Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: Cecenia

De ce se oferă femeile cecene voluntar pentru misiuni sinucigașe? – II

* Articol publicat la data de 9 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Când națiunea s-a întors din exil, după moartea lui Stalin, a fost exclusă de la slujbele bune și traumatizați de experiența avută, cecenii au devenit cunoscuți ca gangsterii Uniunii Sovietice. Mafia cecenă a devenit renumită pentru brutalitatea și impenetrabilitatea sa.

Tinerii născuți în exil au încercat să restaureze cultura distrusă. Lucrând în Groznîi, unde până și vorbitul în cecenă era suficient pentru a fi arestat între 1960 și 1970, aceștia au pus în scenă piese de teatru și au scris poeme, despre războaiele din Caucaz, deportarea și viața zilnică.

Numele date copiilor reflectă atenția acordată istoriei. Un băiat, de exemplu, a fost născut în satul montan Vedeno în 1965. Tatăl său, Salman Basayev, l-a numit Shamil după liderul din secolul al XIX-lea. Acesta va reuși chiar să depășească faima predecesorului său pentru cruzimea sa.

Așadar, odată cu ivirea anilor ’90, și dezintegrarea Uniunii Sovietice, rușii și cecenii erau mai divizați ca niciodată. Mulțimi uriașe se adunau în centrul orașului Groznîi, pentru a discuta trecutul și viitorul națiunii și pentru a dansa zikr – ritualul circular al Sufi. Rușii, care constituiau încă o mare parte a populației din oraș, deveniseră confuzi și nesiguri.

În 1981, rușii din Groznîi nici măcar nu răspundeau dacă îi salutai pe stradă. Acum, vin la mine și mă întreabă ce fac,” își aduce aminte un activist naționalist de acele vremuri.

În 1990, cecenii au organizat un congres național, la care un general de aviație numit Dzhokhar Dudayev a avut un discurs electrizant. Era o chemare la arme, un apel către ceceni să își refacă independența pierdută și a făcut senzație. Dudayev era un tip carismatic, comandase bombardiere nucleare. Era o vedetă.

Când, un an mai târziu, linia dură de la Moscova a încercat să doboare clasa reformistă, luând cu asalt Kremlinul, Dudayev a ieșit la rampă. În timp ce oficialii comuniști așteptau să vadă cine va câștiga, suporterii lui Dudayev au ieșit pe străzi, preluând Sovietul Suprem și aruncând un comunist rus pe fereastră. A fost singura victimă a acelei revoluții din Cecenia, dar cu toate acestea a fost una decisivă.

Pe 2 noiembrie 1991, Dudayev a declarat Cecenia independentă.

Conform legilor sovietice nu avea dreptul să facă asta. Numai republicile unionale – ca Ucraina, Georgia, Kazahstan sau Rusia – aveau dreptul la secesiune. Dar, cecenii au replicat că legile fuseseră scrise fără acceptul lor, că nu au fost niciodată întrebați dacă vor să se unească cu statul sovietic și că statul a încălcat în trecut legile împotriva lor.

Pentru câțiva ani a fost o coexistență neplăcută. Rusia avea alte motive de îngrijorare și îl putea ignora pe măscăriciul care conducea Cecenia. Dar, pe măsură ce economia s-a prăbușit, atât Dudayev cât și Boris Elțîn au început să simtă nevoia unui inamic extern. Retorica anti-rusă a lui Dudayev era imprudentă și non-productivă, dar Elțîn va fi mai direct. Pe 11 decembrie 1994, acesta a trimis tancurile, căutând în cuvintele unuia dintre ajutoarele sale “un război scurt, victorios.”

Pentru ruși, aceasta era o restaurarea a ordinii constituționale. Pentru ceceni, era o continuare a aceluiași război început în 1721. Națiunea s-a unit în spatele lui Dudayev, iar rușii au fost uluiți de rezistența feroce întâlnită.

Frustrați și mânioși, rușii au lansat o ploaie de obuze asupra orașului Groznîi. Un locuitor care a trăit ororile iernii lui 1994 și primăverii lui 1995 spunea că a numărat 47 de obuze căzând în oraș în doar un minut.

Când guvernul din Cecenia a devenit cecen, și-a pierdut acea aură pe care orice guvern o are. Pentru un cecen a încetat să mai fie un guvern, fiind doar fiul sau fratele cuiva care ajunsese într-o poziție bună când moscoviții au plecat. Și, cu ce drept? De ce nu eu? Cu ce este mai bun tatăl lui decât al meu,” se întreba Sultan Yashurkayev.

