Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: Rusia

Clasa conducătoare globală: miliardarii

* Articol publicat în trei părți, la datele de 29 iunie, 3 iulie și 7 iulie, pe Vox Clamantis in Deserto.

Numărul miliardarilor a crescut de la 793 în 2006 la 946 în 2007 și la 1011 în 2010 (în scădere, totuși, de la 1125 în 2008), cele mai spectaculoase evoluții având loc în China și India. În China, care are cel mai mare număr de miliardari din Asia, depășind India, se înregistrează 64 de miliardari, față de doar 20 în 2007, cu o avere cumulată de $133,2 miliarde, față de $29,4 miliarde în 2007. Dacă îi adăugăm și pe cei 25 de miliardari din Hong Kong, cu o avere totală de $115,6 miliarde, avem imaginea unei țări în plină expansiune la acest capitol. Pentru a încerca prevenirea unei revolte, într-o țară în care există inechități monstruoase, autoritățile chineze au crescut sumele alocate zonelor rurale. În India, care a înregistrat și ea o creștere a numărului de miliardari (49, față de 36 în 2007), clasa conducătoare deține o avere cumulată de $222,1 miliarde, față de numai $191 miliarde în 2007. Nu demult, prim-ministrul indian, Manmohan Singh, declara că amenințarea cea mai mare la adresa securității țării o constituie trupele de guerilă maoiste și mișcările de protest din zonele cele mai sărace ale Indiei.
România este prezentă în topul Forbes cu trei miliardari. Primul este Dinu Patriciu (locul 437 la general), cu o avere de $2,2 miliarde, urmat de Ioan Niculae cu $1,1 miliarde (locul 880) și de Ion Tiriac, cu $1,0 miliarde (locul 937-1011). Averile acestora au fost constituite, în general, după modelul rus.

Averea totală a clasei conducătoare globale s-a menținut la peste $3,5 trilioane, fiind practic la același nivel din 2007. Altfel spus, 0,00000001% din omenire, deține mai mult decât 3 miliarde de oameni. Mai mult de jumătate dintre actualii miliardari provin din doar trei țări: SUA (403, față de 415 în 2007), Germania (53, față de 55 în 2007) și Rusia (62, față de 53 în 2007).

Printre cele mai noi, tinere și expansioniste grupuri de miliardari, oligarhia rusă se remarcă prin începuturile sale rapace. Mai mult de două treimi dintre actualii miliardari ruși au început să-și adune averile în jurul vârstei de 25 de ani. În timpul infamei decade a anilor ’90, sub conducerea autoritară a lui Boris Elțîn și a consilierilor săi economici, Anatoly Chubais și Yegor Gaidar, întreaga economie rusă a fost scoasă la vânzare pentru un ‘preț politic‘, care era mult sub valoarea reală. Fără excepții, transferurile de proprietate au fost realizate prin tactici gangsterești și asasinate, furturi uriașe, acapararea resurselor statului și manipulări ilegale ale acțiunilor. Viitorii miliardari au deposedat statul rus de fabrici, companii de transport, companii din domeniile cărbunelui, gazelor, petrolului, oțelului și din alte domenii valorând peste un trilion de dolari.

Contrar opiniei presei europene și americane, foarte puțini foști lideri comuniști se găsesc printre actualii miliardari ruși. În al doilea rând, contrar opiniei teoreticienilor capitaliști cu privire la ‘ineficiența comunismului‘, fosta Uniune Sovietică a construit mine, fabrici și intreprinderi energetice foarte profitabile și competitive, înainte ca acestea să ajungă pe mâinile oligarhilor. Acest lucru este evident, datorită averilor imense acumulate în mai puțin de un deceniu de acești afaceriști-gangsteri.

Practic, toate sursele de avere inițiale ale miliardarilor nu au avut nimic de-a face cu construirea, dezvoltarea sau plănuirea de noi afaceri eficiente. Bogăția nu a fost transferată înalților comisari ai Partidului Comunist, ci a fost confiscată de mafii private înarmate conduse de proaspeți absolvenți de facultate, care au valorificat rapid corupția, intimidând sau asasinând înalți oficiali ai statului și beneficiind de sfaturile pentru o ‘piață liberă‘ oferite lui Boris Elțîn de consultanții săi pro-occidentali.

Revista Forbes alcătuiește o lista anuală a celor mai bogați indivizi și familii din lume. Ceea ce este amuzant cu privire la notele biografice oferite de Forbes în ceea ce-i privește pe oligarhii ruși este referirea constantă la sursa averii acestora, ca fiind realizată prin propriile mijloace („self-made„), ca și cum furtul proprietății create și apărate timp de 70 de ani cu sângele și sudoarea poporului rus ar fi fost rezultatul calităților antreprenoriale a acestor infractori. Toți cei opt miliardari ruși de top au început prin a-și jefui rivalii, înființând ‘bănci de carton‘ și preluând producția de aluminiu, petrol, gaze naturale, nichel și oțel, precum și exportul de bauxită, fier și alte minerale. Fiecare sector al economiei comuniste a fost jefuit de noii miliardari: construcțiile, telecomunicațiile, industria chimică, agricultura, media, producția de vodka, automobile, avioane sau alimente.

Cu rare excepții, după privatizările lui Elțîn toți oligarhii au ajuns în top sau în apropierea acestuia, efectiv omorând-și competiția sau oponenții din interiorul fostei nomenclaturi sovietice.

Măsurile politice cheie, care au facilitat jaful inițial și preluările viitorilor miliardari, au fost privatizările în serie și rapide ale aproape tuturor întreprinderilor publice de către echipa Gaidar/Chubais. Această ‘terapie de șoc‘ a fost încurajată de o echipă de consilieri economici absolvenți de Harvard și de către Statele Unite, cu scopul de a face transformările capitaliste ireversibile. Privatizările au dus la lupte ale gangsterilor capitaliști și la dezmembrarea economiei Rusiei. Ca rezultat, a avut loc o scădere cu 80% a nivelului de trai, o devalorizare a rublei și o vânzare la preț redus a resurselor strategice de petrol și gaze naturale către o nouă clasă de prădători și către corporații multinaționale europene și americane. Peste 100 de miliarde de dolari pe an au fost spălați de mafia oligarhilor, în principal prin bănci din New York, Londra, Elveția și Israel. Banii au fost ulterior reciclați prin cumpărarea de proprietăți în SUA, Anglia, Spania sau Franța sau prin investiții în cluburi britanice de fotbal, bănci din Israel sau societăți mixte miniere.

În administrația lui Vladimir Putin, gangsterii-oligarhi au devenit din multi-milionari miliardari. De la niște tineri hoți și contrabandiști locali, aceștia au devenit parteneri ‘respectabili‘ ai corporațiilor americane și europene. Noii miliardari ruși au apărut pe scena financiară mondială.

Totuși, așa cum sublinia recent președintele Putin, noii miliardari nu au reușit să creeze întreprinderi competitive, în pofida condițiilor optime. În afară de exporturile de materii prime, beneficiind de prețurile internaționale ridicate, puține companii deținute de oligarhii ruși acționează pe piețele externe, deoarece puține pot concura pe acestea. Motivul este acela că oligarhii și-au ‘diversificat‘ afacerile prin implicarea în speculațiile cu acțiuni (Suleiman Kerimov $5,5 miliarde în 2010 – în scădere față de $14,4 miliarde în 2007), (Mihail Prohorov $13,4 miliarde), bănci (Mihail Fridman $12,7 miliarde) și achiziții de mine și fabrici de procesare a minereurilor. Cel mai bogat rus în 2010 este Vladimir Lisin cu $15,8 miliarde, făcute din afacerile cu oțel și aluminiu.

