Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: Johann Gottlieb Fichte

Johann Gottlieb Fichte

Această învățătură presupune existența unui instrument de percepere lăuntric cu totul nou, prin care se revelează o lume nouă, inexistentă pentru omul obişnuit”. [«Prelegeri introductive ale lui Johann Gottlieb Fichte în teoria științei, logica transcendentală şi realitățile conștienței. Prezentate la Universitatea din Berlin în anii 1812 şi 13. Din moştenirea lăsată de I. H. Fichte» (Johann Gottlieb Fichte’s Einleitungsvorlesungen in die Wissenschaftslehre, die transcendentale Logik und die Tatsachen des Bewuβtseins. Vorgetragen an der Universität zu Berlin in den Jahren 1812 u. 13. Aus dem Nachlaβ herausgegeben von I. H. Fichte), Bonn 1834, p. 4.]

Inspirat de scrierile lui Immanuel Kant, Johann Gottlieb Fichte (1762–1814) a dezvoltat în timpul ultimului deceniu al secolului al XVIII-lea o versiune sistematică radicală și riguroasă a idealismului transcendental, pe care a denumit-o Wissenschaftslehre sau „Doctrina Cunoașterii Științifice„. Poate cea mai caracteristică, la fel ca și cea mai controversată, trăsătură a Wissenschaftslehre este reprezentată de încercarea lui Fichte de a-și fundamenta întregul său sistem pe conceptul de subiectivitate, sau, așa cum el însuși s-a exprimat, pe „ego„.

Principala misiune a sistemului filozofic al lui Fichte (Wissenschaftslehre) este aceea de a reconcilia libertatea cu necesitatea, sau, mai exact, de a explica modul în care de bună voie, factori responsabili moral pot, în același timp, să fie considerați ca făcând parte dintr-o lume de obiecte materiale condiționate cauzal în spațiu și timp. Strategia lui Fichte pentru a răspunde acestei probleme a fost pur și simplu de a începe cu aserțiunea nefondată a spontaneității subiective și libertății (infinității) ego-ului și de a proceda apoi la o derivație transcendentală a necesității obiective și limitării (mărginirii), ca o condiție necesară pentru posibilitatea precedentei. Aceasta reprezintă semnificația descrierii sale, în „Prima introducere în Wissenschaftslehre,” misiunea filozofiei fiind aceea de a „expune fundamentul experienței” sau „explicarea bazelor sistemului de reprezentări acompaniate de un sentiment de necesitate.” Fichte a dedus această concepție a misiunii și strategiei filozofiei din studierea operei lui Kant, și indiferent de cât de departe a părut că merge sistemul său față de „scrisoarea” filozofiei critice, Fichte a susținut întotdeauna că a rămas fidel „spiritului” acesteia. Foarte important pentru acest „spirit„, pentru Fichte, este o insistență intransigentă în privința definirii practice a libertății umane și devotamentului complet față de sarcina furnizării unei relatări transcendentale a experienței obișnuite, care ar putea explica obiectivitatea și necesitatea rațiunii teoretice (cunoaștere apriorică) într-o manieră consistentă cu afirmația practică a libertății umane. Deși Fichte a atribuit descoperirea acestei misiuni lui Kant, acesta credea că acest lucru a fost realizat pentru prima dată cu succes în Wissenschaftslehre, pe care în consecință l-a descris ca fiind primul „sistem al libertății umane„.

Într-o încercare de a clarifica misiunea și metodele filozofiei transcendentale, Fichte a insistat asupra distincției clare între punctul de vedere al conștiinței naturale (care este sarcina filozofiei de a o deduce și astfel de a o explica) și cel al reflecției transcendentale, care reprezintă punctul de vedere obligatoriu pentru filozof. Astfel, acesta insistă că nu există niciun conflict între idealismul transcendental și simțul realității din viața de zi-cu-zi. Dimpotrivă, esența primului este de a demonstra necesitatea și inutilitatea celui de-al doilea.

