Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhivă Categorii:r Social

Patocrația și acești psihopați care ne conduc

* Patocrație: Un sistem politico-economic corupt, în care psihopați capitaliști și sociopați au preluat puterea și conduc într-o manieră psihotică, menită să le sporească puterile și averile prin exploatarea maselor largi ale populației.

* Psihopat: Individ cu un comportament imoral și ilegal fără a simți vreun sentiment de vinovăție, caracterizat de un narcisism agresiv, descurcăreț în vorbe și având darul de a fascina mulțimile prin discursul său, având un sentiment de auto-împlinire, mincinos patologic, expert în înșelătorii și manipulare, lipsit de orice remușcări, crud și lipsit de empatie și manifestând emoții superficiale.

Acest preambul constituie prezentarea unei serii de trei articole care vor analiza modul în care societatea umană, de la începuturile sale, este condusă de către psihopați. Articolele pleacă de la premisa că nu puterea corupe, ci indivizii corupți își doresc puterea, pentru a își împlini scopurile personale, ca înavuțirea peste măsură. Acest lucru se întâmplă pentru că oamenii normali nu își doresc puterea, ci numai indivizii suferind de grave carențe de caracter și având deficiențe mentale. Pe scurt, nebunii. Istoria este plină de astfel de exemple, de la psihopați precum Nero, Caligula și Ginghis Han, până la Adolf Hitler, Stalin și Mao Zedong. Și să nu credeți cumva că democrațiile occidentale sunt excepția de la regulă. Acest șablon, în care psihopații sunt cei care acced întotdeauna la putere, este valabil pentru absolut toate formele de organizare socială de pe planetă. Și, probabil, așa vor sta lucrurile până la sfârșitul timpurilor. Pentru că rasa umană nu pare să se fi schimbat deloc, fiind la același nivel spiritual încă din vremurile organizării tribale.

Clasa conducătoare globală: miliardarii

* Articol publicat în trei părți, la datele de 29 iunie, 3 iulie și 7 iulie, pe Vox Clamantis in Deserto.

Numărul miliardarilor a crescut de la 793 în 2006 la 946 în 2007 și la 1011 în 2010 (în scădere, totuși, de la 1125 în 2008), cele mai spectaculoase evoluții având loc în China și India. În China, care are cel mai mare număr de miliardari din Asia, depășind India, se înregistrează 64 de miliardari, față de doar 20 în 2007, cu o avere cumulată de $133,2 miliarde, față de $29,4 miliarde în 2007. Dacă îi adăugăm și pe cei 25 de miliardari din Hong Kong, cu o avere totală de $115,6 miliarde, avem imaginea unei țări în plină expansiune la acest capitol. Pentru a încerca prevenirea unei revolte, într-o țară în care există inechități monstruoase, autoritățile chineze au crescut sumele alocate zonelor rurale. În India, care a înregistrat și ea o creștere a numărului de miliardari (49, față de 36 în 2007), clasa conducătoare deține o avere cumulată de $222,1 miliarde, față de numai $191 miliarde în 2007. Nu demult, prim-ministrul indian, Manmohan Singh, declara că amenințarea cea mai mare la adresa securității țării o constituie trupele de guerilă maoiste și mișcările de protest din zonele cele mai sărace ale Indiei.
România este prezentă în topul Forbes cu trei miliardari. Primul este Dinu Patriciu (locul 437 la general), cu o avere de $2,2 miliarde, urmat de Ioan Niculae cu $1,1 miliarde (locul 880) și de Ion Tiriac, cu $1,0 miliarde (locul 937-1011). Averile acestora au fost constituite, în general, după modelul rus.

Averea totală a clasei conducătoare globale s-a menținut la peste $3,5 trilioane, fiind practic la același nivel din 2007. Altfel spus, 0,00000001% din omenire, deține mai mult decât 3 miliarde de oameni. Mai mult de jumătate dintre actualii miliardari provin din doar trei țări: SUA (403, față de 415 în 2007), Germania (53, față de 55 în 2007) și Rusia (62, față de 53 în 2007).

Printre cele mai noi, tinere și expansioniste grupuri de miliardari, oligarhia rusă se remarcă prin începuturile sale rapace. Mai mult de două treimi dintre actualii miliardari ruși au început să-și adune averile în jurul vârstei de 25 de ani. În timpul infamei decade a anilor ’90, sub conducerea autoritară a lui Boris Elțîn și a consilierilor săi economici, Anatoly Chubais și Yegor Gaidar, întreaga economie rusă a fost scoasă la vânzare pentru un ‘preț politic‘, care era mult sub valoarea reală. Fără excepții, transferurile de proprietate au fost realizate prin tactici gangsterești și asasinate, furturi uriașe, acapararea resurselor statului și manipulări ilegale ale acțiunilor. Viitorii miliardari au deposedat statul rus de fabrici, companii de transport, companii din domeniile cărbunelui, gazelor, petrolului, oțelului și din alte domenii valorând peste un trilion de dolari.

Contrar opiniei presei europene și americane, foarte puțini foști lideri comuniști se găsesc printre actualii miliardari ruși. În al doilea rând, contrar opiniei teoreticienilor capitaliști cu privire la ‘ineficiența comunismului‘, fosta Uniune Sovietică a construit mine, fabrici și intreprinderi energetice foarte profitabile și competitive, înainte ca acestea să ajungă pe mâinile oligarhilor. Acest lucru este evident, datorită averilor imense acumulate în mai puțin de un deceniu de acești afaceriști-gangsteri.

Practic, toate sursele de avere inițiale ale miliardarilor nu au avut nimic de-a face cu construirea, dezvoltarea sau plănuirea de noi afaceri eficiente. Bogăția nu a fost transferată înalților comisari ai Partidului Comunist, ci a fost confiscată de mafii private înarmate conduse de proaspeți absolvenți de facultate, care au valorificat rapid corupția, intimidând sau asasinând înalți oficiali ai statului și beneficiind de sfaturile pentru o ‘piață liberă‘ oferite lui Boris Elțîn de consultanții săi pro-occidentali.