Media occidentală s-a concentrat pe căderea oligarhilor din era Elțîn și ascensiunea miliardarilor în era Putin. În realitate, dovezile biografice demonstrează că nu există o ruptură între miliardarii din era Elțîn și consolidarea și expansiunea acestora sub conducerea lui Putin. Declinul privind ordinea mutuală și schimbarea către o competiție regularizată de stat sunt rezultatul atât al consolidării marilor averi cât și a noilor reguli ale jocului impuse de Putin. În secolul al XIX-lea, Honoré de Balzac, observând ascensiunea noilor burghezi din Franța, sublinia originile lor dubioase: „În spatele fiecărei mari averi se află o crimă.” Escrocheriile burgheziei franceze din secolul al XIX-lea pălesc, însă, prin comparație cu jaful organizat și crimele care au creat miliardarii secolului XXI din Rusia.

America Latină

Dacă sângele și armele au fost instrumentele ascensiunii oligarhiei ruse, în alte regiuni ale pieței globale, consensul FMI-Banca Mondială, orchestrat de Washington, a fost forța motrice din spatele parvenirii miliardarilor din America Latină. Cele două țări cu cea mai mare concentrare de avere și cei mai mulți miliardari din America Latina sunt Mexic și Brazilia (79%), care sunt țările ce au privatizat cele mai profitabile și eficiente monopoluri publice. Din cele $216,6 miliarde deținute de cei 34 de miliardari din America Latină, $180,6 miliarde sunt deținute de cei 27 de miliardari brazilieni și mexicani. Averea celor 34 de familii și indivizi o depășește pe cea deținută de aproximativ 250 de milioane de latino-americani; 0,000001% din populație deține mai mult decât 50%. În Mexic, venitul a 0,000001% din populație depășește veniturile combinate a 40 de milioane de mexicani. Expansiunea miliardarilor din America Latină coincide cu scăderea salariilor minime, a cheltuielilor publice cu serviciile sociale, a creșterii represiunii statului prin înăsprirea legislației muncii împotriva angajaților și a slăbirii sindicatelor și a organizațiilor fermierilor. Implementarea unui sistem regresiv de taxe a împovărat muncitorii și țăranii, iar scutirile de taxe și subvențiile pentru exportatorii de produse agro-minerale au contribuit la fabricarea miliardarilor. Rezultatul a fost o scădere a mobilității angajaților din sectorul public și privat, deplasarea forței de muncă urbane către sectorul muncii la negru, falimentul micilor fermieri și în general al zonelor rurale și migrația din aceste zone către periferiile mizerabile urbane.

Cauza principală a sărăciei în America Latină este într-o strânsă legătură cu condițiile care au facilitat apariția miliardarilor. În cazul Mexicului, privatizarea sectorului telecomunicațiilor la preț redus, a avut drept rezultat creșterea de patru ori a averii lui Carlos Slim Helú, cel mai bogat om din lume în 2010, cu o avere de $53,5 miliarde. Alți doi miliardari mexicani, Alfredo Harp Helú și Roberto Hernandez Ramirez au beneficiat de privatizarea băncilor, vânzând apoi Banamex către Citicorp.

Privatizările, deregulările financiare și denaționalizarea au fost principiile de bază ale politicilor economice ale Statelor Unite implementate în America Latină prin intermediul FMI și Băncii Mondiale. Aceste principii au dictat condițiile fundamentale ale acordării împrumuturilor sau ale renegocierii datoriilor în America Latină.

Brazilia are cel mai marte număr de miliardari dintre toate țările din America Latină (18), cu o avere totală de $46,2 miliarde, adică mai mult decât 80 de milioane de brazilieni din zonele urbane și rurale sărace. Aproximativ 40% dintre miliardarii brazilieni au început având deja averi mari și le-au sporit apoi prin intermediul achizițiilor și fuziunilor. Așa-zișii miliardari realizați prin propriile puteri (‘self-made’) au beneficiat de privatizările din domeniile financiare (familia Safra cu $2,3 miliarde, în scădere față de $8,9 miliarde în 2008) și cele din metalurgie.

Europa
Europa – excluzând Rusia și Turcia – are 179 de miliardari în topul Forbes, dintre care 53 sunt din Germania și 29 din Marea Britanie. Dintre țările fostului lagăr socialist, doar România (3), Polonia (4) și Ucraina (5) sunt prezente în topul Forbes. Țări occidentale puternic dezvoltate, precum Danemarca sau Finlanda, nu au niciun miliardar în 2010. Cel mai bogat european este francezul Bernard Arnault, cu o avere de $27,5 miliarde, creatorul și președintele companiei LVMH (Moët Hennessy • Louis Vuitton). Acesta este urmat de spaniolul Amancio Ortega cu $25 miliarde și germanul Karl Albrecht cu $23,5 miliarde.
Turcia are 28 de miliardari, un număr mare pentru o țară cu atât de mulți săraci; lucru însă obișnuit în țările cu o democrație relativă. Cu cât mai multă populație trăiește sub pragul sărăciei, iar autoritățile sunt mai corupte, cu atât mai mulți miliardari vor înflori în acea țară. Cel mai bogat turc este Hüsnü Özyeğin, cu o avere de $3,0 miliarde.

Statele Unite
Țara tuturor oportunităților, the land of the free, are cei mai mulți miliardari de pe planetă și în 2010. Se pare că acolo există, în continuare, cele mai bune condiții pentru acumularea de bogății fără măsură. Totuși, în ritmul în care se dezvoltă miliardarii chinezi, este posibil, ca în aproximativ 30 de ani, Statele Unite să piardă această supremație. Sunt 403 miliardari în America, iar primul dintre aceștia este, în continuare, William Gates III cu $53 miliarde. Numărul acestora se află, însă, în scădere față de anul 2008, când se înregistrau 415 miliardari.

Cum să devii miliardar

Cunoștințele, competențele tehnice și antreprenoriale și cunoașterea mecanismelor piețelor de capital au jucat un rol aproape inexistent în evoluția miliardarilor din China, Rusia sau America Latină, mult mai importante fiind legăturile dintre politic și economic în fiecare etapă de acumulare a averii.

În cele mai multe cazuri au existat trei etape:

1. În timpul etapei inițiale „dirijată” de dezvoltare, actualii miliardari au organizat activități de „lobby” și au mituit oficialii pentru contracte guvernamentale, excepții de la plata taxelor, subvenții și protecție față de competitorii străini. Pomenile statului au fost capetele de pod sau punctul de decolare pentru statutul de miliardar în timpul fazei subsecvente neo-liberale.

2. Perioada neo-liberală a furnizat ce mai bună oportunitate pentru obținerea de active ale statului la prețuri mult sub valoarea lor reală. Privatizările, deși, descrise ca ‘tranzacții de piață‘, au fost de fapt vânzări politice în mai multe sensuri: referitor la preț, la selectarea cumpărătorilor, la mita oferită vânzătorilor și la promovarea unei agende ideologice. Acumularea averilor a rezultat din vânzarea băncilor, companiilor din domeniile resurselor energetice și minerale, telecomunicațiilor și transporturilor și din asumarea de către stat a datoriilor private. Aceasta a reprezentat faza de avânt de la statutul de milionar către cel de miliardar. Acest lucru s-a întâmplat în America Latină și în Europa de Est, mai ales în Rusia, cu ajutorul corupției.

3. În timpul celei de-a treia faze (cea actuală) miliardarii și-au consolidat și și-au extins imperiile prin intermediul fuziunilor, achizițiilor, a altor privatizări și a extinderii către piețele externe. Monopolurile private asupra telefoniei mobile, telecomunicații și a altor utilități ‘publice‘ au adăugat miliarde la concentrările inițiale. Unii milionari au devenit miliardari prin vânzarea întreprinderilor profitabile recent achiziționate către capitalul străin.

Atât în America Latină cât și în Rusia, miliardarii au pus mâna pe cele mai profitabile bunuri ale statului sub egida regimurilor neo-liberale (regimurile Salinas-Zedillo în Mexic, Collor-Cardoso în Brazilia, Elțîn în Rusia) și și-au consolidat și extins imperiile sub conducerea unor regimuri așa-zis ‘reformiste‘ (Putin în Rusia, Lula în Brazilia și Fox în Mexic). În restul Americii Latine (Chile, Columbia și Argentina) miliardarii au rezultat datorită acțiunilor regimurilor dictatoriale și a loviturilor de stat, care au distrus mișcările socio-politice și au demarat procesul de privatizare. Acest proces a fost promovat și mai intens de către regimurile subsecvente de dreapta și de ‘centru-dreapta‘.

