Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: Iran

Gargara anti-rachetă

* Articol publicat la data de 5 februarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

O mulțime de analiști și specialiști s-a grăbit să comenteze zilele acestea proiectatul scut anti-rachetă, ale cărui elemente urmează să fie amplasate în România. Amenințarea care se prefigurează ar fi Iranul. Acest lucru este deocamdată o pură fantezie, Iranul neavând rachete balistice intercontinentale capabile să lovească Europa Occidentală. Ținta evidentă a scutului anti-rachetă este protejarea bazelor americane din România și Bulgaria și, nu în ultimul rând, șicanarea Rusiei.
Acest scut anti-rachetă nu a fost testat NICIODATĂ în condiții reale de luptă. Funcționalitatea lui este incertă. Ceea ce este însă intrigant, este faptul că Statele Unite au ales România pentru acest scut, după ce au renunțat la Polonia și Cehia. Substratul acestui gest este evident unul politic, ale cărui dedesubturi urmează să fie deslușite. Reacția Rusiei urmează astăzi, când ministrul de externe rus va ține o conferință de presă dedicată acestui subiect. Adevărata reacție, probabil, o vom simți curând, în prețul gazului.


Click pentru a mări – AICI Imagine: Io

Harta calculează distanța, plecând din centrul Iranului. Dar, dacă deplasăm punctul de origine al rachetelor către granița vestică a Iranului, putem observa că rachete ca Shahab-3b sau Sajjil pot atinge partea de sud-est a României precum și Bulgaria, adică zonele unde sunt amplasate baze americane. Așadar, scopul scutului nu este protejarea Europei Occidentale sau a României, ci a bazelor americane. Întrebarea este, de ce ar nevoie de protecție aceste baze față de eventualele rachete din Iran? Se pregătesc americanii cumva să atace Iranul?
Dar să analizăm probabilitatea ca Iranul să atace România sau Europa în următorii ani.
În septembrie 2009, președintele american Barack Obama afirma că arsenalul Iranului este „capabil să lovească Europa.” La mai puțin de două săptămâni după această afirmație, puterile lumii dezvăluiau că Iranul deține o a doua uzină de îmbogățire a uraniului – secretă – la Qom. În aceeași zi, Garda Revoluționară iraniană demara o serie de teste ale unor rachete cu rază medie și scurtă de acțiune, într-o mișcare de etalare a puterii militare. Analiștii occidentali au estimat că rachetele sunt capabile să lovească Israelul, precum și bazele SUA din Orientul Mijlociu, în timp ce generalul iranian Abdullah Araqi a pretins că Iranul are capacitatea de a lovi orice potențial inamic.
Rachetele balistice – arme care realizează un zbor sub-orbital pentru a-și lovi apoi țintele la mii de kilometri distanță – există în arsenalul Iranului încă din vremea Revoluției Islamice. Iranul deținea o flotă de avioane în timpul regimului șahului, dar după 1979, relațiile cu Vestul au înghețat și accesul la tehnologiile necesare menținerii flotilei aeriene a devenit imposibil. Potrivit unui raport publicat în 2005 de International Institute for Strategic Studies, programul Teheranului a fost lansat, în parte, pentru a suplini aceste deficiențe. Dinshaw Mistry, autorul lucrării „Containing Missile Proliferation„, scria că programul de dezvoltare a rachetelor iraniene a fost desfășurat în mai multe etape. La jumătatea anilor ’80, în timp ce rachetele irakiene cădeau asupra orașelor iraniene, Iranul a achiziționat rachete cu rază scurtă de acțiune din Coreea de Nord. În perioada războiului irakiano-iranian, rapoartele occidentale indică faptul că Iranul a lansat aproximativ 600 de rachete balistice cu rază scurtă de acțiune. Până în 1998, Iranul construise și testase o rachetă cu rază medie de acțiune, Shahab-3, o rachetă într-o singură treaptă cu combustibil lichid, modelată după racheta nord-coreeană Nodong. De atunci, Iranul s-a angajat în mai multe proiecte de rachete, atingând progrese în domeniul rachetelor cu combustibil solid și trepte multiple, teoretic, controlate de la sol, în timpul zborului.