Sălbăticia rușilor la cea vreme nu era la fel cu cea a cecenilor. Recruții capturați erau la început tratați bine, și erau dați înapoi mamelor care veneau să-i caute. Dar acea atmosferă nu a durat. În iunie 1995, un grup de ceceni conduși de Shamil Basayev a preluat un spital în orașul Budyonnovsk din nordul Ceceniei și a cerut încetarea focului.

Unul dintre locotenenții lui Basayev justifica ulterior operațiunea, care a dus la moartea a mai mult de 100 de ostatici, prin compararea cu atacul asupra satului său natal.

Am analizat tacticile trupelor rusești pe teritoriul cecen și am concluzionat că doar diamantul poate tăia alt diamant. În consecință, am hotărât că singura cale de a opri războiul era să ne răzbunam în același mod,” declara acesta.

Nu am văzut aceste planuri decât ca pe o ultimă alternativă. De ce lumea a păstrat tăcerea atunci când Shali a fost bombardat, când 400 de oameni au fost uciși sau răniți? De fapt, atrocitățile săvârșite de noi în Budyonnovsk nu reprezentau decât 30% din ceea ce au făcut rușii la Shali.”

Umilirea Rusiei a părut completă atunci când premierul Viktor Cernomîrdin a fost înregistrat negociind cu un bandit bărbos, și era în final de acord cu încetarea focului și cu lăsarea grupului de răpitori să plece. Dar în realitate, dezastrul abia începea pentru Rusia, cecenii recuperând Groznîi anul următor, iar Moscova era forțată să-și recunoască înfrângerea.

Zeci de mii de civili fuseseră uciși, iar infrastructura era distrusă. Cecenia poate că era liberă de trupe rusești, dar, fără asistență externă, se scufunda în haos, banii făcând legea iar răpirile fiind o adevărată industrie. Simpatizanții occidentali erau revoltați de uciderea a șase lucrători ai Crucii Roșii și de decapitarea unor specialiști în telefonie. Cecenia era pe cont propriu.

Când trupele rusești s-au întors în 1999 exista foarte puțină simpatie pentru localnici. Bravii luptători pentru libertate erau văzuți acum drept teroriști, ca urmare a unor atacuri neprovocate ale lui Basayev împotriva Daghestanului și a unei serii de atacuri cu bombă asupra unor clădiri civile, pe care noul premier Vladimir Putin le punea pe seama lor. Obuzele au căzut peste Groznîi încă o dată. În Aldy – satul lui Sheikh Mansur din urmă cu două secole, acum o suburbie a Groznîi – cel puțin 60 de civili ceceni, femei și bătrâni au fost uciși într-o operațiune de verificare a actelor, în februarie 2000. Era doar unul dintre multele masacre.

În iunie, un camion-capcană cecen ucidea doi – posibil mai mulți – soldați ruși. Era primul atac sinucigaș și, elocvent, era detonat de o femeie.

Alte atrocități din partea cecenilor au urmat (asaltul asupra teatrului din Moscova și a școlii din Beslan sunt doar două dintre acestea), iar Rusia rămânea fermă în refuzul său de a accepta convorbiri pentru pace sau un armistițiu. Guvernarea Ceceniei era înmânată lui Akhmad Kadyrov, un lider cecen Sufi, care fiind revoltat de haosul adus de tineri precum Basayev, era pregătit să se lepede de visul independenței.

A fost însă ucis, iar puterea i-a revenit fiului său Ramzan, care a condus cu pumnii încleștați.

Lipsa de înțelegere din partea Rusiei a rămas însă. Era ca și cum întrebarea lui Tolstoi fusese inversată: cum puteau acei ceceni să fie atât de cruzi? Ce putea să li se fi întâmplat femeilor cecene care erau pregătite să se arunce în aer la un concert de muzică rock în Moscova? Sau la un hotel din Moscova? Sau într-o stație de metrou din Moscova?

Un indiciu a fost oferit de către Zarema Muzhakhoyeva, o tânără femeie care și-a pierdut curajul (desigur media pro-rusă a spus că detonatorul era defect, dar asta este o minciună) și s-a predat, împreună cu bomba pe care o avea asupra ei, poliției în 2003. Abandonată de către părinti, aceasta era gravidă cu primul sau copil când a rămas văduvă în 2000. Fiica ei Rashana îi fusese luată, conform tradiției locale, de către familia soțului, iar tânăra femeie nu se putuse obișnui cu viața fără ea. A furat bani de la mătușa sa, a luat-o pe Rashana și a încercat să fugă la Moscova.

Ostracizată de toata lumea, a avut ideea măreață de a-și vinde viața. Nu a fost drogată, așa cum au pretins unii oficiali ruși, nici îndoctrinată, era pur și simplu disperată și dorea să-i plătească mătușii sale cei 1.000$ furați.

