Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: democratie

De ce feminismul occidental este incompatibil cu Islamul

* Articol publicat la data de 17 martie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Femeile din Vest au dus o luptă prea dură și prea lungă pentru a fi libere, pentru a arunca totul prin considerarea opresiunii și abuzului asupra a milioane de femei în numele religiei drept alegerea unui stil de viață diferit.

În 2004 Theo Van Gogh a fost asasinat pe o stradă din Amsterdam de către un musulman furios pe filmul „Submission” produs de Van Gogh în colaborare cu Ayaan Hirsi Ali, o femeie fostă musulmană din Somalia.
Filmul era despre sfidare, despre femeile musulmane și opresiunea și abuzurile pe care le suportă acestea în numele unor reguli din Coran. Muhammad Bouyeri l-a împușcat pe Theo, iar după acesta l-a implorat, „Nu putem să discutam despre asta?” Bouyeri l-a mai împușcat de patru ori și i-a tăiat gâtul cu un cuțit, înjunghiindu-l apoi în piept unde i-a prins o scrisoare de cinci pagini. Scrisoarea amenința guvernele occidentale, evreii și pe Ayaan, care era deja într-un amplasament secret. Van Gogh era strănepotul lui Theo Van Gogh, fratele lui Vincent.

Momentul a fost definitoriu pentru Olanda. Aceasta a realizat în sfârșit că valorile occidentale sunt incompatibile cu credința islamică practicată de mulți musulmani în Olanda. A declanșat o revoltă în întreaga țară. Așa cum spunea Ayaan Hirsi Ali, „Formatorii de opinie spun acum că a fost iresponsabil și greșit moral să se pretindă că liderii islamici împăciuitori vor duce prin magie la armonie socială. Societatea olandeză s-a agitat în jurul discuției despre modul cel mai potrivit de integrare a musulmanilor, iar musulmanii din Olanda au părut conștienți, în marea lor majoritate, că trebuie să aleagă între valorile occidentale și vechile obiceiuri.”

Libertatea de expresie care a eliberat-o pe Hirsi Ali, odată ce s-a mutat în Olanda, este necunoscută în cele mai multe, poate chiar toate, țările islamice teocratice. Asasinul lui Theo și alții ca el nu realizează cât de mult sunt atașați oamenii din Vest de ideea de societate deschisă, subliniază Ayaan. Deși societățile deschise sunt vulnerabile, acestea sunt încăpățânate. Este locul unde Ayaan a evadat către libertate și siguranță și vrea să rămână așa: liberă și protejată.

Hirsi Ali a crescut într-o cultură a morții în Somalia, Arabia Saudita și Kenya. Ea a scris în cartea „Infidel” („Necredincioasă”) că „moartea le ispitește pe multe să își ia viețile pentru a scăpa de realitatea tristă. Pentru multe femei, datorită concepției onoarei pierdute, moartea vine prin mâinile tatălui, fratelui sau soțului.” Iluzia cu privire la toleranța și pacifismul Islamului nu poate fi mai departe de realitate, mâinile tot sunt tăiate, iar femeile ucise cu pietre și înrobite, adaugă ea.
Sute de milioane de femei din lumea întreagă trăiesc în căsătorii forțate, iar șase mii de fetițe sunt mutilate genital zilnic. Așa cum a fost și Hirsi Ali la vârsta de cinci ani. Cu o pereche de foarfeci folosite de un lider religios local în timp ce era ținută de adulți.

Susținătorii Islamului militant nu fac nicio favoare Europei atunci când încearcă să le spună, prin megafoane la adunările lor de protest, ce să gândească atunci când un alt musulman comite crime în numele religiei sale. Susținătorii Islamului militant nu fac nicio favoare religiei islamice când refuză să participe la dezbaterile despre cum trebuie să procedeze europenii cu o populație care nu trecut prin vreo reformă și deseori nici nu încearcă să se adapteze în țara care și-a deschis porțile și i-a primit, ci în schimb încearcă să-și impună propria lor viziune.

Europenii sunt oameni toleranți. Libertatea de expresie este protejată prin lege. Libertatea religioasă este protejată prin lege. Iar femeile sunt libere să facă ce vor cu viața lor. Toate aceste trei lucruri sunt în conflict cu Islamul. Nu este permis să critici sau să pui la îndoială învățăturile islamice.
Aceștia nu tolerează altă religie decât pe a lor. Femeile sunt înrobite neavând nicio putere sau dreptul la opinie în arena religioasă sau acasă. Musulmanii pacifiști sunt persecutați de către islamiștii stricți.