Ceea ce s-a demonstrat în mod repetat atât în Rusia cât și în America Latină este ca un factor cheie în propășirea miliardarilor au fost privatizările masive și denaționalizările subsecvente ale întreprinderilor publice profitabile.
Dacă adăugăm la concentrarea în mâinile unei elite a $216,6 miliarde, cele $990 miliarde luate ca împrumut de la băncile străine și cele $1.000 miliarde (un trilion) obținute prin profituri, subvenții și spălări de bani din ultima decadă și jumătate, avem un cadru adecvat pentru înțelegerea motivului pentru care America Latină continuă să aibă 2/3 din populație trăind în condiții improprii.

Toate acestea au fost posibile cu sprijinul masiv al Statelor Unite, care prin FMI și Banca Mondială au coordonat privatizările din America Latină și Europa de Est. Instrucțiunile primite au fost clare: privatizați, deregulați și denaționalizați înainte de negocierea vreunui împrumut.

Au fost corporațiile multinaționale și băncile din Statele Unite și Europa Occidentală cele care au cumpărat ori s-au asociat cu miliardarii în devenire din America Latină și Europa de Est și care au profitat de împrumuturile contractate de regimurile corupte din aceste țări. Miliardarii din aceste țări sărace sunt un produs al politicilor americane anticomuniste și a furtului grandios al întreprinderilor publice.

Aceste țări sunt mai degrabă cleptocrații decât ‘economii în dezvoltare‘, având în vedere că nu ‘piața liberă‘ ci puterea politică a fost cea care a dictat politicile economice.
Țările care au produs miliardari pe bandă rulantă într-un timp foarte scurt sunt dominate de sărăcie și niveluri de trai sub limita decenței. Apariția miliardarilor a dus la distrugerea societății civile, la slăbirea solidarității sociale și a legislației din domeniul protecției sociale, a sistemului public de pensii, a sănătății publice și a educației.
Perioada celui mai mare declin a standardelor de viață în America Latină și Rusia coincide cu dezmembrarea economiilor acestora. Între 1980-2004, America Latină, mai precis Brazilia, Argentina și Mexic, au stagnat la 0% până la 1% creștere economică. Rusia a înregistrat o scădere de 50% a PIB-ului între 1990-1996, iar nivelul de trai a scăzut cu 80% pentru toată lumea, cu excepția prădătorilor și a anturajului gangsteresc a acestora.

Recenta creștere (2003-2007) a fost legată mai mult de creșterea extraordinară a prețurilor internaționale (la energie, metale și produse agricole) decât cu vreo dezvoltare pozitivă a economiilor dominate de miliardari. Creșterea numărului de miliardari nu este un semn al prosperității generale rezultată din ‘piața liberă‘, așa cum pretind analiștii economici occidentali; de fapt este produsul preluării ilicite a resurselor publice profitabile.

Ostilitatea miliardarilor și a Casei Albe față de președintele venezuelan Hugo Chavez este datorată acțiunilor acestuia de inversare a politicilor care au creat miliardarii și sărăcia în masă: Chavez renaționalizează resursele energetice, utilitățile publice și expropriază unele moșii imense. Chavez nu contestă numai hegemonia Statelor Unite în America Latină, ci întreg edificiul creat de FMI-Banca Mondială care a construit imperiile economice ale miliardarilor în America Latină, Rusia, China și altundeva.

* Informațiile statistice provin de la forbes.com, worldbank.org și imf.org

Moldova și Revoluția Twitter

* Articol publicat la data de 10 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Moldova este una dintre republicile cele mai slab dezvoltate din fost URSS. Datorită modificărilor teritoriale nășite de Stalin, Moldova este prinsă între România și Ucraina. Sovieticii plănuiseră ca Moldova să se specializeze în producția alimentară. Cu toate acestea, economia Moldovei nu este omogenă. Infrastructura industrială a republicii a fost construită în Transnistria, o regiune populată mai ales de etnici slavi (ruși și ucraineni). Această regiune era responsabilă pentru aproximativ 40% din PIB-ul Moldovei și a fost principalul contributor uman al elitelor conducătoare ale RSS Moldovenească. Către sfârșitul Războiului Rece, Nicolae Ceaușescu a afirmat public că URSS a anexat Basarabia, indicând faptul că aceasta este o parte din România. Era un semn că România nu uitase și nu avea de gând să renunțe la readucerea Moldovei în granițele sale.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice nu a schimbat mare lucru. Economia Moldovei a rămas precară, exportând doar vinuri, fructe și alte produse agroalimentare. Moldova importă cantități mari de cărbune, gaze și petrol, deoarece nu deține depozite naturale majore de astfel de resurse. Potrivit CIA World Factbook, Moldova se află pe locul 138 într-o listă a țărilor lumii clasificate după PIB.

Transnistria și-a declarat independența față de Moldova după colapsul Uniunii Sovietice, în parte deoarece se temea că intensificarea sentimentului naționalist în Moldova va duce la unirea cu România. Secesiunea a declanșat un război între Chișinău și separatiștii transnistreni. Trupele ruse au fost desfășurate în regiune pentru a pune capăt ostilităților. De atunci, acel conflict a rămas înghețat. Cu toate acestea, prezența forțelor ruse (care se ridică la circa 3.000 de militari) a permis Transnistriei să-și păstreze independența de facto față de Moldova, chiar dacă din punct de vedere formal face parte încă din statul moldovean. Astfel, Transnistria are propriile autorități, armată, poliție, monedă, servicii publice, steag, imn național și constituție. Aproape jumătate din exporturile transnistrene sunt expediate către Rusia.

Rusia a susținut Transnistria, deoarece este locuită de un număr important de etnici ruși, loiali Moscovei. În plus, Transnistria este amplasată în estul extrem al Moldovei și, mai important, lângă granița cu Ucraina. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, micuța economie a Transnistriei este bazată pe industria grea, producția de textile și este un important coridor de tranzit al gazelor naturale și energiei electrice. Ca urmare a implicării Rusiei, Chișinăul a fost precaut pentru a nu atrage dezaprobarea Moscovei.

NATO și SUA au dorit răsturnarea regimului Voronin și înlocuirea acestuia cu unul potrivnic Moscovei. Scopul schimbării de regim era reprezentat de dorința SUA de expulzare a trupelor rusești din Transnistria, într-o încercare de a pune capăt prezenței militare ruse în Europa de Est și în spațiul ex-sovietic. Mai mult, ar fi fost un avertisment occidental pentru Rusia că orice neatenție va fi taxată în mod drastic. O Moldovă ipotetic pro-occidentală ar putea fi încorporată ulterior de către România, un membru al NATO, mutând frontiera alianței către est și evitând protocoalele ordinare de acceptare a noilor membri.

Rămâne de văzut dacă Kremlinul a fost luat prin surprindere și dacă va reacționa în vreun fel la schimbarea de regim de la Chișinău, mai ales în cazul în care noul guvern va încerca să preia Transnistria prin forță, așa cum a încercat Georgia cu Osetia de Sud în 2008. Ceea ce este clar însă, este faptul că Moscova nu dorește să fie prinsă într-un conflict care i-ar solicita resursele financiare, militare, diplomatice și politice la maximum. Totuși, factorilor de decizie ai Rusiei nu le place ce observă în Moldova, este un scenariu pe care l-au mai văzut jucându-se și altă dată. Prin urmare, presupunerea logică este că Rusia va recurge la armele specifice agențiilor de informații pentru a încerca să contracareze manevrele anti-rusești din Moldova, înainte de a lua în considerare o acțiune militară. Este prea devreme pentru a estima ce turnură vor lua acțiunile opoziției de la Chișinău. Dacă actualul guvern moldovean va supraviețui, atunci Revoluția Twitter va putea avea un efect neașteptat și nedorit. Dacă va fi așa, noii conducători ai Moldovei ar putea sfârși apropiindu-se de Rusia, subminând eforturile reale sau pretinse ale Vestului de sprijinire a forțelor anti-comuniste.

