Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive etichete: Afganistan

Viața mea alături de talibani

* Articol publicat la data de 3 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Mullah Abdul Salam Zaeef a fost ambasadorul taliban în Pakistan în 2001 și una dintre figurile cele mai cunoscute ale mișcării de după evenimentele 9/11. Acesta și-a publicat memoriile, în care oferă o mărturie oculară și ilustrează viața din Afganistan începând din anul 1979.
În punctul culminant al războiului, se aflau peste 100.000 de soldați sovietici în Afganistan. Milioane de civili părăsiseră țara și aproximativ un milion de mujahedini și-au pierdut viețile. Ultimii ani ai războiului au fost marcați de intensificarea brutalității luptelor.

Războiul era o chestiune de viață și moarte; deseori șansa era singurul lucru ce separa cele două. Am fost prins de nouă ori în ambuscadele rușilor în timp ce luptam și intram și ieșeam din Pakistan. De opt ori Allah m-a salvat de la moarte sigură, o singură dată fiind rănit.
În Khushab, un obuz m-a proiectat în aer dintr-un loc ce a fost răvășit de gloanțe o secundă mai târziu. Doi dintre prietenii mei au murit într-o explozie de mortier la Nelgham din care abia am scăpat; rușii minaseră câteva lăzi cu mortiere lăsate în urmă. Cu toate că stăteam la doar câțiva metri atunci când au explodat, am scăpat fără o zgârietură pe corp.
Atunci când m-am alăturat jihadului aveam doar 15 ani. Nu știam cum să trag cu un Kalașnikov sau să conduc oamenii. Nu știam nimic despre război. Dar linia frontului rusesc era un teren experimental dur și în cele din urmă am condus câteva grupuri de mujahedini la Abasabad, Mahalajat, Arghandab, Khushab și Sanzari.
De multe ori am fost înconjurați de trupele rusești, așa cum s-a întâmplat odată la Mahalajat. Rușii ne încercuiseră, tăindu-ne singura cale de retragere, fiind aflați pe un teren înalt în jurul nostru.
S-au apropiat de noi pe măsură ce ne-au bombardat din munți și din zona deșertului Sufi Saheb. Nu am găsit nicio ieșire și nici nu eram suficient de mulți pentru a sparge liniile rusești. Cu toate că și-au adus mai multe trupe de la Bana la Wokanu, tot am reușit să rezistăm pe poziții.
Nu ne aflam departe de pozițiile trupelor mujahedinilor de la Panjwayi, Nakhunay și Zalakhan, care puteau să ne trimită ajutor repede, dar nu aveam nicio posibilitate de a-i contacta și rămâneam și fără muniție. Intram în criza de timp; nouă mujahedini se alăturaseră martirilor și alți zece de la diferite grupuri fuseseră răniți.
Situația devenea disperată și am realizat că nu mai puteam rezista prea mult fără întăriri și provizii noi. Aveam nevoie de ajutor urgent. Mullah Mohammad Sadiq și eu am hotărât că ar fi cel mai bine să încercăm să ne strecurăm printre liniile rusești.
Cunoșteam mulți mujahedini în Panjwayi și aveam șanse mari să obținem sprijinul de care aveam nevoie. Puteam să adun trupe și să mă întorc să atac liniile rusești din spate, deschizând un culoar pentru retragerea mujahedinilor răniți.
Dar puteam oare să trec? Singura opțiune era să trec direct printre liniile rusești. Am hotărât să plec împreună cu unul dintre săteni și mă prefac că sunt fermier. Într-un sat vecin, prietenii mei mi-au căutat prin buzunare și au scos tot ce ar fi putut să mă identifice ca fiind mujahedin. Un sătean a fost de acord să mă ia pe motocicleta sa și am plecat către liniile rusești. Când am ajuns la Sarpoza venind de la Chilzina, un soldat al armatei afgane a ieșit în fața noastră îndreptându-și Kalașnikovul spre noi.
Soldatul a strigat de la distanță. „Bine ai venit, Ashrar! Te-am văzut în sat când te pregăteau prietenii tăi.” I-am explicat că suntem civili; „Casele noastre sunt acolo,” am spus, arătând spre niște case aflate ceva mai departe pe drum. „Mergem la Mirwais Mina, nu știm despre ce vorbești.” Soldatul a părut confuz și ne-a spus să ne dăm jos de pe motocicletă.
Fără niciun avertisment, mi-a înfipt un pix în braț și a început să mă percheziționeze. Pixul s-a rupt și jumătate mi-a rămas în braț. Sângele a țâșnit din rană și curând mâneca mi-a devenit purpurie. M-a căutat peste tot, dar nu găsit nimic.
Săteanul a jurat că locuiam în satul său de foarte mult timp. Brațul a început să-mi tremure și am putut vedea capătul pixului ieșind afară. I-am repetat povestea soldatului: despre cum locuiam în satul Ghani, unde era casa mea și că nu aveam vreo legătură cu mujahedinii. Eram doar un fermier.
După ce soldatul ne-a permis să ne urcăm înapoi pe motocicletă, săteanul a accelerat, spunându-mi peste umăr că numele soldatului era Bismillah și că era cunoscut pentru cruzimea sa. „În ultimele luni”, mi-a explicat acesta, „35 de oameni au fost împușcați în spate”. Bismillah era responsabil pentru majoritatea acestor crime.
Am ajuns teferi la Panjaw Wali, dar îmi amintesc că am fost tensionat întreg drumul. Niciun foc nu s-a tras asupra noastră. La Jendarma, am văzut mai mulți soldați și am ocolit zona. Am ajuns la Panjwayi în aceeași zi, ajungând într-un final în satul Mirwais Nika. Mi-a luat trei zile să adun mai mult de două sute de mujahedini.

În a treia noapte ne-am deplasat la Zalakhan și am plecat către Anguriyan și Taymuriyan. Apropiindu-ne de inamic din spate pentru a ajunge la Mullah Mohammad Sadiq, am atacat câteva poziții guvernamentale și am rupt cordonul de securitate.
Forțele guvernului afgan și aliații lor ruși era acum separați în două grupuri. Câțiva dintre soldații inamici, surprinși de atac, și-au aruncat armele și au fugit.
Am reușit să asigurăm o cale de acces în mijlocul confuziei și am evacuat mujahedinii răniți și cadavrele martirilor. Atacul nostru a provocat consternare printre inamici și aceștia s-au retras, punând capăt asediului asupra Karesh.”

