Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: geopolitica

Moldova și Revoluția Twitter

* Articol publicat la data de 10 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Moldova este una dintre republicile cele mai slab dezvoltate din fost URSS. Datorită modificărilor teritoriale nășite de Stalin, Moldova este prinsă între România și Ucraina. Sovieticii plănuiseră ca Moldova să se specializeze în producția alimentară. Cu toate acestea, economia Moldovei nu este omogenă. Infrastructura industrială a republicii a fost construită în Transnistria, o regiune populată mai ales de etnici slavi (ruși și ucraineni). Această regiune era responsabilă pentru aproximativ 40% din PIB-ul Moldovei și a fost principalul contributor uman al elitelor conducătoare ale RSS Moldovenească. Către sfârșitul Războiului Rece, Nicolae Ceaușescu a afirmat public că URSS a anexat Basarabia, indicând faptul că aceasta este o parte din România. Era un semn că România nu uitase și nu avea de gând să renunțe la readucerea Moldovei în granițele sale.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice nu a schimbat mare lucru. Economia Moldovei a rămas precară, exportând doar vinuri, fructe și alte produse agroalimentare. Moldova importă cantități mari de cărbune, gaze și petrol, deoarece nu deține depozite naturale majore de astfel de resurse. Potrivit CIA World Factbook, Moldova se află pe locul 138 într-o listă a țărilor lumii clasificate după PIB.

Transnistria și-a declarat independența față de Moldova după colapsul Uniunii Sovietice, în parte deoarece se temea că intensificarea sentimentului naționalist în Moldova va duce la unirea cu România. Secesiunea a declanșat un război între Chișinău și separatiștii transnistreni. Trupele ruse au fost desfășurate în regiune pentru a pune capăt ostilităților. De atunci, acel conflict a rămas înghețat. Cu toate acestea, prezența forțelor ruse (care se ridică la circa 3.000 de militari) a permis Transnistriei să-și păstreze independența de facto față de Moldova, chiar dacă din punct de vedere formal face parte încă din statul moldovean. Astfel, Transnistria are propriile autorități, armată, poliție, monedă, servicii publice, steag, imn național și constituție. Aproape jumătate din exporturile transnistrene sunt expediate către Rusia.

Rusia a susținut Transnistria, deoarece este locuită de un număr important de etnici ruși, loiali Moscovei. În plus, Transnistria este amplasată în estul extrem al Moldovei și, mai important, lângă granița cu Ucraina. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, micuța economie a Transnistriei este bazată pe industria grea, producția de textile și este un important coridor de tranzit al gazelor naturale și energiei electrice. Ca urmare a implicării Rusiei, Chișinăul a fost precaut pentru a nu atrage dezaprobarea Moscovei.

NATO și SUA au dorit răsturnarea regimului Voronin și înlocuirea acestuia cu unul potrivnic Moscovei. Scopul schimbării de regim era reprezentat de dorința SUA de expulzare a trupelor rusești din Transnistria, într-o încercare de a pune capăt prezenței militare ruse în Europa de Est și în spațiul ex-sovietic. Mai mult, ar fi fost un avertisment occidental pentru Rusia că orice neatenție va fi taxată în mod drastic. O Moldovă ipotetic pro-occidentală ar putea fi încorporată ulterior de către România, un membru al NATO, mutând frontiera alianței către est și evitând protocoalele ordinare de acceptare a noilor membri.

Rămâne de văzut dacă Kremlinul a fost luat prin surprindere și dacă va reacționa în vreun fel la schimbarea de regim de la Chișinău, mai ales în cazul în care noul guvern va încerca să preia Transnistria prin forță, așa cum a încercat Georgia cu Osetia de Sud în 2008. Ceea ce este clar însă, este faptul că Moscova nu dorește să fie prinsă într-un conflict care i-ar solicita resursele financiare, militare, diplomatice și politice la maximum. Totuși, factorilor de decizie ai Rusiei nu le place ce observă în Moldova, este un scenariu pe care l-au mai văzut jucându-se și altă dată. Prin urmare, presupunerea logică este că Rusia va recurge la armele specifice agențiilor de informații pentru a încerca să contracareze manevrele anti-rusești din Moldova, înainte de a lua în considerare o acțiune militară. Este prea devreme pentru a estima ce turnură vor lua acțiunile opoziției de la Chișinău. Dacă actualul guvern moldovean va supraviețui, atunci Revoluția Twitter va putea avea un efect neașteptat și nedorit. Dacă va fi așa, noii conducători ai Moldovei ar putea sfârși apropiindu-se de Rusia, subminând eforturile reale sau pretinse ale Vestului de sprijinire a forțelor anti-comuniste.

Acuzațiile Rusiei privind implicarea agențiilor occidentale și românești în evenimentele din aprilie 2009 de la Chișinău, nu au putut fi dovedite, deoarece toate operațiunile clandestine se desfășoară după principiul negării plauzibile („Dacă sunteți prinși, noi nu vă cunoaștem.”) Cu toate acestea, există fapte circumstanțiale care par să demonstreze intervenția străină. De pildă, unele instituții semi-oficiale occidentale și ONG-uri au activități la vedere în Moldova. De exemplu:

Website-ul USAID menționează că unele activități ale agenției în Moldova includ „Moldova Citizen Participation Program„, „Strengthening Democratic Political Activism in Moldova” și „Internet Access and Training Program„. Ultima este demnă de atenție, pentru că rețelele online de socializare au fost folosite pentru intensificarea activismului anti-guvernamental. Website-ul USAID precizează că „acestea [programele sale] furnizează comunităților locale accesul gratuit la internet și pregătire extinsă în toate aspectele tehnologiei informației,” precum și că „grupurile țintă includ oficialitățile locale, jurnaliștii, studenții, reprezentanții locali ai ONG-urilor, profesorii și angajații din sănătate…

Aceste exemple sunt edificatoare, dacă se ia în considerare faptul că aceste organizații au fost principalii actori în revoluțiile colorate anterioare. Asta însemnând că, atât participanții, cât și modus operandi, au rămas în mare parte neschimbate. Un participant și organizator cunoscut al Revoluției Twitter este ziarista Natalia Morar (Morari), care a lucrat la ziarul rusesc „The New Times” precum și ca secretar de presă pentru „Cealaltă Rusie,” o coaliție ciudată de grupări politice anti-Putin, care a strâns laolaltă extremiști naționaliști, comuniști și activiști pro-occidentali.

Pe scurt, luând în considerare faptele de mai sus, se pare că în Moldova a avut loc un nou episod al confruntării geopolitice dintre Rusia și Occident. Această luptă nu s-a încheiat încă, atâta vreme cât președintele Moldovei nu a fost ales de parlament, fiind numit interimar. Atunci când se va sfârși, implicațiile strategice ale rezultatului final vor trimite unde de șoc în întreaga Europă de Est și în spațiul ex-sovietic.

Pe 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a anunțat că a câștigat mai mult de 50% din voturi și va avea din nou majoritatea în parlament cu 61 de locuri, suficiente încât să aleagă noul președinte. În ziua următoare, mii de demonstranți tineri au inundat străzile din Chișinău, pentru a protesta la rezultatul alegerilor. Mai mult de 10.000 de protestatari s-au adunat în fața parlamentului cerând repetarea alegerilor și strigând „jos comunismul” și „libertate.” Din nefericire, demonstrațiile au culminat cu atacarea biroului prezidențial și a clădirii parlamentului în ziua de 7 aprilie. Având în vedere precedentele revoluții colorate și strategia impusă de americani acestora, nu este exclus ca violențele să fi fost coordonate de agitatori și agenți aparținând FSB și guvernului comunist, pentru discreditarea demonstranților. În afara acestor manifestări violente, toate semnele unei revoluții colorate au fost prezente.