Revista Forbes alcătuiește o lista anuală a celor mai bogați indivizi și familii din lume. Ceea ce este amuzant cu privire la notele biografice oferite de Forbes în ceea ce-i privește pe oligarhii ruși este referirea constantă la sursa averii acestora, ca fiind realizată prin propriile mijloace („self-made„), ca și cum furtul proprietății create și apărate timp de 70 de ani cu sângele și sudoarea poporului rus ar fi fost rezultatul calităților antreprenoriale a acestor infractori. Toți cei opt miliardari ruși de top au început prin a-și jefui rivalii, înființând ‘bănci de carton‘ și preluând producția de aluminiu, petrol, gaze naturale, nichel și oțel, precum și exportul de bauxită, fier și alte minerale. Fiecare sector al economiei comuniste a fost jefuit de noii miliardari: construcțiile, telecomunicațiile, industria chimică, agricultura, media, producția de vodka, automobile, avioane sau alimente.

Cu rare excepții, după privatizările lui Elțîn toți oligarhii au ajuns în top sau în apropierea acestuia, efectiv omorând-și competiția sau oponenții din interiorul fostei nomenclaturi sovietice.

Măsurile politice cheie, care au facilitat jaful inițial și preluările viitorilor miliardari, au fost privatizările în serie și rapide ale aproape tuturor întreprinderilor publice de către echipa Gaidar/Chubais. Această ‘terapie de șoc‘ a fost încurajată de o echipă de consilieri economici absolvenți de Harvard și de către Statele Unite, cu scopul de a face transformările capitaliste ireversibile. Privatizările au dus la lupte ale gangsterilor capitaliști și la dezmembrarea economiei Rusiei. Ca rezultat, a avut loc o scădere cu 80% a nivelului de trai, o devalorizare a rublei și o vânzare la preț redus a resurselor strategice de petrol și gaze naturale către o nouă clasă de prădători și către corporații multinaționale europene și americane. Peste 100 de miliarde de dolari pe an au fost spălați de mafia oligarhilor, în principal prin bănci din New York, Londra, Elveția și Israel. Banii au fost ulterior reciclați prin cumpărarea de proprietăți în SUA, Anglia, Spania sau Franța sau prin investiții în cluburi britanice de fotbal, bănci din Israel sau societăți mixte miniere.

În administrația lui Vladimir Putin, gangsterii-oligarhi au devenit din multi-milionari miliardari. De la niște tineri hoți și contrabandiști locali, aceștia au devenit parteneri ‘respectabili‘ ai corporațiilor americane și europene. Noii miliardari ruși au apărut pe scena financiară mondială.

Totuși, așa cum sublinia recent președintele Putin, noii miliardari nu au reușit să creeze întreprinderi competitive, în pofida condițiilor optime. În afară de exporturile de materii prime, beneficiind de prețurile internaționale ridicate, puține companii deținute de oligarhii ruși acționează pe piețele externe, deoarece puține pot concura pe acestea. Motivul este acela că oligarhii și-au ‘diversificat‘ afacerile prin implicarea în speculațiile cu acțiuni (Suleiman Kerimov $5,5 miliarde în 2010 – în scădere față de $14,4 miliarde în 2007), (Mihail Prohorov $13,4 miliarde), bănci (Mihail Fridman $12,7 miliarde) și achiziții de mine și fabrici de procesare a minereurilor. Cel mai bogat rus în 2010 este Vladimir Lisin cu $15,8 miliarde, făcute din afacerile cu oțel și aluminiu.

Media occidentală s-a concentrat pe căderea oligarhilor din era Elțîn și ascensiunea miliardarilor în era Putin. În realitate, dovezile biografice demonstrează că nu există o ruptură între miliardarii din era Elțîn și consolidarea și expansiunea acestora sub conducerea lui Putin. Declinul privind ordinea mutuală și schimbarea către o competiție regularizată de stat sunt rezultatul atât al consolidării marilor averi cât și a noilor reguli ale jocului impuse de Putin. În secolul al XIX-lea, Honoré de Balzac, observând ascensiunea noilor burghezi din Franța, sublinia originile lor dubioase: „În spatele fiecărei mari averi se află o crimă.” Escrocheriile burgheziei franceze din secolul al XIX-lea pălesc, însă, prin comparație cu jaful organizat și crimele care au creat miliardarii secolului XXI din Rusia.

America Latină

Dacă sângele și armele au fost instrumentele ascensiunii oligarhiei ruse, în alte regiuni ale pieței globale, consensul FMI-Banca Mondială, orchestrat de Washington, a fost forța motrice din spatele parvenirii miliardarilor din America Latină. Cele două țări cu cea mai mare concentrare de avere și cei mai mulți miliardari din America Latina sunt Mexic și Brazilia (79%), care sunt țările ce au privatizat cele mai profitabile și eficiente monopoluri publice. Din cele $216,6 miliarde deținute de cei 34 de miliardari din America Latină, $180,6 miliarde sunt deținute de cei 27 de miliardari brazilieni și mexicani. Averea celor 34 de familii și indivizi o depășește pe cea deținută de aproximativ 250 de milioane de latino-americani; 0,000001% din populație deține mai mult decât 50%. În Mexic, venitul a 0,000001% din populație depășește veniturile combinate a 40 de milioane de mexicani. Expansiunea miliardarilor din America Latină coincide cu scăderea salariilor minime, a cheltuielilor publice cu serviciile sociale, a creșterii represiunii statului prin înăsprirea legislației muncii împotriva angajaților și a slăbirii sindicatelor și a organizațiilor fermierilor. Implementarea unui sistem regresiv de taxe a împovărat muncitorii și țăranii, iar scutirile de taxe și subvențiile pentru exportatorii de produse agro-minerale au contribuit la fabricarea miliardarilor. Rezultatul a fost o scădere a mobilității angajaților din sectorul public și privat, deplasarea forței de muncă urbane către sectorul muncii la negru, falimentul micilor fermieri și în general al zonelor rurale și migrația din aceste zone către periferiile mizerabile urbane.

Cauza principală a sărăciei în America Latină este într-o strânsă legătură cu condițiile care au facilitat apariția miliardarilor. În cazul Mexicului, privatizarea sectorului telecomunicațiilor la preț redus, a avut drept rezultat creșterea de patru ori a averii lui Carlos Slim Helú, cel mai bogat om din lume în 2010, cu o avere de $53,5 miliarde. Alți doi miliardari mexicani, Alfredo Harp Helú și Roberto Hernandez Ramirez au beneficiat de privatizarea băncilor, vânzând apoi Banamex către Citicorp.

