Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: comunism

Gardianul corupt al Chinei

* Articol publicat în doua părți, la datele de 20 iunie și 24 iunie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Recent, la Hong Kong a fost publicată o carte rară, intitulată Black Box, care dezvăluie o imagine a Chinei diferită de cea oficială. O țară coruptă și al cărei gardian anti-corupție, CCCD, este tocmai vârful corupției.
Rolul CCCD este acela de a rezolva problema corupției. Dar, acum, însăși CCCD a devenit un focar de corupție,” scrie în prefața cărții despre CCCD. Aceasta dezvăluie că CCCD operează fără a fi supravegheată, deține un buget nelimitat, nu răspunde nimănui și este folosită de liderii politici ca o armă pentru a-și ataca oponenții, precum și dizidenții politici.

Pe 12 ianuarie 2009, un grup de bărbați a intrat în sediul Ministerului Securității Publice din Beijing și s-au îndreptat către biroul lui Zheng Xiaodong, ministru adjunct (un fel de secretar de stat de pe la noi) și al zecelea în ierarhia poliției naționale. L-au arestat și l-au escortat, printre colegii săi șocați, către o dubă ce aștepta afară.
Aceștia erau oficiali ai Comisiei Centrale de Cercetare Disciplinară (CCCD) a Partidului Comunist, cel mai puternic organ de cercetare al Chinei, însărcinat cu stârpirea corupției și delictelor în rândurile celor 76 de milioane de membri ai partidului. Deține mai multă putere decât poliția sau sistemul judiciar.

CCCD este o organizație secretă, aflată deasupra legii și poliției, efectuând investigații potrivit propriilor sale reguli. Nu are un website public și nu răspunde în fața vreunei instituții publice. Este o componentă esențială a partidului comunist și a rămânerii acestuia la putere.

În țările conduse de lege, autoritățile judiciare trebuie să opereze în conformitate cu legea. Dacă trebuie folosite metode speciale în circumstanțe speciale, chiar și atunci autoritățile trebuie să urmeze procedurile corecte și să existe un control strict al scopurilor și acțiunilor acestora.”

Cartea, a cărei autori nu-și dezvăluie identitatea, cere abolirea uneia dintre metodele cele mai folosite de CCCD – shuang gui (regula dublă), conforma căreia suspecții pot fi reținuți pentru interogatoriu, într-un amplasament secret, pe termen nelimitat. Autorii numesc asta detenție extra-legală, și acuză CCCD că folosește această metodă atunci când nu deține suficiente dovezi împotriva suspecților și are nevoie de o mărturisire.

De obicei, suspectului nebănuitor i se spune să se prezinte la un hotel sau o pensiune, pentru o întâlnire și atunci când ajunge este arestat. Ofițerii CCCD îl sechestrează, lipsindu-l de orice contact cu lumea exterioară. Familia și prietenii săi nu știu unde se află; acesta putând fi reținut chiar și pentru mai multe luni de zile.
Mulți nu rezistă sub presiune. În conformitate cu media chineză, mai mult de 100 de persoane aflate sub shuang gui s-au sinucis anul trecut.

Partidul Comunist a înființat un comitet intern anti-corupție încă din 1927, la doar șase ani de la fondarea sa. După 1949, acesta a devenit CCCD. Inactiv pe perioada revoluției culturale, a fost reconstituit în 1978. Așa cum se cuvine pentru un post atât de sensibil, liderii acestuia au fost printre cei mai puternici oameni din China – Chen Yun, Qiao Shi, Wei Jianxing, Wu Guanzheng și, din 2007, He Guoqiang.
Arestarea lui Zheng Xiaodong este un bun exemplu al puterii sale. Născut în Shantou, Zheng s-a remarcat printr-o activitate prolifică în domeniul său, pe când era la Guangdong, inclusiv arestarea lui Cheung Tze-keung, a cărui bandă îl răpise pe Victor Li, fiul lui Li Ka-shing. Cheung Tze-keung era unul dintre cei mai faimoși gangsteri din Hong Kong în anii ’90, deținând numeroase mașini de lux, inclusiv un Lamborghini galben.
Ca recompensă pentru succesele sale, Zheng a fost promovat la Beijing, unde a devenit șeful biroului pentru infracțiuni economice, iar în aprilie 2005, ministru adjunct și membru al comitetului ministerial al Partidului Comunist.
Dar, după arestarea președintelui companiei Gome, Huang Guangyu, în noiembrie 2008, poliția a descoperit că Zheng a primit bani de la Huang și avea relații apropiate cu membrii mafiei. Cazul era prea delicat pentru poliție, așa că aceștia l-au pasat CCCD. În perioada interogatoriilor din ultimele 12 luni, Zheng a încercat să se sinucidă.

Black Box afirmă că oficialii CCCD au putere absolută, care, în cuvintele Lordului Acton, corupe absolut. Cartea oferă exemplele a doi lideri locali ai CCCD.

Unul era Zeng Jinchun, liderul CCCD din Chenzhou, provincia Hunan, care, împreună cu soția și copiii săi, au luat mite însumând 31,5 milioane yuani (4,6 mil.$) între 1997 și 2006. Acesta mai avea și 28,77 milioane yuani (4,2 mil.$) pe care-i nu-i putea justifica. O mare parte a averii sale fusese obținută din plăți venite din partea contractorilor din domeniile construcțiilor și mineritului, de care era responsabil.
În schimbul banilor primiți de la proprietarii minelor, acesta îi proteja prin utilizarea forțelor de securitate pentru reprimarea fermierilor care protestau împotriva metodelor de minerit și folosind shuang gui pentru arestarea persoanelor care i se opuneau, inclusiv proprietarul unei companii private care a refuzat să-i plătească 400.000 de yuani (59.000 $) pentru „protecție.”
Un comandant de poliție, care a încercat să i se opună, a fost forțat să părăsească Chenzhou, temându-se pentru viața sa. În cele din urmă, după ani de plângeri din partea localnicilor, Zeng Jinchun a fost arestat. În august 2009, un tribunal din Changsha l-a condamnat la moarte.