Similaritățile constau și în nemulțumirea publică în fața unei situații economice dificile, a inechității sociale și a lipsei de speranță într-un viitor mai bun, precum și într-un nivel ridicat de corupție în rândul oficialilor guvernului comunist, care s-au combinat cu concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns. Concentrarea celor mai multe activități economice în mâinile familiei și prietenilor președintelui Vladimir Voronin întregeau imaginea unui stat condus în stil mafiot. Factorii geopolitici – intimidarea din partea Rusiei și perspectiva asistenței din partea Vestului – au constituit presiuni adiționale pentru schimbare. În Moldova, la fel ca în Ucraina și în România, declanșatorul a fost organizarea alegerilor parlamentare/prezidențiale, alături de practicile frauduloase ale fostei conduceri.

Însă, există o serie de factori care diferențiază cazul Moldovei de celelalte. Mai întâi, dimensiunea fraudei electorale este neclară. Comuniștii au obținut 50 % din voturi, iar cele trei partide de opoziție au câștigat aproximativ 35% împreună.

Concurenți electorali Voturi % Mandate
Partidul Comuniștilor din Republica Moldova 760.551 49,48% 60
Partidul Liberal 201,879 13,13 % 15
Partidul Liberal Democrat din Moldova 191,113 12.43% 15
Alianța “Moldova Noastră” 150,155 9.77% 11

Aceste rezultate sunt însă conforme cu sondajele preelectorale organizate de agențiile internaționale. Mai mult, OSCE, prin Office for Democratic Institutions and Human Rights, nu a înregistrat incidente sau fraude majore în rapoartele preliminare întocmite.

O a doua diferență față de revoluțiile portocalii este absența unui lider puternic de opoziție cu un program clar de schimbare. Moldova nu are un Viktor Iușcenko sau Traian Băsescu, iar declarațiile celor trei partide de opoziție au fost unele standard, la fel ca și reacția complet nesatisfăcătoare la demonstrațiile violente de la Chișinău. Unii ar putea spune chiar că se poate vedea umbra Rusiei în spatele acestor partide de „opoziție.”

În al treilea rând, chestiunea naționalistă deosebește clar revoluția din Moldova de suratele sale portocalii. Unii demonstranți au fluturat steaguri românești în timpul protestelor, iar liderii opoziției și-au exprimat opinia că Moldovei i-ar fi mai bine reunită cu România. În acest timp, președintele român Traian Băsescu a plusat, anunțând că România va acorda cetățenia română tuturor cetățenilor moldoveni care doresc asta. Până acum, mai mult de un milion de cetățeni moldoveni au înaintat cereri pentru cetățenia română la consulatele românești din Moldova. Într-o țară de patru milioane de locuitori, moldovenii care primesc cetățenia română devin implicit cetățeni ai Uniunii Europene. Liderii comuniști din Moldova au învinuit autoritățile române pentru instigarea tineretului moldovean la revoltă. Vladimir Voronin l-a expulzat pe ambasadorul României la Chișinău, închizând granița peste Prut și reintroducând regimul vizelor pentru cetățenii români.

Curtea Constituțională a Moldovei a decis renumărarea voturilor, după care comuniștii au pierdut un loc în parlament, rămânând doar cu 60; insuficient pentru alegerea președintelui. Fraudele electorale nu au fost însă dovedite, iar alegerile au rămas valide. Imposibilitatea alegerii președintelui a dus însă la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri pe 29 iulie 2009. Comuniștii au obținut doar 48 de mandate, pierzând astfel și guvernarea. Însă, opoziția nu poate să aleagă un nou președinte, având numai 53 de mandate din cele 61 necesare.

Între timp, Rusia a inversat efectele revoluției portocalii din Ucraina, fiind la un pas s-o facă și în România. Situația din Moldova este fragilă, președintele țării Mihai Ghimpu, în funcție din 11 septembrie 2009, fiind în continuare interimar. Comuniștii stau la pândă, așteptând doar o oportunitate pentru a reveni la putere.

Legături externe:
* http://www.eco.md/article/4759/
* http://www.e-democracy.md/comments/socioeconomic/200507292/
* http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note15.html
* http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/electoral-news/20090407/#c1

România și Ucraina – similaritățile a două “revoluții colorate”

* Articol publicat la data de 6 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

În noiembrie 2004, au avut loc alegeri prezidențiale atât în România cât și în Ucraina, iar învingătorii au fost candidații opoziției portocalii. Au fost câteva săptămâni de proteste stradale în iarna rece ucrainiană pentru Viktor Iușcenko, care în final au inversat rezultatul oficial al unui prim tur controversat care-l dădea învingător pe Viktor Ianukovici, protejatul Kremlinului. A fost o prezență masivă, informații în media despre fraude și exemplul Ucrainei vecine care l-au adus pe Traian Băsescu la putere, deși alegerile parlamentare au fost câștigate de PSD. La fel ca în Ucraina, alianța lui Băsescu a fost formată de două partide – Partidul Democrat (al lui Băsescu) și Partidul Național Liberal (partidul premierului Călin Popescu Tăriceanu). La fel ca în Ucraina, unde premierul Iulia Timoșenko nu a interpretat aceeași partitură ca președintele, prim-ministrul României l-a demonizat pe președinte și a preferat să coopereze cu opoziția de stânga, eliminându-și foștii aliați, Partidul Democrat, de la guvernare.

Deși, după primul tur de scrutin, desfășurat pe 28 noiembrie 2004, candidatul partidului de guvernământ, Adrian Năstase, avea prima poziție cu peste 40% din voturi, două zile mai târziu, candidatul opoziției, Traian Băsescu pretindea că procesul electoral a fost falsificat, cerând anularea alegerilor parlamentare și prezidențiale. Astfel, al doilea tur de scrutin a avut loc în condiții tensionate, acuzațiile de fraudă fiind la ordinea zilei.
Similaritățile frapante cu procesul electoral din Ucraina nu se opresc aici, cele două partide, cel de guvernământ și, respectiv, alianța opoziției folosesc aceleași culori, albastru, respectiv portocaliu, ridicându-se astfel un semn de întrebare asupra protagoniștilor adevărați din spatele scenariului psihologic ai cărui cobai au fost electoratul românesc și cel ucrainean.

Aici intervine factorul George W. Bush și geo-strategia Americii. O copie moștenită a „revoluțiilor de catifea,” aplicată cu succes de George H.W. Bush în urmă cu 15 ani, este încercată de Bush Jr, tocmai sub ochii perplecși ai „revoluționarilor” din 1989, care, nu cu mulți ani în urmă, au experimentat același scenariu, Bush cel mic recurgând la același contraatac: luptându-se cu inamicul sovietic în curtea acestuia.
Ucraina, un pion cheie al Rusiei din punct de vedere economic și politic, a devenit astfel un câmp de luptă între “forțele democratice” ale coaliției pro-americane a lui Iușcenko și așa-zișii “rebeli”, suporterii Rusiei reprezentați de Ianukovici.