Privatizările, deregulările financiare și denaționalizarea au fost principiile de bază ale politicilor economice ale Statelor Unite implementate în America Latină prin intermediul FMI și Băncii Mondiale. Aceste principii au dictat condițiile fundamentale ale acordării împrumuturilor sau ale renegocierii datoriilor în America Latină.

Brazilia are cel mai marte număr de miliardari dintre toate țările din America Latină (18), cu o avere totală de $46,2 miliarde, adică mai mult decât 80 de milioane de brazilieni din zonele urbane și rurale sărace. Aproximativ 40% dintre miliardarii brazilieni au început având deja averi mari și le-au sporit apoi prin intermediul achizițiilor și fuziunilor. Așa-zișii miliardari realizați prin propriile puteri (‘self-made’) au beneficiat de privatizările din domeniile financiare (familia Safra cu $2,3 miliarde, în scădere față de $8,9 miliarde în 2008) și cele din metalurgie.

Europa
Europa – excluzând Rusia și Turcia – are 179 de miliardari în topul Forbes, dintre care 53 sunt din Germania și 29 din Marea Britanie. Dintre țările fostului lagăr socialist, doar România (3), Polonia (4) și Ucraina (5) sunt prezente în topul Forbes. Țări occidentale puternic dezvoltate, precum Danemarca sau Finlanda, nu au niciun miliardar în 2010. Cel mai bogat european este francezul Bernard Arnault, cu o avere de $27,5 miliarde, creatorul și președintele companiei LVMH (Moët Hennessy • Louis Vuitton). Acesta este urmat de spaniolul Amancio Ortega cu $25 miliarde și germanul Karl Albrecht cu $23,5 miliarde.
Turcia are 28 de miliardari, un număr mare pentru o țară cu atât de mulți săraci; lucru însă obișnuit în țările cu o democrație relativă. Cu cât mai multă populație trăiește sub pragul sărăciei, iar autoritățile sunt mai corupte, cu atât mai mulți miliardari vor înflori în acea țară. Cel mai bogat turc este Hüsnü Özyeğin, cu o avere de $3,0 miliarde.

Statele Unite
Țara tuturor oportunităților, the land of the free, are cei mai mulți miliardari de pe planetă și în 2010. Se pare că acolo există, în continuare, cele mai bune condiții pentru acumularea de bogății fără măsură. Totuși, în ritmul în care se dezvoltă miliardarii chinezi, este posibil, ca în aproximativ 30 de ani, Statele Unite să piardă această supremație. Sunt 403 miliardari în America, iar primul dintre aceștia este, în continuare, William Gates III cu $53 miliarde. Numărul acestora se află, însă, în scădere față de anul 2008, când se înregistrau 415 miliardari.

Cum să devii miliardar

Cunoștințele, competențele tehnice și antreprenoriale și cunoașterea mecanismelor piețelor de capital au jucat un rol aproape inexistent în evoluția miliardarilor din China, Rusia sau America Latină, mult mai importante fiind legăturile dintre politic și economic în fiecare etapă de acumulare a averii.

În cele mai multe cazuri au existat trei etape:

1. În timpul etapei inițiale „dirijată” de dezvoltare, actualii miliardari au organizat activități de „lobby” și au mituit oficialii pentru contracte guvernamentale, excepții de la plata taxelor, subvenții și protecție față de competitorii străini. Pomenile statului au fost capetele de pod sau punctul de decolare pentru statutul de miliardar în timpul fazei subsecvente neo-liberale.

2. Perioada neo-liberală a furnizat ce mai bună oportunitate pentru obținerea de active ale statului la prețuri mult sub valoarea lor reală. Privatizările, deși, descrise ca ‘tranzacții de piață‘, au fost de fapt vânzări politice în mai multe sensuri: referitor la preț, la selectarea cumpărătorilor, la mita oferită vânzătorilor și la promovarea unei agende ideologice. Acumularea averilor a rezultat din vânzarea băncilor, companiilor din domeniile resurselor energetice și minerale, telecomunicațiilor și transporturilor și din asumarea de către stat a datoriilor private. Aceasta a reprezentat faza de avânt de la statutul de milionar către cel de miliardar. Acest lucru s-a întâmplat în America Latină și în Europa de Est, mai ales în Rusia, cu ajutorul corupției.

3. În timpul celei de-a treia faze (cea actuală) miliardarii și-au consolidat și și-au extins imperiile prin intermediul fuziunilor, achizițiilor, a altor privatizări și a extinderii către piețele externe. Monopolurile private asupra telefoniei mobile, telecomunicații și a altor utilități ‘publice‘ au adăugat miliarde la concentrările inițiale. Unii milionari au devenit miliardari prin vânzarea întreprinderilor profitabile recent achiziționate către capitalul străin.

Atât în America Latină cât și în Rusia, miliardarii au pus mâna pe cele mai profitabile bunuri ale statului sub egida regimurilor neo-liberale (regimurile Salinas-Zedillo în Mexic, Collor-Cardoso în Brazilia, Elțîn în Rusia) și și-au consolidat și extins imperiile sub conducerea unor regimuri așa-zis ‘reformiste‘ (Putin în Rusia, Lula în Brazilia și Fox în Mexic). În restul Americii Latine (Chile, Columbia și Argentina) miliardarii au rezultat datorită acțiunilor regimurilor dictatoriale și a loviturilor de stat, care au distrus mișcările socio-politice și au demarat procesul de privatizare. Acest proces a fost promovat și mai intens de către regimurile subsecvente de dreapta și de ‘centru-dreapta‘.

Ceea ce s-a demonstrat în mod repetat atât în Rusia cât și în America Latină este ca un factor cheie în propășirea miliardarilor au fost privatizările masive și denaționalizările subsecvente ale întreprinderilor publice profitabile.
Dacă adăugăm la concentrarea în mâinile unei elite a $216,6 miliarde, cele $990 miliarde luate ca împrumut de la băncile străine și cele $1.000 miliarde (un trilion) obținute prin profituri, subvenții și spălări de bani din ultima decadă și jumătate, avem un cadru adecvat pentru înțelegerea motivului pentru care America Latină continuă să aibă 2/3 din populație trăind în condiții improprii.