Acesta este un extras din cartea „Viața mea alături de talibani” de Abdul Salam Zaeef. Publicată de Scribe.
Născut în sudul Afganistanului în 1968, acesta a participat la majoritatea evenimentelor istorice din timpul vieții sale; ca mujahedin în războiul din anii ’80 împotriva sovieticilor, de la poziția administrativă ocupată în mișcarea talibană, la închiderea sa în închisoarea Guantánamo, până la rolul de avocat public și critic al guvernului pro-american Karzai de după eliberarea sa din 2005. Trăiește în Kabul.

Scurtă istorie a Afganistanului

* Articol publicat la data de 16 ianuarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

*** Placa turnantă a Antichității

Datorită amplasării sale, Afganistanul a fost centrul a numeroase culturi, făcându-l pe un istoric să-l numească „placa turnantă a antichității.” Printre cei care au ocupat la un moment dat regiunea s-au numărat persanii, conduși de Darius cel Mare (522-486 Î.Hr.); sau grecii, în vremea lui Alexandru cel Mare (356-323 Î.Hr.). Multe orașe din zilele noastre sunt construite pe fundația unor cetăți grecești. O civilizație budistă a înflorit la sfârșitul secolului I A.D., regii acesteia stăpânind în Bamiyan până la sfârșitul secolului X. O incursiune arabă în Kandahar în 699-700 a adus islamul, întărindu-i poziția, pe măsură ce turcii au obținut controlul asupra Iranului, Afganistanului și Indiei. Conducătorul mongol Ginghis Han a invadat regiunea afgană în secolul XIII. Pentru următoarele câteva sute de ani Afganistanul a fost intens disputat între imperii avându-și originea în India și Persia. În cele din urmă, în secolul XVIII, un grup de triburi Paștun conduse de Durrani (alias Ahmad Shah Abdali) îi înfrânge pe moguli și pe persani consolidându-și vastul, dar instabilul imperiu.

*** Marele Joc

În cursul secolului al XIX-lea Afganistanul a fost prins în lupta anglo-rusă pentru controlul regiunii cunoscută ca „The Great Game.” Marea Britanie a încercat să aducă Afganistanul sub stăpânirea sa directă, dar a suferit o înfrângere răsunătoare în primul Război Anglo-Afgan (1839-42). Imperiul britanic a încercat din nou între 1878-1880; de această dată Afganistanul pierzându-și o mare parte din teritoriu și controlul asupra politicii externe în favoarea Marii Britanii. Pentru a păstra Rusia la distanță și pentru a-și proteja colonia Indiană, Marea Britanie a furnizat armament modern și o subvenție anuală conducătorilor Afganistanului. Unul dintre aceștia din urmă era Abdur Rahman Khan (1881-1901), cunoscut sub supranume precum ‘Iron Amir’ (Amir de Fier) sau ‘Unificatorul Afganistanului’. Amir a creat o armată puternică. În 1893, linia Durand a fixat frontiera cu India Britanică, dar zonele tribale au fost împărțite, lăsând jumătate în ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de Pakistan. La moartea sa în 1901 Abdur Rahman Khan a fost urmat la tron de către fiul său, Habibullah.

*** Mișcări liberale

Habibullah a fost un lider reformator care a introdus un sistem modern de educație. După Primul Război Mondial, s-au făcut presiuni pentru independența totală. Mai multe publicații au fost lansate de intelectualul afgan Mahmud Tarzi. După ce regele Habibullah a fost asasinat în 1919, fiul acestuia Amanullah a preluat puterea și a declarat independența. Marea Britanie a fost învinsă în cel de-la treilea Război Anglo-Afgan dintre anii 1919-1921 și Afganistanul a recăpătat controlul asupra politicii sale externe. Amanullah (‘regele reformei’) a inițiat reforma agrară, a regularizat taxele, a extins educația și a dat a țării prima constituție. Dar încercările sale de a deplasa puterea din mâinile înțelepților (bătrânilor) satului și a liderilor religioși au dus la revolte, Amanullah fiind îndepărtat de la conducere în 1938. Un tadjik numit Bacha-yi-Saqao a preluat puterea, dar a fost înlăturat rapid și executat de către un conducător Paștun, Nadir Khan – care a întemeiat o dinastie ce avea să dureze până în 1978.

*** Noua democrație

Nadir Khan (alias Nadir Shah, shah însemnând ‘rege‘) a permis conducătorilor locali o mai mare autonomie. Asasinat de un student în 1933, acesta a fost urmat de către fiul său de 19 ani Mohamed Zahir (Zahir Shah). Timp de două decenii Zahir Shah a fost controlat de către cei doi unchi ai săi, care au succedat în funcția de prim-ministru. Cel de-al doilea unchi a condus un „parlament liberal” din 1949 până în 1952, când vărul lui Zahir Shah, Daoud, a preluat controlul devenind prim-ministru, iar în 1955 a apelat la Uniunea Sovietică pentru ajutor militar. În 1963 Zahir Shah a încercat instaurarea unei monarhii constituționale sub sintagma „Noua democrație” care a durat din 1964 până în 1973. În această perioadă intelectualii s-au bucurat de o mai mare libertate; femeile au început să aibă acces la locurile de muncă și chiar în guvern. Zahir Shah a decis introducerea unei forme mai reprezentative de guvernare, dar legislația care permitea existența partidelor politice nu a fost niciodată promulgată.

*** Nevoia de schimbare

În 1973 vărul regelui, Daoud, a organizat o lovitură de stat, proclamând Afganistanul republică, iar pe el președinte. Protagoniștii Războiului Rece, URSS și SUA, au trimis ajutoare financiare în țară ($2,52 miliarde, respectiv $533 milioane între 1955 și 1978). În scurta perioadă de conducere a țării de către Daoud, Afganistanul s-a bucurat de venituri provenite din exporturi de petrol și gaze. De asemenea, drepturile femeilor au fost reconfirmate de către acesta. Kabul era un centru universitar, iar universitatea era gazda unui amestec între ideologii – comunism și islamism. Femeile și bărbații studiau împreună și intrau în contact cu profesori străini. Țara era dornică de schimbare.