Numitorul comun al țărilor din estul Europei, cu câteva excepții, în cei 15 ani scurși de la prima revoluție de catifea din 1989 până la cea de-a doua din 2004, au fost mafia, corupția, oligarhia și sărăcia.
Cu multă îndemânare, Statele Unite au folosit această situație existentă pentru a crea o strategie de atac în toți acești ani, care a reprezentat o armă puternică de manipulare.
Pe baza zicalei „speranța moarte ultima,” de fiecare dată când Statele Unite au avut nevoie de o schimbare a structurilor politice din fostele state comuniste, care au devenit un câmp de bătălie între SUA și Rusia, au utilizat acest as din mânecă: lupta împotriva corupției. America i-a manipulat pe oamenii simpli, profitând de plângerile și nemulțumirile lor pentru a îndepărta guverne care se dovedeau reacționare la cererile SUA în chestiuni economice și politice.
Puținii bogați, o clasă de oligarhi “de hârtie,” fabricați cu un anumit scop, banii fiind direcționați în buzunarele acestora cu complicitatea Occidentului – indivizi învestiți cu putere economică și politică nelimitată – nu îndrăznesc să sufle vreun cuvânt împotriva unor manevre prin care SUA transformă teritoriile foștilor sateliți sovietici în baze NATO de intimidare a Rusiei.
Dar sărăcia nu este numai o armă de manipulare, este și un cerc vicios pe care nefericiții care au avut ghinionul să se nască în această parte a globului sunt condamnați s-o experimenteze.
Rata ridicată a șomajului și veniturile mici, care nu le permit oamenilor să trăiască decent, îi fac să ia drumul câmpurilor de luptă din Irak, Afganistan și din alte zone fierbinți, una dintre puținele moduri în care românii pot obține un serviciu plătit decent.
Atunci când vine vorba de corupție, Georgia este cel mai bun exemplu (deși, aici românii ar putea să obiecteze), un stat care, privit prin unghiul istoriei sale contemporane, ar putea reprezenta definiția termenului în sine.
Campioană a corupției, luptându-se cu o rată ridicată a sărăciei și șomajului în timpul mandatului lui Șevarnadze (fostul om de încredere al americanilor), Georgia a experimentat “Revoluția Trandafirilor”, care a avut loc după ce Șevarnadze a trecut de partea Rusiei, propulsându-l la putere pe Mihail Saakașvili, noul favorit al Americii.
Saakașvili este nimeni altul decât omul care a contribuit la proiectul prin care celebra conductă Baku-Tbilisi-Cehyan, care transportă petrolul din zona Mării Caspice, a fost construită ca să urmeze traseul dorit de americani.

Coincidența între evenimentele care au avut loc în toamna anului 2003 în Georgia și cele ulterioare din Ucraina și apoi din România, este faptul că îndepărtarea lui Șevardnaze și ascensiunea lui Saakașvili la putere s-au petrecut sub același scenariu al fraudei electorale.

Un alt lucru care merită a fi menționat este că evenimentele care au urmat alegerilor din Ucraina au fost orchestrate cu ajutorul și cu participarea acelorași figuri politice care au făcut posibile lanțul de lovituri de stat care au dus la dezintegrarea lagărului socialist în 1989.
Lech Walesa, Vaclav Havel și nimeni altul decât Mihail Gorbaciov, eminența cenușie pasivă a dezintegrării URSS, au declarat că Rusia nu trebuie să intervină în rezultatul alegerilor prezidențiale din Ucraina și că este “important ca procesul să se încheie în mod democratic.” Această declarație a venit după ce președintele Rusiei, Vladimir Putin și Boris Grîzlov, purtătorul de cuvânt al camerei inferioare a parlamentului rus, l-au felicitat pe Viktor Ianukovici pentru victoria sa în alegerile prezidențiale.

În ceea ce o privește pe România, Statele Unite nu au avut niciodată încredere în Ion Iliescu, omul cu tendințe sovietice care a condus țara 11 din cei 15 ani care au urmat revoluției anti-comuniste.
Iliescu, omul care a urmat ordinele SUA destul de corect, ca rezultat al promisiunilor făcute în 1990, nu a reușit să-și convingă stăpânii americani de bunăvoința sa, deoarece convingerile sale nu s-au potrivit cu modelul american “democratic” impus statelor ex-comuniste după 1989.
Statele Unite s-au temut că, încă atașat emoțional de modelul sovietic al Moscovei, Iliescu nu ar ezita să treacă de partea lui Putin, așa cum a și făcut-o, declarativ, de fiecare dată când a avut ocazia.
Un personaj educat, dar lipsit de personalitate ca Adrian Năstase – candidatul Partidului Social Democrat la alegerile prezidențiale – , umbrit de apropierea de duplicitarul Iliescu, nu era personajul „sigur” pe care și-l dorea America, în acest loc sensibil de pe harta Europei Răsăritene.
Graham Watson – un nume cheie al evenimentelor politice care au avut loc în Europa de Est și în același timp primul membru britanic din Parlamentul European din partea Partidului Liberal Democrat – a declarat că alegerile din Ucraina nu au îndeplinit standardele democratice și l-a acuzat de asemenea pe Günter Verheugen, pe 10 noiembrie, de amestec în procesul electoral din România, după ce comisarul german a declarat că speră să termine cei cinci ani de negocieri până pe 24 noiembrie, cu patru zile înaintea votului din România.

După votul din 28 noiembrie 2004, principalele agenții internaționale de știri au avut drept subiect afirmațiile lui Graham Watson despre corectitudinea procesului electoral din România, alături de declarații ale unor oficiali din SUA care indicau că alegerile din România au fost falsificate, ambele oferind încă o dovadă a scenariului american insuflat electoratului românesc cu scopul îndepărtării de la putere a lui Iliescu.
Unul dintre motivele îndepărtării lui Iliescu a fost și opoziția acestuia la politica SUA de atragere a României în conflictele purtate de americani și de stabilire a unei baze SUA în România. Astfel, sub conducerea marionetei americane, Traian Băsescu, aceste obiective au fost îndeplinite, trupele românești sporindu-și prezența în teatrele de operațiuni din Irak și Afganistan, având loc și amplasarea mult-doritei baze americane pe teritoriul României.

Rusia a încercat în permanență să răstoarne rezultatele „revoluțiilor colorate.” În Ucraina și în Kîrghîzstan a reușit. În Georgia și România a eșuat. Dar, în România a fost extrem de aproape. Victoria lui Traian Băsescu a fost una la limită și extrem de controversată, printre acuzații de fraude electorale. Factorul hotărâtor care a schimbat opinia electoratului a fost faimoasa vizită nocturnă a candidatului pro-rus, Mircea Geoană, la controversatul om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu. Momentul a fost unul tulbure, motivele acestei acțiuni fiind necunoscute. Oligarhul, perceput ca un om apropiat de PSD, a avut un rol discutabil în câștigarea alegerilor din 2004 de către Traian Băsescu. Dar Sorin Ovidiu Vântu este un personaj cameleonic, acțiunile acestuia fiind rareori cunoscute de opinia publică, iar înțelesul acestora fiind de multe ori greu de perceput. Desigur, există și posibilitatea ca gestul să fi fost o greșeală, dar șansele ca Sorin Ovidiu Vântu să își saboteze neintenționat propriul candidat par mai degrabă infime. Oligarhul „roșu” nu face astfel de greșeli, decât dacă sunt în avantajul său.