Împreună cu acesta a fost condamnat și Li Dalun, liderul partidului Chenzhou între februarie 1999 și mai 2006, care a luat 13,74 milioane de yuani (2 mil.$) ca mită și avea 22 de milioane de yuani (3,2 mil.$) venituri ce nu le putea justifica. Acesta a primit pedeapsa cu moartea, comutată ulterior în închisoare pe viață. În calitate de lider anti-corupție din Chenzhou, Zeng ar fi trebuit să-l aresteze pe Li; în schimb acesta a cooperat cu Li pentru obținerea unei averi. În total, 158 de oficiali și afaceriști din Chenzhou au fot implicați în infracțiuni și corupție.

Al doilea exemplu a fost Wang Huayuan, șeful CCCD din provinciile Guangdong și Zhejiang, din mai 1998 până în aprilie 2009, când a fost preluat de ofițeri ai CCCD pentru interogatoriu.
Aceștia au descoperit că, la fel ca Zeng, Wang a abuzat de puterea sa pentru a acumula sume mari de bani, provenind din mite și cadouri. Acesta efectua călătorii dese în afara țării pentru a juca la cazino. A fost concediat din postul său, exclus din partid și așteaptă procesul. Cu alte cuvinte, a comis tocmai infracțiunile pe care era responsabil să le stopeze.

Într-un discurs public, Wang descria fărădelegile de care el însuși s-a făcut vinovat.”Mai mult de jumătate dintre oficialii corupți au amante; acest lucru nu trebuie permis,” spunea acesta. „Astfel de oficiali încep prin a-și pierde încrederea politică, apoi comit infracțiuni economice și au probleme în viața privată. Dacă publicul descoperă corupția, trebuie s-o raporteze prin scrisori, telefon sau e-mail. Există un număr de telefon național la care se poate suna. Transparența este cea mai bună metodă de luptă împotriva corupției.”
Într-un discurs ținut în august 2008, acesta vorbea despre abuzurile sistemului shuang gui și le recomanda investigatorilor să se poarte corect și să nu abuzeze de puterea lor.

Black Box afirmă că plângerile publicului privind oficialii corupți au fost unul dintre factorii luați în considerare de conducerea CCCD atunci când au luat decizia de a lansa o investigație. Alți factori sunt soliditatea dovezilor, a posibilității de aflare de dovezi noi, a rolului suspectului în guvern și, mai important, a puterii sale politice. Decizia este una politică, la fel de mult precum este și una legală.
În cazul lui Wang Huayuan, CCCD din Beijing a intenționat să-l ridice pentru un interogatoriu încă din 2006, dar a hotărât împotriva acestui fapt, deoarece înalții oficiali credeau că acest lucru va afecta serios imaginea publică a instituției, dacă un astfel de membru important va fi reținut. Wang a fost secretar al partidului în cadrul CCCD în două dintre cele mai importante provincii chineze, Guangdong și Zhejiang, participând la întrunirile naționale ale organizației ca membru în comitetul de conducere.

Cartea susține că CCCD nu se poate atinge de membrii conducerii naționale și de familiile acestora. „Acești prințișori nu trebuie să se teamă de închisoare. Își pot vedea de afaceri liniștiți. Dar, această protecție nu se extinde și la prințișorii provinciali sau de la nivel de oraș. Părinții pot ajunge la închisoare pentru crimele copiilor.”

În octombrie 2008, un tribunal din Nanjing l-a condamnat pe Jiang Renjie, vice-primarul din Suzhou, unul dintre cele mai bogate orașe ale Chinei, la moarte, pentru o mită totală de 100 de milioane de yuani (14,6 mil.$), primită de la cinci companii imobiliare între 2001 și 2004.
Black Box, însă, insistă că adevărata crimă a lui Jiang a fost aceea de a-și folosi puterea pentru a măslui licitațiile municipalității în favoarea unei firme patronate de fiul său. Ca rezultat, compania acestuia a obținut o cotă de 40% dintr-o piață de 800 de milioane de yuani (117 mil. $) pe an. Black Box afirmă că nemulțumirile opiniei publice privind corupția au fost motivul principal al protestelor din iulie 2009 din Xinjiang, atât ale etniei han cât și a uighurilor, împotriva guvernării lui Wang Lequan, liderul partidului în regiune din 1994. Oamenii din ambele comunități au cerut demiterea acestuia. A fost, în cele din urmă, demis în aprilie 2010.
Black Box spune că Xinjiang a fost un caz special în China, în sensul că legea CCCD nu s-a aplicat acolo. Atunci când a primit plângeri împotriva oficialilor din regiune, CCCD le-a trimis către Wang, să le rezolve acesta.

Acesta este împăratul din Xinjiang, aflat la putere de mai mult timp decât orice alt lider provincial sau regional. Controlează absolut tot. Multe proiecte de anvergura s-au dezvoltat în Xinjiang în ultimii ani, dintre care mai mult de jumătate au luat drumul companiilor din Shandong, înfuriindu-i atât pe uighurii cât și pe hanii care trăiesc acolo.” Wang este născut în Shandong.