*** Comunism – în stilul afgan

Pe 27 Aprilie 1978 Daoud a fost răsturnat de la putere și asasinat de către comuniști (revoluția Sawr) grupați în jurul Partidului Democratic Popular Afgan (PDPA). Conflictele interne au dus însă la fractura partidului. Liderii unei facțiuni – Parcham – au fost excluși, în timp ce cealaltă facțiune, Khalq (masele), condusă de Noor Mohammed Taraki, a preluat puterea. Taraki a atacat islamul, a condus prin decrete și s-a bucurat de puțin suport popular. Reformele radicale au generat revolte locale și insurecții armate; trupele guvernamentale înfrângând grupările de rezistență. Uniunea Sovietică a suplimentat ajutoarele financiare pentru regimul Taraki; în timp ce SUA a sprijinit activ mișcările de rezistență. Cu toate că sovieticii i-au solicitat să modifice politicile nepopulare, regimul Taraki a refuzat. Temându-se că Statele Unite vor profita de haosul creat, președintele Brejnev a decis să trimită trupele în Afganistan în decembrie 1979. Brejnev credea că trupele se vor putea retrage după aproximativ 6 luni.

*** Vietnamul Uniunii Sovietice

Între timp, Taraki a fost răsturnat, fiind după unele surse strangulat de către rivalul său din partid, Hafizullah Amin, care în schimb a fost ucis de trupele sovietice în timp ce intra în palatul său. Sovieticii l-au instalat pe Babrak Kamal la conducere, șeful facțiunii Parcham, care a anulat măsurile nepopulare ale lui Taraki și și-a declarat loialitatea față de Islam. Dar prezența trupelor străine pe teritoriul afgan deja declanșase o revoltă națională. Armata sovietică a răspuns prin distrugerea culturilor agricole și a șeptelului, pentru a tăia aprovizionarea mișcării de rezistență. Bombardamentele rusești asupra satelor afgane au curmat aproape un milion de vieți. Poliția secretă organizată de KGB a răspândit teroarea în zonele urbane. Trupele sovietice au atins cifra de 120.000, dar rezistența a crescut – și a devenit internațională. Sprijinul a venit din partea grupărilor mujahedinilor exilate în Pakistan, care erau finanțate în principal de SUA, Arabia Saudită și China. Statele Unite, hotărâte să facă din Afganistan „Vietnamul” sovieticilor, a furnizat armament și susținere financiară opoziției afgane prin intermediul serviciului secret pakistanez ISI. Comandantul care a primit cele mai multe ajutoare americane a fost Gulbuddin Hekmatyar, cunoscut de către CIA pentru tendințele sale „fasciste” și „depravate.” Intelectualii, în special, au fost ținta campaniei de asasinate a acestuia. Sprijin anti-comunist a venit și din Marea Britanie și Pakistan. Către sfârșitul anilor ’80, ajutoarele din SUA și Arabia Saudită ajunseseră la aproximativ $1 miliard pe an; astfel între 1986 și 1990 arme valorând $5 miliarde au intrat în posesia „luptătorilor sfinți” mujahedini din Afganistan.

*** Retragerea sovietică

Ocupația a costat Uniunea Sovietică cel puțin $5 miliarde pe an și aproximativ 14.000 de militari sovietici și-au pierdut viața. Noul președinte, Mihail Gorbaciov, a pregătit retragerea, încercând să lase în urmă un guvern afgan „prietenos.” Dr. Mohammad Najibullah, liderul serviciului de informații afgan, a fost instalat președinte. Ultimele trupe sovietice au părăsit Afganistanul în februarie 1989; ocupația a lăsat în urmă 1,5 milioane de afgani morți, 5 milioane de infirmi și 5 milioane de refugiați. Mujahedinii au reușit să obțină controlul asupra unei mari părți din Afganistan, continuând să lupte împotriva marionetei rușilor, Najibullah. În Aprilie 1992 mujahedinii au ocupat Kabulul și au instaurat statul islamic. Burhannaudin Rabbani a fost ales președinte, dar mujahedinii victorioși erau departe de a fi uniți și o luptă pentru putere era pe cale să urmeze.

*** Lorzii războiului

Comandanții Abdul Rashid Dostum și Ahmad Shah Massoud au intrat în Kabul spre a preveni ocuparea orașului de către liderul rival Gulbuddin Hekmatyar și aliații săi. Patru grupuri principale, fiecare având susținătorii săi externi, s-au luptat pentru controlul Kabulului. În August 1992, ONU a informat că mai mult de 1.800 de civili au fost uciși și peste 500.000 părăsiseră orașul. Către sfârșitul anului 1992, Kabul era un oraș devastat, ca urmare a luptelor între comandanții rivali; 5.000 de oameni muriseră și peste un milion erau refugiați. Violul era o faptă iertată de majoritatea liderilor facțiunilor. Alte orașe suferiseră o soartă similară. Până în 1994 cel puțin 20.000 de oameni muriseră – și liderii grupărilor aflate în conflict refuzau în continuare să se întâlnească. În acest moment o nouă forță apare.

*** Talibanii intră în scenă

Un grup mic de studenți religioși (sau talibani), trăind în apropierea orașului Kandahar, au protestat la adresa comportamentului comandanților care controlau regiunea. Cu sprijinul unor elemente din Pakistan, aceștia au lansat o campanie militară având scopul creării unui stat islamic bazat pe legile stricte sharia. Primul oraș ocupat a fost Kandahar, căminul liderului talibanilor Mullah Mohammed Omar, în noiembrie 1994. Talibanii au întâmpinat o slabă opoziție din partea populației epuizată de luptele dintre comandanții facțiunilor rivale. Talibanii au impus ordinea, au strâns armele deținute de civili, au demolat punctele de control care aveau scopul „colectării” de bani și au refuzat să primească mită. Versiunea acestora de Islam era dură, extremă și dogmatică. Locuitorii educați ai orașelor, în special femeile, au fost cei mai afectați. După o perioadă, Talibanii au încheiat alianțe cu alte grupări și s-au bazat tot mai mult pe sprijinul luptătorilor sosiți din străinătate; torturile, omorurile și alte încălcări ale drepturilor omului comise împotriva civililor s-au intensificat.