Ayaan Hirsi Ali a reușit să obțină ceva în Olanda. A insistat pentru implementarea unei legislații care a obligat guvernul olandez să înregistreze crimele care au loc datorită „uciderilor de onoare” și a violenței domestice, abuzurilor sexuale și incestului și numărul de mutilări genitale efectuate asupra fetițelor care au loc în fiecare an pe mesele din bucătăriile olandeze.
Guvernul olandez înregistra numărul crimelor legate de droguri și de accidentele auto în fiecare an, dar nu și numărul „uciderilor de onoare” deoarece oficialii olandezi nu doreau să recunoască faptul că astfel de crime au loc în mod regulat. Odată ce aceste statistici au fost efectuate, cifrele au șocat țara și au determinat începerea unei campanii pentru eliminarea atitudinii afabile a relativiștilor morali care susțineau că toate culturile sunt egale. Scuza a fost că nimeni nu știa.

Insinuarea legilor Shari’a în societățile europene este incompatibilă cu valorile occidentale. Acest lucru este vizibil în toate țările Uniunii Europene. Femei îmbrăcate în burqa, urmând legile Shari’a la îndemnul soților și părinților, și nu legile țării în care trăiesc și în care au venit, evadând din niște teocrații brutale, cu speranța, poate, de a urma o școală, sau pentru a nu se mărita, dacă nu doresc, sau pentru a nu fi ucise pentru că au fost violate.

Sunt momente când tăcerea devine un complice pentru nedreptate.

Comunismul… 20 de ani după – Partea a II-a

* Articol publicat pe 24 decembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

În prima parte, am analizat comunismul din punct de vedere structural și influențele exercitate de dezvoltarea acestuia în Uniunea Sovietică. Acum, voi încerca să abordez evenimentele din România din acel decembrie tulbure al anului 1989; societatea românească din acele zile și evoluția ei ulterioară până în acest punct, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist.

Revoluția din România este diferită de revoluțiile „de catifea” din restul țărilor Europei Răsăritene. Motivele pentru care lucrurile au luat o turnură violentă în România, trebuie căutate în trecut și sunt într-o strânsă legătură cu întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și George Bush Sr. din 2-3 decembrie 1989. Dar lucrurile au demarat cu mult înaintea acestei întâlniri, odată cu apropierea dintre SUA și URSS, inițiată în noiembrie 1985, la Geneva, unde Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov au avut o primă discuție. În octombrie 1986, la Reykjavik, Gorbaciov și Reagan discută asupra posibilității reducerii armamentului strategic, fără prea mari rezultate. În decembrie 1987, la Washington cei doi președinți semnează Tratatul INF(Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea eliminarea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie din Europa. În aprilie 1988, Pakistanul și Afganistanul au semnat un acord, având ca garanți SUA și URSS, cerând retragerea trupelor sovietice din Afganistan, până în februarie 1989. De la invazia sovietică din Cehoslovacia în 1968, URSS a adoptat așa-numita „doctrină Brejnev” care includea intervenția armată în orice stat din lagărul socialist pentru menținerea comunismului. În iulie 1989, într-un discurs în fața Consiliului Europei, Gorbaciov a insistat asupra „dreptului suveran al fiecărui popor să își aleagă propriul sistem social„.

După întâlnirea din Malta, George Bush îi spunea lui Helmut Kohl că Gorbaciov nu înțelege valorile occidentale, dar în discursul său la Bruxelles Bush adăuga că este necesar să se pună capăt divizării Europei, în acord cu „valorile care devin idealuri universale.” Motivele pentru care liderul URSS a hotărât reformarea comunismului nu sunt clare. Teoreticienii conspirației vor spune că Gorbaciov este membrul unei societăți secrete, al cărei scop este controlul omenirii, iar comunismul a fost un experiment eșuat al acestei societăți secrete, care a decis încheierea lui.

Dar să revin, și să ajungem la motivul violenței revoluției românești, respectiv refuzul lui Nicolae Ceaușescu de a urma sfaturile sovieticilor și de a preda puterea unei noi generații a partidului comunist. Sfat pe care toți ceilalți lideri comuniști est-europeni l-au urmat, fără prea mari obiecții.