Oricât de mult spirit “Kantian” ar fi existat în proiectul lui Fichte, acesta a fost în același timp foarte conștient de ceea ce considera ca fiind în mod categoric niște slăbiciuni evidente și inadvertențe în proiectul său. Profund afectat de criticile unor contemporani precum F.H. Jacobi, Salomon Maimon și G.E. Schulze, Fichte a propus o versiune radical revizuită a filosofiei critice. Mai întâi, acesta a susținut că însuși conceptul unui „lucru în sine„, înțeles drept o cauză externă a senzațiilor, independentă de minte, este lipsit de temei din punct de vedere al filosofiei critice. Pe lângă asta, acesta a afirmat că negarea de către Kant a posibilității „intuiției intelectuale„, chiar dacă este neîndoielnic justificată ca o negare a posibilității oricărei perceperi ne-senzoriale a unor obiecte externe, este totuși dificil de împăcat cu anumite doctrine Kantiene privitoare la prezența imediată a ego-ului în sine atât ca subiect conștient (doctrina apercepției transcendentale), cât și ca factor moral perseverent (doctrina imperativului categoric).

Studierea scrierilor lui K.L. Reinhold l-a convins pe Fichte că unitatea sistematică a filosofiei Critice – mai exact, unitatea rațiunii teoretice și practice, a primei și a celei de-a doua Critici – era insuficient de clară în prezentarea de către Kant a filosofiei sale, și cea mai promițătoare metodă de expunere a unității respective era prin furnizarea unei fundații comune atât filosofiei teoretice, cât și celei practice. Principala misiune pentru filosofie, a conchis Fichte, este de a descoperi un singur punct de vedere, aprioric, sau primul principiu din care cineva ar putea pe urmă să deducă atât filosofia teoretică, cât și cea practică. Nu numai că o astfel de strategie ar garanta unitatea sistematică filosofiei înseși, dar, mai important, ar expune de asemenea ceea ce a sugerat Kant dar nu a demonstrat niciodată: unitatea fundamentală a rațiunii înseși.

De vreme ce a stabili posibilitatea oricărei cunoașteri sau cunoștințe (Wissenschaft) reprezintă sarcina principală a filosofiei, Fichte a propus înlocuirea termenului controversat de „filosofie” (philosophia, sau „dragoste de înțelepciune„) cu noul termen Wissenschaftslehre sau „Teoria Științei” — un nume menit să sublinieze caracterul distinctiv de „gradul doi” al reflectării filozofice. Deși propunerea lui Fichte nu a avut succes, Wissenschaftslehre a devenit în mod universal acceptat ca numele versiunii acestuia de idealism transcendental. Aici, trebuie reamintit că “Wissenschaftslehre” nu este numele unui anumit tratat al lui Fichte, ci reprezintă numele generic pentru întregul său sistem sau proiect – un presupus sistem atotcuprinzător care constă dintr-o serie de părți inter-corelate sau sub-discipline sistematice și un proiect amplu care era expus prin numeroase prezentări radical diferite, implicând o mare varietate de vocabulare sistematice.

Stabilind astfel fundația pentru noul său sistem, Fichte s-a îndreptat apoi către sarcina construirii unui sistem transcendental complet articulat pe această fundație, a cărui structură globală este cel mai bine evidențiată în secțiunea finală a transcrierilor prelegerilor sale asupra Wissenschaftslehre nova methodo. Potrivit acestui plan, care nu are analog în scrierile ulterioare ale lui Fichte, întregul sistem Wissenschaftslehre constă din patru părți conectate sistematic:
(1) filosofia primă, care corespunde porțiunii fundamentale a sistemului, așa cum este prezentată în fundamentarea întregului Wissenschaftslehre și revizuită apoi în prelegerile asupra Wissenschaftslehre nova methodo;
(2) “filosofia teoretică” sau “filosofia naturii;
(3) “filosofia practică” sau etica;
(4) “filosofia postulatelor,” care include sub-disciplinele “legea naturală” sau “teoria dreptului” și filosofia religiei.

Prin “filosofia naturii,” Fichte pare să fi avut în minte ceva asemănător cu principiile metafizice principale ale naturii descrise de Kant, chiar dacă Fichte însuși a dedicat foarte puțină atenție executării unui astfel de proiect.

