivă, informații în media despre fraude și exemplul Ucrainei vecine care l-au adus pe Traian Băsescu la putere, deși alegerile parlamentare au fost câștigate de PSD. La fel ca în Ucraina, alianța lui Băsescu a fost formată de două partide – Partidul Democrat (al lui Băsescu) și Partidul Național Liberal (partidul premierului Călin Popescu Tăriceanu). La fel ca în Ucraina, unde premierul Iulia Timoșenko nu a interpretat aceeași partitură ca președintele, prim-ministrul României l-a demonizat pe președinte și a preferat să coopereze cu opoziția de stânga, eliminându-și foștii aliați, Partidul Democrat, de la guvernare.

Deși, după primul tur de scrutin, desfășurat pe 28 noiembrie 2004, candidatul partidului de guvernământ, Adrian Năstase, avea prima poziție cu peste 40% din voturi, două zile mai târziu, candidatul opoziției, Traian Băsescu pretindea că procesul electoral a fost falsificat, cerând anularea alegerilor parlamentare și prezidențiale. Astfel, al doilea tur de scrutin a avut loc în condiții tensionate, acuzațiile de fraudă fiind la ordinea zilei.
Similaritățile frapante cu procesul electoral din Ucraina nu se opresc aici, cele două partide, cel de guvernământ și, respectiv, alianța opoziției folosesc aceleași culori, albastru, respectiv portocaliu, ridicându-se astfel un semn de întrebare asupra protagoniștilor adevărați din spatele scenariului psihologic ai cărui cobai au fost electoratul românesc și cel ucrainean.

Aici intervine factorul George W. Bush și geo-strategia Americii. O copie moștenită a „revoluțiilor de catifea,” aplicată cu succes de George H.W. Bush în urmă cu 15 ani, este încercată de Bush Jr, tocmai sub ochii perplecși ai „revoluționarilor” din 1989, care, nu cu mulți ani în urmă, au experimentat același scenariu, Bush cel mic recurgând la același contraatac: luptându-se cu inamicul sovietic în curtea acestuia.
Ucraina, un pion cheie al Rusiei din punct de vedere economic și politic, a devenit astfel un câmp de luptă între “forțele democratice” ale coaliției pro-americane a lui Iușcenko și așa-zișii “rebeli”, suporterii Rusiei reprezentați de Ianukovici.

Numitorul comun al țărilor din estul Europei, cu câteva excepții, în cei 15 ani scurși de la prima revoluție de catifea din 1989 până la cea de-a doua din 2004, au fost mafia, corupția, oligarhia și sărăcia.
Cu multă îndemânare, Statele Unite au folosit această situație existentă pentru a crea o strategie de atac în toți acești ani, care a reprezentat o armă puternică de manipulare.
Pe baza zicalei „speranța moarte ultima,” de fiecare dată când Statele Unite au avut nevoie de o schimbare a structurilor politice din fostele state comuniste, care au devenit un câmp de bătălie între SUA și Rusia, au utilizat acest as din mânecă: lupta împotriva corupției. America i-a manipulat pe oamenii simpli, profitând de plângerile și nemulțumirile lor pentru a îndepărta guverne care se dovedeau reacționare la cererile SUA în chestiuni economice și politice.
Puținii bogați, o clasă de oligarhi “de hârtie,” fabricați cu un anumit scop, banii fiind direcționați în buzunarele acestora cu complicitatea Occidentului – indivizi învestiți cu putere economică și politică nelimitată – nu îndrăznesc să sufle vreun cuvânt împotriva unor manevre prin care SUA transformă teritoriile foștilor sateliți sovietici în baze NATO de intimidare a Rusiei.
Dar sărăcia nu este numai o armă de manipulare, este și un cerc vicios pe care nefericiții care au avut ghinionul să se nască în această parte a globului sunt condamnați s-o experimenteze.
Rata ridicată a șomajului și veniturile mici, care nu le permit oamenilor să trăiască decent, îi fac să ia drumul câmpurilor de luptă din Irak, Afganistan și din alte zone fierbinți, una dintre puținele moduri în care românii pot obține un serviciu plătit decent.
Atunci când vine vorba de corupție, Georgia este cel mai bun exemplu (deși, aici românii ar putea să obiecteze), un stat care, privit prin unghiul istoriei sale contemporane, ar putea reprezenta definiția termenului în sine.
Campioană a corupției, luptându-se cu o rată ridicată a sărăciei și șomajului în timpul mandatului lui Șevarnadze (fostul om de încredere al americanilor), Georgia a experimentat “Revoluția Trandafirilor”, care a avut loc după ce Șevarnadze a trecut de partea Rusiei, propulsându-l la putere pe Mihail Saakașvili, noul favorit al Americii.
Saakașvili este nimeni altul decât omul care a contribuit la proiectul prin care celebra conductă Baku-Tbilisi-Cehyan, care transportă petrolul din zona Mării Caspice, a fost construită ca să urmeze traseul dorit de americani.