Arsenalul curent al Iranului include următoarele tipuri de rachete:

1. Rachete cu rază scurtă de acțiune (max. 1.000 km): Fateh-110 și Shahab-2 (sau Scud-C), care se consideră că au fot cumpărate de la Coreea de Nord în anii ’90. CSS-8 este o rachetă care se crede ca a fost achiziționată din China. Toate rachetele iraniene cu rază scurtă de acțiune pot fi transportate pe lansatoare mobile. US Air Force, prin National Air and Space Intelligence Center, estimează că Iranul are mai puțin de 100 de astfel de sisteme mobile de lansare.
2. Rachete cu rază medie și intermediară de acțiune (între 1.000 și 5.500 kilometri). Înainte de lansarea rachetei Sajjil, principala rachetă cu raza medie de acțiune a Iranului era Shahab-3 (FAS) și variantele sale. Shahab-3b are o rază de acțiune estimată la 2500 de kilometri, putând amenința Israelul, Turcia și bazele americane din Orientul Mijlociu. Testarea rachetei Sajjil a fost văzută ca un pas important înainte în ceea ce privește capacitățile iraniene, mai ales prin utilizarea tehnologiei de propulsare cu combustibil solid. Sajjil are o rază de acțiune estimată între 2200-2500 kilometri putând livra un focos (teoretic și unul nuclear) de 1.000 kg către țintă.
3. Rachete balistice intercontinentale (mai mult de 5.500 kilometri). Părerile analiștilor sunt împărțite în ceea ce privește ambițiile Iranului de a realiza o rachetă balistică intercontinentală. Sursele din interiorul serviciilor de informații americane estimează că o astfel de rachetă ar putea intra în arsenalul Iranului, cel mai devreme, în următoarea decadă. În mai 2009, o evaluare comună SUA-Rusia în cadrul EastWest Institute a estimat că Iranul mai are 6-8 ani până la producerea unei rachete balistice capabile să transporte un focos nuclear de 1.000 kg la distanțe mai mari de 2.500 de kilometri. Au existat însă zvonuri referitoare la producerea unei astfel de rachete la mijlocul anilor ’90 (așa-numita Shahab-6), capabilă să aibă, conform zvonurilor, o rază de acțiune de până la 6.200 km. Se estimează că programul spațial iranian Safir, prin care a fost lansată o rachetă multi-treaptă, „poate servi ca bază de lansare pentru rachetele balistice intercontinentale.”

De aproximativ zece ani, agențiile de informații americane prezic iminenta apariție a unei rachete iraniene capabile să lovească Europa. În 1999 și din nou în 2001, experții în informații au estimat că anul 2015 va fi data lansării unei rachete balistice intercontinentale iraniene. Alăturată de dezvoltarea unui program nuclear secret, această afirmație a determinat Statele Unite să demareze proiectul unui scut anti-rachetă, atât pe teritoriul său, cât și în Europa. Deși mulți analiști susțin că Iranul face progrese remarcabile în dezvoltarea unei rachete cu rază lungă de acțiune, totuși, rămâne o dispută serioasă cu privire la ce tipuri de sisteme deține Iranul, cât de fiabile sunt și dacă este posibilă fabricarea acestora fără o asistență străină serioasă. Deocamdată, pericolul unei rachete iraniene care să lovească Europa este doar o speculație, nesusținută de dovezi serioase. Testarea unei rachete balistice intercontinentale iraniene nu poate scăpa ochiului vigilent al sateliților americani. Momentan, ele nu există.