Acuzațiile Rusiei privind implicarea agențiilor occidentale și românești în evenimentele din aprilie 2009 de la Chișinău, nu au putut fi dovedite, deoarece toate operațiunile clandestine se desfășoară după principiul negării plauzibile („Dacă sunteți prinși, noi nu vă cunoaștem.”) Cu toate acestea, există fapte circumstanțiale care par să demonstreze intervenția străină. De pildă, unele instituții semi-oficiale occidentale și ONG-uri au activități la vedere în Moldova. De exemplu:

Website-ul USAID menționează că unele activități ale agenției în Moldova includ „Moldova Citizen Participation Program„, „Strengthening Democratic Political Activism in Moldova” și „Internet Access and Training Program„. Ultima este demnă de atenție, pentru că rețelele online de socializare au fost folosite pentru intensificarea activismului anti-guvernamental. Website-ul USAID precizează că „acestea [programele sale] furnizează comunităților locale accesul gratuit la internet și pregătire extinsă în toate aspectele tehnologiei informației,” precum și că „grupurile țintă includ oficialitățile locale, jurnaliștii, studenții, reprezentanții locali ai ONG-urilor, profesorii și angajații din sănătate…

Aceste exemple sunt edificatoare, dacă se ia în considerare faptul că aceste organizații au fost principalii actori în revoluțiile colorate anterioare. Asta însemnând că, atât participanții, cât și modus operandi, au rămas în mare parte neschimbate. Un participant și organizator cunoscut al Revoluției Twitter este ziarista Natalia Morar (Morari), care a lucrat la ziarul rusesc „The New Times” precum și ca secretar de presă pentru „Cealaltă Rusie,” o coaliție ciudată de grupări politice anti-Putin, care a strâns laolaltă extremiști naționaliști, comuniști și activiști pro-occidentali.

Pe scurt, luând în considerare faptele de mai sus, se pare că în Moldova a avut loc un nou episod al confruntării geopolitice dintre Rusia și Occident. Această luptă nu s-a încheiat încă, atâta vreme cât președintele Moldovei nu a fost ales de parlament, fiind numit interimar. Atunci când se va sfârși, implicațiile strategice ale rezultatului final vor trimite unde de șoc în întreaga Europă de Est și în spațiul ex-sovietic.

Pe 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a anunțat că a câștigat mai mult de 50% din voturi și va avea din nou majoritatea în parlament cu 61 de locuri, suficiente încât să aleagă noul președinte. În ziua următoare, mii de demonstranți tineri au inundat străzile din Chișinău, pentru a protesta la rezultatul alegerilor. Mai mult de 10.000 de protestatari s-au adunat în fața parlamentului cerând repetarea alegerilor și strigând „jos comunismul” și „libertate.” Din nefericire, demonstrațiile au culminat cu atacarea biroului prezidențial și a clădirii parlamentului în ziua de 7 aprilie. Având în vedere precedentele revoluții colorate și strategia impusă de americani acestora, nu este exclus ca violențele să fi fost coordonate de agitatori și agenți aparținând FSB și guvernului comunist, pentru discreditarea demonstranților. În afara acestor manifestări violente, toate semnele unei revoluții colorate au fost prezente.

Similaritățile constau și în nemulțumirea publică în fața unei situații economice dificile, a inechității sociale și a lipsei de speranță într-un viitor mai bun, precum și într-un nivel ridicat de corupție în rândul oficialilor guvernului comunist, care s-au combinat cu concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns. Concentrarea celor mai multe activități economice în mâinile familiei și prietenilor președintelui Vladimir Voronin întregeau imaginea unui stat condus în stil mafiot. Factorii geopolitici – intimidarea din partea Rusiei și perspectiva asistenței din partea Vestului – au constituit presiuni adiționale pentru schimbare. În Moldova, la fel ca în Ucraina și în România, declanșatorul a fost organizarea alegerilor parlamentare/prezidențiale, alături de practicile frauduloase ale fostei conduceri.

Însă, există o serie de factori care diferențiază cazul Moldovei de celelalte. Mai întâi, dimensiunea fraudei electorale este neclară. Comuniștii au obținut 50 % din voturi, iar cele trei partide de opoziție au câștigat aproximativ 35% împreună.

Concurenți electorali Voturi % Mandate
Partidul Comuniștilor din Republica Moldova 760.551 49,48% 60
Partidul Liberal 201,879 13,13 % 15
Partidul Liberal Democrat din Moldova 191,113 12.43% 15
Alianța “Moldova Noastră” 150,155 9.77% 11

Aceste rezultate sunt însă conforme cu sondajele preelectorale organizate de agențiile internaționale. Mai mult, OSCE, prin Office for Democratic Institutions and Human Rights, nu a înregistrat incidente sau fraude majore în rapoartele preliminare întocmite.

O a doua diferență față de revoluțiile portocalii este absența unui lider puternic de opoziție cu un program clar de schimbare. Moldova nu are un Viktor Iușcenko sau Traian Băsescu, iar declarațiile celor trei partide de opoziție au fost unele standard, la fel ca și reacția complet nesatisfăcătoare la demonstrațiile violente de la Chișinău. Unii ar putea spune chiar că se poate vedea umbra Rusiei în spatele acestor partide de „opoziție.”

În al treilea rând, chestiunea naționalistă deosebește clar revoluția din Moldova de suratele sale portocalii. Unii demonstranți au fluturat steaguri românești în timpul protestelor, iar liderii opoziției și-au exprimat opinia că Moldovei i-ar fi mai bine reunită cu România. În acest timp, președintele român Traian Băsescu a plusat, anunțând că România va acorda cetățenia română tuturor cetățenilor moldoveni care doresc asta. Până acum, mai mult de un milion de cetățeni moldoveni au înaintat cereri pentru cetățenia română la consulatele românești din Moldova. Într-o țară de patru milioane de locuitori, moldovenii care primesc cetățenia română devin implicit cetățeni ai Uniunii Europene. Liderii comuniști din Moldova au învinuit autoritățile române pentru instigarea tineretului moldovean la revoltă. Vladimir Voronin l-a expulzat pe ambasadorul României la Chișinău, închizând granița peste Prut și reintroducând regimul vizelor pentru cetățenii români.

Curtea Constituțională a Moldovei a decis renumărarea voturilor, după care comuniștii au pierdut un loc în parlament, rămânând doar cu 60; insuficient pentru alegerea președintelui. Fraudele electorale nu au fost însă dovedite, iar alegerile au rămas valide. Imposibilitatea alegerii președintelui a dus însă la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri pe 29 iulie 2009. Comuniștii au obținut doar 48 de mandate, pierzând astfel și guvernarea. Însă, opoziția nu poate să aleagă un nou președinte, având numai 53 de mandate din cele 61 necesare.

Între timp, Rusia a inversat efectele revoluției portocalii din Ucraina, fiind la un pas s-o facă și în România. Situația din Moldova este fragilă, președintele țării Mihai Ghimpu, în funcție din 11 septembrie 2009, fiind în continuare interimar. Comuniștii stau la pândă, așteptând doar o oportunitate pentru a reveni la putere.

Legături externe:
* http://www.eco.md/article/4759/
* http://www.e-democracy.md/comments/socioeconomic/200507292/
* http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note15.html
* http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/electoral-news/20090407/#c1

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială

* Articol publicat la data de30 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

În prima și a doua parte a acestui eseu a fost analizată strategia geopolitică a SUA și NATO după căderea Uniunii Sovietice, pentru expansiunea imperiului american și prevenirea nașterii unei noi superputeri, înfrânând Rusia și China. Această parte examinează implicațiile acestei strategii în ultimii ani; ca urmare a apariției unui nou război rece, alături de analiza războiului din Georgia, de tentativele de schimbare a regimului din Iran, lovitura de stat din Honduras, extinderea teatrului de război afgano-pakistanez și propagarea conflictului în Africa Centrală. Această evoluție a noului război rece și a războaielor regionale duc lumea mai aproape de un nou Război Mondial. Pacea este posibilă numai dacă uneltele și motoarele imperiilor sunt distruse.