Începutul revoluției române este marcat de ziua de 14 decembrie 1989, când, la Iași, un grup de intelectuali a încercat să organizeze „acțiuni anarhoprotestatare de propagandă împotriva orânduirii socialiste„. Grupul era condus de Ștefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică. Mitingul a eșuat însă datorită organizării Miliției și Securității. Grupul era urmărit de mult timp, datorită suspiciunilor privind posibile legături cu KGB-ul. A urmat episodul Tőkés Laszlo, un pastor reformat, probabil racolat de serviciul maghiar de spionaj AVO, controlat de Csikasu Imre, membru al ambasadei Ungariei la București. În seara zilei de 15 decembrie, grupuri de „simpatizanți” ai pastorului Tőkés se adună în fața locuinței acestuia, pentru a împiedica evacuarea pastorului. Au loc o serie de incidente, între aceștia și miliția sosită la fața locului, dar acestea sunt minore. Ceea ce a urmat în zilele următoare este arhicunoscut. Evenimentele culminează cu revolta din ziua de 17 decembrie și intervenția armatei și trupelor de securitate, soldată cu uciderea mai multor manifestanți. Posibilitatea ca simpatizanții lui Tőkés să fi fost, în mare parte, agenți AVO și KGB, cărora li s-au alăturat și enoriași inocenți, nu este una care să poată fi respinsă în mod categoric. Inexplicabilă reacția slabă a autorităților în zilele de 15-16 decembrie. Pentru un stat comunist, pentru o dictatură feroce, reacția a fost una sub așteptări. Acest lucru naște suspiciuni în privința factorilor de decizie locali și a posibilității implicării acestora în conspirație. De ce a început la Timișoara și nu la Iași? Pentru că la Timișoara s-a putut?

Încă nu se putea vorbi despre o revoluție în sensul clasic. Era mai mult o revoltă populară, al cărei factor declanșator rămâne învăluit în mister și astăzi. Evenimentele continuă cu organizarea mitingului din București. Asta după întoarcerea lui Ceaușescu din Iran (!). [Dictatorul fusese plecat în perioada 18-20 decembrie în Iran. Probabil încă nu sesizase amploarea conspirației.] Motivul organizării mitingului este neclar. Este posibil ca sugestia să fi venit tocmai din partea unui conspirator, iar Ceaușescu să nu fi înțeles pericolul. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că mitingul a fost sabotat, o serie de elemente pătrunzând în zonă și scandând lozinci anti-comuniste. Unii se prezentau ca fiind timișoreni. [Ca și cum, după violențele din 17 decembrie, ar fi putut pleca zeci de oameni din Timișoara către București, fără să fi fost supravegheați de Securitate. Unde sunt acum acei „timișoreni„? Au pierit oare toți în București? Nu s-a mai întors niciunul să-și spună povestea? Nu am găsit informații despre acest lucru. Dacă le deține cineva, să mă contrazică.] Desfășurarea evenimentelor ulterioare este cunoscută. Nu voi insista prea mult asupra acestui subiect – a conspirației care a declanșat revoluția română. Îl voi trata mai pe larg într-un alt articol.

Rămâne doar o concluzie amară: revoluția din 1989 din România a fost orchestrată de forțe străine. Serviciile secrete precum KGB, GRU sau AVO au jucat un rol foarte important în declanșarea revoluției. Acestora li s-au alăturat o serie de membri ai Armatei, Securității, Miliției precum și membri ai PCR. Pentru aceștia, revoluția violentă era singura modalitate de îndepărtare a lui Ceaușescu. Populația a ieșit în stradă, dar „aprinderea” a fost dată de aceste elemente obscure. Mitul revoluției spontane este unul care mai este crezut doar de unii naivi sau entuziaști. Nu există așa ceva! O revoluție spontană în vreme de pace, într-o țară aflată sub o cruntă dictatură, cu organe de represiune extrem de bine organizate. Asta este o prostie! Revoluția spontană nu a existat niciodată în istoria omenirii. Întotdeauna au existat elemente subversive care au coordonat din umbră aceste mișcări. Oamenii nu ies pur și simplu în stradă. Există agitatori, organizatori, oameni care sunt aflați în legătură cu conspiratorii principali, care ies la iveală în zilele următoare, prezentându-se ca salvatorii nației. Așa au funcționat lucrurile dintotdeauna. De ce am crede că au avut loc altfel în România?