*** Sprijin din partea Pakistanului și Arabiei Saudite

Un număr estimat de 100.000 de pakistanezi s-au antrenat și au luptat de partea talibanilor în Afganistan între 1994 și 2001. Arabia Saudită a furnizat fonduri, provizii și sprijin diplomatic. Osama bin Laden, un saudit bogat care în timpul ocupației sovietice a finanțat și antrenat recruți mujahedini arabi, și-a reluat sprijinul, întorcându-se în Afganistan în 1996. Până în 2000 Talibanii controlau 90% din teritoriul afgan, dar erau recunoscuți oficial numai de Arabia Saudită, Pakistan și Emiratele Arabe Unite. Relațiile cu Statele Unite erau extrem de ostile. Americanii îi acuzau pe Talibani de adăpostirea lui Osama bin Laden, suspectat de organizarea atacurilor din 1998 asupra ambasadelor americane din Nairobi și Dar-es-Salaam. Acest lucru, combinat cu îngrijorarea internațională privind persecuția femeilor și producția crescândă de opiu a țării, a dus la sancțiuni din partea ONU.

*** 9/11 și Operațiunea ‘Enduring Freedom’

Convinși că Osama bin Laden se afla în spatele atacurilor din 11 Septembrie 2001, conducătorii SUA au cerut Talibanilor predarea acestuia justiției americane. Liderul Taliban Mullah Mohammed Omar a refuzat și pe 27 Octombrie 2001 Statele Unite, susținute de Marea Britanie au lansat ‘Operation Enduring Freedom’. Mai mult de 12.000 de bombe au fost lansate în doar câteva săptămâni. Luptele la sol erau conduse de forțele Alianței Nordice Afgane, cu sprijinul Coalition Special Forces. Pe 13 noiembrie, talibanii au părăsit Kabulul și trupele Alianței Nordice au intrat în oraș. Pe 16 Decembrie Secretarul de Stat american Colin Powell declara: „Am distrus al-Qaeda în Afganistan și am încheiat rolul Afganistanului ca un sanctuar pentru activitățile teroriste.” (‘We have destroyed al-Qaeda in Afghanistan and we have ended the role of Afghanistan as a haven for terrorist activity.’) Al-Qaeda și liderii Talibani au fugit peste graniță, în Pakistan, unde s-au regrupat.

*** Guvernare și instabilitate

În decembrie 2001, Alianța Nordică și elemente apropiate de fostul rege, Zahir Shah, s-au reunit în Germania. Rezultatul a fost Înțelegerea de la Bonn (Bonn Agreement) – un târg între facțiunile victorioase, care includeau majoritatea lorzilor războinici vinovați de violurile, crimele, extorcările și jafurile săvârșite în Kabul la începutul anilor ’90. O conducere interimară a fost instalată. O Loya Jirga (sau mare adunare) a fost convenită în 2002, condusă de Hamid Karzai. În 2004 a fost ratificată o nouă constituție afgană și Hamid Karzai a fost ales președinte. Alegeri parlamentare și locale au fost organizate în anul următor, ducând la alegerea unui număr mare de femei în parlament. După iulie 2006 International Security Assistance Force (ISAF), o coaliție sub egida NATO, a preluat reponsabilitățile privind securitatea de la coaliția condusă de SUA în anumite zone din Afganistan. Luptele și atacurile insurgenților s-au intensificat în cursul anului 2007, atingând apogeul în 2009. Aceste lupte continuă și astăzi.

Surse de informare:
1. Afghan-web.com
2. Historyworld.net
3. Wikipedia

Războiul ilegal

* Articol publicat la data de 24 decembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Președintele american Barack Obama a acceptat Premiul Nobel pentru Pace la nouă zile după ce a anunțat suplimentarea trupelor din Afganistan cu 30.000 de soldați. Această escaladare a războiului nu cred că este exact ceea ce a preconizat comitetul Nobel, atunci când i-a acordat această distincție pentru a-l încuraja în direcția păcii, nu a războiului.

În 1945, la finalul unui război care a curmat milioane de vieți, națiunile lumii au creat ONU, o organizație menită să „salveze generațiile următoare de năpasta războiului.” [„to save succeeding generations from the scourge of war” – „să izbăvim generațiile viitoare ale flagelului războiului”-traducere conform http://www.onuinfo.ro – care mie nu-mi sună prea bine] Carta ONU este bazată pe principiile păcii și securității internaționale precum și pe protejarea drepturilor omului. Dar Statele Unite, unul dintre membrii fondatori ai ONU, a neglijat deseori dispozițiile Cartei, care face parte din legislația SUA conform Supremacy Clause of the Constitution.

Cu toate că invazia americană din Afganistan a fost la fel de ilegală ca și cea din Irak, mulți americani au văzut în acest lucru un răspuns justificat în fața atacurilor din 11 septembrie 2001. Coperta revistei Time a numit acest război „The Right War.” Barack Obama a avut ca temă de campanie încheierea conflictului din Irak, dar a escaladat în schimb războiul din Afganistan. Însă, în acest moment, o mare parte dintre americani se opun și acestui război.

Carta ONU precizează că toate statele membre trebuie să își rezolve disputele internaționale prin mijloace pașnice (Capitolul I, art.2, pct.3-4 din carta ONU) și nicio națiune nu poate folosi forța militară decât în cazul auto-apărării sau atunci când are autorizarea Consiliului de Securitate ONU (Capitolul VII, art.42 din carta ONU). După atacurile din 11 septembrie, Consiliul de Securitate ONU a aprobat două rezoluții, niciuna dintre ele neautorizând utilizarea forței militare în Afganistan.

Operation Enduring Freedom” nu are legitimitatea auto-apărării, conform Cartei ONU, deoarece atacurile din 11 septembrie au fost crime împotriva umanității și nu „atacuri armate” din partea unei alte țări. Afganistanul nu a atacat Statele Unite. În realitate, 15 dintre cei 19 teroriști erau originari din Arabia Saudită (sic!). Mai mult, nu exista riscul unui atac iminent asupra Statelor Unite după 11 septembrie, altminteri președintele George Bush nu ar mai fi așteptat trei săptămâni înainte să inițieze campania de bombardament din octombrie 2001. Necesitatea auto-apărării trebuie să fie „instantanee, copleșitoare, nelăsând loc de alte opțiuni sau vreun moment pentru deliberare.” Acest principiu clasic al auto-apărării în legile internaționale a fost afirmat de către Tribunalul de la Nürnberg și de către Adunarea Generală a ONU.