Coincidența între evenimentele care au avut loc în toamna anului 2003 în Georgia și cele ulterioare din Ucraina și apoi din România, este faptul că îndepărtarea lui Șevardnaze și ascensiunea lui Saakașvili la putere s-au petrecut sub același scenariu al fraudei electorale.

Un alt lucru care merită a fi menționat este că evenimentele care au urmat alegerilor din Ucraina au fost orchestrate cu ajutorul și cu participarea acelorași figuri politice care au făcut posibile lanțul de lovituri de stat care au dus la dezintegrarea lagărului socialist în 1989.
Lech Walesa, Vaclav Havel și nimeni altul decât Mihail Gorbaciov, eminența cenușie pasivă a dezintegrării URSS, au declarat că Rusia nu trebuie să intervină în rezultatul alegerilor prezidențiale din Ucraina și că este “important ca procesul să se încheie în mod democratic.” Această declarație a venit după ce președintele Rusiei, Vladimir Putin și Boris Grîzlov, purtătorul de cuvânt al camerei inferioare a parlamentului rus, l-au felicitat pe Viktor Ianukovici pentru victoria sa în alegerile prezidențiale.

În ceea ce o privește pe România, Statele Unite nu au avut niciodată încredere în Ion Iliescu, omul cu tendințe sovietice care a condus țara 11 din cei 15 ani care au urmat revoluției anti-comuniste.
Iliescu, omul care a urmat ordinele SUA destul de corect, ca rezultat al promisiunilor făcute în 1990, nu a reușit să-și convingă stăpânii americani de bunăvoința sa, deoarece convingerile sale nu s-au potrivit cu modelul american “democratic” impus statelor ex-comuniste după 1989.
Statele Unite s-au temut că, încă atașat emoțional de modelul sovietic al Moscovei, Iliescu nu ar ezita să treacă de partea lui Putin, așa cum a și făcut-o, declarativ, de fiecare dată când a avut ocazia.
Un personaj educat, dar lipsit de personalitate ca Adrian Năstase – candidatul Partidului Social Democrat la alegerile prezidențiale – , umbrit de apropierea de duplicitarul Iliescu, nu era personajul „sigur” pe care și-l dorea America, în acest loc sensibil de pe harta Europei Răsăritene.
Graham Watson – un nume cheie al evenimentelor politice care au avut loc în Europa de Est și în același timp primul membru britanic din Parlamentul European din partea Partidului Liberal Democrat – a declarat că alegerile din Ucraina nu au îndeplinit standardele democratice și l-a acuzat de asemenea pe Günter Verheugen, pe 10 noiembrie, de amestec în procesul electoral din România, după ce comisarul german a declarat că speră să termine cei cinci ani de negocieri până pe 24 noiembrie, cu patru zile înaintea votului din România.

După votul din 28 noiembrie 2004, principalele agenții internaționale de știri au avut drept subiect afirmațiile lui Graham Watson despre corectitudinea procesului electoral din România, alături de declarații ale unor oficiali din SUA care indicau că alegerile din România au fost falsificate, ambele oferind încă o dovadă a scenariului american insuflat electoratului românesc cu scopul îndepărtării de la putere a lui Iliescu.
Unul dintre motivele îndepărtării lui Iliescu a fost și opoziția acestuia la politica SUA de atragere a României în conflictele purtate de americani și de stabilire a unei baze SUA în România. Astfel, sub conducerea marionetei americane, Traian Băsescu, aceste obiective au fost îndeplinite, trupele românești sporindu-și prezența în teatrele de operațiuni din Irak și Afganistan, având loc și amplasarea mult-doritei baze americane pe teritoriul României.

Rusia a încercat în permanență să răstoarne rezultatele „revoluțiilor colorate.” În Ucraina și în Kîrghîzstan a reușit. În Georgia și România a eșuat. Dar, în România a fost extrem de aproape. Victoria lui Traian Băsescu a fost una la limită și extrem de controversată, printre acuzații de fraude electorale. Factorul hotărâtor care a schimbat opinia electoratului a fost faimoasa vizită nocturnă a candidatului pro-rus, Mircea Geoană, la controversatul om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu. Momentul a fost unul tulbure, motivele acestei acțiuni fiind necunoscute. Oligarhul, perceput ca un om apropiat de PSD, a avut un rol discutabil în câștigarea alegerilor din 2004 de către Traian Băsescu. Dar Sorin Ovidiu Vântu este un personaj cameleonic, acțiunile acestuia fiind rareori cunoscute de opinia publică, iar înțelesul acestora fiind de multe ori greu de perceput. Desigur, există și posibilitatea ca gestul să fi fost o greșeală, dar șansele ca Sorin Ovidiu Vântu să își saboteze neintenționat propriul candidat par mai degrabă infime. Oligarhul „roșu” nu face astfel de greșeli, decât dacă sunt în avantajul său.