Toate acestea au fost posibile cu sprijinul masiv al Statelor Unite, care prin FMI și Banca Mondială au coordonat privatizările din America Latină și Europa de Est. Instrucțiunile primite au fost clare: privatizați, deregulați și denaționalizați înainte de negocierea vreunui împrumut.

Au fost corporațiile multinaționale și băncile din Statele Unite și Europa Occidentală cele care au cumpărat ori s-au asociat cu miliardarii în devenire din America Latină și Europa de Est și care au profitat de împrumuturile contractate de regimurile corupte din aceste țări. Miliardarii din aceste țări sărace sunt un produs al politicilor americane anticomuniste și a furtului grandios al întreprinderilor publice.

Aceste țări sunt mai degrabă cleptocrații decât ‘economii în dezvoltare‘, având în vedere că nu ‘piața liberă‘ ci puterea politică a fost cea care a dictat politicile economice.
Țările care au produs miliardari pe bandă rulantă într-un timp foarte scurt sunt dominate de sărăcie și niveluri de trai sub limita decenței. Apariția miliardarilor a dus la distrugerea societății civile, la slăbirea solidarității sociale și a legislației din domeniul protecției sociale, a sistemului public de pensii, a sănătății publice și a educației.
Perioada celui mai mare declin a standardelor de viață în America Latină și Rusia coincide cu dezmembrarea economiilor acestora. Între 1980-2004, America Latină, mai precis Brazilia, Argentina și Mexic, au stagnat la 0% până la 1% creștere economică. Rusia a înregistrat o scădere de 50% a PIB-ului între 1990-1996, iar nivelul de trai a scăzut cu 80% pentru toată lumea, cu excepția prădătorilor și a anturajului gangsteresc a acestora.

Recenta creștere (2003-2007) a fost legată mai mult de creșterea extraordinară a prețurilor internaționale (la energie, metale și produse agricole) decât cu vreo dezvoltare pozitivă a economiilor dominate de miliardari. Creșterea numărului de miliardari nu este un semn al prosperității generale rezultată din ‘piața liberă‘, așa cum pretind analiștii economici occidentali; de fapt este produsul preluării ilicite a resurselor publice profitabile.

Ostilitatea miliardarilor și a Casei Albe față de președintele venezuelan Hugo Chavez este datorată acțiunilor acestuia de inversare a politicilor care au creat miliardarii și sărăcia în masă: Chavez renaționalizează resursele energetice, utilitățile publice și expropriază unele moșii imense. Chavez nu contestă numai hegemonia Statelor Unite în America Latină, ci întreg edificiul creat de FMI-Banca Mondială care a construit imperiile economice ale miliardarilor în America Latină, Rusia, China și altundeva.

* Informațiile statistice provin de la forbes.com, worldbank.org și imf.org

Amurgul creștinismului

* Articol publicat la data de 4 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Creștinismul este pe moarte. A fost odinioară bastionul civilizației Occidentale. Acum, creștinismul este în plină retragere în Vest, un vestigiu umil al fostei sale măreții.

Scandalul cu abuzurile sexuale răvășește Biserica Catolică, stropindu-l cu noroi chiar pe Papa Benedict al XVI-lea. Biserica Anglicană a fost eviscerată, pierzându-și membrii pe măsură ce sucombă în fața curentelor liberale ale hirotonirii femeilor și drepturilor pentru homosexuali. Multe denominații protestante își abandonează credința și zelul misionar, îmbrățișând tendințele la modă precum ecologismul și socialismul ca înlocuitoare ieftine pentru Evanghelia tradițională. Europa, străvechea fortăreață a Creștinătății, a fost transformată într-o cultură seculară neo-păgână. Pentru europeni, Dumnezeu a murit; El a fost înlocuit de omul materialist.
Valul secular a lovit de asemenea și America. Începând cu anii ’60, Statele Unite au fost victima revoluției sexuale care glorifica hedonismul și libertatea individului. Pornografia, avortul, homosexualitatea, promiscuitatea, epidemia SIDA, nașterile de copii în afara căsătoriei, creșterea ratei divorțului și dezmembrarea familiei tradiționale – acestea sunt fructele otrăvite ale filosofiei Playboy. Moralitatea MTV este la modă, cea a lui Iisus nu.

Războiul purtat de liberali împotriva Creștinătății a ajuns la un nou nivel periculos la limita totalitarismului de catifea. Recent, într-un orășel american din Iowa, Davenport, Vinerea Mare (Good Friday) a fost înlăturată din calendarul municipalității. Davenport Civil Rights Commission (Comisia pentru Drepturile Civile) a căutat să schimbe numele sărbătorii într-unul mai puțin „învrăjbitor” („divisive”) și mai ecumenic. Astfel, a fost trimisă o notificare către angajații municipalității în care se precizează că Vinerea Mare va fi cunoscută oficial de acum încolo ca „Spring Holiday.” Administrația orașului a considerat că sărbătorirea Vinerei Mari violează separația dintre biserică și stat.

Noi doar am făcut o recomandare ca numele să fie schimbat în altceva decât Vinerea Mare,” a declarat Tim Hart, șeful comisiei. „Constituția noastră cere separarea bisericii de stat. Davenport se consideră un oraș multicultural și datorită diverselor religii practicate și a originii etnice a locuitorilor, am sugerat schimbarea.”

După un adevărat scandal declanșat de creștinii ultragiați, consiliul orașului a hotărât să resusciteze numele de Vinerea Mare. Seculariștii multiculturali din Davenport au fost învinși – deocamdată.

Totuși, controversa este un semn de rău augur, stânga fiind hotărâtă să înlăture sărbătorile și simbolurile creștine din societatea americană. Liberalii sunt determinați să distrugă valorile creștine tradiționale și să-i trimită pe creștini în underground. Stânga americană urmează pașii regimurilor marxiste. Diferența constă în faptul că în loc să înlăture credința cu ajutorul armelor, aceștia folosesc mijloace ca hotărârile birocratice și propaganda mass-media.