Justificarea administrației Bush pentru atacarea Afganistanului a fost aceea că pe teritoriul acesteia se adăpostește Osama bin Laden și există numeroase tabere de antrenament pentru teroriști, chiar dacă bin Laden nu și-a asumat responsabilitatea pentru atacurile din 11 septembrie decât în 2004. După cererea președintelui Bush, ca Talibanii să-l predea pe bin Laden Statelor Unite, ambasadorul Taliban în Pakistan a spus că guvernul său dorește dovezi ale implicării lui bin Laden în atacurile din 11 septembrie, înainte să hotărască dacă îl va extrăda sau nu, conform ziarului Washington Post. Acea dovadă nu a fost înaintată, Talibanii nu l-au predat pe bin Laden, iar George Bush a început bombardarea Afganistanului.

Raționamentul administrației Bush pentru atacarea Afganistanului a fost complet greșit. Conform acestei logici, Iranul ar fi putut ataca Statele Unite în 1979, când șahul Mohammad Reza Pahlavi [liderul unui regim despotic, criminal în Iran], răsturnat de la putere, a primit adăpost în SUA. Dacă noul guvern iranian ar fi cerut Statelor Unite să îl predea pe Pahlavi, iar americanii ar fi refuzat, ar fi fost o acțiune legitimă ca Iranul să invadeze SUA? Evident că nu.

Atunci când a anunțat creșterea numărului de militari în Afganistan, Barack Obama a invocat atacurile din 11 septembrie. Prin continuarea și escaladarea războiului din Afghanistan, Obama violează Carta ONU. În discursul său de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace, Obama a declarat că este drept („just„) să ducă războaie în mod unilateral. Folosirea unilaterală a forței militare este, însă, ilegală dacă nu are loc în scopul auto-apărării.

Cei care au conspirat să deturneze avioane și ucidă mii de oameni în atacurile din 11 septembrie sunt vinovați de crime împotriva umanității. Ei trebuie identificați și aduși în fata justiției, în conformitate cu legile internaționale. Răzbunarea prin invadarea Afganistanului nu este răspunsul. [Mă rog, considerând că din acest motiv au invadat Afganistanul și nu este nicio conductă petrolieră în joc] A adus doar pierderi de vieți, atât americane cât și afgane, și a determinat creșterea sentimentului anti-american în regiune.

O altă chestiune este aceea a asasinatelor din Pakistan. Statele Unite utilizează drone (roboți) împotriva unei țări cu care nu se află în mod oficial în război. Lucru subliniat de Scott Shane, care a scris în New York Times, „pentru prima dată în istorie, o agenție civilă de informații folosește roboti pentru efectuarea unor misiuni militare, selectând oameni pentru asasinate într-o țară unde Statele Unite nu se află oficial în război („For the first time in history, a civilian intelligence agency is using robots to carry out a military mission, selecting people for killing in a country where the United States is not officially at war.„).

Utilizarea acestor drone în Pakistan violează atât Carta ONU, cât și Convenția de la Geneva, care interzic omorurile deliberate. Asasinatele la comandă sau politice – uneori numite execuții extrajudiciare – sunt îndeplinite la ordinul sau cu acordul tacit al unui guvern, în afara sistemului judiciar. Un raport al ONU, din 1998, precizează că „execuțiile extrajudiciare nu pot fi justificate în nicio circumstanță, nici măcar pe timp de război.” Omorurile deliberate constituie o încălcare gravă a Convenției de la Geneva, punibilă ca și crimă de război, conform U.S. War Crimes Act. Execuțiile extrajudiciare violează de asemenea o mai veche politică a SUA. În anii ’70, după ce o comisie senatorială (Church Committee, un precursor al Senate Select Committee on Intelligence) a dezvăluit că CIA a fost implicată în mai multe tentative de asasinare a unor lideri străini (Rafael Trujillo – Republica Dominicană sau Patrice Lumumba – Congo), președintele Gerald Ford a emis ordinul executiv 11905, prin care interzicea asasinatele de acest tip. Acest ordin a fost înlocuit apoi de ordinul executiv 12333 al președintelui Ronald Reagan, în 1981, care reitera interdicția ca agențiile de informații civile să organizeze sau să sponsorizeze asasinatele politice. De asemenea ordinul executiv 13470 al președintelui George Bush din 2008, care amenda ordinul anterior al lui Reagan, menținea aceste restricții privind asasinatele („Retain previous policy to abstain from the assassination„).
Conflictul din Afganistan se „bucură” și de participarea trupelor românești, care – alături de alte țări NATO – sprijină un guvern afgan care nu este cu mult diferit, în ceea ce privește drepturile omului, de predecesorul sau Taliban. România, probabil, va suplimenta efectivele aflate în Afganistan, la cererea Statelor Unite, implicându-se și mai mult într-un război ilegal și imoral. Nu există nicio justificare pentru prezența trupelor românești acolo, pentru a sprijini un guvern care nu respectă Declarația Drepturilor Omului.

Surse de informare:
* en.wikipedia.org
* http://www.nytimes.com
* http://www.un.org
* http://www.spj.org
* http://www.echr.coe.int
* http://www.washingtonpost.com
* http://www.msnbc.msn.com

O imagine a Afganistanului de altădată, înainte de sovietici, de lorzii războiului sau de americani, aici: http://www.afghanistan-photos.com/.

În spatele cortinei – Războiul din Afganistan

* Articol publicat pe data de 14 septembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.


Atunci când trupele și avioanele SUA s-au îndreptat spre Afganistan în octombrie 2001 puțini s-au întrebat în privința motivelor acestei acțiuni. Dar cauzele războaielor sunt rareori simple și, pe măsură ce trece timpul, alte motive puternice ies la lumină.

Așa cum s-a dovedit, SUA plănuiau acest război cu multe luni înainte ca atacurile din 11 septembrie să aibă loc. Și, precum cele două războaie din Golf, rațiunile erau reprezentate, în principal, de accesul la petrol și gaze, în acest caz fiind vorba de resursele imense din bazinul Mării Caspice. Ceea ce a părut ca o răzbunare a fost, în esență, primul război pentru resurse din secolul XXI.