Tabăra pro-rusă a primit un sprijin neașteptat din partea Partidului Național Liberal, partid considerat a fi în zona de influență americană. Schimbarea de optică a liberalilor s-a produs odată cu schimbarea taberelor de către omul de afaceri Dinu Patriciu. Vânzarea companiei Rompetrol de către Patriciu către compania de stat din Kazahstan, poartă amprentele FSB-ului; guvernul din Kazahstan fiind cunoscut ca un apropiat al Kremlinului. Astfel, apropierea bizară dintre PSD și PNL capătă dintr-odată sens, la fel ca și finanțarea de către Dinu Patriciu a ambelor partide. Reacția lui Traian Băsescu, de demonizare a lui Dinu Patriciu face parte din același tablou, Băsescu încercând astfel să le facă pe plac stăpânilor săi de peste ocean, lovindu-l pe cel care a îndrăznit să-i trădeze pe americani. Vizita lui Mircea Geoană la Moscova, de la începutul anului 2009, trebuie văzută și ea în același context. De asemenea, tot aici se încadrează și absența unor atacuri la adresa Rusiei din partea PNL, precum și ieșirile lipsite de diplomație ale lui Traian Băsescu împotriva Rusiei. România este un câmp de bătălie între Statele Unite și Rusia, iar acestea încearcă prin toate mijloacele aducerea candidaților preferați la putere.
Apartenența la tabăra americană nu înseamnă însă și garanția că personajul respectiv este unul „bun.” Stratele Unite și-au urmărit întotdeauna îndeplinirea propriilor obiective, chiar dacă asta a însemnat susținerea unui regim dictatorial, imoral sau corupt.
România a avut ghinionul de se afla într-o zonă unde interesele imperiilor vremii s-au intersectat întotdeauna. Acum, a venit rândul Statelor Unite și a Rusiei să-și dispute influența în spațiul carpato-danubiano-pontic. Faptul că, datorită acestei lupte, poporul român este privat de un guvern legitim, independent de forțe străine, nu constituie un factor de interes pentru SUA. Atâta timp cât democrația aparentă este prezentă în România, americanii vor considera că și-au făcut datoria.

Testul pentru tabăra pro-americană îl constituie alegerile din 2012. Pe fondul nemulțumirilor populare crescânde, tabăra pro-rusă pare să câștige teren. Pentru un neavizat, pare ciudat faptul că Traian Băsescu nu își cultivă un moștenitor în cadrul PDL. Dar acesta așteaptă să treacă mai întâi hopul din 2012, având apoi suficient timp să găsească o figură puternică pentru a se confrunta cu Crin Antonescu, în 2014. Pentru că acesta pare a fi cel mai puternic rival, atâta vreme cât PSD trece prin vremuri tulburi. Însă, acest lucru alimentează speculațiile că Traian Băsescu ar încerca schimbarea constituției, pentru a obține dreptul să mai candideze pentru un mandat. Nici această variantă nu trebuie respinsă complet, având în vedere experiența anterioară a regimurilor susținute de SUA în America Latină.
Un factor neprevăzut poate fi refacerea alianței cu PNL, prin atragerea acestora la guvernare, ducând astfel la fracturarea taberei pro-ruse. Elementul cheie este oligarhul Dinu Patriciu, aflat momentan în zona de influență a Moscovei. Rămâne de văzut dacă Patriciu va schimba taberele încă o dată sau va trebui îndepărtat pentru refacerea alianței. Această apropiere de PNL nu pare să fie însă pe placul lui Traian Băsescu, fiind – mai mult ca sigur – o sugestie din partea americanilor, care se tem de pierderea alegerilor din 2012. Din acest motiv, pentru a preveni căderea economică a României, Statele Unite finanțează găurile din bugetul țării, prin intermediul Băncii Mondiale, FMI-ului și Uniunii Europene. O eventuală prăbușire economică ar garanta victoria taberei pro-ruse în 2012 și astfel România ar aluneca din nou în zona de influență a Rusiei. Scenariile sunt însă multiple și sunt cunoscute în detaliu doar de stăpânii americani.

Până atunci, România este condamnată să fie pionul celor puternici. Atâta timp cât imperiul american se va confrunta cu Rusia, în spatele forțelor care se vor lupta pe scena politică autohtonă, cine va privi cu atenție va distinge umbrele celor două puteri.

* Legături externe:
http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4055345.stm

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială

* Articol publicat la data de30 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

În prima și a doua parte a acestui eseu a fost analizată strategia geopolitică a SUA și NATO după căderea Uniunii Sovietice, pentru expansiunea imperiului american și prevenirea nașterii unei noi superputeri, înfrânând Rusia și China. Această parte examinează implicațiile acestei strategii în ultimii ani; ca urmare a apariției unui nou război rece, alături de analiza războiului din Georgia, de tentativele de schimbare a regimului din Iran, lovitura de stat din Honduras, extinderea teatrului de război afgano-pakistanez și propagarea conflictului în Africa Centrală. Această evoluție a noului război rece și a războaielor regionale duc lumea mai aproape de un nou Război Mondial. Pacea este posibilă numai dacă uneltele și motoarele imperiilor sunt distruse.

*** Europa de Est: Linia întâi a noului război rece

În 2002, ziarul The Guardian informa că, “Acumularea de forțe militare americane în fostele republici sovietice din Asia Centrală crește temerile la Moscova că Washingtonul exploatează războiul din Afganistan cu scopul de a stabili o prezență militară permanentă în regiune.” În plus, “Construcția grabnică a bazelor militare ale SUA trage semnale de alarmă și la Beijing.”[1]

În 2004, apăreau informații care indicau că strategia americană “are scopul poziționării forțelor SUA de-a lungul ‘arcului de instabilitate’ care trece prin Caraibe, Africa, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală și Asia de Sud-Est. În aceste părți ale lumii – în general săracă și instabilă – conducătorii militari văd apariția viitoarelor conflicte majore care ar putea amenința interesele SUA.”[2]

În 2005, se afirma că au loc negocieri între SUA și Polonia din anul 2002, alături de alte țări, “asupra posibilității înființării unei baze europene pentru interceptarea rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.” În plus se mai preciza că, “o astfel de bază nu s-ar fi putut imagina înainte ca Polonia să se alăture NATO în 1999.”[3]

În noiembrie 2007 se anunța că, “Rusia a amenințat cu amplasarea de rachete cu rază scurtă de acțiune în apropierea granițelor Uniunii Europene, dacă Statele Unite refuză să abandoneze planurile de construire a unui scut de apărare anti-rachetă.” Un general “al armatei ruse a declarat că rachetele Iskander ar putea fi amplasate în Belarus dacă propunerea SUA de plasare a 10 rachete interceptoare și a unui radar în Polonia și Cehia merge înainte.” Putin “a amenințat de asemenea că arsenalul nuclear al Rusiei va lua în colimator ținte din Europa.” Cu toate acestea, “Washingtonul pretinde că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva unor state ca Iranul, pe care americanii îl acuză că încearcă să dezvolte arme nucleare ce într-o zi ar putea lovi Occidentul.”[4]