Rezultatul este același. Creștinismul este epurat gradual din viața publică. Sărbătorirea Crăciunului a devenit ofensatoare. Urarea tradițională „Merry Christmas” este considerată acum incorectă politic, fiind recomandată cea de „happy holidays.” Cele zece porunci nu mai pot fi afișate în tribunale sau în școli. Rugăciunile au fost interzise în școlile publice. Creștinii sunt batjocoriți cu regularitate în filme și la televizor. Banii plătitorilor de taxe sunt utilizați pentru a subvenționa arta care Îl înfățișează pe Christos în posturi jignitoare. Producătorii de la Hollywood scot filme gen „Angels and Demons,” care portretizează Biserica Catolică drept o instituție represivă, sinistră și primitivă.

Bigotismul anti-creștin este cea mai nouă și la modă formă de discriminare. Este ușor pentru creștinofobii din Davenport să atace Vinerea Mare. Ce se poate întâmpla în cel mai rău caz? Câteva telefoane și e-mailuri supărate? Întâlniri în consiliul orășenesc? Poate niscaiva proteste publice? Dar, în final, comisarii progresivi realizează că nu plătesc un preț prea mare – de fapt ei vor fi celebrați de elitele liberale pentru idealurile lor luminate.
Aceleași standarde nu se aplică și în cazul Islamului. Multiculturalii din Davenport nu vor îndrăzni niciodată să înlăture, de pildă, Ramadanul din calendar și să-l redenumească „Luna postului,” din teama de nu-i supăra pe musulmani și de a declanșa o posibilă fatwa. Instinctul de auto-conservare și lașitatea îi împiedică pe așa-zișii liberali să atace anumite religii.

Creștinii sunt, în schimb, o țintă facilă. Aceștia nu cred în Jihad sau atacuri sinucigașe. Spre deosebire de radicalii islamiști, creștinii cred în domnia legii și în drepturile omului. Ei acceptă persecutarea ca parte din povara lor religioasă. Liberalii sunt perfect conștienți că religia creștină este una a păcii și, din acest motiv, nu se vor teme niciodată să o atace în mod sistematic.

Libertățile noastre fundamentale provin de la Dumnezeu, nu de la stat. Din acest motiv, drepturile individuale -la viață, libertate și proprietate – sunt bastioanele esențiale împotriva puterii guvernamentale: ceea ce a dat Dumnezeu omului, niciun om sau regim nu poate lua. Odată cu pierderea identității creștine, va veni inevitabil și pierderea libertății.
În cazul în care creștinii nu se vor trezi din apatie vor fi trimiși în catacombe încă o dată. Iar odată cu înfrângerea lor va lua sfârșit și democrația așa cum o știm. Creștinii trebuie să fie uniți și să lupte împotriva celei mai noi forme de bigotism și discriminare: Christofobia. Dreptul creștinilor de a-L accepta pe Christos nu este diferit de dreptul altora de a îmbrățișa un stil de viață pervers.

Și să nu credeți că nu se întâmplă și în România; ofensiva anti-creștină este pe val. Sindromul corectitudinii politice contaminează, încet, dar sigur, și societatea românească. Intoleranța la adresa creștinilor este promovată în același timp în care ni se cere toleranță față de alte categorii, precum homosexualii.

Răsturnarea ordinii constituționale

* Articol publicat la data de 20 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Cu toate că am încercat să evit în ultima vreme să mai comentez subiecte politice autohtone, iată că mă văd nevoit să revin cu o scurtă analiză a mocirlei din România. Motivul este constituit de recenta evoluție de pe scena politică românească, mai exact acordul cu FMI, acțiunile incoerente ale guvernului și aparenta ilegitimitate a acestuia și a întregii clase politice din România.
Mediul virtual abundă în ultimele zile de subiecte puerile și nedocumentate. Am găsit chiar un apel la referendum pentru demiterea președintelui (!). Se pare că blogosfera este la fel de nepregătită ca și membrii guvernului. Înainte de a face unele afirmații, ar trebui să-ți faci temele. Adică să știi, cât de cât, despre ce vorbești. Că doar de-asta îl avem pe nenea Goagăl.
Conform legii nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 24 februarie 2000, un referendum cu privire la probleme de interes național nu poate fi organizat decât de președinte sau de parlament. Cetățenii, chiar dacă strâng 10 milioane de semnături, nu pot face asta. Este corect așa? Sigur că nu, dar voi reveni asupra subiectului altădată.

Există unele opinii că acest guvern nu mai reprezintă voința majorității populației și că ar trebui înlocuit. Sunt doar trei posibilități pentru a face asta și anume:

1. Calea constituțională;
2. Revolta populară;
3. Lovitura de stat.

* Calea constituțională înseamnă ori ca primul-ministru să-și dea demisia ori să fie demis de parlament, printr-o moțiune de cenzură. În varianta demisiei lui Emil Boc, președintele propune un alt prim-ministru. Având în vedere antecedentele președintelui Traian Băsescu, nu este greu de imaginat ce ar însemna o situație de acest gen. A doua variantă ar însemna că o parte a actualei coaliții de guvernământ ar trebui să-și trădeze partenerii, lucru destul greu de crezut în condițiile actuale. Din nou, însă, președintele propune un nou premier… Ambele variante înseamnă haos instituțional și economic și, implicit, pierderea tranșei (tranșelor) de la FMI. Însă, în eventualitatea spargerii coaliției de guvernare, ambele ar putea duce la alegeri anticipate și la posibila trimitere a PD-L în negurile istoriei.
Însă, în acest moment, calea constituțională pare imposibil de îndeplinit.

* Revolta populară înseamnă că mase mari de oameni se adună și – prin mijloace violente sau, rareori, pașnice – răstoarnă guvernul sau îl determină să-și prezinte demisia. După ce am asistat la „mobilizarea” populară de pe 19 mai, care nu a reușit să strângă nici măcar jumătate din numărul celor care au participat la concertul AC/DC, mă îndoiesc de posibilitatea unei astfel de variante. În alte perioade și în alte scopuri, Bucureștiul era martorul unor demonstrații de sute de mii de persoane și asta fără să fie aduse din toate colțurile țării.
Desigur, revolta populară în sine reprezintă o utopie, aceste evenimente neexistând în istorie. Întotdeauna, în spatele maselor nemulțumite se află un grup care le instigă și organizează și care așteaptă eventualitatea unui deznodământ fericit, pentru a prelua frâiele puterii. Revolta populară ascunde de obicei o lovitură de stat, dar – câteodată – aceasta este inițial doar o revoltă populară și atât; conspiratorii apărând ulterior.
Această variantă nu pare a fi posibilă în acest moment în România.