Black Box susține că CCCD a primit scrisori de protest de la uighuri împotriva imobilelor de lux construite cu bani publici de către doi conducători uighuri de top. CCCD le-a trimis lui Wang, care a hotărât să nu ia nicio măsură. Wang le-a spus celor doi: „dacă mă urmați pe mine și partidul, nu aveți motive să vă temeți de opinia publică.” În timpul mandatului său, putini oficiali din Xinjiang au fost judecați pentru corupție.
Această autoritate și lipsă de supraveghere exterioară i-au conferit lui Wang o putere imensă și i-au făcut pe membrii puterii locali extrem de obedienți față de acesta.

CCCD

Din anul 1993, sediul CCCD se află în două clădiri cu zece etaje din districtul Ping An Li din Beijing, înconjurate de un zid înalt de patru metri. Complexul nu are niciun indicator care să arate despre ce instituție este vorba, dar soldați înarmați țin vizitatorii nedoriți afară.
Are 20 de departamente, dintre care opt sunt responsabile de efectuarea de investigații. Fiecare se ocupă de diferite sectoare ale guvernului sau economiei. De exemplu, unul este responsabil de ministerele economice și de marile companii de stat, precum monopolul tutunului și biroul de administrare a bunurilor statului și colectarea statisticilor, companiile energetice de stat, companiile din petrochimie și telecomunicații.

CCCD are propriul său comitet de partid care se întrunește pentru a hotărî dacă deschide sau nu o investigație. Dacă da, desemnează o echipă, care are la dispoziție trei luni pentru ancheta inițială. Fiecare director al celor opt departamente poate autoriza interceptări telefonice.
Black Box afirmă că, inițial, CCCD desfășura interceptările telefonice prin intermediul Ministerului Securității Publice. Dar, a descoperit că acest lucru ducea la prea multe scurgeri de informații, datorită legăturilor apropiate dintre politie și autoritățile municipale și regionale, cei aflați sub supraveghere fiind informați că CCCD se află pe urmele lor.
Asa că, a schimbat partenerul, lucrând acum la supraveghere și interceptare cu Ministerul Securității Statului, a cărui țintă principală sunt inamicii externi. Cooperarea lor a fost armonioasă, până acum.

În februarie 2007, un ofițer de rang înalt al CCCD spunea că, dintre cazurile instituției din anul anterior, 46,2% au provenit din informări ale opiniei publice.

În 2006 a fost deschisă o investigație împotriva liderului partidului din Shanghai, Cheng Liangyu. O astfel de investigație nu putea avea loc decât cu acordul celor mai influenți membri din guvernul central.
În septembrie 2006, Chen a fost concediat, iar în aprilie 2008 a primit o pedeapsă de 18 ani de închisoare pentru acceptarea unei mite de 340.000$ și abuz de putere. Mulți oameni din Shanghai consideră că acesta a fost o victimă a luptei politice, prin care președintele Hu Jintao dorea să scape de un protejat al predecesorului său Jiang Zemin și o persoană care reprezenta o amenințare directă pentru administrația sa.

Mulți oameni laudă CCCD pentru munca sa de arestare a oficialilor corupți,” spune Wang Guomin, un consultant legal din Hong Kong. „De fapt, CCCD este o formă de protecție pentru membrii partidului. Se ocupă mai întâi de investigații și apoi decide dacă să aducă sau nu cazul în atenția justiției. Poate salva membrii partidului de pedeapsa pe care o pot primi de la sistemul legal. Dacă ai un protector puternic, nu vei fi pedepsit.”
Acesta aduce exemplul lui Zhang Wenkang, ministrul sănătății în timpul epidemiei de SARS, care a fost concediat în aprilie 2003. La doar sase luni după aceasta, Zhang este numit vice-președinte al Fundației Song Qingling, iar în 2005, îi este oferit un post de conducere în Conferinţa Consultativă Politică Populară din China. Acesta a fost un asociat al președintelui Jiang Zemin, care l-a adus de la Shanghai.

Până la sfârșitul lunii iulie 2003, SARS a ucis 349 de oameni în China și 299 în Hong Kong. „Mulți chinezi cred că, având în vedere numărul morților, Zhang ar fi trebuit judecat și executat pentru neglijență criminală,” spune Wang. „Dar, Jiang l-a protejat. După ce a trecut furtuna, i-a oferit un post călduț, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.”

Ceea ce este clar este că guvernul nu va urma sfaturile din Black Box. Unul dintre motivele pentru care Partidul Comunist a rămas la putere timp de 50 de ani constă în puternica sa organizare internă, din care CCCD constituie o parte importantă. Va rămâne în continuare,” spune Wang.

* Sursa: Black Box & Asia Sentinel

Comunismul… 20 de ani după – Partea a II-a

* Articol publicat pe 24 decembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

În prima parte, am analizat comunismul din punct de vedere structural și influențele exercitate de dezvoltarea acestuia în Uniunea Sovietică. Acum, voi încerca să abordez evenimentele din România din acel decembrie tulbure al anului 1989; societatea românească din acele zile și evoluția ei ulterioară până în acest punct, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist.