Această afirmație este însă una absurdă, așa cum au afirmat în mai 2009 specialiștii ruși și americani care au dat publicității un raport care spunea că “Iranul are nevoie de cel puțin 6-8 ani pentru producerea unei rachete care să aibă o rază de acțiune suficient de mare încât să amenințe Europa și doar un ajutor extern ilicit și un efort concertat și extrem de vizibil de cel puțin un deceniu ar putea produce tehnologia necesară pentru a construi o rachetă capabilă să amenințe Statele Unite.”[5] În decembrie 2007, documentul National Intelligence Estimate (NIE), emis de toate cele 16 agenții de informații ale SUA informa că, “Iranul și-a oprit programul nuclear militar în 2003 și de atunci acesta a rămas înghețat.”[6] Citește mai mult din acest articol

Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 2 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

Drept consecință a geo-strategiei SUA în ceea ce Brzezinski numea “Balcanii globali,” Statele Unite au lucrat împreună cu organismele neguvernamentale (NGO) pentru a “promova democrația” și “libertatea” în fostele republici sovietice, jucând un rol din spatele scenei în instigarea la ceea ce au fost intitulate “revoluțiile colorate,” care au instalat lideri-marionetă favorabili SUA și Occidentului pentru promovarea intereselor Vestului, atât economice cât și strategice.

Partea a doua a acestui eseu analizează revoluțiile colorate, ca fiind o stratagemă cheie pentru impunerea Noii Ordini Mondiale. “Revoluția colorată” sau “de catifea” constituie o tactică politică de expansiune a NATO și a influenței SUA până la granițele Rusiei și eventual Chinei; urmând linia scopurilor primare ale strategiei SUA în cadrul Noii Ordini Mondiale: de a înfrâna Rusia și China și de a preveni nașterea unei puteri care sa conteste rolul SUA în regiunea respectivă.

Aceste revoluții sunt portretizate de media occidentală ca revoluții populare democratice, în care oamenii respectivelor națiuni cer responsabilitate guvernamentală și democratică de la liderii lor despotici și de la sistemele lor politice arhaice. Cu toate acestea, realitatea este departe de ceea ce aceste imagini utopice sugerează. ONG-urile și media occidentale au finanțat masiv și au organizat grupările de opoziție și mișcările de protest, în mijlocul unor alegeri, creând percepția publică de fraudă electorală pentru mobilizarea unor mișcări de protest masive, pentru a solicita ca alesul „lor” să ajungă la putere. S-a întâmplat de asemenea ca acesta din urmă să fie și candidatul preferat de SUA-Occident, a cărui campanie a fost deseori finanțată de către Washington; iar acesta să propună politici amiabile la adresa SUA și condiții economice neoliberale. În final, sunt oamenii cei care pierd, așa cum speranțele lor pentru schimbare adevărată și responsabilitate guvernamentală le sunt negate de influența exercitată de SUA asupra liderilor lor politici.

Revoluțiile de catifea au și un efect de antagonizare asupra Chinei și Rusiei, prin apariția unor protectorate americane la granițele lor, pe măsură ce multe foste membre ale Pactului de la Varșovia caută apropierea relațiilor politice, economice și militare cu SUA. Acest fapt exacerbează tensiunile între Vest pe de o parte și China și Rusia de cealaltă parte; lucru care în cele din urmă va duce la un potențial conflict între cele două blocuri.

*** Serbia

Serbia a înregistrat propria sa “revoluție colorată” în octombrie 2000, care a dus la răsturnarea liderului sârb Slobodan Milosevic. Așa cum Washington Post remarca în decembrie 2000, din 1999 încoace, Statele Unite au abordat o “strategie electorală” majoră pentru îndepărtarea lui Milosevic, pe măsură ce “consultanții finanțați de SUA au jucat un rol crucial din spatele scenei în aproape fiecare fațetă a campaniei anti-Milosevic, ocupându-se de sondaje secrete, pregătind mii de activiști ai opoziției și ajutând la organizarea unei numărători paralele a voturilor. Contribuabilii americani au plătit pentru 5.000 de spray-uri cu vopsea folosite de activiștii opoziției pentru pictarea de graffiti anti-Milosevic pe zidurile din Serbia, și pentru 2,5 milioane de afișe cu sloganul „E terminat,” care a devenit motto-ul revoluției.” În plus, potrivit lui Michael Dobbs, care scria în Washington Post, aproximativ “20 de lideri ai opoziției au acceptat o invitație din partea National Democratic Institute (NDI) în octombrie 1999 la un seminar la Marriott Hotel în Budapesta.”

Interesant, “Unii dintre americanii implicați în campania anti-Milosevic au declarat că erau conștienți de activitatea CIA la sediile de campanie, dar nu știu exact cu ce se ocupa agenția acolo. Orice ar fi fost, aceștia au concluzionat că nu a avut un efect determinant. Rolul principal a fost jucat de către US State Department și de către U.S. Agency for International Development, agenția de asistență externă a guvernului SUA, care au canalizat fondurile prin contractori non-comerciali și grupuri non-profit precum NDI și replica sa republicană, International Republican Institute (IRI).”

NDI (National Democratic Institute), “a lucrat îndeaproape cu partidele de opoziție sârbe, iar IRI și-a concentrat atenția pe Otpor, care a servit drept element de fundație pentru organizarea și ideologia revoluției. În martie, IRI a plătit pentru ca două duzini de lideri ai Otpor să participe la un seminar asupra rezistenței non-violente la Hilton Hotel în Budapesta.” La seminar, “studenții sârbi au fost pregătiți pentru chestiuni precum organizarea de greve, pentru comunicarea prin simboluri, pentru învingerea fricii și pentru subminarea autorității unui regim dictatorial.”[1]

Așa cum dezvăluia New York Times, Otpor, principalul grup de opoziție a studenților, a primit fonduri masive de la National Endowment for Democracy (NED), o organizație pentru “promovarea democrației” finanțată de Congresul SUA. United States Agency for International Development (USAID) a acordat fonduri Otpor, la fel cum a făcut și International Republican Institute, “un alt grup non-guvernamental de la Washington finanțat parțial de către A.I.D.”[2] Citește mai mult din acest articol

Drumul către pierzanie – Originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 26 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

*** Introducere

În fața colapsului economic global, perspectiva unui război internațional este pe un curs ascendent. Istoric, perioadele de declin ale imperiilor și crizele economice au fost marcate de violențe internaționale sporite și războaie. Declinul marilor imperii europene a fost marcat de Primul Război Mondial și de al Doilea Război Mondial, cu Marea Criză având loc în perioada intermediară.

În prezent, lumea este martoră la declinul imperiului american, un produs al celui de-al Doilea Război Mondial. Ca hegemon imperial post-război, America a condus sistemul monetar internațional și a domnit ca un campion și arbitru al politicii economice globale.
Pentru a conduce politica economică globală, Statele Unite au creat cea mai mare forță militară din istorie. Controlul constant asupra economiei globale necesită o prezență militară constantă și anumite acțiuni în acest sens.
Acum, faptul că atât imperiul american cât și politica economică globală se află în declin, colapsul fiind iminent, perspectiva unui sfârșit violent al erei imperiale americane pare a fi tot mai aproape.