* Lovitura de stat este varianta cea mai greu de îndeplinit. O lovitură de stat înseamnă mobilizarea unor resurse imense, atât materiale cât și umane. Lovitura de stat presupune ca un grup de membri a unuia sau a mai multor partide politice să conspire pentru îndepărtarea violentă a guvernului. Aceasta se poate face clasic, printr-o lovitură militară sau prin organizarea unei așa-zise revolte populare. Prima varianta înseamnă ca respectivii conspiratori să aibă cooperarea unor generali din armată și, eventual, a unor șefi ai serviciilor secrete, poliției și jandarmeriei. Se poate însă și numai cu armata, dar asta presupune riscuri ridicate. Varianta a doua este posibilă prin organizarea unor mari mișcări de protest, în timpul cărora oameni infiltrați printre manifestanți fie instigă, fie comit acte de violență. Ambele variante înseamnă numeroase victime omenești (morți și răniți) și nu au garanția succesului; autoritățile pot înăbuși lovitura de stat. Numai în cazul unei participări extraordinare a populației (ca în decembrie 1989) sau implicării unor forțe străine poate avea succes un asemenea act. În acest caz, această variantă ar fi cea care ar avea cea mai mare probabilitate de reușită. În plus, traiul greu al populației din zilele sau săptămânile cât ar dura revolta, ar lucra în beneficiul viitorului guvern. Asta pentru că lumea nu ar realiza imediat că viața nu li s-a îmbunătățit, comparând clipele liniștite de după revoltă cu perioada dificilă din timpul acesteia.
Întrebarea firească este însă, cine are curajul și mijloacele înfăptuirii unui astfel de act în România? Probabil, Rusia nimeni.

Așadar, acestea sunt singurele metode de schimbare a guvernului României. Nu există o altă cale; nu putem să strângem semnături și să spunem că nu mai vrem ca acești oameni să conducă țara, pentru că nu se va întâmpla nimic. Așa stau lucrurile într-un stat democratic, uneori conducătorii săi iau măsuri care nu reprezintă voința majorității populației, invocând existența unui scop superior (real sau închipuit) ca interesul național. Rezultă automat că acel guvern este ilegitim? Poate că într-un stat ca Germania sau Norvegia nu, dar în România, de cele mai multe ori, guvernul – oricare ar fi acesta – ia măsuri care să protejeze elitele mafioto-politice care conduc țara, în detrimentul maselor de cetățeni onești.
Un guvern legitim, care reprezintă voința și interesul națiunii, și care nu găsește alte soluții decât aducerea a 5-6 milioane de oameni sub pragul sărăciei, ar trebui să demisioneze și să lase locul unor forțe politice care consideră că pot aplica alte măsuri de scoatere a țării din criză. Și asta cât mai repede!
Bineînțeles că asta nu se întâmplă des în țări precum România. Probabil că românii lași vor înghiți gălușca și acum sau poate salvatorul nației, luptătorul împotriva corupției va găsi, și de această dată, o soluție salvatoare.

Legături utile:
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/3_2000.php

Țara unde intri ca turist și sfârșești prin a fi condamnat la moarte

Prima țară care vă vine în minte, atunci când citiți un astfel de titlu, este probabil Iranul. Dar nu despre Iran este vorba aici. Nu de această dată.
Atunci când se pregătea să plece spre Arabia Saudită, pentru un pelerinaj (‘umra), Ali Hussain Sibat nu cred că se gândea că va ajunge la un pas de moarte. Ali Hussain Sibat, care are 46 de ani și cinci copii, a fost arestat de Mutawa’een (poliția religioasă saudită) în Mai 2008, în camera sa de hotel din Medina. A fost condamnat la moarte de către un tribunal saudit pe 9 noiembrie 2009, fără a avea un reprezentant legal sau a beneficia de orice fel de asistență. Motivul pentru care a fost condamnat este acela de practicare a vrăjitoriei.
Ali Sibat era prezentator la TV la un post libanez transmis prin satelit, Sheherazade, unde oferea sfaturi și preziceri despre viitor. Avocatul său a precizat că Ali Sibat a fost arestat deoarece membrii Mutawa’een l-au recunoscut datorită emisiunii sale. Anchetatorii lui Ali Sibat i-au spus să menționeze în scris cu ce se ocupă, asigurându-l că dacă face asta, i se va permite să plece acasă după câteva săptămâni. Documentul a fost prezentat în tribunal drept „mărturisire” și folosit pentru a-l condamna.
Amnesty International a intervenit pentru eliberarea sa, dar deocamdată veștile nu sunt deloc încurajatoare.

Acest gen de abuzuri nu sunt deloc rare într-o țară unde legile sunt medievale și într-o strânsă legătură cu religia. În anul 2006, o tânără de 19 ani din orașul Qatif a fost răpită împreună cu însoțitorul ei și violată de șapte bărbați. Tribunalul a hotărât să o pedepsească pe femeie pentru că se deplasa împreună cu un bărbat cu care nu avea relații de rudenie. Pedeapsa decisă de tribunal a fost de 200 de lovituri de bici. După izbucnirea unui scandal internațional și după protestele numeroaselor organizații, precum Amnesty International sau Crucea Roșie, regele saudit a grațiat-o pe tânără.

În anul 2008, o femeie din orașul Quraiyat, pe nume Fawza Falih, a fost condamnată la moarte, după ce a fost găsită vinovată de vrăjitorie. Judecătorii au condamnat-o pe baza declarațiilor martorilor care au spus că au fost „vrăjiți” de către femeie. Unul dintre ei a pretins că a rămas impotent (!), după ce Falih a aruncat un descântec asupra lui.

În februarie 2009, o femeie de 23 de ani din orașul Jeddah a fost condamnată la un an de închisoare și 100 de lovituri de bici. Femeia era gravidă după ce fusese victima unui viol și încerca să facă un avort la spitalul Regele Fahd. Interogată, aceasta a mărturisit că fusese violată, după ce acceptase să fie condusă cu mașina de către un bărbat, iar acesta a dus-o într-o casă din estul orașului, unde a violat-o împreună cu patru prieteni. Judecătorul tribunalului din Jeddah a hotărât că femeia se face vinovată de… adulter, deși aceasta nu era căsătorită.