Atât participanții inocenți (unii dintre ei) la revoluție, cât și conspiratorii, susțin această idee – a spontaneității. Primii cred sincer în asta, neacceptând ideea că au fost manipulați și preferând în schimb să susțină că revoluția a fost confiscată ulterior. A doua categorie (conspiratorii) are toate motivele să susțină spontaneitatea, care le conferă membrilor acesteia prezumția de nevinovăție, servindu-le interesele și prezentându-i ca pe o „emanație” a revoluției. Revoluționarii care nu acceptă ideea manipulării sunt orbiți de propriul orgoliu, iar o simplă analiză la rece i-ar face să vadă dincolo de minciună. Sigur, a existat o revoluție, dar ea nu a fost spontană; factorul declanșator a aparținut unor persoane din umbră, care apoi au preluat puterea. Revoluția nu a fost niciun moment confiscată, ea le-a aparținut de la început, de drept, conspiratorilor. Conspiratorii nu au dorit înlăturarea comunismului, ci doar a lui Ceaușescu. Toate declarațiile inițiale ale liderilor CFSN susțin acest lucru. La presiunea străzii, aceștia au acceptat pluripartidismul și drumul către democrație, dar asta după ce, la început, doreau o democrație socialistă.

Oamenii care au ieșit în stradă în 1989, tineri și mai puțin tineri, nu au ieșit pentru că știau ce înseamnă democrația, au ieșit pentru că se săturaseră de cozi, de frig, de foame și de frică. Sperau în vremuri mai bune. Acum, după douăzeci de ani, mulți regretă comunismul, dar nu și l-ar mai dori înapoi. Regretă doar anumite părți ale comunismului, cum ar fi siguranța locului de muncă, siguranța pe stradă, precum și posibilitatea obținerii unei locuințe. Acestea erau părțile bune ale comunismului și pe acestea le vor oamenii înapoi. Capitalismul autohton, în fapt o cleptocrație cu iz sud-american, nu le-a adus decât sărăcie, șomaj și nesiguranța zilei de mâine.

Nu știu cum credeau participanții la revoluție că se va schimba viața lor în democrație, dar sunt sigur că nu asta și-au dorit. S-a întâmplat așa pentru că majoritatea românilor nu au înțeles atunci când trebuia (1990-1994) ce înseamnă capitalismul. Au crezut că vor continua să lucreze la stat, așteptându-și liniștiți pensia, iar privatizarea însemna că vor primi pământul înapoi sau că își vor putea deschide un butic, în care să vândă diverse lucruri. Au plătit prețul inocenței lor. Cei care s-au descurcat, obținând foloase din acest nou sistem social, au fost oamenii cu „inițiativă„, cei care au înțeles că pentru a supraviețui în capitalism trebuie să nu ai niciun fel de scrupule. Evaziunea fiscală a a devenit sport național, iar șpaga un mod de a trăi. Ceilalți au asistat cum se transformă, încet-încet, în sclavii unor afaceriști, deveniți miliardari peste noapte. Cei mai mulți dintre noii îmbogățiți sunt oameni care au avut legături cu nomenclatura comunistă (sau chiar au făcut parte din ea), foști membri ai Securității sau a altor instituții comuniste, oameni care s-au aflat sau încă se mai află la pârghiile puterii. Corupția este generalizată, partidele politice fiind doar niște bande organizate de infractori. Instituțiile statului sunt putrede. Ieșirea din această situație nu este posibilă, nu în timpul vieților noastre. Acesta este rezultatul direct al revoluției, când au preluat puterea niște indivizi care nu au urmărit decât îmbogățirea personală. Acest deziderat a devenit obiectivul principal al clasei politice, iar prezența la guvernare („accesul la resurse publice„) este tendința naturală a partidelor (a se vedea cazurile C.P. Tăriceanu și V. Cataramă).

Auzim foarte des mulțumiri adresate eroilor care au murit la revoluție, pentru că datorită lor am obținut libertatea, darul cel mai de preț. Nu pot să nu mă întreb însă dacă acei oameni ar mai fi ieșit în stradă, dacă ar fi putut vedea cum arată societatea românească a anului 2009. Avem libertatea cuvântului și libertatea de mișcare, dar trăim ca niște sclavi și suntem umiliți zilnic de către elitele corupte, în țara noastră. Ce putem face, să plecăm sau să mai facem o revoluție?