*** Europa de Est: Linia întâi a noului război rece

În 2002, ziarul The Guardian informa că, “Acumularea de forțe militare americane în fostele republici sovietice din Asia Centrală crește temerile la Moscova că Washingtonul exploatează războiul din Afganistan cu scopul de a stabili o prezență militară permanentă în regiune.” În plus, “Construcția grabnică a bazelor militare ale SUA trage semnale de alarmă și la Beijing.”[1]

În 2004, apăreau informații care indicau că strategia americană “are scopul poziționării forțelor SUA de-a lungul ‘arcului de instabilitate’ care trece prin Caraibe, Africa, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală și Asia de Sud-Est. În aceste părți ale lumii – în general săracă și instabilă – conducătorii militari văd apariția viitoarelor conflicte majore care ar putea amenința interesele SUA.”[2]

În 2005, se afirma că au loc negocieri între SUA și Polonia din anul 2002, alături de alte țări, “asupra posibilității înființării unei baze europene pentru interceptarea rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.” În plus se mai preciza că, “o astfel de bază nu s-ar fi putut imagina înainte ca Polonia să se alăture NATO în 1999.”[3]

În noiembrie 2007 se anunța că, “Rusia a amenințat cu amplasarea de rachete cu rază scurtă de acțiune în apropierea granițelor Uniunii Europene, dacă Statele Unite refuză să abandoneze planurile de construire a unui scut de apărare anti-rachetă.” Un general “al armatei ruse a declarat că rachetele Iskander ar putea fi amplasate în Belarus dacă propunerea SUA de plasare a 10 rachete interceptoare și a unui radar în Polonia și Cehia merge înainte.” Putin “a amenințat de asemenea că arsenalul nuclear al Rusiei va lua în colimator ținte din Europa.” Cu toate acestea, “Washingtonul pretinde că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva unor state ca Iranul, pe care americanii îl acuză că încearcă să dezvolte arme nucleare ce într-o zi ar putea lovi Occidentul.”[4]

Această afirmație este însă una absurdă, așa cum au afirmat în mai 2009 specialiștii ruși și americani care au dat publicității un raport care spunea că “Iranul are nevoie de cel puțin 6-8 ani pentru producerea unei rachete care să aibă o rază de acțiune suficient de mare încât să amenințe Europa și doar un ajutor extern ilicit și un efort concertat și extrem de vizibil de cel puțin un deceniu ar putea produce tehnologia necesară pentru a construi o rachetă capabilă să amenințe Statele Unite.”[5] În decembrie 2007, documentul National Intelligence Estimate (NIE), emis de toate cele 16 agenții de informații ale SUA informa că, “Iranul și-a oprit programul nuclear militar în 2003 și de atunci acesta a rămas înghețat.”[6] Citește mai mult din acest articol

De ce se oferă femeile cecene voluntar pentru misiuni sinucigașe? – II

* Articol publicat la data de 9 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Când națiunea s-a întors din exil, după moartea lui Stalin, a fost exclusă de la slujbele bune și traumatizați de experiența avută, cecenii au devenit cunoscuți ca gangsterii Uniunii Sovietice. Mafia cecenă a devenit renumită pentru brutalitatea și impenetrabilitatea sa.

Tinerii născuți în exil au încercat să restaureze cultura distrusă. Lucrând în Groznîi, unde până și vorbitul în cecenă era suficient pentru a fi arestat între 1960 și 1970, aceștia au pus în scenă piese de teatru și au scris poeme, despre războaiele din Caucaz, deportarea și viața zilnică.

Numele date copiilor reflectă atenția acordată istoriei. Un băiat, de exemplu, a fost născut în satul montan Vedeno în 1965. Tatăl său, Salman Basayev, l-a numit Shamil după liderul din secolul al XIX-lea. Acesta va reuși chiar să depășească faima predecesorului său pentru cruzimea sa.

Așadar, odată cu ivirea anilor ’90, și dezintegrarea Uniunii Sovietice, rușii și cecenii erau mai divizați ca niciodată. Mulțimi uriașe se adunau în centrul orașului Groznîi, pentru a discuta trecutul și viitorul națiunii și pentru a dansa zikr – ritualul circular al Sufi. Rușii, care constituiau încă o mare parte a populației din oraș, deveniseră confuzi și nesiguri.

În 1981, rușii din Groznîi nici măcar nu răspundeau dacă îi salutai pe stradă. Acum, vin la mine și mă întreabă ce fac,” își aduce aminte un activist naționalist de acele vremuri.

În 1990, cecenii au organizat un congres național, la care un general de aviație numit Dzhokhar Dudayev a avut un discurs electrizant. Era o chemare la arme, un apel către ceceni să își refacă independența pierdută și a făcut senzație. Dudayev era un tip carismatic, comandase bombardiere nucleare. Era o vedetă.

Când, un an mai târziu, linia dură de la Moscova a încercat să doboare clasa reformistă, luând cu asalt Kremlinul, Dudayev a ieșit la rampă. În timp ce oficialii comuniști așteptau să vadă cine va câștiga, suporterii lui Dudayev au ieșit pe străzi, preluând Sovietul Suprem și aruncând un comunist rus pe fereastră. A fost singura victimă a acelei revoluții din Cecenia, dar cu toate acestea a fost una decisivă.

Pe 2 noiembrie 1991, Dudayev a declarat Cecenia independentă.

Conform legilor sovietice nu avea dreptul să facă asta. Numai republicile unionale – ca Ucraina, Georgia, Kazahstan sau Rusia – aveau dreptul la secesiune. Dar, cecenii au replicat că legile fuseseră scrise fără acceptul lor, că nu au fost niciodată întrebați dacă vor să se unească cu statul sovietic și că statul a încălcat în trecut legile împotriva lor.

Pentru câțiva ani a fost o coexistență neplăcută. Rusia avea alte motive de îngrijorare și îl putea ignora pe măscăriciul care conducea Cecenia. Dar, pe măsură ce economia s-a prăbușit, atât Dudayev cât și Boris Elțîn au început să simtă nevoia unui inamic extern. Retorica anti-rusă a lui Dudayev era imprudentă și non-productivă, dar Elțîn va fi mai direct. Pe 11 decembrie 1994, acesta a trimis tancurile, căutând în cuvintele unuia dintre ajutoarele sale “un război scurt, victorios.”

Pentru ruși, aceasta era o restaurarea a ordinii constituționale. Pentru ceceni, era o continuare a aceluiași război început în 1721. Națiunea s-a unit în spatele lui Dudayev, iar rușii au fost uluiți de rezistența feroce întâlnită.

Frustrați și mânioși, rușii au lansat o ploaie de obuze asupra orașului Groznîi. Un locuitor care a trăit ororile iernii lui 1994 și primăverii lui 1995 spunea că a numărat 47 de obuze căzând în oraș în doar un minut.

Când guvernul din Cecenia a devenit cecen, și-a pierdut acea aură pe care orice guvern o are. Pentru un cecen a încetat să mai fie un guvern, fiind doar fiul sau fratele cuiva care ajunsese într-o poziție bună când moscoviții au plecat. Și, cu ce drept? De ce nu eu? Cu ce este mai bun tatăl lui decât al meu,” se întreba Sultan Yashurkayev.

Sălbăticia rușilor la cea vreme nu era la fel cu cea a cecenilor. Recruții capturați erau la început tratați bine, și erau dați înapoi mamelor care veneau să-i caute. Dar acea atmosferă nu a durat. În iunie 1995, un grup de ceceni conduși de Shamil Basayev a preluat un spital în orașul Budyonnovsk din nordul Ceceniei și a cerut încetarea focului.