Pentru marile companii energetice, Marea Caspică reprezintă un nou „El Dorado.” Situată la nord de Golful Persic, incluzând Rusia, Iran, și republici ex-sovietice, aceasta deține a doua sau a treia rezervă mondială de petrol, alături de un uriaș zăcământ de gaze naturale. Regiunea este însă izolată, iar resursele găsite acolo trebuie transportate pe calea ferată sau prin conducte prin statele învecinate, adesea instabile.

În pofida geopoliticii complexe și a riscurilor considerabile, companiile petroliere majore au achiziționat drepturile de exploatare și producție încă de la începutul anilor ’90. Până în 2001, operațiuni de foraj în zona de coastă au fost efectuate în Azerbaidjan și Kazahstan, și erau pe cale să înceapă în alte zone. Actorii importanți au investit în mod semnificativ în construcția viitoarelor conducte care vor livra gazele și petrolul către porturi și rafinării îndepărtate. Până în 2010, se așteaptă investiții de cel puțin 50 miliarde $ în producție și transport.

Mișcarea cea mare a fost constituirea unei societăți mixte între Chevron și Kazahstan, în 1993, pentru deschiderea vastului câmp petrolier Tenzig, pe coasta Mării Caspice. Trei ani mai târziu, ExxonMobil cumpăra 25% din acțiuni. Un alt consorțiu concentrat pe zăcămintele Azerbaidjanului, cu rezerve estimate la 32 miliarde barili petrol și aproape 1.000 de miliarde m3 de gaze naturale.
În 1994, BP Amoco, Lukoil, Unocal, Penzoil, Statoil și alții s-au alăturat companiei petroliere azere de stat pentru a forma Azerbaijan International Operating Company. Sfătuitorul familiei Bush, James A. Baker III, care a supervizat victoria lui George W. Bush din disputa electorală din Florida, a condus firma de avocatură care a reprezentat acest consorțiu. Dar înainte ca investițiile lor să aducă profit, blocajele trebuiau înlăturate. Cel mai important era modul în care urmau să ducă marfa la piață.


Anterior lui 11 septembrie, guvernul SUA prefera viitoarea rută cunoscută ca proiectul Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), pornind din Azerbaidjan, prin Georgia și apoi spre sud către coasta Turciei. Obiectivul era reducerea dependenței de Rusia și aducerea Caucazului sudic în zona de influență a SUA. Consilierul pe probleme de securitate națională Condoleezza Rice este un fost director al Chevron, un apendice al consorțiului BTC cu operațiuni extinse în Azerbaidjan. Până în 2000, Dick Cheney a fost chief-executive la Halliburton Co., aleasă ca finalistă în 2001 pentru a participa la construirea instalațiilor în Turcia.
Unele companii s-au arătat interesate de o rută mai puțin costisitoare către Golful Persic, prin Iran. Dar acest lucru contravenea cu politica oficială a SUA, incluzând aici un ordin executiv din 1995 care interzicea SUA să aibă afaceri cu Iranul și actul din 1996 care impunea sancțiuni Iranului și Libiei. O a treia opțiune era o conductă pornind de la câmpurile petrolifere din Dauletebad, în estul Turkmenistanului, spre sud prin Pakistan, către Marea Arabiei, rută ce trecea prin vestul Afganistanului. După 1995 asta însemna însă cooperarea cu Talibanii.

Acest lucru nu era ușor. Cu toate că o delegație din Afganistan a vizitat Washington-ul, în Februarie 1997, pentru a-și asigura recunoașterea și a se întâlni cu Unocal, două luni mai târziu noul regim – pe neașteptate – a anunțat că va acorda contractul pentru conducta petrolieră companiei care începea prima construcția. Președintele Unocal, John Imle, a fost ambarasat, dar a refuzat să cedeze.
O nouă asociație, susținută de Unocal, a fost formată pentru a promova cooperarea între Turkmenistan și SUA. Dar Talibanii au dat încă o lovitură anunțând că preferă Bridas. Pentru a profita de avantajul obținut, compania argentiniană și-a unit forțele cu Amoco. Rămași încă în joc, Unocal a semnat un acord cu Pakistanul. În pofida piedicilor, presiunea exercitată de SUA începea să dea roade. În octombrie 1997, piesele din puzzle începeau să se potrivească. Conduși de Unocal, Delta, Turkmenistan, Itochi Oil, Indonesia Petroleum, Crescent Group și Hyundai au devenit parteneri în noua Central Asia Gas Pipeline Ltd. (CentGas). Gazprom li s-a alăturat, curând după aceea.


Tatonându-i în continuare pe Talibani, Unocal a invitat o delegație să viziteze sediul corporației din Sugarland, Texas. Vizitatorii afgani s-au întâlnit și cu oficiali ai Departamentului de Stat. Dar negocierile au eșuat, chipurile datorită faptului că Talibanii au cerut prea mulți bani. Simțind problemele, Gazprom s-a retras din consorțiu, lăsând Unocal la greu. La scurt timp după aceea vice-președintele Unocal, John J. Maresca, care va deveni mai târziu ambasador special în Afghanistan, a dat explicații în fata Camerei Reprezentanților. „Până când nu va exista un singur guvern, unificat și prietenos în Afghanistan,” a declarat acesta pe 12 februarie 1998, „o conductă trans-afgană nu va fi construită.” Nevoia unei schimbări de regim era adusă în atenție.

Până acum, devenise clar că Afganistanul era una dintre bazele operaționale ale lui Osama Bin Laden. Dar – aparent – CIA a ignorat aceste avertismente, până când ambasadele americane din Kenya și Tanzania au fost atacate. 13 zile mai târziu, Statele Unite au răspuns, lansând rachete de croazieră către taberele Al Qaeda de lângă Khost și Jalalabad. Înțelegând, în cele din urmă, mesajul, Unocal și-a suspendat oficial planurile privind conducta afgană și și-a retras personalul din regiune. Până la sfârșitul anului 1998, Unocal s-a retras și din proiectul de 2,9 miliarde $ a unei conducte de gaze naturale, din Turkmenistan spre Turcia.