Oferta americană de amplasare a unui scut anti-rachetă în România trebuie privită cu scepticism, în condițiile în care o rachetă iraniană lansată către Europa ar putea fi interceptată de sistemul Aegis, aflat la bordul fregatelor americane staționate în Golful Persic sau Mediterana. Costurile implementării unui astfel de sistem, care vor fi suportate de către partea română sunt, deocamdată, necunoscute. România, o țară care, în curând, nu va mai avea avioane capabile să patruleze spațiul aerian, nu-și poate permite finanțarea unui scut anti-rachetă, ale cărui efecte sunt doar teoretice, în detrimentul programului de înzestrare a armatei cu o nouă flotilă de aeronave. Dar din punct de vedere al imaginii politicienilor corupți și demagogi ai României, umbrela scutului anti-rachetă dă mult mai bine la publicul neinformat. Afirmația că instalarea acestui sistem ar garanta democrația în România este una absolut ilară. Care stat amenință detronarea democrației din România? Ceea ce se vede în ultima perioadă, este că această amenințare pare să vină mai mult din interiorul țării, decât din exterior.

Iranul și armele nucleare

* Articol publicat pe data de 27 septembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Pentru a pune în context recentele acuzații ale SUA la adresa Iranului este important de știut că CNN a demonstrat că „Statele Unite știau de amplasamentul pentru îmbogățirea uraniului nefinalizat, de câțiva ani.
Principala lecție învățată în școală referitor la finanțele personale este aceea că fiecare trebuie să aibă un plan de afaceri pe cinci ani. Crearea unui astfel de plan ne determină să facem inventarul a tot ceea ce avem, spre a ne permite să ne dăm seama ce trebuie să facem pentru a fi capabili să fim pregătiți pentru ce ne rezervă viitorul.

Acest concept se aplică de asemenea colectivităților, precum corporațiile, comunitățile și țările. Cu cât colectivitatea este mai mare cu atât mai departe în viitor trebuie să se extindă planul.
Aici intervine programul nuclear iranian. Deși unii trăiesc sub impresia că un puț petrolier va produce petrol sine die, realitatea este complet diferită. Una dintre cele mai importante proprietăți ale puțurilor petroliere este aceea că ele urmează teoria postulată de „vârful lui Hubbert.”[1]

Imagine: EWG
La începutul curbei (pre-vârf), rata producției se mărește datorită ratei descoperirilor și a adăugării infrastructurii. Mai târziu (post-vârf), producția scade datorită epuizării resurselor. Teoria vârfului Hubbert se bazează pe observația precum cantitatea de petrol din subsol din orice regiune este limitată, rezultând că rata descoperirii, care inițial crește rapid, trebuie să ajungă la un maximum și să intre în declin.”

Conform raportului din 2007 al Energy Watch Group, multe țări au trecut deja de vârful petrolului.

Imagine: EWG
Nu știm unde se află Iranul pe curba vârfului petrolului acum, dar chiar dacă nu a atins vârful producției deja, este logic să presupunem că o va face în curând. Aceasta înseamnă că Iranul trebuie să înceapă căutarea altor surse de energie pentru viitor, asemenea altor țări. În prezent, alternativele de bază pentru producerea energiei sunt foarte limitate. Ele sunt hidro, gaze, cărbune și nucleară – cu opțiunea nucleară având cel mai bun randament financiar.

“În acest moment, există mai mult de 400 de centrale nucleare în întreaga lume, care produc aproape 17% din electricitatea planetei. Contribuția poate ajunge de la câteva procente în unele țări până la 75%, precum în Franța.”

Conform datelor disponibile la Nuclear Training Centre (ICJT), Statele Unite au 104 reactoare conectate, cu toate acestea numărul lor nefiind suficient pentru a satisface nevoile energetice americane, motiv pentru care “John McCain insistă pentru construirea a 45 de reactoare nucleare noi până în 2030.” Asta însemnând că Statele Unite, cu o populație de aproximativ 300 de milioane, vor avea 149 de reactoare.

Imagine: ICJT
Iranul are o populație de peste 71 de milioane și trebuie să aibă un plan pentru a înlocui sursele de energie pe viitor. Resursele lor de petrol și gaze nu sunt regenerabile, asta însemnând că se vor termina la un moment dat. Implicațiile acestui fapt depășesc ceea ce prezintă politicienii și media occidentală.