Surse de informare:
* http://www.procesulcomunismului.com;
* http://www.jurnalul.ro;
* ro.wikipedia.org;
* Clio 1989 – An I, numărul 1-2/2005;
* Clio 1989 – An II, numărul 1-2/2006;
* Ziua Nr. 4716 din 18 decembrie 2009;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea I;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea II;
* Svetlana Savranskaya, Thomas Blanton și Vladislav Zubok – „Masterpieces of History”: The Peaceful End of the Cold War in Europe, 1989 (Budapesta/New York: Central European University Press, 2010);
* Victor Sebestyen – „Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire”.

Comunismul… 20 de ani după

* Articol publicat pe data de 28 noiembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Puține ocazii sunt mai propice pentru uitarea trecutului decât momentele aniversărilor istorice. Printre amintirile căderii zidului Berlinului și, cel puțin temporar, a îmbunătățirii relațiilor dintre Occident și Rusia, puțini se mai gândesc la ceea ce s-a încheiat în urmă cu două decenii. Asupra a două chestiuni istoria și-a dat verdictul final: Războiul Rece nu se va mai întoarce; Uniunea Sovietică (URSS), ca un stat multinațional și ca o ideologie globală și provocare strategică pentru Occident, este într-adevăr dispărută. Cu toate acestea, asupra unei componente a acestei povești – mișcarea comunistă globală – verdictul nu este, până acum, clar.

Evenimentele din decembrie 1989 din România sunt parte integrantă a acestei povești. Ele nu pot fi privite separat de celelalte „revoluții” din țările comuniste. Numai naivii pot considera că mișcarea care a cuprins Europa Centrală și de Est a fost o coincidență fericită. În spatele cortinei s-au aflat, ca întotdeauna, puternicii planetei, eternii păpușari, care au decis că experimentul a eșuat și trebuie încheiat. Dar, încercând să ignorăm aceste lucruri evidente, vom analiza structura comunismului fără să apelăm la teoria conspirației.
Privind lucrurile mai de aproape, comunismul în înțelesul strict al cuvântului nu a existat. A fost însă dezideratul bolșevicilor de a implementa comunismul. Dar au eșuat în acest demers. A urmat apoi, pentru Rusia, o așa-zisă tranziție, sub forma unui jaf neoliberal, cu vânzarea resurselor țării către oligarhi, iar încercarea de a îndrepta țara către un model suedez de melanj între capitalism și socialism – așa cum voise Gorbaciov – a fost complet ignorată.

Comunismul, personificând ideologia și aspirațiile sociale aflate la baza Uniunii Sovietice și ecoul planetar ale cărui rămășite persistă încă, rămâne să fie analizat. Dar îngroparea comunismului poate fi făcută doar pe baza înțelegerii a ceea ce a reprezentat, de ce milioane de oameni au luptat și au crezut în acest ideal și care au fost problemele cu care s-au confruntat. Se poate face, de asemenea, atunci când moștenirea acestei ideologii și mișcări este asumată și nu uitată sau, convenabil, și contrazicând dovezile istorice, este respinsă, ca fiind o „iluzie„.

Judecând prin prisma dezbaterilor politice și intelectuale de astăzi, nici cei care celebrează sfârșitul comunismului, nici cei care articulează acum o alternativă radicală nu au realizat o astfel de apreciere: pe de o parte îngâmfarea caracteristică a capitalismului de piață și o lume a democrației liberale din ce în ce mai nesigură, iar pe de altă parte radicalismul stupid care pozează drept alternativă globală, lecțiile comunismului defunct rămânând în mare parte ignorate. Și astfel ele vor fi, probabil, repetate.

Întrebarea referitoare la ce fel de sistem politic și social a fost comunismul, prea recent pentru a permite o perspectivă facilă, a ocazionat câteva explicații posibile. Acestea includ, în termeni sumari:

▪ o tendință dictatorială prin care elitele revoluționare au preluat controlul societății;

▪ o mișcare imperfectă pentru auto-emanciparea clasei muncitoare;

▪ o expresie a mesianismului;

▪ un produs al despotismului oriental;

▪ un proiect de dezvoltare eșuat.