Acest eseu este împărțit în trei părți distinctive. Prima parte, intitulată „Originile celui de-al III-lea război mondial,” este împărțită în cinci capitole și tratează strategia geopolitică a SUA-NATO de la sfârșitul Războiului Rece, până la începutul Noii Ordini Mondiale, evidențiind strategia imperialistă occidentală care a condus la războiul din Iugoslavia și la “War on Terror.” Partea a doua, intitulată „Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial,” analizează rolul „revoluțiilor de catifea” sau „revoluțiilor colorate” în strategia imperialistă a SUA, concentrându-se pe stabilirea unei hegemonii asupra Europei Răsăritene și Asiei Centrale. A treia parte, intitulată „Un nou război pentru o nouă ordine mondială,” analizează caracterul strategiei imperialiste în ceea ce privește edificarea unei Noi Ordini Mondiale, concentrându-se pe intensificarea conflictelor din Afganistan, Pakistan, Iran, America Latină, Europa Răsăriteană și Africa; și potențialul pe care îl au aceste conflicte pentru declanșarea unui nou război mondial cu China și Rusia.

*** Definirea unei noi strategii imperialiste

În 1991, odată cu colapsul Uniunii Sovietice, politica externă a SUA-NATO a trebuit să-și recontureze rolul sau în lume. Războiul Rece a servit ca mijloc de justificare a expansiunii imperialiste americane de-a lungul și de-a latul planetei cu obiectivul declarat de a înfrâna amenințarea sovietică. Însăși NATO a fost creată și a existat având drept scop făurirea unei alianțe anti-sovietice. După dispariția URSS, NATO nu mai avea un motiv de a exista, iar Statele Unite trebuiau să găsească un nou obiectiv pentru propria strategie imperialistă globală.

În 1992, US Defense Department, sub conducerea Secretarului Apărării Dick Cheney, l-a pus pe Sub-Secretarul pentru Politică Defensivă de la Pentagon, Paul Wolfowitz, să realizeze un document pentru a ghida politica externă americană în era post-Război Rece, cunoscut ulterior sub denumirea de “New World Order.”

Defense Planning Guidance” a ieșit la iveală în 1992, dezvăluind că, “Într-o aserțiune politică complet nouă care se afla în faza finală a conceptului, Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică și militară a Americii în era post-Război Rece va fi aceea de a asigura că nu va fi permisă apariția unei superputeri rivale în Europa Occidentală, Asia sau în teritoriile fostei Uniuni Sovietice,” și că, “Acest document strict-secret argumentează în favoarea unei lumi dominate de o singură superputere a cărei poziție poate fi perpetuată printr-o comportare constructivă și suficientă putere militară pentru a împiedica orice națiune sau grup de națiuni să conteste întâietatea Americii.”

Adițional, “noul concept schițează o lume în care există o singură superputere dominantă ai cărei lideri trebuie să mențină mecanismele pentru împiedicarea competitorilor potențiali chiar și de la a aspira la un rol regional sau global mai important.” Printre provocările necesare pentru supremația americană, documentul postula războaie regionale împotriva Irakului și Coreei de Nord și identifica China și Rusia ca pe principalele amenințări. În plus, sugera că Statele Unite “ar putea de asemenea să ia în considerare extinderea angajamentelor de securitate ale națiunilor din Europa Centrală și Răsăriteană, într-un mod asemănător celor existente cu Arabia Saudită, Kuweit sau alte state arabe din zona Golfului Persic.”[1]

*** NATO și Iugoslavia

Războaiele din Iugoslavia pe parcursul anilor ’90 au servit drept justificare pentru continuarea existenței NATO și pentru expansiunea intereselor imperialiste americane în Europa Răsăriteană.
Banca Mondială și FMI au asigurat scenariul prin destabilizarea Iugoslaviei. După moartea dictatorului iugoslav Josip Tito din 1980, a apărut o criză de conducere. În 1982, oficialii aflați la conducerea politicii externe americane au orchestrat acordarea unei serii de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, sub umbrela nou-createi Structural Adjustment Programs (SAPs), pentru a debloca criza celor 20 de miliarde $ datorate SUA. Efectele împrumuturilor au fost acelea că au „declanșat un haos politic și economic… Criza economică a amenințat stabilitatea politică… și de asemenea a amenințat agravarea tensiunilor etnice mocnite.”[2]

În 1989, Slobodan Milosevic a devenit președintele Serbiei, cea mai mare și mai puternică republică a Iugoslaviei. Tot în 1989, premierul iugoslav a călătorit în USA pentru a se întâlni cu președintele George H.W. Bush pentru a negocia un alt pachet de ajutor financiar. În 1990, a demarat un program comun Banca Mondială/FMI, iar cheltuielile Iugoslaviei au fost monitorizate pentru plata datoriilor. Ca rezultat, programele sociale au fost demolate, moneda s-a devalorizat, salariile au înghețat, iar prețurile au crescut. Reformele au alimentat tendințele secesioniste care s-au hrănit atât cu factorii economici cât și cu diviziunile etnice, asigurând în cele din urmă secesiunea de facto a republicilor Croația și Slovenia în 1991.[3]

În 1990, serviciile americane de informații au dezvăluit o estimare (National Intelligence Estimate), prevestind că Iugoslavia s-ar putea fragmenta, izbucnind un război civil, raportul considerându-l vinovat pe președintele sârb Slobodan Milosevic pentru destabilizarea ce urma să vină.[4] Citește mai mult din acest articol

Gargara anti-rachetă

* Articol publicat la data de 5 februarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

O mulțime de analiști și specialiști s-a grăbit să comenteze zilele acestea proiectatul scut anti-rachetă, ale cărui elemente urmează să fie amplasate în România. Amenințarea care se prefigurează ar fi Iranul. Acest lucru este deocamdată o pură fantezie, Iranul neavând rachete balistice intercontinentale capabile să lovească Europa Occidentală. Ținta evidentă a scutului anti-rachetă este protejarea bazelor americane din România și Bulgaria și, nu în ultimul rând, șicanarea Rusiei.
Acest scut anti-rachetă nu a fost testat NICIODATĂ în condiții reale de luptă. Funcționalitatea lui este incertă. Ceea ce este însă intrigant, este faptul că Statele Unite au ales România pentru acest scut, după ce au renunțat la Polonia și Cehia. Substratul acestui gest este evident unul politic, ale cărui dedesubturi urmează să fie deslușite. Reacția Rusiei urmează astăzi, când ministrul de externe rus va ține o conferință de presă dedicată acestui subiect. Adevărata reacție, probabil, o vom simți curând, în prețul gazului.