Iranul are un program nuclear, deoarece guvernul acestei țări a făcut calculele necesare și a realizat că, dacă vor să supraviețuiască, vor avea nevoie de surse alternative de energie. Considerând că energia nucleară este cea mai puțin problematică, având în vedere ipoteza încălzirii globale, Iranul a ales varianta aflată cea mai la îndemână.

Conflictul dintre Iran, SUA și Israel este despre supraviețuirea unui trib, a unei culturi, a unei țări. Iranienii și alte popoare ale altor țări – prin extensie – se văd în situația de a li se refuza dreptul la energie nucleară, deși conform Tratatului de Neproliferare Nucleară aceștia au „dreptul inalienabil” la energie nucleară.
Speculațiile asupra folosirii programului nuclear iranian pentru construirea armelor atomice sunt nefondate, deocamdată. Și chiar dacă Iranul ar intenționa dezvoltarea armelor nucleare, trebuie prezumată intenția agresării altor țări?
Primul-ministru canadian Stephen Harper a declarat la conferința G-20 din Pittsburgh :“Iran, the combination of its abhorrent ideology and its interest in nuclear technology, combined with increasing evidence of its obvious disregard for international law and for its obligations, constitutes a grave threat to international peace and security.”
Se pare că „interesul pentru tehnologia nucleară” constituie un lucru rău. Și ce anume este acea „abhorrent ideology„( ideologie dezgustătoare)? Nu cred că s-a referit la scopul de a construi arme nucleare pentru că asta ar include SUA, Marea Britanie, Franța și Israelul.
SUA și celelalte puteri nucleare trebuie să elimine dublul standard înainte de a acționa împreună pentru eliminarea acumulării armelor nucleare. Mai întâi Israelul să permită IAEA inspectarea amplasamentelor nucleare de la Dimona și să își distrugă arsenalul nuclear. Apoi, SUA, agresorul Irakului, violator frecvent al legilor internaționale, stat găsit vinovat de terorism în 1987[2] de către Curtea Internațională de Justiție (World Court, pe atunci), să răspundă pentru încălcarea dreptului internațional (recunoașterea Kosovo, printre altele) și a Cartei ONU (invazia Irakului șamd).

Referințe:

  • ^1. În 1956, geologul King Hubbert a prezis că producția de petrol din SUA va atinge punctul maxim în jurul anului 1970, după care va începe să descrească. Multă lume l-a ridiculizat pentru această previziune. Cu toate acestea, a avut dreptate și, din 1971 producția de petrol a SUA continuă să scadă.
  • ^2. Revolta Contras împotriva guvernării Sandiniste. Statele Unite au minat porturile din Nicaragua, violând legile internaționale, iar CIA a susținut atacurile Contras împotriva orașului-port Corinto. Nicaragua a adus aceste crime în atenția World Court și, în 1987, tribunalul a hotărât că Statele Unite se fac vinovate de „sprijinirea și organizarea de acte teroriste.” Statele Unite au fost condamnate să plătească Nicaragua 17 miliarde $ ca despăgubire pentru viețile pierdute și proprietățile distruse. Administrația Reagan a ignorat verdictul World Court.

Legături externe:
* http://www.nytimes.com/2009/09/26/world/middleeast/26intel.html?_r=1&hpw

Axa răului și Marele Satan

* Articol publicat pe 17 septembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

America este marele Satan, șarpele rănit. – Ayatollahul Khomeini, 5 Noiembrie, 1979

State precum Iran, Irak, Coreea de Nord constituie o axă a răului, înarmându-se spre a amenința pacea mondială. – Președintele George W. Bush, 29 Ianuarie, 2002

Spuse la două decenii distanță, aceste cuvinte exprimă perfect relațiile încordate dintre SUA și Iran. Friedrich Nietzsche a spus odată că nu există fapte, ci doar interpretări. Observația sa este adevărată, în ceea ce privește maniera în care Teheranul și Washingtonul rămân preocupate una de cealaltă.
Niciun eveniment important petrecut în Iran nu poate avea loc fără a avea repercusiuni față de relațiile cu Occidentul. La 30 de ani de la răsturnarea regimului autocrat și prietenos față de America a lui Mohammad Reza Shah Pahlavi, moștenirea acestuia încă bântuie cele două țări.