În contrast cu abordarea mai degrabă superficială de către Fichte a filosofiei teoretice, etica sau „filosofia practică” constituie o parte importantă a sistemului acestuia. În timp ce filosofia teoretică explică modul inevitabil în care este lumea, filosofia practică explică modul în care lumea ar trebui să fie, sau, altfel spus, cum trebuie aceasta să fie modificată de către ființele raționale. Etica, astfel, consideră că obiectul conștiinței nu este ceva dobândit sau construit de legile necesare ale conștiinței, ci mai degrabă reprezintă ceva produs de către un subiect liber, care se străduiește în mod conștient să-și stabilească și să-și obțină propriile obiective, fiind ghidat numai de legile elaborate de către el însuși. Sarcina precisă a eticii lui Fichte este, prin urmare, mai întâi de a deduce imperativul categoric din obligațiile generale pentru a determina ego-ul în mod liber, și apoi de a deduce din aceasta obligația specifică ce se aplică tuturor ființelor raționale libere și finite.

Filosofia dreptului sau „legea naturală” expusă de Fichte în „Fundația Dreptului Natural„, reprezintă una dintre cele mai originale și influente secțiuni din cadrul Jena Wissenschaftslehre. Scrisă anterior creației lui Kant care tratează același subiect (în partea întâi din „Die Metaphysik der Sitten” – Metafizica Moravurilor), filosofia dreptului este remarcabilă, în primul rând, datorită felului în care deosebește în mod clar tărâmul eticii de cel al „dreptului” și încearcă să dezvolte o teorie completă a celui din urmă (o „teorie a justiției„) fără a apela la imperativul categoric sau la legea morală, și în al doilea rând, datorită cuprinderii în această teorie în întregime originală a „deducerii” caracterului social al ființelor umane.

Filosofia religiei, așa cum a fost concepută de Fichte, nu are nicio legătură cu afirmațiile istorice ale religiei revelate sau cu vreo anumită tradiție religioasă sau ritual. Pe de altă parte, aceasta este tocmai deosebirea dintre filosofia religiei și „teologie„.
Fichte pare să susțină că, în ceea ce privește filosofia, domeniul divin este cel al acestei lumi, chiar dacă văzută în termenii necesităților legii morale; în care caz, este transformată de la ordinea naturală la ordinea morală globală, și astfel nu mai este necesară sau justificată vreo implicare teoretică sau practică a unui „legiuitor moral” transcendental. Fichte încearcă să traseze o deosebire clară între religie și filosofie și apară dreptul filosofiei de a postula, numai pe baze apriorice, ceva de genul „ordinii morale globale„. Filosofia sau religia includ astfel deducția postulatului că acțiunile noastre morale chiar modifică situația în această lume.

În ceea ce privește existența lui Dumnezeu, raționamentul lui Fichte este înainte de toate unul negativ, într-un asemenea grad încât neagă în mod explicit că orice postulat asupra existenței unui Dumnezeu independent de legea morală este justificabil din punct de vedere filosofic. Ca urmare a controversei ateiste, Fichte va reveni la acest subiect și, în lucrarea „Dintr-o scrisoare privată” și în partea a treia din „Vocația omului„, încearcă să reformuleze poziția sa într-o manieră ce pare ceva mai compatibilă cu afirmațiile teiste.

Să ne imaginăm o lume de orbi din naştere, cărora, din această cauză, nu le sunt cunoscute decât acele obiecte şi raporturi dintre ele care există prin simțul tactil. Mergeți printre aceşti oameni şi vorbiți-le despre culori şi despre celelalte raporturi care nu există decât prin lumină şi numai pentru văz. Este ca şi cum nu le-ați vorbi despre nimic şi e mai fericită situația când ei mărturisesc acest lucru, căci atunci veți observa numaidecât greşeala şi, dacă nu le puteți deschide ochii, veți curma zadarnica vorbire”. [«Prelegeri introductive ale lui Johann Gottlieb Fichte în teoria științei, logica transcendentală şi realitățile conștienței. Prezentate la Universitatea din Berlin în anii 1812 şi 13. Din moştenirea lăsată de I. H. Fichte» (Johann Gottlieb Fichte’s Einleitungsvorlesungen in die Wissenschaftslehre, die transcendentale Logik und die Tatsachen des Bewuβtseins. Vorgetragen an der Universität zu Berlin in den Jahren 1812 u. 13. Aus dem Nachlaβ herausgegeben von I. H. Fichte), Bonn 1834, p. 4.]

* În articolul următor, un scurt portret al lui Michel Foucault.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.