Bineînțeles, chiar cu costul vieții mele am returnat acei bani, deși rușinea rămânea, trebuia să fac ceva. Întotdeauna am dorit să fiu bună,” se confesa Zarema ulterior unui jurnalist.

Eventual, lipsită de dorința de a ucide, aceasta s-a predat, Dar, dacă a sperat la clemență, s-a înșelat. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare, în pofida argumentării sale că îngăduința ar putea încuraja pe viitor femeile trimise să moară să se predea poliției.

Această linie dură de ambele părți a șters orice șansă de simpatie. În 2008, Vladimir Jirinovsky – un politician rus ultra-naționalist – a sugerat ca toți cetățenii non-ruși să fie deportați din Caucazul de Nord.

Desigur, acestuia îi place să facă pe măscăriciul, dar este un individ inteligent, iar într-un sistem politic sănătos ar fi fost condamnat pentru astfel de afirmații ofensatoare, având în vedere cei 100.000 de ceceni, balkari, inguși și alții care muriseră tocmai într-o astfel de operațiune cu doi ani înainte de nașterea lui Jirinovsky. Însă sugestia sa nu a cauzat agitație.

În aceste circumstanțe nu este neobișnuit pentru tinerii ruși de astăzi – precum Imam Shamil în 1860 – să speculeze că cecenii sunt ca animalele sălbatice. O tânără rusoaică a sugerat la un moment dat să fie construit un zid uriaș în jurul Ceceniei și oricine ar încerca să iasă să fie împușcat.

În stepele de la est de Astana, Kazahstan, există o comunitate restrânsă numită Krasnaya Polyana, alcătuită din trei ferme colective. Aici, uimitor, se găsește o mică Cecenie formată din 1.300 de persoane, aproape în totalitate de origine cecenă. Comunitatea lor a fost fondată în contextul ororilor din 1944 de către un șeic Sufi, numit Vis Hadji.

Faima sa s-a răspândit în diaspora și eventual cecenii au asimilat celelalte etnii din zonă, până s-a format așezarea omogenă etnic de astăzi. Aici, locuitorii originari din munții Caucaz trăiesc într-una din cele mai plate zone din lume, dar sunt fericiți deoarece sunt lăsați în pace. Practică poligamia, dansează dansurile lor religioase tradiționale, cultivă recolte și trăiesc în pace.

Este o așezare săracă, dar liniștită, lucru rar printre ceceni. Mai important, ceilalți îi lasă în pace. Poate că asta este tot ceea ce aveau nevoie.

Desigur, toate cele spuse mai sus privesc doar drama umană a cecenilor, care într-o lume utopică ar găsi rezolvare, fără a lua în considerare importanța zăcămintelor de petrol din regiune, dar și poziția geo-strategică a țării. Acesta este singurul motiv pentru care Rusia nu va renunța niciodată la Cecenia, atâta vreme cât petrolul va fi acolo.

* Partea întâi o găsiți aici.

De ce se oferă femeile cecene voluntar pentru misiuni sinucigașe?

* Articol publicat la data de 7 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Cecenii și rușii sunt cetățenii aceleiași țări, produsul aceluiași sistem de educație, deținătorii acelorași pașapoarte. Și totuși, două femei cecene au intrat în metroul din Moscova și s-au aruncat în aer alături de 38 de navetiști nevinovați.
Pentru a înțelege cauza acestei tragedii trebuie să privim în trecut. În 1721, trupele rusești, supușii lui Petru cel Mare, emisarii celui mai autocratic stat din Europa, au mers la vest de granița lor pentru a se întâlni cu călăreții ceceni. Cecenii reprezentau o cultură diferită. Aceștia nu aveau un guvern centralizat – fiecare sat se conducea singur.
Prima întâlnire a dat tonul pentru ceea ce va urma. Întâlnirea s-a transformat într-o luptă. Unitatea rusă a fost distrusă.
Un la doilea invadator a încercat, cu mai mult succes, să cucerească teritoriile cecene după aceasta, iar acesta a fost Islamul. Conduși de adepții lui Naqshbandi Sufi, cecenii deveniseră credincioși până la sfârșitul secolului XVIII, și sub stindardul verde al Islamului s-a organizat rezistența împotriva Rusiei.