Alegerile prezidențiale din 2009 nu au făcut excepție. Mahmoud Ahmadinejad, liderul conservator, urmărea realegerea după patru ani tumultuoși. O serie de ciudățenii au înconjurat campania electorală, care a fost interesantă și unică în același timp. Într-o țară de 72 de milioane de locuitori, două treimi sunt tineri sub 30 de ani, iar rata analfabetismului depășește 75 %. Economia Iranului a suferit un declin constant. Veniturile din petrol nu au reușit să ajungă la populație. Recesiunea economiei globale a afectat exporturile iraniene, iar dificultățile balanței de plăți au crescut datorită rezervelor financiare reduse.

Inflația a depășit 30% în timpul verii din 2008, când banca centrală a intervenit spre a limita împrumuturile, pentru a preveni creșterea masei monetare. În 2009, inflația a scăzut, dar este încă în jur de 24%. Șomajul ajunge la 17%, de aproape trei ori mai mare decât în 2005, când Ahmadinejad a preluat funcția de președinte. Corul criticilor lui Ahmadinejad, acuzându-l de proastă administrare economică, a crescut pe măsura apropierii alegerilor.

Imagine: Hadhwanaagmedia.net
Ahmadinejad a respins cu regularitate astfel de acuzații. El a spus că acestea sunt rezultatul unor dezinformări din partea presei ostile.

Sistemul electoral din Iran nu este unul perfect, dar nu este atât de rău precum în cazul altor țări din regiune. În Arabia Saudită, emiratele mici din zona Golfului sau Egipt, alegerile sunt fie inexistente fie ținute sub restricții stricte. Iar aceste state sunt considerate aliații Americii. În alegerile din iunie 2009, Ahmadinejad a înfruntat trei contracandidați. Mir-Hossein Mousavi a fost văzut ca principalul său contestatar. Trei alți candidați au fost respinși de Consiliul Gardienilor, care validează toate candidaturile. Fostul președinte Mohammad Khatami, un liberal în contextul din Iran, și-a anunțat candidatura dar apoi și-a retras-o, declarându-și sprijinul pentru Mousavi. Un alt fost președinte, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, adesea descris ca un conservator centrist-pragmatic, era de asemenea nemulțumit de starea economiei iraniene.

Procentajul ridicat de alegători tineri, declinul economic și nemulțumirea unor iranieni influenți i-au încurajat pe mulți din interiorul și din afara țării să creadă că a sosit clipa unei schimbări politice. Discursul președintelui american Barack Obama de la Cairo, căutând un nou început între SUA și Islam, a venit cu doar câteva zile înaintea alegerilor din Iran. Cuvintele acestuia de reconciliere au fost o sursă de noi speranțe pentru moderații și liberalii iranieni. Aceștia au întrezărit perspectiva unei îmbunătățiri a relațiilor SUA-Iran, poate pentru prima oară de la revoluția din 1979.

În cele din urmă, Ahmadinejad a fost declarat învingător cu o majoritate de voturi de aproximativ două treimi. După o campanie captivantă, schimburi dure de cuvinte între candidați în dezbaterile televizate și reportaje optimiste în presa străină, rezultatul a fost o mare dezamăgire pentru opoziția iraniană. Susținătorii acesteia au ieșit în număr mare pe străzi, dar protestele lor nu au dus la o revoltă populară. Instrumentele represive ale statului iranian, armata, serviciile de informații și poliția au rămas loiale regimului. A urmat urmărirea și încarcerarea opozanților. Pentru o perioadă au urmat proteste puternice în America, mai ales din partea republicanilor și a grupurilor pentru drepturile omului. Aceștia nu au făcut altceva decât să facă jocul facțiunii ultra-religioase de la Teheran. Rezultatul a fost acela că opoziția iraniană se află mai izolată ca niciodată. Aceasta este o situație periculoasă.