Click pentru a mări – AICI Imagine: Io

Harta calculează distanța, plecând din centrul Iranului. Dar, dacă deplasăm punctul de origine al rachetelor către granița vestică a Iranului, putem observa că rachete ca Shahab-3b sau Sajjil pot atinge partea de sud-est a României precum și Bulgaria, adică zonele unde sunt amplasate baze americane. Așadar, scopul scutului nu este protejarea Europei Occidentale sau a României, ci a bazelor americane. Întrebarea este, de ce ar nevoie de protecție aceste baze față de eventualele rachete din Iran? Se pregătesc americanii cumva să atace Iranul?
Dar să analizăm probabilitatea ca Iranul să atace România sau Europa în următorii ani.
În septembrie 2009, președintele american Barack Obama afirma că arsenalul Iranului este „capabil să lovească Europa.” La mai puțin de două săptămâni după această afirmație, puterile lumii dezvăluiau că Iranul deține o a doua uzină de îmbogățire a uraniului – secretă – la Qom. În aceeași zi, Garda Revoluționară iraniană demara o serie de teste ale unor rachete cu rază medie și scurtă de acțiune, într-o mișcare de etalare a puterii militare. Analiștii occidentali au estimat că rachetele sunt capabile să lovească Israelul, precum și bazele SUA din Orientul Mijlociu, în timp ce generalul iranian Abdullah Araqi a pretins că Iranul are capacitatea de a lovi orice potențial inamic.
Rachetele balistice – arme care realizează un zbor sub-orbital pentru a-și lovi apoi țintele la mii de kilometri distanță – există în arsenalul Iranului încă din vremea Revoluției Islamice. Iranul deținea o flotă de avioane în timpul regimului șahului, dar după 1979, relațiile cu Vestul au înghețat și accesul la tehnologiile necesare menținerii flotilei aeriene a devenit imposibil. Potrivit unui raport publicat în 2005 de International Institute for Strategic Studies, programul Teheranului a fost lansat, în parte, pentru a suplini aceste deficiențe. Dinshaw Mistry, autorul lucrării „Containing Missile Proliferation„, scria că programul de dezvoltare a rachetelor iraniene a fost desfășurat în mai multe etape. La jumătatea anilor ’80, în timp ce rachetele irakiene cădeau asupra orașelor iraniene, Iranul a achiziționat rachete cu rază scurtă de acțiune din Coreea de Nord. În perioada războiului irakiano-iranian, rapoartele occidentale indică faptul că Iranul a lansat aproximativ 600 de rachete balistice cu rază scurtă de acțiune. Până în 1998, Iranul construise și testase o rachetă cu rază medie de acțiune, Shahab-3, o rachetă într-o singură treaptă cu combustibil lichid, modelată după racheta nord-coreeană Nodong. De atunci, Iranul s-a angajat în mai multe proiecte de rachete, atingând progrese în domeniul rachetelor cu combustibil solid și trepte multiple, teoretic, controlate de la sol, în timpul zborului.

Arsenalul curent al Iranului include următoarele tipuri de rachete:

1. Rachete cu rază scurtă de acțiune (max. 1.000 km): Fateh-110 și Shahab-2 (sau Scud-C), care se consideră că au fot cumpărate de la Coreea de Nord în anii ’90. CSS-8 este o rachetă care se crede ca a fost achiziționată din China. Toate rachetele iraniene cu rază scurtă de acțiune pot fi transportate pe lansatoare mobile. US Air Force, prin National Air and Space Intelligence Center, estimează că Iranul are mai puțin de 100 de astfel de sisteme mobile de lansare.
2. Rachete cu rază medie și intermediară de acțiune (între 1.000 și 5.500 kilometri). Înainte de lansarea rachetei Sajjil, principala rachetă cu raza medie de acțiune a Iranului era Shahab-3 (FAS) și variantele sale. Shahab-3b are o rază de acțiune estimată la 2500 de kilometri, putând amenința Israelul, Turcia și bazele americane din Orientul Mijlociu. Testarea rachetei Sajjil a fost văzută ca un pas important înainte în ceea ce privește capacitățile iraniene, mai ales prin utilizarea tehnologiei de propulsare cu combustibil solid. Sajjil are o rază de acțiune estimată între 2200-2500 kilometri putând livra un focos (teoretic și unul nuclear) de 1.000 kg către țintă.
3. Rachete balistice intercontinentale (mai mult de 5.500 kilometri). Părerile analiștilor sunt împărțite în ceea ce privește ambițiile Iranului de a realiza o rachetă balistică intercontinentală. Sursele din interiorul serviciilor de informații americane estimează că o astfel de rachetă ar putea intra în arsenalul Iranului, cel mai devreme, în următoarea decadă. În mai 2009, o evaluare comună SUA-Rusia în cadrul EastWest Institute a estimat că Iranul mai are 6-8 ani până la producerea unei rachete balistice capabile să transporte un focos nuclear de 1.000 kg la distanțe mai mari de 2.500 de kilometri. Au existat însă zvonuri referitoare la producerea unei astfel de rachete la mijlocul anilor ’90 (așa-numita Shahab-6), capabilă să aibă, conform zvonurilor, o rază de acțiune de până la 6.200 km. Se estimează că programul spațial iranian Safir, prin care a fost lansată o rachetă multi-treaptă, „poate servi ca bază de lansare pentru rachetele balistice intercontinentale.”

De aproximativ zece ani, agențiile de informații americane prezic iminenta apariție a unei rachete iraniene capabile să lovească Europa. În 1999 și din nou în 2001, experții în informații au estimat că anul 2015 va fi data lansării unei rachete balistice intercontinentale iraniene. Alăturată de dezvoltarea unui program nuclear secret, această afirmație a determinat Statele Unite să demareze proiectul unui scut anti-rachetă, atât pe teritoriul său, cât și în Europa. Deși mulți analiști susțin că Iranul face progrese remarcabile în dezvoltarea unei rachete cu rază lungă de acțiune, totuși, rămâne o dispută serioasă cu privire la ce tipuri de sisteme deține Iranul, cât de fiabile sunt și dacă este posibilă fabricarea acestora fără o asistență străină serioasă. Deocamdată, pericolul unei rachete iraniene care să lovească Europa este doar o speculație, nesusținută de dovezi serioase. Testarea unei rachete balistice intercontinentale iraniene nu poate scăpa ochiului vigilent al sateliților americani. Momentan, ele nu există.

Oferta americană de amplasare a unui scut anti-rachetă în România trebuie privită cu scepticism, în condițiile în care o rachetă iraniană lansată către Europa ar putea fi interceptată de sistemul Aegis, aflat la bordul fregatelor americane staționate în Golful Persic sau Mediterana. Costurile implementării unui astfel de sistem, care vor fi suportate de către partea română sunt, deocamdată, necunoscute. România, o țară care, în curând, nu va mai avea avioane capabile să patruleze spațiul aerian, nu-și poate permite finanțarea unui scut anti-rachetă, ale cărui efecte sunt doar teoretice, în detrimentul programului de înzestrare a armatei cu o nouă flotilă de aeronave. Dar din punct de vedere al imaginii politicienilor corupți și demagogi ai României, umbrela scutului anti-rachetă dă mult mai bine la publicul neinformat. Afirmația că instalarea acestui sistem ar garanta democrația în România este una absolut ilară. Care stat amenință detronarea democrației din România? Ceea ce se vede în ultima perioadă, este că această amenințare pare să vină mai mult din interiorul țării, decât din exterior.

Războiul ilegal

* Articol publicat la data de 24 decembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Președintele american Barack Obama a acceptat Premiul Nobel pentru Pace la nouă zile după ce a anunțat suplimentarea trupelor din Afganistan cu 30.000 de soldați. Această escaladare a războiului nu cred că este exact ceea ce a preconizat comitetul Nobel, atunci când i-a acordat această distincție pentru a-l încuraja în direcția păcii, nu a războiului.

În 1945, la finalul unui război care a curmat milioane de vieți, națiunile lumii au creat ONU, o organizație menită să „salveze generațiile următoare de năpasta războiului.” [„to save succeeding generations from the scourge of war” – „să izbăvim generațiile viitoare ale flagelului războiului”-traducere conform http://www.onuinfo.ro – care mie nu-mi sună prea bine] Carta ONU este bazată pe principiile păcii și securității internaționale precum și pe protejarea drepturilor omului. Dar Statele Unite, unul dintre membrii fondatori ai ONU, a neglijat deseori dispozițiile Cartei, care face parte din legislația SUA conform Supremacy Clause of the Constitution.