În martie 2009, o femeie siriană în vârstă de 75 de ani a fost condamnată de un tribunal din orașul Al-Chamli, din Arabia Saudită, la 40 de lovituri de bici, patru luni de închisoare și deportarea din țară, pentru că s-a aflat în casa ei cu doi bărbați cu care nu avea relații de rudenie. Unul dintre cei doi bărbați, pe nume Fahd, era acolo pentru că femeia fusese doica sa și venise să-i aducă pâine, împreună cu un prieten.
Tribunalul a decis să-i pedepsească și pe cei doi bărbați. Astfel Fahd a primit patru luni de închisoare și 40 de lovituri de bici, iar prietenul său șase luni de închisoare și 60 de lovituri de bici.

Acestea sunt doar câteva dintre atrocitățile care se petrec într-o țară care este unul dintre aliații Statelor Unite. Desigur, americanii se fac că nu observă aceste abuzuri. Doar în cazul Iranului ele sunt încălcări ale drepturilor omului.

UPDATE[19.02.2011]: Ali Hussain Sibat se găsește și astăzi în închisoare, în Arabia Saudită, așteptându-și execuția. Momentan, aceasta a fost amânată, după protestele organizațiilor internaționale pentru drepturile omului și a unor membri ai guvernului libanez. În septembrie 2010, Amnesty International i-a cerut regelui Abdullah eliberarea necondiționată a lui Sibat și comutarea pedepsei capitale. Dacă decizia de condamnare la moarte a lui Sibat va fi menținută și după apel, hotărârea va fi înmânată regelui pentru ratificare.

*** Articol publicat la data de 25 martie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

De ce feminismul occidental este incompatibil cu Islamul

* Articol publicat la data de 17 martie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Femeile din Vest au dus o luptă prea dură și prea lungă pentru a fi libere, pentru a arunca totul prin considerarea opresiunii și abuzului asupra a milioane de femei în numele religiei drept alegerea unui stil de viață diferit.

În 2004 Theo Van Gogh a fost asasinat pe o stradă din Amsterdam de către un musulman furios pe filmul „Submission” produs de Van Gogh în colaborare cu Ayaan Hirsi Ali, o femeie fostă musulmană din Somalia.
Filmul era despre sfidare, despre femeile musulmane și opresiunea și abuzurile pe care le suportă acestea în numele unor reguli din Coran. Muhammad Bouyeri l-a împușcat pe Theo, iar după acesta l-a implorat, „Nu putem să discutam despre asta?” Bouyeri l-a mai împușcat de patru ori și i-a tăiat gâtul cu un cuțit, înjunghiindu-l apoi în piept unde i-a prins o scrisoare de cinci pagini. Scrisoarea amenința guvernele occidentale, evreii și pe Ayaan, care era deja într-un amplasament secret. Van Gogh era strănepotul lui Theo Van Gogh, fratele lui Vincent.

Momentul a fost definitoriu pentru Olanda. Aceasta a realizat în sfârșit că valorile occidentale sunt incompatibile cu credința islamică practicată de mulți musulmani în Olanda. A declanșat o revoltă în întreaga țară. Așa cum spunea Ayaan Hirsi Ali, „Formatorii de opinie spun acum că a fost iresponsabil și greșit moral să se pretindă că liderii islamici împăciuitori vor duce prin magie la armonie socială. Societatea olandeză s-a agitat în jurul discuției despre modul cel mai potrivit de integrare a musulmanilor, iar musulmanii din Olanda au părut conștienți, în marea lor majoritate, că trebuie să aleagă între valorile occidentale și vechile obiceiuri.”

Libertatea de expresie care a eliberat-o pe Hirsi Ali, odată ce s-a mutat în Olanda, este necunoscută în cele mai multe, poate chiar toate, țările islamice teocratice. Asasinul lui Theo și alții ca el nu realizează cât de mult sunt atașați oamenii din Vest de ideea de societate deschisă, subliniază Ayaan. Deși societățile deschise sunt vulnerabile, acestea sunt încăpățânate. Este locul unde Ayaan a evadat către libertate și siguranță și vrea să rămână așa: liberă și protejată.

Hirsi Ali a crescut într-o cultură a morții în Somalia, Arabia Saudita și Kenya. Ea a scris în cartea „Infidel” („Necredincioasă”) că „moartea le ispitește pe multe să își ia viețile pentru a scăpa de realitatea tristă. Pentru multe femei, datorită concepției onoarei pierdute, moartea vine prin mâinile tatălui, fratelui sau soțului.” Iluzia cu privire la toleranța și pacifismul Islamului nu poate fi mai departe de realitate, mâinile tot sunt tăiate, iar femeile ucise cu pietre și înrobite, adaugă ea.
Sute de milioane de femei din lumea întreagă trăiesc în căsătorii forțate, iar șase mii de fetițe sunt mutilate genital zilnic. Așa cum a fost și Hirsi Ali la vârsta de cinci ani. Cu o pereche de foarfeci folosite de un lider religios local în timp ce era ținută de adulți.

Susținătorii Islamului militant nu fac nicio favoare Europei atunci când încearcă să le spună, prin megafoane la adunările lor de protest, ce să gândească atunci când un alt musulman comite crime în numele religiei sale. Susținătorii Islamului militant nu fac nicio favoare religiei islamice când refuză să participe la dezbaterile despre cum trebuie să procedeze europenii cu o populație care nu trecut prin vreo reformă și deseori nici nu încearcă să se adapteze în țara care și-a deschis porțile și i-a primit, ci în schimb încearcă să-și impună propria lor viziune.

Europenii sunt oameni toleranți. Libertatea de expresie este protejată prin lege. Libertatea religioasă este protejată prin lege. Iar femeile sunt libere să facă ce vor cu viața lor. Toate aceste trei lucruri sunt în conflict cu Islamul. Nu este permis să critici sau să pui la îndoială învățăturile islamice.
Aceștia nu tolerează altă religie decât pe a lor. Femeile sunt înrobite neavând nicio putere sau dreptul la opinie în arena religioasă sau acasă. Musulmanii pacifiști sunt persecutați de către islamiștii stricți.