Relațiile între Washington și Teheran s-au prăbușit după evenimentele din 11 septembrie și după ce președintele Bush plasa Iranul în infama „axă a răului„. Doi factori, în special, au venit în prim plan: programul nuclear iranian și acuzațiile că Iranul sprijină terorismul internațional. Într-un document obținut de Associated Press în septembrie 2006, International Atomic Energy Agency (IAEA) descria ca absurde și necinstite afirmațiile dintr-un raport al Camerei Reprezentanților din SUA, cu privire la faptul că programul nuclear iranian a fost conceput în scopul fabricării de arme.

Documentul IAEA specifica faptul că raportul susține în mod fals că Iranul fabrică arme nucleare într-o instalație experimentală pentru îmbogățirea uraniului. De fapt agenția spunea că materialul produs era în cantități mici, insuficiente pentru fabricarea armelor nucleare. Confruntarea între experții Washingtonului și cei ai IAEA aducea aminte de cea anterioară, cu privire la faptul că Saddam Hussein ar fi fost implicat în producerea armelor de distrugere în masă. Aceste afirmații ale Washingtonului și Londrei au fost principalul motiv al invadării Irakului din 2003. Afirmațiile au fost apoi discreditate când nu au fost găsite nici măcar urme de arme de distrugere în masă. Cu toate acestea, asta nu a împiedicat administrația Bush să utilizeze tactici similare împotriva Iranului, atât America cât și Israelul avertizând că instalațiile nucleare iraniene ar putea fi bombardate.

Pe 7 septembrie 2009, directorul general IAEA, Mohamed El-Baradei, a înmânat ultimul său raport cu două luni înainte de părăsi funcția. El spunea că, deși Iranul a cooperat cu agenția în anumite probleme, alte zone critice au rămas fără răspuns. Iranul nu și-a suspendat activitățile de îmbogățire a uraniului sau cele legate de proiectul referitor la apa grea, așa cum i se ceruse de către Consiliul de securitate al ONU. Alegându-și cu grijă cuvintele, El-Baradei spunea că aceste probleme trebuie clarificate pentru a se exclude posibilitatea ca programul nuclear iranian să aibă și o componentă militară.

Președintele Ahmadinejad a exclus posibilitatea altor concesii din partea Iranului. Acesta a declarat recent presei de la Teheran că, „Din punctul nostru de vedere, problema nucleară a Iranului este încheiată. Nu vom negocia niciodată asupra dreptului legitim al națiunii iraniene.” Teheranul a acuzat de asemenea Washingtonul de falsificarea rapoartelor agențiilor de informații pentru a sugera că Iranul încearcă fabricarea armei atomice.


Imagine: Newstalkcleveland.com
Directorul general IAEA Mohamed El-Baradei a criticat Occidentul și aliații acestuia, în particular Franța și Israelul. Ambele state l-au acuzat pe El-Baradei de suprimarea unor dovezi clare ale faptului că Iranul încearcă fabricarea armelor nucleare. Șeful IAEA a declarat : „Sunt consternat de aceste acuzații . . . care au livrate presei precum că anumite informații au fost scoase din raport. Aceste acuzații sunt motivate politic și nu au nicio bază.” El s-a plâns că astfel de tentative de a influența munca IAEA și de submina independența și obiectivitatea sa sunt în contradicție clară cu statului IAEA și ar trebui să înceteze imediat.

În timp ce El-Baradei se pregătește să se retragă, acuzațiile și contra-acuzațiile continuă să zboare între cele două tabere. Există un blocaj în privința problemei nucleare iraniene, iar Statele Unite cu aliații săi și Iranul rămân angajați într-un joc periculos.
Președintele Barack Obama se află sub presiunea media și a unei părți importante a Congresului, care-i cere să stopeze programul nuclear iranian cu forța. Obama a dat termen Teheranului până la sfârșitul lui septembrie pentru a răspunde cererilor SUA și a relua negocierile diplomatice.