Tabăra pro-rusă a primit un sprijin neașteptat din partea Partidului Național Liberal, partid considerat a fi în zona de influență americană. Schimbarea de optică a liberalilor s-a produs odată cu schimbarea taberelor de către omul de afaceri Dinu Patriciu. Vânzarea companiei Rompetrol de către Patriciu către compania de stat din Kazahstan, poartă amprentele FSB-ului; guvernul din Kazahstan fiind cunoscut ca un apropiat al Kremlinului. Astfel, apropierea bizară dintre PSD și PNL capătă dintr-odată sens, la fel ca și finanțarea de către Dinu Patriciu a ambelor partide. Reacția lui Traian Băsescu, de demonizare a lui Dinu Patriciu face parte din același tablou, Băsescu încercând astfel să le facă pe plac stăpânilor săi de peste ocean, lovindu-l pe cel care a îndrăznit să-i trădeze pe americani. Vizita lui Mircea Geoană la Moscova, de la începutul anului 2009, trebuie văzută și ea în același context. De asemenea, tot aici se încadrează și absența unor atacuri la adresa Rusiei din partea PNL, precum și ieșirile lipsite de diplomație ale lui Traian Băsescu împotriva Rusiei. România este un câmp de bătălie între Statele Unite și Rusia, iar acestea încearcă prin toate mijloacele aducerea candidaților preferați la putere.
Apartenența la tabăra americană nu înseamnă însă și garanția că personajul respectiv este unul „bun.” Stratele Unite și-au urmărit întotdeauna îndeplinirea propriilor obiective, chiar dacă asta a însemnat susținerea unui regim dictatorial, imoral sau corupt.
România a avut ghinionul de se afla într-o zonă unde interesele imperiilor vremii s-au intersectat întotdeauna. Acum, a venit rândul Statelor Unite și a Rusiei să-și dispute influența în spațiul carpato-danubiano-pontic. Faptul că, datorită acestei lupte, poporul român este privat de un guvern legitim, independent de forțe străine, nu constituie un factor de interes pentru SUA. Atâta timp cât democrația aparentă este prezentă în România, americanii vor considera că și-au făcut datoria.

Testul pentru tabăra pro-americană îl constituie alegerile din 2012. Pe fondul nemulțumirilor populare crescânde, tabăra pro-rusă pare să câștige teren. Pentru un neavizat, pare ciudat faptul că Traian Băsescu nu își cultivă un moștenitor în cadrul PDL. Dar acesta așteaptă să treacă mai întâi hopul din 2012, având apoi suficient timp să găsească o figură puternică pentru a se confrunta cu Crin Antonescu, în 2014. Pentru că acesta pare a fi cel mai puternic rival, atâta vreme cât PSD trece prin vremuri tulburi. Însă, acest lucru alimentează speculațiile că Traian Băsescu ar încerca schimbarea constituției, pentru a obține dreptul să mai candideze pentru un mandat. Nici această variantă nu trebuie respinsă complet, având în vedere experiența anterioară a regimurilor susținute de SUA în America Latină.
Un factor neprevăzut poate fi refacerea alianței cu PNL, prin atragerea acestora la guvernare, ducând astfel la fracturarea taberei pro-ruse. Elementul cheie este oligarhul Dinu Patriciu, aflat momentan în zona de influență a Moscovei. Rămâne de văzut dacă Patriciu va schimba taberele încă o dată sau va trebui îndepărtat pentru refacerea alianței. Această apropiere de PNL nu pare să fie însă pe placul lui Traian Băsescu, fiind – mai mult ca sigur – o sugestie din partea americanilor, care se tem de pierderea alegerilor din 2012. Din acest motiv, pentru a preveni căderea economică a României, Statele Unite finanțează găurile din bugetul țării, prin intermediul Băncii Mondiale, FMI-ului și Uniunii Europene. O eventuală prăbușire economică ar garanta victoria taberei pro-ruse în 2012 și astfel România ar aluneca din nou în zona de influență a Rusiei. Scenariile sunt însă multiple și sunt cunoscute în detaliu doar de stăpânii americani.

Până atunci, România este condamnată să fie pionul celor puternici. Atâta timp cât imperiul american se va confrunta cu Rusia, în spatele forțelor care se vor lupta pe scena politică autohtonă, cine va privi cu atenție va distinge umbrele celor două puteri.

* Legături externe:
http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4055345.stm