Revoluția din România este diferită de revoluțiile „de catifea” din restul țărilor Europei Răsăritene. Motivele pentru care lucrurile au luat o turnură violentă în România, trebuie căutate în trecut și sunt într-o strânsă legătură cu întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și George Bush Sr. din 2-3 decembrie 1989. Dar lucrurile au demarat cu mult înaintea acestei întâlniri, odată cu apropierea dintre SUA și URSS, inițiată în noiembrie 1985, la Geneva, unde Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov au avut o primă discuție. În octombrie 1986, la Reykjavik, Gorbaciov și Reagan discută asupra posibilității reducerii armamentului strategic, fără prea mari rezultate. În decembrie 1987, la Washington cei doi președinți semnează Tratatul INF(Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea eliminarea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie din Europa. În aprilie 1988, Pakistanul și Afganistanul au semnat un acord, având ca garanți SUA și URSS, cerând retragerea trupelor sovietice din Afganistan, până în februarie 1989. De la invazia sovietică din Cehoslovacia în 1968, URSS a adoptat așa-numita „doctrină Brejnev” care includea intervenția armată în orice stat din lagărul socialist pentru menținerea comunismului. În iulie 1989, într-un discurs în fața Consiliului Europei, Gorbaciov a insistat asupra „dreptului suveran al fiecărui popor să își aleagă propriul sistem social„.

După întâlnirea din Malta, George Bush îi spunea lui Helmut Kohl că Gorbaciov nu înțelege valorile occidentale, dar în discursul său la Bruxelles Bush adăuga că este necesar să se pună capăt divizării Europei, în acord cu „valorile care devin idealuri universale.” Motivele pentru care liderul URSS a hotărât reformarea comunismului nu sunt clare. Teoreticienii conspirației vor spune că Gorbaciov este membrul unei societăți secrete, al cărei scop este controlul omenirii, iar comunismul a fost un experiment eșuat al acestei societăți secrete, care a decis încheierea lui.

Dar să revin, și să ajungem la motivul violenței revoluției românești, respectiv refuzul lui Nicolae Ceaușescu de a urma sfaturile sovieticilor și de a preda puterea unei noi generații a partidului comunist. Sfat pe care toți ceilalți lideri comuniști est-europeni l-au urmat, fără prea mari obiecții.

Începutul revoluției române este marcat de ziua de 14 decembrie 1989, când, la Iași, un grup de intelectuali a încercat să organizeze „acțiuni anarhoprotestatare de propagandă împotriva orânduirii socialiste„. Grupul era condus de Ștefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică. Mitingul a eșuat însă datorită organizării Miliției și Securității. Grupul era urmărit de mult timp, datorită suspiciunilor privind posibile legături cu KGB-ul. A urmat episodul Tőkés Laszlo, un pastor reformat, probabil racolat de serviciul maghiar de spionaj AVO, controlat de Csikasu Imre, membru al ambasadei Ungariei la București. În seara zilei de 15 decembrie, grupuri de „simpatizanți” ai pastorului Tőkés se adună în fața locuinței acestuia, pentru a împiedica evacuarea pastorului. Au loc o serie de incidente, între aceștia și miliția sosită la fața locului, dar acestea sunt minore. Ceea ce a urmat în zilele următoare este arhicunoscut. Evenimentele culminează cu revolta din ziua de 17 decembrie și intervenția armatei și trupelor de securitate, soldată cu uciderea mai multor manifestanți. Posibilitatea ca simpatizanții lui Tőkés să fi fost, în mare parte, agenți AVO și KGB, cărora li s-au alăturat și enoriași inocenți, nu este una care să poată fi respinsă în mod categoric. Inexplicabilă reacția slabă a autorităților în zilele de 15-16 decembrie. Pentru un stat comunist, pentru o dictatură feroce, reacția a fost una sub așteptări. Acest lucru naște suspiciuni în privința factorilor de decizie locali și a posibilității implicării acestora în conspirație. De ce a început la Timișoara și nu la Iași? Pentru că la Timișoara s-a putut?

Încă nu se putea vorbi despre o revoluție în sensul clasic. Era mai mult o revoltă populară, al cărei factor declanșator rămâne învăluit în mister și astăzi. Evenimentele continuă cu organizarea mitingului din București. Asta după întoarcerea lui Ceaușescu din Iran (!). [Dictatorul fusese plecat în perioada 18-20 decembrie în Iran. Probabil încă nu sesizase amploarea conspirației.] Motivul organizării mitingului este neclar. Este posibil ca sugestia să fi venit tocmai din partea unui conspirator, iar Ceaușescu să nu fi înțeles pericolul. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că mitingul a fost sabotat, o serie de elemente pătrunzând în zonă și scandând lozinci anti-comuniste. Unii se prezentau ca fiind timișoreni. [Ca și cum, după violențele din 17 decembrie, ar fi putut pleca zeci de oameni din Timișoara către București, fără să fi fost supravegheați de Securitate. Unde sunt acum acei „timișoreni„? Au pierit oare toți în București? Nu s-a mai întors niciunul să-și spună povestea? Nu am găsit informații despre acest lucru. Dacă le deține cineva, să mă contrazică.] Desfășurarea evenimentelor ulterioare este cunoscută. Nu voi insista prea mult asupra acestui subiect – a conspirației care a declanșat revoluția română. Îl voi trata mai pe larg într-un alt articol.

Rămâne doar o concluzie amară: revoluția din 1989 din România a fost orchestrată de forțe străine. Serviciile secrete precum KGB, GRU sau AVO au jucat un rol foarte important în declanșarea revoluției. Acestora li s-au alăturat o serie de membri ai Armatei, Securității, Miliției precum și membri ai PCR. Pentru aceștia, revoluția violentă era singura modalitate de îndepărtare a lui Ceaușescu. Populația a ieșit în stradă, dar „aprinderea” a fost dată de aceste elemente obscure. Mitul revoluției spontane este unul care mai este crezut doar de unii naivi sau entuziaști. Nu există așa ceva! O revoluție spontană în vreme de pace, într-o țară aflată sub o cruntă dictatură, cu organe de represiune extrem de bine organizate. Asta este o prostie! Revoluția spontană nu a existat niciodată în istoria omenirii. Întotdeauna au existat elemente subversive care au coordonat din umbră aceste mișcări. Oamenii nu ies pur și simplu în stradă. Există agitatori, organizatori, oameni care sunt aflați în legătură cu conspiratorii principali, care ies la iveală în zilele următoare, prezentându-se ca salvatorii nației. Așa au funcționat lucrurile dintotdeauna. De ce am crede că au avut loc altfel în România?