Profitând de situație, Bridas a reluat negocierile cu Rusia, Turkmenistan și Kazahstan. La scurt timp, ministrul afacerilor externe din Turkmenistan s-a întâlnit cu Mullahul Omar (liderul Taliban), pentru a discuta despre proiectul conductei. Cu 3 miliarde $ investite într-un proiect de construire a unei centrale electrice la Dabhol, India își pierduse recent accesul la rezervele de gaze naturale din Qatar, necesare alimentarii centralei. O conductă trans-afgană din Turkmenistan, care se termina în apropierea graniței Pakistan-India, părea o alternativă promițătoare. Până la sfârșitul lunii aprilie 1999, Pakistan, Turkmenistan și Talibanii au semnat un acord pentru resuscitarea proiectului.

Familia Bush era în bune relații cu familia Bin Laden, cu mult timp înainte ca renegatul saudit să declare război Statelor Unite și aliaților acestora. Unul dintre foștii parteneri de afaceri ai lui George W. Bush pretinde că și-a făcut primul milion la începutul anilor ’80, cu ajutorul unei companii finanțate de fratele mai mare al lui Osama Bin Laden, Salem. Atât George H.W. Bush cât și fiul său au făcut investiții împreună cu familia saudită prin Carlyle Group, o companie relativ neînsemnată, care a devenit apoi unul dintre cei mai mari contractori în domeniul apărării în SUA.

Chiar și după atacurile ambasadelor din 1998, relațiile au rămas cordiale. În 1998 și 2000, George H.W. Bush a călătorit în Arabia Saudita, în numele Carlyle, întâlnindu-se în particular atât cu familia regală saudită cât și cu rudele lui Osama.

La scurt timp după ce a ajuns la Casa Albă, administrația Bush a recomandat FBI și agențiilor de informații să renunțe la investigarea familiei Bin Laden. FBI-ul era, aparent, interesat de două dintre rudele lui Osama, Abdullah și Omar, care locuiau în apropierea sediului CIA din Virginia. Apropierea dintre familiile Bush și Bin Laden explică, de asemenea, de ce nu au fost luate măsuri nici atunci când FBI-ul a informat noua administrație că existau dovezi clare privind legătura între Al Qaeda și atacul din octombrie 2000 asupra crucișătorului USS Cole.
Consilierul pentru securitatea națională, pe atunci, Condoleezza Rice știa ce se întâmplă. Predecesorul ei, Sandy Berger, a informat-o detaliat, sfătuind-o să „își dedice mai mult timp acestei probleme decât oricărei alteia.” Totuși, potrivit unui editorial din Newsweek, apărut în luna mai 2002 și intitulat „Ce știa Bush„, o revizuire strategică „a fost marginalizată și de-abia menționată în lunile care au urmat, întrucât administrația s-a dedicat altor priorități, precum sistemul anti-rachetă și Irakul.

Administrația nu i-a ignorat însă și pe Talibani. Ba dimpotrivă, le-a oferit ajutor. În luna mai 2001, Secretarul de Stat Colin Powell a anunțat oferirea unui pachet de 43 milioane $ pentru regim, în scopul de a-i ajuta pe fermierii înfometați după distrugerea recoltelor de opiu, la ordinele liderilor Talibani.

Până în iunie 2001, semnalele de avertizare erau evidente. Spionajul german a informat, atât CIA cât și Israelul, că teroriști din Orientul Mijlociu „plănuiesc să deturneze avioane comerciale și să le folosească drept arme, cu care să atace simboluri importante ale culturii americane și israeliene.” Pe 28 iunie, directorul CIA George Tenet a informat-o pe Condolezza Rice că este „extrem de probabil” ca un „atac semnificativ al Al Qaeda” să aibă loc în „viitorul apropiat.” Înainte să ajungă la summit-ul G-8 de la Genova, din iulie 2001, președintele Bush știa de pericol. Ironic, în timpul summit-ului, președintele egiptean Hosni Mubarak a avertizat că există pericolul ca teroriștii să atace clădirea în care se desfășurau lucrările, cu un avion încărcat cu explozibili.


Dar zvonurile unui atac iminent al SUA ieșeau la iveală, de asemenea. În timpul unei întâlniri cu membri ai serviciilor de informații din Pakistan și Rusia, în Berlin, trei foști oficiali ai SUA dezvăluiau faptul că Washington-ul plănuiește un atac împotriva Afganistanului. Aceștia au făcut speculații și în privința datei— octombrie 2001.

Atunci când au ieșit la iveală informații care indicau că Statele Unite au primit avertismente în privința atacurilor, oficialii au protestat, argumentând că acestea erau foarte vagi. Un element cheie al acestei apărări a fost faptul că informațiile disponibile ale CIA nu au ajuns niciodată pe biroul președintelui. Adevărată sau nu, aceasta a fost cea mai convenabilă explicație.

În săptămânile de după 11 septembrie, doliul național, frustrarea, mânia, întreținute și de mass-media, au furnizat o justificare adecvată pentru un plan de luptă, configurat cu multe luni înainte. O campanie globală împotriva terorismului și așa-numitei „axe a răului„, care includea Irakul, Iranul și Coreea de Nord, ar fi părut exagerată înainte de 11 septembrie. După aceea, devenise riscant chiar să te pronunți împotriva apelului la război.

Extras tradus și adaptat din „Uneasy Empire: Repression, Globalization and What We Can Do” de Greg Guma.

O altă perspectivă asupra 9/11

* Articol publicat pe data de 13 septembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

În urmă cu opt ani, pe 11 septembrie 2001, mai mult de 2.700 de oameni și-au pierdut viețile într-un atac terorist coordonat, în care trei avioane comerciale au fost deturnate și lovite de World Trade Center și Pentagon, iar un altul s-a prăbușit pe un câmp în apropiere de Shanksville, Pennsylvania. Circumstanțele exacte ale atacurilor din 11 septembrie rămân învăluite în mister până în ziua de astăzi, în pofida – sau mai degrabă datorită – unei serii întregi de investigații oficiale.
Varianta cea mai puțin credibilă este cea oficială: faptul că 19 teroriști arabi, recrutați și coordonați de către Osama Bin Laden, au intrat în SUA într-o perioadă de câteva luni, au urmat, în unele cazuri, cursuri intensive de pilotaj la școli americane private, și apoi și-au dus la îndeplinire actele sinucigașe, totul fără ca vastul aparat de spionaj al SUA să știe ceva despre prezența sau planurile lor.
Există o serie de FAPTE care contrazic povestea oficială: câțiva dintre teroriști, inclusiv Mohammed Atta, considerat șeful operațiunii, cei care au deturnat avioanele: Nawaf Alhazmi, Khalid Almihdhar și Ziad Samir Jarrah, se aflau sub supravegherea agențiilor de spionaj SUA înaintea efectuării atacurilor. Guvernul american a primit numeroase avertizări privind iminența unui atac – inclusiv faimoasa informare a președintelui George W. Bush pe 6 august 2001, cu un memorandum CIA intitulat, “Bin Laden Determined to Strike Within US” (Bin Laden hotărât să atace în interiorul SUA)—care au fost ignorate.