Pe malul opus al râului Sunja în satul Aldy un profet a apărut și a început să predice. Acesta i-a subjugat pe sătenii superstițioși și ignoranți pretinzând că a avut o revelație,” scria un general rus într-o scrisoare în 1785. Acest lucru era inacceptabil și o misiune a fost trimisă către Aldy pentru a-i arăta profetului – care spunea că se numește Sheikh Mansur – cine este șeful.
La sosirea în Aldy, însă, rușii au găsit satul gol. Au ars câteva case și s-au îndreptat către Rusia, doar că au descoperit că victoria lor era departe de fi completă. Sătenii îi așteptau în pădurile din jurul drumului, iar expediția punitivă s-a transformat într-o mare rușine. Jumătate din corpul expediționar a fost masacrat, iar mulți dintre cei rămași s-au înecat în Sunja.

Frăția Naqshbandi – din care probabil că Mansur făcea parte – s-a răspândit adânc în munți după această victorie, în timp ce locuitorii regiunii răsuflau ușurați datorită pauzei oferite de războaiele napoleoniene. La scurt timp după victoria asupra francezilor, însă, rușii nu intenționau să mai tolereze această stare de lucruri.
Alexander Yermolov, unul dintre eroii războaielor împotriva lui Napoleon, credea în necesitatea controlării acestor turbulenți.
Începând cu 1817 acesta a edificat o serie de forturi numite Vnezapnaya (“Iute”), Neotstupny Stan (“Nicio retragere”), Zlobny Okop (“Răzbunător”) și Burnaya (“Furtunos”). În centrul acestora se afla un fort care ulterior va deveni un oraș. Yermolov i-a dat același nume folosit pentru descrierea lui Ivan cel Groaznic: Гро́зный (Groznîi).

Caucazul poate fi asemănat cu o fortăreață grandioasă, miraculoasă și puternică de la natură, protejată artificial de amplasamente militare și apărată de numeroase garnizoane. Doar oamenii neînfricați ar încerca să escaladeze un astfel de fort. Un comandat inteligent ar observa necesitatea recurgerii la arta militară; ar trage linie și ar săpa tranșee și ar mina zona, pentru a o controla,” spunea unul dintre generalii lui Yermolov, evidențiind strategia care avea să fie folosită de atunci încoace.

Nu era o strategie care intenționa să obțină sprijinul civililor, însă, locuitorii s-au trezit tratați precum soldații, au fost mutați din munți sau au fost forțați să se refugieze departe de zona natală dacă refuzau să se supună. În fiecare vară rușii distrugeau satele cecene, iar în fiecare toamnă cecenii le reconstruiau.

În septembrie 1819, rușii au ajuns în localitatea Dadi-Yurt, unde locuitorii i-au sfidat. Încurajați de femeile și copiii lor, bărbații au luptat până la ultimul. Masacrul a fost teribil. Numai 14 bărbați au supraviețuit și doar 140 de femei și copii au fost luați prizonieri. Nu există un punct de vedere cecen să ne spună cum s-au simțit după aceste orori, dar cuvintele scrise de Lev Tolstoi, aproape la un secol după asta, spun adevărul.

Fântâna fusese murdărită, evident cu scopul de a nu se putea utiliza apa din ea. În mod similar a fost profanată și moscheea, iar mullahul și copii săi o curățau,” scria Tolstoi despre un alt masacru în cartea sa Hadji Murad.

Bătrânii satului s-au adunat în piață și au discutat despre poziția lor. Nimeni nu a vorbit cu ură despre ruși. Sentimentul pe care cecenii, tineri sau bătrâni, îl simțeau era mai puternic decât ura. Nu era ură, ci refuzul de a-i recunoaște pe acești câini de ruși drept oameni, și atâta repulsie, dezgust și tulburare în fața dorințelor ridicole ale acestor ființe, încât dorința distrugerii lor, precum dorința distrugerii șobolanilor, paianjenilor veninoși și lupilor, era atât de naturală precum instinctul de auto-conservare.”

Dar Tolstoi era un rus rar întâlnit, care simpatiza cu locuitorii din Caucaz. Majoritatea rușilor au uitat aceste masacre, dacă au știut despre ele în primul rând, iar liderii lor s-au fălit în vremurile de pace cu ‘egalitatea‘ dintre cele două națiuni, ca și cum cecenii au dorit vreodată să se unească cu Rusia. Acțiunile generalilor ruși au fost uitate. În era sovietică, era chiar și o statuie a lui Yermolov în centrul orașului Groznîi, fiecare cecen fiind silit să admire imaginea acestui așa-zis erou.

Rezistenta împotriva rușilor a fost condusă în secolul al XIX-lea în general de avari, vecinii cecenilor din satele montane din Daghestan. Mișcarea, care fusese la origine parte din Naqshbandi, s-a prăbușit în 1859 când Imam Shamil, liderul acesteia, a fost capturat. În captivitate, acesta a povestit despre deceniile de luptă împotriva rușilor. Cecenii fuseseră unii dintre cei mai aprigi luptători ai săi, dar Shamil nu avea nimic bun de spus despre ei.