Cu toate că invazia americană din Afganistan a fost la fel de ilegală ca și cea din Irak, mulți americani au văzut în acest lucru un răspuns justificat în fața atacurilor din 11 septembrie 2001. Coperta revistei Time a numit acest război „The Right War.” Barack Obama a avut ca temă de campanie încheierea conflictului din Irak, dar a escaladat în schimb războiul din Afganistan. Însă, în acest moment, o mare parte dintre americani se opun și acestui război.

Carta ONU precizează că toate statele membre trebuie să își rezolve disputele internaționale prin mijloace pașnice (Capitolul I, art.2, pct.3-4 din carta ONU) și nicio națiune nu poate folosi forța militară decât în cazul auto-apărării sau atunci când are autorizarea Consiliului de Securitate ONU (Capitolul VII, art.42 din carta ONU). După atacurile din 11 septembrie, Consiliul de Securitate ONU a aprobat două rezoluții, niciuna dintre ele neautorizând utilizarea forței militare în Afganistan.

Operation Enduring Freedom” nu are legitimitatea auto-apărării, conform Cartei ONU, deoarece atacurile din 11 septembrie au fost crime împotriva umanității și nu „atacuri armate” din partea unei alte țări. Afganistanul nu a atacat Statele Unite. În realitate, 15 dintre cei 19 teroriști erau originari din Arabia Saudită (sic!). Mai mult, nu exista riscul unui atac iminent asupra Statelor Unite după 11 septembrie, altminteri președintele George Bush nu ar mai fi așteptat trei săptămâni înainte să inițieze campania de bombardament din octombrie 2001. Necesitatea auto-apărării trebuie să fie „instantanee, copleșitoare, nelăsând loc de alte opțiuni sau vreun moment pentru deliberare.” Acest principiu clasic al auto-apărării în legile internaționale a fost afirmat de către Tribunalul de la Nürnberg și de către Adunarea Generală a ONU.

Justificarea administrației Bush pentru atacarea Afganistanului a fost aceea că pe teritoriul acesteia se adăpostește Osama bin Laden și există numeroase tabere de antrenament pentru teroriști, chiar dacă bin Laden nu și-a asumat responsabilitatea pentru atacurile din 11 septembrie decât în 2004. După cererea președintelui Bush, ca Talibanii să-l predea pe bin Laden Statelor Unite, ambasadorul Taliban în Pakistan a spus că guvernul său dorește dovezi ale implicării lui bin Laden în atacurile din 11 septembrie, înainte să hotărască dacă îl va extrăda sau nu, conform ziarului Washington Post. Acea dovadă nu a fost înaintată, Talibanii nu l-au predat pe bin Laden, iar George Bush a început bombardarea Afganistanului.

Raționamentul administrației Bush pentru atacarea Afganistanului a fost complet greșit. Conform acestei logici, Iranul ar fi putut ataca Statele Unite în 1979, când șahul Mohammad Reza Pahlavi [liderul unui regim despotic, criminal în Iran], răsturnat de la putere, a primit adăpost în SUA. Dacă noul guvern iranian ar fi cerut Statelor Unite să îl predea pe Pahlavi, iar americanii ar fi refuzat, ar fi fost o acțiune legitimă ca Iranul să invadeze SUA? Evident că nu.

Atunci când a anunțat creșterea numărului de militari în Afganistan, Barack Obama a invocat atacurile din 11 septembrie. Prin continuarea și escaladarea războiului din Afghanistan, Obama violează Carta ONU. În discursul său de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace, Obama a declarat că este drept („just„) să ducă războaie în mod unilateral. Folosirea unilaterală a forței militare este, însă, ilegală dacă nu are loc în scopul auto-apărării.

Cei care au conspirat să deturneze avioane și ucidă mii de oameni în atacurile din 11 septembrie sunt vinovați de crime împotriva umanității. Ei trebuie identificați și aduși în fata justiției, în conformitate cu legile internaționale. Răzbunarea prin invadarea Afganistanului nu este răspunsul. [Mă rog, considerând că din acest motiv au invadat Afganistanul și nu este nicio conductă petrolieră în joc] A adus doar pierderi de vieți, atât americane cât și afgane, și a determinat creșterea sentimentului anti-american în regiune.

O altă chestiune este aceea a asasinatelor din Pakistan. Statele Unite utilizează drone (roboți) împotriva unei țări cu care nu se află în mod oficial în război. Lucru subliniat de Scott Shane, care a scris în New York Times, „pentru prima dată în istorie, o agenție civilă de informații folosește roboti pentru efectuarea unor misiuni militare, selectând oameni pentru asasinate într-o țară unde Statele Unite nu se află oficial în război („For the first time in history, a civilian intelligence agency is using robots to carry out a military mission, selecting people for killing in a country where the United States is not officially at war.„).

Utilizarea acestor drone în Pakistan violează atât Carta ONU, cât și Convenția de la Geneva, care interzic omorurile deliberate. Asasinatele la comandă sau politice – uneori numite execuții extrajudiciare – sunt îndeplinite la ordinul sau cu acordul tacit al unui guvern, în afara sistemului judiciar. Un raport al ONU, din 1998, precizează că „execuțiile extrajudiciare nu pot fi justificate în nicio circumstanță, nici măcar pe timp de război.” Omorurile deliberate constituie o încălcare gravă a Convenției de la Geneva, punibilă ca și crimă de război, conform U.S. War Crimes Act. Execuțiile extrajudiciare violează de asemenea o mai veche politică a SUA. În anii ’70, după ce o comisie senatorială (Church Committee, un precursor al Senate Select Committee on Intelligence) a dezvăluit că CIA a fost implicată în mai multe tentative de asasinare a unor lideri străini (Rafael Trujillo – Republica Dominicană sau Patrice Lumumba – Congo), președintele Gerald Ford a emis ordinul executiv 11905, prin care interzicea asasinatele de acest tip. Acest ordin a fost înlocuit apoi de ordinul executiv 12333 al președintelui Ronald Reagan, în 1981, care reitera interdicția ca agențiile de informații civile să organizeze sau să sponsorizeze asasinatele politice. De asemenea ordinul executiv 13470 al președintelui George Bush din 2008, care amenda ordinul anterior al lui Reagan, menținea aceste restricții privind asasinatele („Retain previous policy to abstain from the assassination„).
Conflictul din Afganistan se „bucură” și de participarea trupelor românești, care – alături de alte țări NATO – sprijină un guvern afgan care nu este cu mult diferit, în ceea ce privește drepturile omului, de predecesorul sau Taliban. România, probabil, va suplimenta efectivele aflate în Afganistan, la cererea Statelor Unite, implicându-se și mai mult într-un război ilegal și imoral. Nu există nicio justificare pentru prezența trupelor românești acolo, pentru a sprijini un guvern care nu respectă Declarația Drepturilor Omului.

Surse de informare:
* en.wikipedia.org
* http://www.nytimes.com
* http://www.un.org
* http://www.spj.org
* http://www.echr.coe.int
* http://www.washingtonpost.com
* http://www.msnbc.msn.com

O imagine a Afganistanului de altădată, înainte de sovietici, de lorzii războiului sau de americani, aici: http://www.afghanistan-photos.com/.