Ayaan Hirsi Ali a reușit să obțină ceva în Olanda. A insistat pentru implementarea unei legislații care a obligat guvernul olandez să înregistreze crimele care au loc datorită „uciderilor de onoare” și a violenței domestice, abuzurilor sexuale și incestului și numărul de mutilări genitale efectuate asupra fetițelor care au loc în fiecare an pe mesele din bucătăriile olandeze.
Guvernul olandez înregistra numărul crimelor legate de droguri și de accidentele auto în fiecare an, dar nu și numărul „uciderilor de onoare” deoarece oficialii olandezi nu doreau să recunoască faptul că astfel de crime au loc în mod regulat. Odată ce aceste statistici au fost efectuate, cifrele au șocat țara și au determinat începerea unei campanii pentru eliminarea atitudinii afabile a relativiștilor morali care susțineau că toate culturile sunt egale. Scuza a fost că nimeni nu știa.

Insinuarea legilor Shari’a în societățile europene este incompatibilă cu valorile occidentale. Acest lucru este vizibil în toate țările Uniunii Europene. Femei îmbrăcate în burqa, urmând legile Shari’a la îndemnul soților și părinților, și nu legile țării în care trăiesc și în care au venit, evadând din niște teocrații brutale, cu speranța, poate, de a urma o școală, sau pentru a nu se mărita, dacă nu doresc, sau pentru a nu fi ucise pentru că au fost violate.

Sunt momente când tăcerea devine un complice pentru nedreptate.

Coca-Cola, bună până la ultima picătură

* Articol publicat la data de 15 martie pe Vox Clamantis in Deserto.

Responsabilii cu marketingul care au inventat sloganul Coca-Cola în 1907 (Good til the last drop) nu se așteptau ca acesta să fie luat ad-literam. Totuși, acum o sută de ani nu erau mulți care să-și imagineze că termeni precum „războaie pentru apă” ar putea exista într-o regiune care este supusă acțiunii musonilor.

Pe 25 februarie a fost înaintată o plângere la Curtea Supremă din New York împotriva The Coca-Cola Company, în care se afirmă că aceasta știa despre abuzurile privind drepturile omului din Guatemala și a încercat să le acopere. În timp ce acest proces este pe cale să înceapă, practicile controversate ale companiei în India continuă, referitor la supra-exploatarea resurselor de apă și contaminarea rezervelor subterane. Răspunzând criticilor publice, compania se pretinde acum o campioană a luptei pentru protejarea mediului. Recent, într-o emisiune CNN Money apărea informația că:

„Coca Cola a fost un lider atunci când vine vorba de chestiuni legate de mediu: scopul acesteia este să aibă un efect neutru asupra apei – însemnând că fiecare picătură de apă folosită va fi refăcută – până în 2020.”
Această afirmație constituie o imensă surpriză pentru comunitatea Plachimada din statul Kerala. De când Coca-Cola a deschis o fabrică de îmbuteliere în regiunea lor în 2000, aceștia s-au confruntat cu o lipsă cronică de apă și poluarea resurselor subterane. În 2006, rezidenții unei comunități mici și sărace din sudul Indiei au început o campanie pentru evacuarea Coca-Cola de pe pământul lor, lucru care a dus la o luptă dură cu autoritățile locale.
În 2003 un jurnalist indian, Arjun Sen, scria în The Statesman:

„Cu trei ani în urmă, petecul de pământ de pe dealurile verzi, pitorești din Palakkad producea 50 de saci de orez și 1.500 de nuci de cocos pe an. Oferea locuri de muncă pentru mulți localnici. Apoi Coca-Cola a sosit, construind o fabrică de îmbuteliere pe 16 ha din apropiere. La ultima sa recoltă, Shahul Hameed, deținătorul unei mici ferme, a recoltat doar cinci saci de orez și 200 de nuci de cocos. Puțurile sale de irigații au secat, datorită faptului că Coca-Cola extrage zilnic 1,5 milioane de litri de apă prin puțurile sale de mare adâncime pentru îmbutelierea Fanta, Coke, Sprite și băutura numită fără ironie de localnici Thumbs Up.”

Pentru a înrăutăți lucrurile, fabrica de îmbuteliere a produs tone de reziduri toxice, după cum a informat BBC, scăpând de ele prin vânzarea către localnici a substanței cancerigene pe post de „îngrășământ.” Niveluri ridicate de pesticide au fost înregistrate în băuturile produse în regiune, ducând la retrageri masive de produse Coca-Cola în întreaga Indie. Potrivit ziarului The Guardian, unii fermieri indieni au recurs la stropirea lanurilor de culturi cu Coca-Cola, decât să recurgă la pesticidele scumpe de la Monsanto.
Totuși, cea mai mare problemă a fost utilizarea apei. Conform antropologului Ananthakrishnan Aiyer, care scria în ziarul Cultural Anthropology, problemele persistente cu apa din regiune au devenit o adevărată criză după sosirea companiei:

„O secetă severă în 2004 în Kerala a complicat lucrurile, Plachimada fiind declarată zonă defavorizată în ceea ce privește apa în 2005. Până în 2005, situația de la Plachimada se repetase și în alte zone ale țării, lupta pentru apă și dreptul la irigații răspândindu-se în comunitățile rurale de pe întreg cuprinsul Indiei, lucru care a dus la mai multe tulburări și demonstrații împotriva The Coca-Cola Company.”

În pofida încercărilor de revocare a licenței, Coca-Cola a rămas. Așa cum Aiyer sublinia, ar fi fost naivi să nu o facă. Compania extrage apa aproape gratis (cu excepția unei mici taxe pentru eliminare apei reziduale) și astfel obține profituri însemnate. La sfârșitul anilor ’90 costul mediu al apei industriale în SUA era de aproximativ 5 dolari per 10.000 litri, în timp ce în India prețul era de trei cenți.
Deși fabrica din Kerala a fost închisă temporar datorită protestelor populare, oamenii din Plachimada continuă și astăzi să lupte pentru a primi despăgubiri pentru contaminarea și supra-exploatarea resurselor de apă din regiunea lor. Coca-Cola și-a mutat operațiunile în alte zone din sudul Indiei și continuă să-și producă băuturile gazoase într-o regiune care se confruntă în mod regulat cu secete severe.

Capitalism, profit, lăcomie, barbarie, inuman, criminal, cruzime, primitivism. Toate aceste cuvinte sunt sinonime. (Mă rog, unele chiar sunt)

Sursa: scienceblogs.com