Comunismul a concretizat caracteristici ale politicii moderne care nu ar trebui abandonate: o convingere a participării maselor la politica statului, o separare radicală între religie și stat, o promovare a rolului public, politic și economic al femeilor, ostilitatea față de conflictele inter-etnice și accentuarea ideii că statul trebuie să intervină în problemele economice și sociale. Iosif Stalin și al său Gosplan poate că au discreditat o anumită formă de „planificare„, dar aplicarea generală a gândirii raționale științifice, manageriale și politice în problemele sociale, spre a controla oarecum viitorul, este o aspirație legitimă și necesară, mai ales într-o perioadă a reducerii resurselor și a unei posibile crize ecologice. Comunismul nu a deținut monopolul asupra acestor idei – orice liberal înverșunat le-ar putea susține -, iar interpretarea dată acestor valori a fost autoritară, sângeroasă și, în unele cazuri, criminală. Aceasta nu înseamnă însă că aceste țeluri, concepute democratic și uman, nu sunt părți necesare ale politicii contemporane.

Totuși, este esențial să privim, fără ambiguitate, la căderea comunismului și să nu evităm problema pe care prea multe analize retrospective au evitat-o: faptul că această cădere a fost necesară, nu fortuită. Acest sistem, negând democrația politică și bazat pe economia centralizată, nu a căzut doar datorită unor politici false, pe ici și colo, ci deoarece teoria marxistă clasică a fost abandonată. Așa cum au realizat până și simpatizanții săi, ca Rosa Luxemburg, care a înțeles acest lucru în 1917, sistemul era sortit de la început eșecului.

Este ceva obișnuit pentru apărătorii marxismului din lumea contemporană să susțină că teoria marxistă și comunismul efectiv au fost două lucruri diferite și, așadar, teoria nu poartă nicio responsabilitate pentru acțiunile comuniștilor. Această teorie susține că un alt tip de marxism, unul mai liberal sau „autentic” sau „democratic” sau, dacă privim în cealaltă direcție, unul mai ferm, militant, disciplinat, ar fi putut preveni colapsul statelor comuniste.

Au fost cu siguranță, în cele șapte decenii de istorie ale acestuia, alternative ale sistemului sovietic: „noua politică economică” ar fi putut continua și după anul 1928; ar fi putut urma o traiectorie diferită la mijlocul anilor ’30, dacă Stalin nu ar fi ordonat asasinarea lui Kirov sau dacă Nikolai Buharin ar fi devenit liderul partidului; dacă Nikita Hrușciov nu ar fi fost îndepărtat de la putere în 1964; dacă reforma economică, de genul celei încercate de Mihail Gorbaciov după 1985, ar fi început cu 20 de ani mai devreme. Și așa mai departe.
În ceea ce privește perioada finală, sistemul sovietic ar fi putut continua pentru încă o generație, dacă un alt lider sovietic conservator ca Grigori Romanov sau Viktor Grișin ar fi venit la putere în martie 1985, în locul lui Gorbaciov. Dar, pe termen lung, nici ideologia Partidului Comunist al URSS, nici vreuna din variantele marxismului tradițional, nu ar fi putut salva regimul. Ajunsese într-un punct mort; dar acea aporie, deși contingentă ca formă sau sincronizare, era inevitabilă mai devreme sau mai târziu.

Mișcarea revoluționară socialistă nu a fost totuși o greșeală sau o iluzie aberantă; a fost la vremea ei o mișcare globală pe toate continentele și un produs al tensiunilor structurale din interiorul dezvoltării capitalismului din ultimele două secole. Este de aceea inutil să începem criticarea unei societăți văzută de unii ca un lucru ce putea evitat sau de către unii neoliberali ca o iluzie.
Într-adevăr, a avut iluziile sale; dar acestea există și în ideologia capitalistă care afirmă faptul că oricine poate deveni milionar, noua tendință comercială precum procesul de îmbătrânire poate fi oprit sau chiar reversibil, sau credința irațională în ființe divine și viață după moarte, pe care mare parte din omenire încă o adoptă și încearcă să o impună și altora. În plus, la fel ca aceste fantezii, socialismul era de asemenea inevitabil, precum alte caracteristici ale dezvoltării capitalismului modern – fie ele democratizarea, capitalismul autoritar, războaiele sau colonialismul.
Din acest motiv, mișcarea revoluționară socialistă a fost, cu toate iluziile și deziluziile sale, o creație a timpurilor sale și una dintre himerele care definesc acele vremuri.
Elementele rămase din tradiția marxistă, care au contribuit nu numai la revoluții ci și la caracteristicile sângeroase și criminale ale acestor regimuri, au constituit esența doctrinei comuniste:

▪ conceptul statului autoritar;

▪ idea mecanicistă a progresului;

▪ mitul revoluției;

▪ caracterul indispensabil al eticii.