Nu există nimic mai rău în toată lumea decât această mizerie. Rușii ar trebui să-mi mulțumească că i-am mai domolit puțin. Fără asta nu era decât un singur mod de a trata cu ei: să-i împuști până la ultimul om, așa cum faci cu animalele periculoase,” se confesa Shamil gardienilor săi ruși.

Nu am luptat împotriva lor pentru loialitatea fată de ruși. Știți bine că n-au avut așa ceva vreodată. Am făcut-o pentru caracterul lor josnic și înclinația lor pentru furt și banditism. Spun adevărul și sunt sigur că și voi veți lupta cu ei acum, nu pentru loialitatea lor față de mine, ci pentru aceiași tendință către banditism, pe care n-o vor abandona.”

A fost o declarație profetică, iar majoritatea cecenilor nu au luat această predare a lui Shamil ca pe un motiv de opri lupta. Au continuat rezistența sporadică împotriva Imperiului Rusiei pentru restul vieții lor, profitând eventual de avantajul vidului de putere de după revoluția comunistă și restabilind un stat islamic în Cecenia și Daghestan.

Bolșevicii simpatizau cu cecenii, la fel precum cu celelalte popoare oprimate ale imperiului. I-au privit ca pe tovarășii lor, victime ale fostului regim, și de aici drept aliați naturali pentru acțiunile ce urmau să vină.

Vechiul guvern, moșierii și burghezii ne-au lăsat moștenire popoare terorizate ca kirghizii, cecenii și osetii, a căror pământ a fost colonizat cu cazaci și elemente chiabure (kulak) din Rusia. Acești oameni au fost condamnați la suferințe incredibile și la dispariție,” spunea un oficial bolșevic de origine gruzină, în 1921 – cunoscut ulterior lumii sub numele de Iosif Stalin.

Poziția națiunii Rusiei Mari, care a fost națiunea dominantă, și-a lăsat amprenta chiar și asupra comuniștilor, care nu sunt capabili, sau nu vor, să stabilească relații apropiate cu națiunile autohtone, să le înțeleagă dorințele și să-i ajute să iasă din starea lor înapoiată și necivilizată.”

Ascunsă în cadrul declarației sale de simpatie, era însă o presupunere greșită, și anume credința că cecenii doreau să “iasă din starea lor înapoiată și necivilizată”. Ei bine nu voiau. De fapt, chiar le plăcea. Uniți prin frăția Sufi, aceștia se agățau de tradițiile lor. Bandiții bântuiau munții și, eventual, răbdarea oficialilor înțelegători a luat sfârșit.

În circumstanțele celui de-al Doilea Război Mondial, un război pentru existența statului sovietic pe care-l construise, Stalin nu putea tolera loialitatea lipsită de entuziasm. Astfel, pe 23 februarie 1944, forțele sale de securitate i-au scos pe ceceni din casele lor, i-au încărcat în camioane și trenuri și i-au expediat în pustiurile Asiei Centrale.

Acesta este un eveniment – una dintre multele deportări care au dus la moartea a între un sfert și jumătate din populațiile deportate – uitat sau ignorat în mare parte de ruși. Pus în oglindă cu suferința națiunii lor în conflagrația mondială, poate că aceștia îl consideră irelevant. Printre ceceni, însă, are statutul unui holocaust.

Am văzut cum vărul meu a murit de foame. Asta s-a întâmplat la o lună după ce am ajuns la destinație, avea doar 11 ani. Obișnuiam să știm ora la care sirenele fabricilor sunau. M-a întrebat când va suna sirena și i-am spus că în curând. A adormit apoi și a murit acolo, cu o spumă verde curgându-i din gură,” declara o supraviețuitoare a deportărilor.

Între 1926 și 1939, națiunea cecenă a crescut cu 26%. În următorii 20 de ani, a crescut numai cu 2,5%. Această statistică ascunde multă moarte. Și multă umilință. Națiunea a fost ținută sub pază de poliție în satele din Asia Centrală, și o generație a crescut întărită și înrăită de această experiență, plină de nostalgie pentru ținuturile natale pierdute. Printre cei născuți în această perioadă se aflau și Zelimhan Yandarbiyev, Ahmed Zakayev, Apti Bisultanov și alții – bărbați care vor conduce mai întâi o campanie de renaștere culturală, apoi una politică și în final una militară.

VA URMA

Partea a doua: De ce se oferă femeile cecene pentru misiuni sinucigaşe II