Unul dintre locotenenții lui Basayev justifica ulterior operațiunea, care a dus la moartea a mai mult de 100 de ostatici, prin compararea cu atacul asupra satului său natal.

Am analizat tacticile trupelor rusești pe teritoriul cecen și am concluzionat că doar diamantul poate tăia alt diamant. În consecință, am hotărât că singura cale de a opri războiul era să ne răzbunam în același mod,” declara acesta.

Nu am văzut aceste planuri decât ca pe o ultimă alternativă. De ce lumea a păstrat tăcerea atunci când Shali a fost bombardat, când 400 de oameni au fost uciși sau răniți? De fapt, atrocitățile săvârșite de noi în Budyonnovsk nu reprezentau decât 30% din ceea ce au făcut rușii la Shali.”

Umilirea Rusiei a părut completă atunci când premierul Viktor Cernomîrdin a fost înregistrat negociind cu un bandit bărbos, și era în final de acord cu încetarea focului și cu lăsarea grupului de răpitori să plece. Dar în realitate, dezastrul abia începea pentru Rusia, cecenii recuperând Groznîi anul următor, iar Moscova era forțată să-și recunoască înfrângerea.

Zeci de mii de civili fuseseră uciși, iar infrastructura era distrusă. Cecenia poate că era liberă de trupe rusești, dar, fără asistență externă, se scufunda în haos, banii făcând legea iar răpirile fiind o adevărată industrie. Simpatizanții occidentali erau revoltați de uciderea a șase lucrători ai Crucii Roșii și de decapitarea unor specialiști în telefonie. Cecenia era pe cont propriu.

Când trupele rusești s-au întors în 1999 exista foarte puțină simpatie pentru localnici. Bravii luptători pentru libertate erau văzuți acum drept teroriști, ca urmare a unor atacuri neprovocate ale lui Basayev împotriva Daghestanului și a unei serii de atacuri cu bombă asupra unor clădiri civile, pe care noul premier Vladimir Putin le punea pe seama lor. Obuzele au căzut peste Groznîi încă o dată. În Aldy – satul lui Sheikh Mansur din urmă cu două secole, acum o suburbie a Groznîi – cel puțin 60 de civili ceceni, femei și bătrâni au fost uciși într-o operațiune de verificare a actelor, în februarie 2000. Era doar unul dintre multele masacre.

În iunie, un camion-capcană cecen ucidea doi – posibil mai mulți – soldați ruși. Era primul atac sinucigaș și, elocvent, era detonat de o femeie.

Alte atrocități din partea cecenilor au urmat (asaltul asupra teatrului din Moscova și a școlii din Beslan sunt doar două dintre acestea), iar Rusia rămânea fermă în refuzul său de a accepta convorbiri pentru pace sau un armistițiu. Guvernarea Ceceniei era înmânată lui Akhmad Kadyrov, un lider cecen Sufi, care fiind revoltat de haosul adus de tineri precum Basayev, era pregătit să se lepede de visul independenței.

A fost însă ucis, iar puterea i-a revenit fiului său Ramzan, care a condus cu pumnii încleștați.

Lipsa de înțelegere din partea Rusiei a rămas însă. Era ca și cum întrebarea lui Tolstoi fusese inversată: cum puteau acei ceceni să fie atât de cruzi? Ce putea să li se fi întâmplat femeilor cecene care erau pregătite să se arunce în aer la un concert de muzică rock în Moscova? Sau la un hotel din Moscova? Sau într-o stație de metrou din Moscova?

Un indiciu a fost oferit de către Zarema Muzhakhoyeva, o tânără femeie care și-a pierdut curajul (desigur media pro-rusă a spus că detonatorul era defect, dar asta este o minciună) și s-a predat, împreună cu bomba pe care o avea asupra ei, poliției în 2003. Abandonată de către părinti, aceasta era gravidă cu primul sau copil când a rămas văduvă în 2000. Fiica ei Rashana îi fusese luată, conform tradiției locale, de către familia soțului, iar tânăra femeie nu se putuse obișnui cu viața fără ea. A furat bani de la mătușa sa, a luat-o pe Rashana și a încercat să fugă la Moscova.

Ostracizată de toata lumea, a avut ideea măreață de a-și vinde viața. Nu a fost drogată, așa cum au pretins unii oficiali ruși, nici îndoctrinată, era pur și simplu disperată și dorea să-i plătească mătușii sale cei 1.000$ furați.

Bineînțeles, chiar cu costul vieții mele am returnat acei bani, deși rușinea rămânea, trebuia să fac ceva. Întotdeauna am dorit să fiu bună,” se confesa Zarema ulterior unui jurnalist.

Eventual, lipsită de dorința de a ucide, aceasta s-a predat, Dar, dacă a sperat la clemență, s-a înșelat. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare, în pofida argumentării sale că îngăduința ar putea încuraja pe viitor femeile trimise să moară să se predea poliției.

Această linie dură de ambele părți a șters orice șansă de simpatie. În 2008, Vladimir Jirinovsky – un politician rus ultra-naționalist – a sugerat ca toți cetățenii non-ruși să fie deportați din Caucazul de Nord.

Desigur, acestuia îi place să facă pe măscăriciul, dar este un individ inteligent, iar într-un sistem politic sănătos ar fi fost condamnat pentru astfel de afirmații ofensatoare, având în vedere cei 100.000 de ceceni, balkari, inguși și alții care muriseră tocmai într-o astfel de operațiune cu doi ani înainte de nașterea lui Jirinovsky. Însă sugestia sa nu a cauzat agitație.

În aceste circumstanțe nu este neobișnuit pentru tinerii ruși de astăzi – precum Imam Shamil în 1860 – să speculeze că cecenii sunt ca animalele sălbatice. O tânără rusoaică a sugerat la un moment dat să fie construit un zid uriaș în jurul Ceceniei și oricine ar încerca să iasă să fie împușcat.

În stepele de la est de Astana, Kazahstan, există o comunitate restrânsă numită Krasnaya Polyana, alcătuită din trei ferme colective. Aici, uimitor, se găsește o mică Cecenie formată din 1.300 de persoane, aproape în totalitate de origine cecenă. Comunitatea lor a fost fondată în contextul ororilor din 1944 de către un șeic Sufi, numit Vis Hadji.

Faima sa s-a răspândit în diaspora și eventual cecenii au asimilat celelalte etnii din zonă, până s-a format așezarea omogenă etnic de astăzi. Aici, locuitorii originari din munții Caucaz trăiesc într-una din cele mai plate zone din lume, dar sunt fericiți deoarece sunt lăsați în pace. Practică poligamia, dansează dansurile lor religioase tradiționale, cultivă recolte și trăiesc în pace.

Este o așezare săracă, dar liniștită, lucru rar printre ceceni. Mai important, ceilalți îi lasă în pace. Poate că asta este tot ceea ce aveau nevoie.

Desigur, toate cele spuse mai sus privesc doar drama umană a cecenilor, care într-o lume utopică ar găsi rezolvare, fără a lua în considerare importanța zăcămintelor de petrol din regiune, dar și poziția geo-strategică a țării. Acesta este singurul motiv pentru care Rusia nu va renunța niciodată la Cecenia, atâta vreme cât petrolul va fi acolo.

* Partea întâi o găsiți aici.

De ce se oferă femeile cecene voluntar pentru misiuni sinucigașe?

* Articol publicat la data de 7 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Cecenii și rușii sunt cetățenii aceleiași țări, produsul aceluiași sistem de educație, deținătorii acelorași pașapoarte. Și totuși, două femei cecene au intrat în metroul din Moscova și s-au aruncat în aer alături de 38 de navetiști nevinovați.
Pentru a înțelege cauza acestei tragedii trebuie să privim în trecut. În 1721, trupele rusești, supușii lui Petru cel Mare, emisarii celui mai autocratic stat din Europa, au mers la vest de granița lor pentru a se întâlni cu călăreții ceceni. Cecenii reprezentau o cultură diferită. Aceștia nu aveau un guvern centralizat – fiecare sat se conducea singur.
Prima întâlnire a dat tonul pentru ceea ce va urma. Întâlnirea s-a transformat într-o luptă. Unitatea rusă a fost distrusă.
Un la doilea invadator a încercat, cu mai mult succes, să cucerească teritoriile cecene după aceasta, iar acesta a fost Islamul. Conduși de adepții lui Naqshbandi Sufi, cecenii deveniseră credincioși până la sfârșitul secolului XVIII, și sub stindardul verde al Islamului s-a organizat rezistența împotriva Rusiei.