Atât participanții inocenți (unii dintre ei) la revoluție, cât și conspiratorii, susțin această idee – a spontaneității. Primii cred sincer în asta, neacceptând ideea că au fost manipulați și preferând în schimb să susțină că revoluția a fost confiscată ulterior. A doua categorie (conspiratorii) are toate motivele să susțină spontaneitatea, care le conferă membrilor acesteia prezumția de nevinovăție, servindu-le interesele și prezentându-i ca pe o „emanație” a revoluției. Revoluționarii care nu acceptă ideea manipulării sunt orbiți de propriul orgoliu, iar o simplă analiză la rece i-ar face să vadă dincolo de minciună. Sigur, a existat o revoluție, dar ea nu a fost spontană; factorul declanșator a aparținut unor persoane din umbră, care apoi au preluat puterea. Revoluția nu a fost niciun moment confiscată, ea le-a aparținut de la început, de drept, conspiratorilor. Conspiratorii nu au dorit înlăturarea comunismului, ci doar a lui Ceaușescu. Toate declarațiile inițiale ale liderilor CFSN susțin acest lucru. La presiunea străzii, aceștia au acceptat pluripartidismul și drumul către democrație, dar asta după ce, la început, doreau o democrație socialistă.

Oamenii care au ieșit în stradă în 1989, tineri și mai puțin tineri, nu au ieșit pentru că știau ce înseamnă democrația, au ieșit pentru că se săturaseră de cozi, de frig, de foame și de frică. Sperau în vremuri mai bune. Acum, după douăzeci de ani, mulți regretă comunismul, dar nu și l-ar mai dori înapoi. Regretă doar anumite părți ale comunismului, cum ar fi siguranța locului de muncă, siguranța pe stradă, precum și posibilitatea obținerii unei locuințe. Acestea erau părțile bune ale comunismului și pe acestea le vor oamenii înapoi. Capitalismul autohton, în fapt o cleptocrație cu iz sud-american, nu le-a adus decât sărăcie, șomaj și nesiguranța zilei de mâine.

Nu știu cum credeau participanții la revoluție că se va schimba viața lor în democrație, dar sunt sigur că nu asta și-au dorit. S-a întâmplat așa pentru că majoritatea românilor nu au înțeles atunci când trebuia (1990-1994) ce înseamnă capitalismul. Au crezut că vor continua să lucreze la stat, așteptându-și liniștiți pensia, iar privatizarea însemna că vor primi pământul înapoi sau că își vor putea deschide un butic, în care să vândă diverse lucruri. Au plătit prețul inocenței lor. Cei care s-au descurcat, obținând foloase din acest nou sistem social, au fost oamenii cu „inițiativă„, cei care au înțeles că pentru a supraviețui în capitalism trebuie să nu ai niciun fel de scrupule. Evaziunea fiscală a a devenit sport național, iar șpaga un mod de a trăi. Ceilalți au asistat cum se transformă, încet-încet, în sclavii unor afaceriști, deveniți miliardari peste noapte. Cei mai mulți dintre noii îmbogățiți sunt oameni care au avut legături cu nomenclatura comunistă (sau chiar au făcut parte din ea), foști membri ai Securității sau a altor instituții comuniste, oameni care s-au aflat sau încă se mai află la pârghiile puterii. Corupția este generalizată, partidele politice fiind doar niște bande organizate de infractori. Instituțiile statului sunt putrede. Ieșirea din această situație nu este posibilă, nu în timpul vieților noastre. Acesta este rezultatul direct al revoluției, când au preluat puterea niște indivizi care nu au urmărit decât îmbogățirea personală. Acest deziderat a devenit obiectivul principal al clasei politice, iar prezența la guvernare („accesul la resurse publice„) este tendința naturală a partidelor (a se vedea cazurile C.P. Tăriceanu și V. Cataramă).

Auzim foarte des mulțumiri adresate eroilor care au murit la revoluție, pentru că datorită lor am obținut libertatea, darul cel mai de preț. Nu pot să nu mă întreb însă dacă acei oameni ar mai fi ieșit în stradă, dacă ar fi putut vedea cum arată societatea românească a anului 2009. Avem libertatea cuvântului și libertatea de mișcare, dar trăim ca niște sclavi și suntem umiliți zilnic de către elitele corupte, în țara noastră. Ce putem face, să plecăm sau să mai facem o revoluție?

Surse de informare:
* http://www.procesulcomunismului.com;
* http://www.jurnalul.ro;
* ro.wikipedia.org;
* Clio 1989 – An I, numărul 1-2/2005;
* Clio 1989 – An II, numărul 1-2/2006;
* Ziua Nr. 4716 din 18 decembrie 2009;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea I;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea II;
* Svetlana Savranskaya, Thomas Blanton și Vladislav Zubok – „Masterpieces of History”: The Peaceful End of the Cold War in Europe, 1989 (Budapesta/New York: Central European University Press, 2010);
* Victor Sebestyen – „Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire”.