Mai întâi, fundamentală pentru marxismul revoluționar, este teoria anti-democratică, iacobină, a politicii și a „statului„: acesta, nu auto-emanciparea maselor sau muncitorilor, este conceptul central.
În al doilea rând, dar deopotrivă important pentru concepția revoluționară modernă, se găsește termenul supra-istoric de „progres„. Bineînțeles, poate fi, în anumite moduri, apărat: au existat progrese, de exemplu, avansul medicinei, bogăția oamenilor sau dezvoltarea democrației capitaliste. Aceasta nu înseamnă, însă, că există o destinație a istoriei, un „sfârșit,” în sensul unui obiectiv. Cu atât mai puțin, nu implică faptul că urmărirea unui astfel de țel legitimează acțiunea politică și, în unele cazuri, uciderea celor considerați „reacționari„.

În al treilea rând, și strâns legat de mitul „progresului,” era mitul periculos al „revoluției„; nu doar revoluția, ca un moment istoric de tranziție și metodă de a face trecerea de la o epocă istorică către o alta, dar „revoluția„, ca mit istoric, un cataclism care era inevitabil și necesar pentru emancipare.
Ca parte a regândirii tradiției socialiste trebuie să fie o reevaluare a acestui mit, unul dintre cele mai puternice și în mod cert la fel de distructiv în epoca modernă ca acela al „națiunii„. Acest mit, împreună cu ideea de „ireversibilitate” a revoluțiilor socialiste au fost spulberate în perioada 1989-1991.

Verdictul istoriei

Comunismul a eșuat și era, datorită slăbiciunilor interne precum și vitalității oponenților săi, predestinat să facă asta. Cu toate acestea, nu ar trebui să se uite faptul că această încercare de a eluda direcția tradițională a dezvoltării capitalismului a fost, pentru o perioadă, înfloritoare, mai ales în ceea ce privește provocarea ideologică și militară ridicată Vestului.
De aici rezultă, însă, un alt aspect al comunismului de importanță egală, care este prea ușor trecut cu vederea de către lumea post-1989. Comunismul a fost, la fel de mult ca liberalismul, el însuși un produs al modernității, al schimbărilor intelectuale și sociale care au urmat revoluției industriale și al nedreptăților și brutalităților asociate cu aceasta – ale cărei efecte timpurii asupra orașului Manchester au fost descrise de Friedrich Engels în 1844 și care au culminat cu violențele ocupației coloniale, exploatării și războiului. Dacă Engels s-ar întoarce astăzi și ar vizita majoritatea orașelor din Asia, Africa sau America Latină, dar chiar și anumite orașe occidentale, nu ar fi deloc surprins.

Cea mai mare realizare a comunismului s-ar putea să fie nu crearea unei alternative și a unui sistem opus capitalismului, ci tocmai contribuția sa la modernizarea capitalismului. Fără să uităm că răspândirea dreptului la vot, a creșterii asistenței sociale din partea statului, sfârșitul colonialismului, boom-ul economic din Europa și Asia de după 1945 au apărut datorită rolului catalitic pe care – combinat cu presiunile din interior – provocarea comunistă l-a jucat.

Comunismul nu a fost doar un proiect utopic, a fost răspunsul dramatic în fața inechităților și conflictelor generate de capitalismul modern. Continuarea multora dintre acele inechități și conflicte și astăzi sugerează că provocări suplimentare, de o natură încă nedeterminată, vor rezulta.