Pe malul opus al râului Sunja în satul Aldy un profet a apărut și a început să predice. Acesta i-a subjugat pe sătenii superstițioși și ignoranți pretinzând că a avut o revelație,” scria un general rus într-o scrisoare în 1785. Acest lucru era inacceptabil și o misiune a fost trimisă către Aldy pentru a-i arăta profetului – care spunea că se numește Sheikh Mansur – cine este șeful.
La sosirea în Aldy, însă, rușii au găsit satul gol. Au ars câteva case și s-au îndreptat către Rusia, doar că au descoperit că victoria lor era departe de fi completă. Sătenii îi așteptau în pădurile din jurul drumului, iar expediția punitivă s-a transformat într-o mare rușine. Jumătate din corpul expediționar a fost masacrat, iar mulți dintre cei rămași s-au înecat în Sunja.

Frăția Naqshbandi – din care probabil că Mansur făcea parte – s-a răspândit adânc în munți după această victorie, în timp ce locuitorii regiunii răsuflau ușurați datorită pauzei oferite de războaiele napoleoniene. La scurt timp după victoria asupra francezilor, însă, rușii nu intenționau să mai tolereze această stare de lucruri.
Alexander Yermolov, unul dintre eroii războaielor împotriva lui Napoleon, credea în necesitatea controlării acestor turbulenți.
Începând cu 1817 acesta a edificat o serie de forturi numite Vnezapnaya (“Iute”), Neotstupny Stan (“Nicio retragere”), Zlobny Okop (“Răzbunător”) și Burnaya (“Furtunos”). În centrul acestora se afla un fort care ulterior va deveni un oraș. Yermolov i-a dat același nume folosit pentru descrierea lui Ivan cel Groaznic: Гро́зный (Groznîi).

Caucazul poate fi asemănat cu o fortăreață grandioasă, miraculoasă și puternică de la natură, protejată artificial de amplasamente militare și apărată de numeroase garnizoane. Doar oamenii neînfricați ar încerca să escaladeze un astfel de fort. Un comandat inteligent ar observa necesitatea recurgerii la arta militară; ar trage linie și ar săpa tranșee și ar mina zona, pentru a o controla,” spunea unul dintre generalii lui Yermolov, evidențiind strategia care avea să fie folosită de atunci încoace.

Nu era o strategie care intenționa să obțină sprijinul civililor, însă, locuitorii s-au trezit tratați precum soldații, au fost mutați din munți sau au fost forțați să se refugieze departe de zona natală dacă refuzau să se supună. În fiecare vară rușii distrugeau satele cecene, iar în fiecare toamnă cecenii le reconstruiau.

În septembrie 1819, rușii au ajuns în localitatea Dadi-Yurt, unde locuitorii i-au sfidat. Încurajați de femeile și copiii lor, bărbații au luptat până la ultimul. Masacrul a fost teribil. Numai 14 bărbați au supraviețuit și doar 140 de femei și copii au fost luați prizonieri. Nu există un punct de vedere cecen să ne spună cum s-au simțit după aceste orori, dar cuvintele scrise de Lev Tolstoi, aproape la un secol după asta, spun adevărul.

Fântâna fusese murdărită, evident cu scopul de a nu se putea utiliza apa din ea. În mod similar a fost profanată și moscheea, iar mullahul și copii săi o curățau,” scria Tolstoi despre un alt masacru în cartea sa Hadji Murad.

Bătrânii satului s-au adunat în piață și au discutat despre poziția lor. Nimeni nu a vorbit cu ură despre ruși. Sentimentul pe care cecenii, tineri sau bătrâni, îl simțeau era mai puternic decât ura. Nu era ură, ci refuzul de a-i recunoaște pe acești câini de ruși drept oameni, și atâta repulsie, dezgust și tulburare în fața dorințelor ridicole ale acestor ființe, încât dorința distrugerii lor, precum dorința distrugerii șobolanilor, paianjenilor veninoși și lupilor, era atât de naturală precum instinctul de auto-conservare.”

Dar Tolstoi era un rus rar întâlnit, care simpatiza cu locuitorii din Caucaz. Majoritatea rușilor au uitat aceste masacre, dacă au știut despre ele în primul rând, iar liderii lor s-au fălit în vremurile de pace cu ‘egalitatea‘ dintre cele două națiuni, ca și cum cecenii au dorit vreodată să se unească cu Rusia. Acțiunile generalilor ruși au fost uitate. În era sovietică, era chiar și o statuie a lui Yermolov în centrul orașului Groznîi, fiecare cecen fiind silit să admire imaginea acestui așa-zis erou.

Rezistenta împotriva rușilor a fost condusă în secolul al XIX-lea în general de avari, vecinii cecenilor din satele montane din Daghestan. Mișcarea, care fusese la origine parte din Naqshbandi, s-a prăbușit în 1859 când Imam Shamil, liderul acesteia, a fost capturat. În captivitate, acesta a povestit despre deceniile de luptă împotriva rușilor. Cecenii fuseseră unii dintre cei mai aprigi luptători ai săi, dar Shamil nu avea nimic bun de spus despre ei.

Nu există nimic mai rău în toată lumea decât această mizerie. Rușii ar trebui să-mi mulțumească că i-am mai domolit puțin. Fără asta nu era decât un singur mod de a trata cu ei: să-i împuști până la ultimul om, așa cum faci cu animalele periculoase,” se confesa Shamil gardienilor săi ruși.

Nu am luptat împotriva lor pentru loialitatea fată de ruși. Știți bine că n-au avut așa ceva vreodată. Am făcut-o pentru caracterul lor josnic și înclinația lor pentru furt și banditism. Spun adevărul și sunt sigur că și voi veți lupta cu ei acum, nu pentru loialitatea lor față de mine, ci pentru aceiași tendință către banditism, pe care n-o vor abandona.”

A fost o declarație profetică, iar majoritatea cecenilor nu au luat această predare a lui Shamil ca pe un motiv de opri lupta. Au continuat rezistența sporadică împotriva Imperiului Rusiei pentru restul vieții lor, profitând eventual de avantajul vidului de putere de după revoluția comunistă și restabilind un stat islamic în Cecenia și Daghestan.

Bolșevicii simpatizau cu cecenii, la fel precum cu celelalte popoare oprimate ale imperiului. I-au privit ca pe tovarășii lor, victime ale fostului regim, și de aici drept aliați naturali pentru acțiunile ce urmau să vină.

Vechiul guvern, moșierii și burghezii ne-au lăsat moștenire popoare terorizate ca kirghizii, cecenii și osetii, a căror pământ a fost colonizat cu cazaci și elemente chiabure (kulak) din Rusia. Acești oameni au fost condamnați la suferințe incredibile și la dispariție,” spunea un oficial bolșevic de origine gruzină, în 1921 – cunoscut ulterior lumii sub numele de Iosif Stalin.

Poziția națiunii Rusiei Mari, care a fost națiunea dominantă, și-a lăsat amprenta chiar și asupra comuniștilor, care nu sunt capabili, sau nu vor, să stabilească relații apropiate cu națiunile autohtone, să le înțeleagă dorințele și să-i ajute să iasă din starea lor înapoiată și necivilizată.”

Ascunsă în cadrul declarației sale de simpatie, era însă o presupunere greșită, și anume credința că cecenii doreau să “iasă din starea lor înapoiată și necivilizată”. Ei bine nu voiau. De fapt, chiar le plăcea. Uniți prin frăția Sufi, aceștia se agățau de tradițiile lor. Bandiții bântuiau munții și, eventual, răbdarea oficialilor înțelegători a luat sfârșit.