Comunismul… 20 de ani după

* Articol publicat pe data de 28 noiembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Puține ocazii sunt mai propice pentru uitarea trecutului decât momentele aniversărilor istorice. Printre amintirile căderii zidului Berlinului și, cel puțin temporar, a îmbunătățirii relațiilor dintre Occident și Rusia, puțini se mai gândesc la ceea ce s-a încheiat în urmă cu două decenii. Asupra a două chestiuni istoria și-a dat verdictul final: Războiul Rece nu se va mai întoarce; Uniunea Sovietică (URSS), ca un stat multinațional și ca o ideologie globală și provocare strategică pentru Occident, este într-adevăr dispărută. Cu toate acestea, asupra unei componente a acestei povești – mișcarea comunistă globală – verdictul nu este, până acum, clar.

Evenimentele din decembrie 1989 din România sunt parte integrantă a acestei povești. Ele nu pot fi privite separat de celelalte „revoluții” din țările comuniste. Numai naivii pot considera că mișcarea care a cuprins Europa Centrală și de Est a fost o coincidență fericită. În spatele cortinei s-au aflat, ca întotdeauna, puternicii planetei, eternii păpușari, care au decis că experimentul a eșuat și trebuie încheiat. Dar, încercând să ignorăm aceste lucruri evidente, vom analiza structura comunismului fără să apelăm la teoria conspirației.
Privind lucrurile mai de aproape, comunismul în înțelesul strict al cuvântului nu a existat. A fost însă dezideratul bolșevicilor de a implementa comunismul. Dar au eșuat în acest demers. A urmat apoi, pentru Rusia, o așa-zisă tranziție, sub forma unui jaf neoliberal, cu vânzarea resurselor țării către oligarhi, iar încercarea de a îndrepta țara către un model suedez de melanj între capitalism și socialism – așa cum voise Gorbaciov – a fost complet ignorată.

Comunismul, personificând ideologia și aspirațiile sociale aflate la baza Uniunii Sovietice și ecoul planetar ale cărui rămășite persistă încă, rămâne să fie analizat. Dar îngroparea comunismului poate fi făcută doar pe baza înțelegerii a ceea ce a reprezentat, de ce milioane de oameni au luptat și au crezut în acest ideal și care au fost problemele cu care s-au confruntat. Se poate face, de asemenea, atunci când moștenirea acestei ideologii și mișcări este asumată și nu uitată sau, convenabil, și contrazicând dovezile istorice, este respinsă, ca fiind o „iluzie„.

Judecând prin prisma dezbaterilor politice și intelectuale de astăzi, nici cei care celebrează sfârșitul comunismului, nici cei care articulează acum o alternativă radicală nu au realizat o astfel de apreciere: pe de o parte îngâmfarea caracteristică a capitalismului de piață și o lume a democrației liberale din ce în ce mai nesigură, iar pe de altă parte radicalismul stupid care pozează drept alternativă globală, lecțiile comunismului defunct rămânând în mare parte ignorate. Și astfel ele vor fi, probabil, repetate.

Întrebarea referitoare la ce fel de sistem politic și social a fost comunismul, prea recent pentru a permite o perspectivă facilă, a ocazionat câteva explicații posibile. Acestea includ, în termeni sumari:

▪ o tendință dictatorială prin care elitele revoluționare au preluat controlul societății;

▪ o mișcare imperfectă pentru auto-emanciparea clasei muncitoare;

▪ o expresie a mesianismului;

▪ un produs al despotismului oriental;

▪ un proiect de dezvoltare eșuat.

Comunismul a concretizat caracteristici ale politicii moderne care nu ar trebui abandonate: o convingere a participării maselor la politica statului, o separare radicală între religie și stat, o promovare a rolului public, politic și economic al femeilor, ostilitatea față de conflictele inter-etnice și accentuarea ideii că statul trebuie să intervină în problemele economice și sociale. Iosif Stalin și al său Gosplan poate că au discreditat o anumită formă de „planificare„, dar aplicarea generală a gândirii raționale științifice, manageriale și politice în problemele sociale, spre a controla oarecum viitorul, este o aspirație legitimă și necesară, mai ales într-o perioadă a reducerii resurselor și a unei posibile crize ecologice. Comunismul nu a deținut monopolul asupra acestor idei – orice liberal înverșunat le-ar putea susține -, iar interpretarea dată acestor valori a fost autoritară, sângeroasă și, în unele cazuri, criminală. Aceasta nu înseamnă însă că aceste țeluri, concepute democratic și uman, nu sunt părți necesare ale politicii contemporane.

Totuși, este esențial să privim, fără ambiguitate, la căderea comunismului și să nu evităm problema pe care prea multe analize retrospective au evitat-o: faptul că această cădere a fost necesară, nu fortuită. Acest sistem, negând democrația politică și bazat pe economia centralizată, nu a căzut doar datorită unor politici false, pe ici și colo, ci deoarece teoria marxistă clasică a fost abandonată. Așa cum au realizat până și simpatizanții săi, ca Rosa Luxemburg, care a înțeles acest lucru în 1917, sistemul era sortit de la început eșecului.

Este ceva obișnuit pentru apărătorii marxismului din lumea contemporană să susțină că teoria marxistă și comunismul efectiv au fost două lucruri diferite și, așadar, teoria nu poartă nicio responsabilitate pentru acțiunile comuniștilor. Această teorie susține că un alt tip de marxism, unul mai liberal sau „autentic” sau „democratic” sau, dacă privim în cealaltă direcție, unul mai ferm, militant, disciplinat, ar fi putut preveni colapsul statelor comuniste.