Capitalismul, așa cum ne-a arătat recenta și încă neîncheiata recesiune, nu poate exista fără interferența statului. Tentativa bolșevicilor de a crea un model de stat care să asigure prosperitatea majorității populației a reușit pentru o perioadă, dar datorită defectelor structurale a eșuat pe termen lung. Acest lucru nu înseamnă însă implicit că și comunismul ca scop în sine este o eroare, doar că metoda aleasă de Uniunea Sovietică a dat greș.
China a reușit, într-o oarecare măsură, să își reformeze sistemul, permițând apariția unei perioade de expansiune capitalistă, dar rămâne în continuare de văzut dacă Partidul Comunist Chinez a renunțat la scopul a realiza comunismul sau pur și simplu a constatat că un aparat de stat mai puțin intruziv în sistemul de piață este o metodă mai bună de dezvoltare economică decât modelul centralizat.
Capitalismul lui Adam Smith nu există nicăieri pe această planetă. Ceea ce avem, este o formă mixtă de economii controlate de stat, în care există elemente corporatiste puternice, care folosesc statul spre a crea ambianța unei piețe, în care aceste structuri oligarhice pot prospera. Într-o oarecare măsură, există, la o scară redusă, un capitalism care este ceva mai apropiat de modelul lui Adam Smith, dar singurele locuri în care găsim o piață cu adevărat liberă sunt în zona ilegală și în unele economii primitive bazate pe agricultură. Acestea există în afara modelului capitalist, ca un amestec între economia tradițională legată de pământ și relațiile țăranilor cu pământul și între economia subterană care există în periferiile urbane mizere, care au apărut în lume pe măsură ce tot mai mulți oameni sunt incapabili să își obțină mijloacele de trai lucrându-și terenurile, datorită dumpingului produselor agricole ieftine din Vestul industrializat.

Ceea ce avem în lume este o economie mixtă, în care iraționalul este accentuat de programe de calculator, care accentuează oscilațiile pieței și unde cultura tradițională a cultivării pământului încă există. Comunismul a reprezentat dorința unei părți a omenirii pentru echitate și alocarea corectă a resurselor. De ce să nu distribuim bogăția atât de ușor generată prin acest progres tehnologic într-o manieră echitabilă și rațională?
Numai datorită mitului capitalist nu am reușit să progresăm dincolo de acest punct. Construcția liberală a drepturilor individului, creată de teoriile sociale ale secolului al XVIII-lea, și abrogată apoi de darwiniștii socialiști în secolul XIX, a fost reambalată ca individualism și neoliberalism în secolele XX și XXI, cu accentul pe dreptul contractual, este în felul ei destinată eșecului, deoarece păstrează cu sfințenie anumite valori care nu sunt sustenabile într-un mediu tensionat ecologic, unde distribuția rațională și planificarea sunt singurele modele care vor funcționa. Obstrucționismul legal, cu imensa cantitate de energie umană consumată pe dreptul contractual, dreptul comercial și corporatist, toate destinate să asigure drepturile unei individualități artificial create – corporația, este de nesusținut și reprezintă o risipă a unei energii umane valoroase.
Este nevoie să reevaluăm valorile acestei planete și drepturile tuturor entităților de a trăi în echilibru cu toți ceilalți de pe planetă. Ca model dependent de expansiunea continuă și profit, capitalismul este doar un drum ceva mai lung către dezastru, față de structura statală a bolșevismului. De ce avem nevoie de mai multe metode de autodistrugere prin exacerbarea acestui cult al individului și a drepturilor individuale? Capitalismul servește cercului îngust al elitelor corporatiste și acoliților acestora și nu este mai bun decât modelul statului birocratic bolșevic din fosta Uniune Sovietică. Ambele modele au dus la o devastare ecologică, iar curățarea după acestea va fi sarcina a multe generații de acum încolo.
Vă puteți imagina o lume în care 6 sau 7 miliarde de oameni trăiesc fără chibzuință, precum americanul de rând? Ar fi o catastrofă monumentală și acolo ne va duce capitalismul neoliberal, dacă nu vom interveni. Asta nu se poate întâmpla și acum întrebarea care ar trebui să se pună este cum vom structura programul de refacere a mediului și cum vom aloca costurile și distribuția resurselor rămase.
Rămâne de văzut ce vom face în continuare; vom păstra actualul sistem, în care elitele acumulează bunuri cu ajutorul unui aparat de stat creat pentru satisfacerea nevoilor acestora sau vom evolua și vom crea o nouă orânduire socială, în care vom împărți în mod echitabil resursele planetei?

VA URMA

Surse de informare:
* http://www.procesulcomunismului.com;
* http://www.jurnalul.ro;
* ro.wikipedia.org;
* Clio 1989 – An I, numărul 1-2/2005;
* Clio 1989 – An II, numărul 1-2/2006;
* Ziua Nr. 4716 din 18 decembrie 2009;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea I;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea II;
* Svetlana Savranskaya, Thomas Blanton și Vladislav Zubok – “Masterpieces of History”: The Peaceful End of the Cold War in Europe, 1989 (Budapesta/New York: Central European University Press, 2010);
* Victor Sebestyen – “Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire”.