Liderul organizației teroriste învinuită de atacuri, Osama Bin Laden și mulți dintre acoliții săi au fost aliații SUA și au figurat printre „bunurile” (“assets”) CIA în perioada în care americanii încercau să răstoarne regimul din Afganistan, susținut de URSS. Regimul taliban din Afganistan, aliatul și protectorul lui Bin Laden, a fost, de asemenea, rezultatul intrigilor SUA, chiar dacă în mod indirect: a fost întemeiat și susținut de către serviciul pakistanez de informații ISI, un aliat cheie al CIA în războiul anti-sovietic din anii 1979-1989, pentru a prelua puterea după retragerea sovietică.

Dacă pentru media americană și pentru Congres evenimentele din 11 septembrie reprezintă o „eroare” a CIA (“intelligence failure”), în realitate este mult mai probabil ca aceasta să fi fost o decizie deliberată, luată la nivel înalt de către aparatul militaro-informațional al SUA, prin care li s-a permis teroriștilor să-și ducă la capăt acțiunile, cu speranța că vor furniza pretextul necesar pentru o schimbare radicală a politicii SUA, atât în plan intern cât și extern.

11 septembrie a marcat un moment de cumpănă în termenii politicilor imperialiste ale SUA. Administrația Bush, cu sprijinul total al Democraților și Republicanilor din Congres, a plasat SUA pe picior de război. Fiecare nouă atrocitate—invazii, torturi, răpiri, lagăre de concentrare, interceptări, batjocura normelor constituționale—a fost justificată cu argumentul că “9/11 changed everything” („11 septembrie a schimbat totul”).

La doar o lună de la atacuri, SUA au lovit Afganistanul, iar în trei luni Talibanii erau alungați de la putere și un regim marionetă a fost instalat la Kabul. Șase luni după 11 septembrie, administrația Bush a luat decizia de a invada Irakul, iar Casa Albă ordona CIA să tortureze prizonierii Al Qaeda pentru a obține „dovezile” necesare ale legăturilor – inexistente – între Saddam Hussein și atacurile teroriste din New York și Washington.

Administrația Bush a folosit prima comemorare a atacurilor din 11 septembrie pentru a înainta o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, împotriva Irakului, urmată de autorizarea pentru război primită de la Congres, inclusiv de la Senatul controlat de Democrați. Republicanii au câștigat alegerile pentru Congres din 2002, purtând cămașa însângerată a terorismului, iar Bush a fost reales în 2004 într-o manieră similară, primind o susținere neașteptată – și convenabilă – din partea lui Bin Laden, care a emis o nouă serie de amenințări, prin intermediul unei casete video, chiar în weekend-ul dinaintea votului.

Unul dintre cele mai importante evenimente a fost adoptarea, în 2002, a strategiei naționale de securitate, bazată pe noua doctrină a „războiului preventiv” (“preventive war”). Aceasta consfințea dreptul și intențiile Washingtonului de a lua măsuri militare împotriva oricărei țări, care este identificată ca fiind un potențial risc privind securitatea SUA.
Legislații asemănătoare cu cea a Statelor Unite au adoptat și alte puteri imperialiste precum Marea Britanie, Australia și Canada. Marea Britanie, Spania și Australia s-au alăturat SUA în atacul asupra Irakului. Alianța NATO a participat la ocupația Afganistanului. Germania și Japonia au trimis trupe în alte țări pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial. Rusia și China, văzând iruperea forțelor armate SUA în Golful Persic și Asia Centrală au devenit mai apropiate ca niciodată.
Sursa acestor schimbări dramatice în relațiile internaționale nu constă în evenimentele din 11 septembrie 2001. Aceste evenimente trebuie plasate într-un context istoric mai larg. Originea reală provine din colapsul blocului sovietic și dizolvarea URSS în decembrie 1991, care a lăsat SUA singura super-putere, dornică de a-și extinde dominația militară asupra lumii.

Evenimentele din 11 septembrie au fost folosite pentru a adopta ca politică oficială doctrinele susținute de gândirea de extremă dreapta pe parcursul anilor ’90. Având în vedere declinul drastic al poziției economice a capitalismului american, Washingtonul și Wall Street-ul au văzut în recurgerea la forță singurul mod de a-și apăra interesele economice globale. Rivalii lor imperialiști din Europa și Asia, au fost puși în situația de a-și revizui propriile resurse militare.

Cele mai clare oportunități de expansiune a influenței imperialismului SUA au apărut la periferia fostului URSS – de la Bosnia și Kosovo în vest, la Caucaz, Irak, Iran și Asia Centrală, până la Coreea în Extremul Orient. Acestea sunt punctele cheie ale politicii externe americane din ultimele două decenii.

Totuși, această schimbare istorică în politica imperialistă americană nu a fost aprobată de masele populare. Astfel, Partidul Democrat a câștigat alegerile pentru Congres din 2006, în mare măsură, datorită ostilității crescânde a populației față de războiul din Irak. Barack Obama a capitalizat sentimentele anti-război în victoria asupra lui Hillary Clinton, în campania democrată pentru nominalizarea președintelui.

Dar, la scurt timp după ce a fost ales, susținătorul de altădată al „schimbării” (“change”) și „speranței” (“hope”) l-a renumit în funcție la Pentagon pe Robert Gates (omul din era Bush) și a ales ca Secretar de Stat pe Hillary Clinton. La câteva săptămâni după instalare, Obama a anunțat că va menține calendarul desfășurării de trupe în Irak, stabilit de administrația Bush și că va suplimenta numărul soldaților din Afganistan cu încă 17.000.