Au fost cu siguranță, în cele șapte decenii de istorie ale acestuia, alternative ale sistemului sovietic: „noua politică economică” ar fi putut continua și după anul 1928; ar fi putut urma o traiectorie diferită la mijlocul anilor ’30, dacă Stalin nu ar fi ordonat asasinarea lui Kirov sau dacă Nikolai Buharin ar fi devenit liderul partidului; dacă Nikita Hrușciov nu ar fi fost îndepărtat de la putere în 1964; dacă reforma economică, de genul celei încercate de Mihail Gorbaciov după 1985, ar fi început cu 20 de ani mai devreme. Și așa mai departe.
În ceea ce privește perioada finală, sistemul sovietic ar fi putut continua pentru încă o generație, dacă un alt lider sovietic conservator ca Grigori Romanov sau Viktor Grișin ar fi venit la putere în martie 1985, în locul lui Gorbaciov. Dar, pe termen lung, nici ideologia Partidului Comunist al URSS, nici vreuna din variantele marxismului tradițional, nu ar fi putut salva regimul. Ajunsese într-un punct mort; dar acea aporie, deși contingentă ca formă sau sincronizare, era inevitabilă mai devreme sau mai târziu.

Mișcarea revoluționară socialistă nu a fost totuși o greșeală sau o iluzie aberantă; a fost la vremea ei o mișcare globală pe toate continentele și un produs al tensiunilor structurale din interiorul dezvoltării capitalismului din ultimele două secole. Este de aceea inutil să începem criticarea unei societăți văzută de unii ca un lucru ce putea evitat sau de către unii neoliberali ca o iluzie.
Într-adevăr, a avut iluziile sale; dar acestea există și în ideologia capitalistă care afirmă faptul că oricine poate deveni milionar, noua tendință comercială precum procesul de îmbătrânire poate fi oprit sau chiar reversibil, sau credința irațională în ființe divine și viață după moarte, pe care mare parte din omenire încă o adoptă și încearcă să o impună și altora. În plus, la fel ca aceste fantezii, socialismul era de asemenea inevitabil, precum alte caracteristici ale dezvoltării capitalismului modern – fie ele democratizarea, capitalismul autoritar, războaiele sau colonialismul.
Din acest motiv, mișcarea revoluționară socialistă a fost, cu toate iluziile și deziluziile sale, o creație a timpurilor sale și una dintre himerele care definesc acele vremuri.
Elementele rămase din tradiția marxistă, care au contribuit nu numai la revoluții ci și la caracteristicile sângeroase și criminale ale acestor regimuri, au constituit esența doctrinei comuniste:

▪ conceptul statului autoritar;

▪ idea mecanicistă a progresului;

▪ mitul revoluției;

▪ caracterul indispensabil al eticii.

Mai întâi, fundamentală pentru marxismul revoluționar, este teoria anti-democratică, iacobină, a politicii și a „statului„: acesta, nu auto-emanciparea maselor sau muncitorilor, este conceptul central.
În al doilea rând, dar deopotrivă important pentru concepția revoluționară modernă, se găsește termenul supra-istoric de „progres„. Bineînțeles, poate fi, în anumite moduri, apărat: au existat progrese, de exemplu, avansul medicinei, bogăția oamenilor sau dezvoltarea democrației capitaliste. Aceasta nu înseamnă, însă, că există o destinație a istoriei, un „sfârșit,” în sensul unui obiectiv. Cu atât mai puțin, nu implică faptul că urmărirea unui astfel de țel legitimează acțiunea politică și, în unele cazuri, uciderea celor considerați „reacționari„.

În al treilea rând, și strâns legat de mitul „progresului,” era mitul periculos al „revoluției„; nu doar revoluția, ca un moment istoric de tranziție și metodă de a face trecerea de la o epocă istorică către o alta, dar „revoluția„, ca mit istoric, un cataclism care era inevitabil și necesar pentru emancipare.
Ca parte a regândirii tradiției socialiste trebuie să fie o reevaluare a acestui mit, unul dintre cele mai puternice și în mod cert la fel de distructiv în epoca modernă ca acela al „națiunii„. Acest mit, împreună cu ideea de „ireversibilitate” a revoluțiilor socialiste au fost spulberate în perioada 1989-1991.

Verdictul istoriei

Comunismul a eșuat și era, datorită slăbiciunilor interne precum și vitalității oponenților săi, predestinat să facă asta. Cu toate acestea, nu ar trebui să se uite faptul că această încercare de a eluda direcția tradițională a dezvoltării capitalismului a fost, pentru o perioadă, înfloritoare, mai ales în ceea ce privește provocarea ideologică și militară ridicată Vestului.
De aici rezultă, însă, un alt aspect al comunismului de importanță egală, care este prea ușor trecut cu vederea de către lumea post-1989. Comunismul a fost, la fel de mult ca liberalismul, el însuși un produs al modernității, al schimbărilor intelectuale și sociale care au urmat revoluției industriale și al nedreptăților și brutalităților asociate cu aceasta – ale cărei efecte timpurii asupra orașului Manchester au fost descrise de Friedrich Engels în 1844 și care au culminat cu violențele ocupației coloniale, exploatării și războiului. Dacă Engels s-ar întoarce astăzi și ar vizita majoritatea orașelor din Asia, Africa sau America Latină, dar chiar și anumite orașe occidentale, nu ar fi deloc surprins.

Cea mai mare realizare a comunismului s-ar putea să fie nu crearea unei alternative și a unui sistem opus capitalismului, ci tocmai contribuția sa la modernizarea capitalismului. Fără să uităm că răspândirea dreptului la vot, a creșterii asistenței sociale din partea statului, sfârșitul colonialismului, boom-ul economic din Europa și Asia de după 1945 au apărut datorită rolului catalitic pe care – combinat cu presiunile din interior – provocarea comunistă l-a jucat.