În circumstanțele celui de-al Doilea Război Mondial, un război pentru existența statului sovietic pe care-l construise, Stalin nu putea tolera loialitatea lipsită de entuziasm. Astfel, pe 23 februarie 1944, forțele sale de securitate i-au scos pe ceceni din casele lor, i-au încărcat în camioane și trenuri și i-au expediat în pustiurile Asiei Centrale.

Acesta este un eveniment – una dintre multele deportări care au dus la moartea a între un sfert și jumătate din populațiile deportate – uitat sau ignorat în mare parte de ruși. Pus în oglindă cu suferința națiunii lor în conflagrația mondială, poate că aceștia îl consideră irelevant. Printre ceceni, însă, are statutul unui holocaust.

Am văzut cum vărul meu a murit de foame. Asta s-a întâmplat la o lună după ce am ajuns la destinație, avea doar 11 ani. Obișnuiam să știm ora la care sirenele fabricilor sunau. M-a întrebat când va suna sirena și i-am spus că în curând. A adormit apoi și a murit acolo, cu o spumă verde curgându-i din gură,” declara o supraviețuitoare a deportărilor.

Între 1926 și 1939, națiunea cecenă a crescut cu 26%. În următorii 20 de ani, a crescut numai cu 2,5%. Această statistică ascunde multă moarte. Și multă umilință. Națiunea a fost ținută sub pază de poliție în satele din Asia Centrală, și o generație a crescut întărită și înrăită de această experiență, plină de nostalgie pentru ținuturile natale pierdute. Printre cei născuți în această perioadă se aflau și Zelimhan Yandarbiyev, Ahmed Zakayev, Apti Bisultanov și alții – bărbați care vor conduce mai întâi o campanie de renaștere culturală, apoi una politică și în final una militară.

VA URMA

Partea a doua: De ce se oferă femeile cecene pentru misiuni sinucigaşe II

Dacă Rusia ar ataca România…

* Articol publicat la data de 7 februarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

O idee vehiculată în aceste zile este aceea că, potrivit noii doctrine militare ruse, „dușmanul de la răsărit” ar putea lansa un atac împotriva României. Dmitri Medvedev a aprobat vineri această nouă doctrină militară, care identifică expansiunea NATO ca pe o amenințare națională și reafirmă dreptul Rusiei de a folosi armele nucleare, dacă existența țării este amenințată. „Crearea și amplasarea de sisteme strategice anti-rachetă care subminează stabilitatea globală,” este privită de asemenea ca o amenințare.
Într-o conferință de presă ținută tot vineri, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, a spus că Rusia așteaptă „explicații exhaustive” de la americani și că regimul Mării Negre este „reglementat de Convenția de la Montreux.”

Convenția de la Montreux, semnată în 1936, permite Turciei interzicerea drep­tului de trecere a navelor de luptă străine pe vreme de război sau dacă se simte amenințată în vreun fel. Tot această convenție stabilește că navele militare străine care tranzitează strâmtorile trebuie să aibă un tonaj maxim de 15.000 de tone, iar un convoi militar nu poate fi format decât din maximum nouă nave, având un tonaj total de 30.000. Convenția de la Montreux este contestată de majoritatea statelor riverane ale Mării Negre, cu excepția Rusiei și Turciei.
Personal nu înțeleg de ce Lavrov a simțit nevoia să facă această precizare, din moment ce s-a spus destul de clar că România va găzdui elemente „terestre” ale scutului. Adică n-a fost vorba să fie desfășurate nave americane în Marea Neagră, purtătoare de sisteme anti-rachetă. Cu toate că amplasarea unor fregate din clasa Ticonderoga, dotate cu sistemul Aegis, nu ar încălca – teoretic, dacă Turcia ar permite trecerea lor – mai sus-menționata convenție. Aceste fregate (denumite generic crucișătoare) au un deplasament de 9.800 de tone, încadrându-se astfel în prevederile convenției.

Analizând această nouă doctrină militară rusă nu poți să nu tragi o concluzie sumbră: amplasarea scutului anti-rachetă în România se încadrează în ceea ce Rusia consideră ca fiind „amenințări.” După amplasarea elementelor scutului, în teorie, Rusia ar putea lansa un atac, inclusiv cu rachete balistice cu focos nuclear, împotriva țării noastre.

Imagine: fas.org
Atacul rus ar putea fi desfășurat în două moduri: una ar include utilizarea unei rachete balistice intercontinentale cu focos nuclear, iar cealaltă a unei rachete de croazieră aer-suprafață cu focos convențional/nuclear, lansată de pe un avion. Acest atac ar trebui efectuat înainte ca scutul anti-rachetă să devină funcțional, pentru orice eventualitate (adică, în cazul care funcționează…).
Atacul cu o rachetă balistică intercontinentală ar putea proveni de la Kozelsk, Tatișcevo sau Dombarovsky. De la bazele din Kozlesk și Tatișcevo ar putea fi lansată o rachetă UR-100N (indicativ NATO SS-19), care poate transporta un focos nuclear de 550 kilotone pe o distantă de până la 10.000 km și are un sistem de ghidare inerțial. SS-19 poate fi dotată și cu un focos cu capete multiple MIRV. Tot de la Tatișcevo, Rusia poate lansa o rachetă balistică RT-2UTTKh „Topol M” (indicativ NATO SS-27 Sickle B), fabricată după căderea URSS. SS-27 poate fi dotată cu un singur focos nuclear de 550 kilotone sau 6×550 kt MIRV, având o rază de acțiune de până la 11.000 de kilometri. SS-27 are sistem de ghidare inerțială cu GLONASS (ГЛОбальная НАвигационная Спутниковая Система – GLObal NAvigation Satellite System) și atinge o viteză maximă de 17.400 km/h.
România poate fi lovită și de la baza din Dombarovsky cu o rachetă R-36 (indicativ NATO SS-18 Satan). SS-18 este o rachetă balistică intercontinentală care poate avea un focos de 20 megatone. Raza de acțiune este între 10.200 și 16.000 de kilometri, iar viteza maximă ajunge la 7,9 km/s. Sistemul de ghidare este inerțial și autonom.
În cazul unui atac nuclear, cel mai probabil, ar fi utilizată o rachetă cu focos cu capete multiple MIRV. Printre țintele sale s-ar număra atât zona unde sunt amplasate elementele scutului anti-rachetă, cât și orașele României. Bucureștiul ar fi aproape sigur pe listă. Unii afirmă că Rusia nu ar avea curajul inițierii unui atac nuclear, a unei „first strike.” Într-adevăr, Rusia nu ar lovi SUA sau vreo țară occidentală, dar cu România este altă poveste. Ar porni Statele Unite un război nuclear pentru 5-6 milioane de români morți? Greu de răspuns… Dar, probabil, nici Rusia nu ar risca să afle răspunsul și, în consecință, va iniția un eventual atac cu arme convenționale.

A doua variantă de atac, ceva mai probabilă, ar însemna lansarea împotriva elementelor scutului anti-rachetă a unei rachete de croazieră aer-suprafață de la bordul unui avion. Acest tip de atac ar fi efectuat, probabil, cu o rachetă Kh 555 cu focos convențional de 500 kg. Raza de acțiune a acestei rachete este estimată între 2.500-3.000 km, putând fi lansată de pe avioanele Tupolev Tu-160 „Blackjack” sau Tupolev Tu-95 „Bear.” Sistemul de ghidare este inerțial cu GLONASS. Rachetele de croazieră au o traiectorie joasă, ceea ce le face greu de detectat și de doborât de sistemele anti-rachetă.

Toate cele de mai sus sunt niște speculații, dar în eventualitatea unui atac din partea Rusiei, aceste variante sunt posibile. Totuși, nu cred că Rusia va recurge la acest gen de măsuri extreme, iar reacția autorităților de la Moscova este doar una de imagine. Greu de crezut că puternica SS-18 Satan poate fi doborâtă de acest sistem anti-rachetă.
Dar, dacă nu…