Comunismul nu a fost doar un proiect utopic, a fost răspunsul dramatic în fața inechităților și conflictelor generate de capitalismul modern. Continuarea multora dintre acele inechități și conflicte și astăzi sugerează că provocări suplimentare, de o natură încă nedeterminată, vor rezulta.

Capitalismul, așa cum ne-a arătat recenta și încă neîncheiata recesiune, nu poate exista fără interferența statului. Tentativa bolșevicilor de a crea un model de stat care să asigure prosperitatea majorității populației a reușit pentru o perioadă, dar datorită defectelor structurale a eșuat pe termen lung. Acest lucru nu înseamnă însă implicit că și comunismul ca scop în sine este o eroare, doar că metoda aleasă de Uniunea Sovietică a dat greș.
China a reușit, într-o oarecare măsură, să își reformeze sistemul, permițând apariția unei perioade de expansiune capitalistă, dar rămâne în continuare de văzut dacă Partidul Comunist Chinez a renunțat la scopul a realiza comunismul sau pur și simplu a constatat că un aparat de stat mai puțin intruziv în sistemul de piață este o metodă mai bună de dezvoltare economică decât modelul centralizat.
Capitalismul lui Adam Smith nu există nicăieri pe această planetă. Ceea ce avem, este o formă mixtă de economii controlate de stat, în care există elemente corporatiste puternice, care folosesc statul spre a crea ambianța unei piețe, în care aceste structuri oligarhice pot prospera. Într-o oarecare măsură, există, la o scară redusă, un capitalism care este ceva mai apropiat de modelul lui Adam Smith, dar singurele locuri în care găsim o piață cu adevărat liberă sunt în zona ilegală și în unele economii primitive bazate pe agricultură. Acestea există în afara modelului capitalist, ca un amestec între economia tradițională legată de pământ și relațiile țăranilor cu pământul și între economia subterană care există în periferiile urbane mizere, care au apărut în lume pe măsură ce tot mai mulți oameni sunt incapabili să își obțină mijloacele de trai lucrându-și terenurile, datorită dumpingului produselor agricole ieftine din Vestul industrializat.

Ceea ce avem în lume este o economie mixtă, în care iraționalul este accentuat de programe de calculator, care accentuează oscilațiile pieței și unde cultura tradițională a cultivării pământului încă există. Comunismul a reprezentat dorința unei părți a omenirii pentru echitate și alocarea corectă a resurselor. De ce să nu distribuim bogăția atât de ușor generată prin acest progres tehnologic într-o manieră echitabilă și rațională?
Numai datorită mitului capitalist nu am reușit să progresăm dincolo de acest punct. Construcția liberală a drepturilor individului, creată de teoriile sociale ale secolului al XVIII-lea, și abrogată apoi de darwiniștii socialiști în secolul XIX, a fost reambalată ca individualism și neoliberalism în secolele XX și XXI, cu accentul pe dreptul contractual, este în felul ei destinată eșecului, deoarece păstrează cu sfințenie anumite valori care nu sunt sustenabile într-un mediu tensionat ecologic, unde distribuția rațională și planificarea sunt singurele modele care vor funcționa. Obstrucționismul legal, cu imensa cantitate de energie umană consumată pe dreptul contractual, dreptul comercial și corporatist, toate destinate să asigure drepturile unei individualități artificial create – corporația, este de nesusținut și reprezintă o risipă a unei energii umane valoroase.
Este nevoie să reevaluăm valorile acestei planete și drepturile tuturor entităților de a trăi în echilibru cu toți ceilalți de pe planetă. Ca model dependent de expansiunea continuă și profit, capitalismul este doar un drum ceva mai lung către dezastru, față de structura statală a bolșevismului. De ce avem nevoie de mai multe metode de autodistrugere prin exacerbarea acestui cult al individului și a drepturilor individuale? Capitalismul servește cercului îngust al elitelor corporatiste și acoliților acestora și nu este mai bun decât modelul statului birocratic bolșevic din fosta Uniune Sovietică. Ambele modele au dus la o devastare ecologică, iar curățarea după acestea va fi sarcina a multe generații de acum încolo.
Vă puteți imagina o lume în care 6 sau 7 miliarde de oameni trăiesc fără chibzuință, precum americanul de rând? Ar fi o catastrofă monumentală și acolo ne va duce capitalismul neoliberal, dacă nu vom interveni. Asta nu se poate întâmpla și acum întrebarea care ar trebui să se pună este cum vom structura programul de refacere a mediului și cum vom aloca costurile și distribuția resurselor rămase.
Rămâne de văzut ce vom face în continuare; vom păstra actualul sistem, în care elitele acumulează bunuri cu ajutorul unui aparat de stat creat pentru satisfacerea nevoilor acestora sau vom evolua și vom crea o nouă orânduire socială, în care vom împărți în mod echitabil resursele planetei?

VA URMA

Surse de informare:
* http://www.procesulcomunismului.com;
* http://www.jurnalul.ro;
* ro.wikipedia.org;
* Clio 1989 – An I, numărul 1-2/2005;
* Clio 1989 – An II, numărul 1-2/2006;
* Ziua Nr. 4716 din 18 decembrie 2009;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea I;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea II;
* Svetlana Savranskaya, Thomas Blanton și Vladislav Zubok – “Masterpieces of History”: The Peaceful End of the Cold War in Europe, 1989 (Budapesta/New York: Central European University Press, 2010);
* Victor Sebestyen – “Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire”.