Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhivă Categorii:r Extern

Gardianul corupt al Chinei

* Articol publicat în doua părți, la datele de 20 iunie și 24 iunie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Recent, la Hong Kong a fost publicată o carte rară, intitulată Black Box, care dezvăluie o imagine a Chinei diferită de cea oficială. O țară coruptă și al cărei gardian anti-corupție, CCCD, este tocmai vârful corupției.
Rolul CCCD este acela de a rezolva problema corupției. Dar, acum, însăși CCCD a devenit un focar de corupție,” scrie în prefața cărții despre CCCD. Aceasta dezvăluie că CCCD operează fără a fi supravegheată, deține un buget nelimitat, nu răspunde nimănui și este folosită de liderii politici ca o armă pentru a-și ataca oponenții, precum și dizidenții politici.

Pe 12 ianuarie 2009, un grup de bărbați a intrat în sediul Ministerului Securității Publice din Beijing și s-au îndreptat către biroul lui Zheng Xiaodong, ministru adjunct (un fel de secretar de stat de pe la noi) și al zecelea în ierarhia poliției naționale. L-au arestat și l-au escortat, printre colegii săi șocați, către o dubă ce aștepta afară.
Aceștia erau oficiali ai Comisiei Centrale de Cercetare Disciplinară (CCCD) a Partidului Comunist, cel mai puternic organ de cercetare al Chinei, însărcinat cu stârpirea corupției și delictelor în rândurile celor 76 de milioane de membri ai partidului. Deține mai multă putere decât poliția sau sistemul judiciar.

CCCD este o organizație secretă, aflată deasupra legii și poliției, efectuând investigații potrivit propriilor sale reguli. Nu are un website public și nu răspunde în fața vreunei instituții publice. Este o componentă esențială a partidului comunist și a rămânerii acestuia la putere.

În țările conduse de lege, autoritățile judiciare trebuie să opereze în conformitate cu legea. Dacă trebuie folosite metode speciale în circumstanțe speciale, chiar și atunci autoritățile trebuie să urmeze procedurile corecte și să existe un control strict al scopurilor și acțiunilor acestora.”

Cartea, a cărei autori nu-și dezvăluie identitatea, cere abolirea uneia dintre metodele cele mai folosite de CCCD – shuang gui (regula dublă), conforma căreia suspecții pot fi reținuți pentru interogatoriu, într-un amplasament secret, pe termen nelimitat. Autorii numesc asta detenție extra-legală, și acuză CCCD că folosește această metodă atunci când nu deține suficiente dovezi împotriva suspecților și are nevoie de o mărturisire.

De obicei, suspectului nebănuitor i se spune să se prezinte la un hotel sau o pensiune, pentru o întâlnire și atunci când ajunge este arestat. Ofițerii CCCD îl sechestrează, lipsindu-l de orice contact cu lumea exterioară. Familia și prietenii săi nu știu unde se află; acesta putând fi reținut chiar și pentru mai multe luni de zile.
Mulți nu rezistă sub presiune. În conformitate cu media chineză, mai mult de 100 de persoane aflate sub shuang gui s-au sinucis anul trecut.

Partidul Comunist a înființat un comitet intern anti-corupție încă din 1927, la doar șase ani de la fondarea sa. După 1949, acesta a devenit CCCD. Inactiv pe perioada revoluției culturale, a fost reconstituit în 1978. Așa cum se cuvine pentru un post atât de sensibil, liderii acestuia au fost printre cei mai puternici oameni din China – Chen Yun, Qiao Shi, Wei Jianxing, Wu Guanzheng și, din 2007, He Guoqiang.
Arestarea lui Zheng Xiaodong este un bun exemplu al puterii sale. Născut în Shantou, Zheng s-a remarcat printr-o activitate prolifică în domeniul său, pe când era la Guangdong, inclusiv arestarea lui Cheung Tze-keung, a cărui bandă îl răpise pe Victor Li, fiul lui Li Ka-shing. Cheung Tze-keung era unul dintre cei mai faimoși gangsteri din Hong Kong în anii ’90, deținând numeroase mașini de lux, inclusiv un Lamborghini galben.
Ca recompensă pentru succesele sale, Zheng a fost promovat la Beijing, unde a devenit șeful biroului pentru infracțiuni economice, iar în aprilie 2005, ministru adjunct și membru al comitetului ministerial al Partidului Comunist.
Dar, după arestarea președintelui companiei Gome, Huang Guangyu, în noiembrie 2008, poliția a descoperit că Zheng a primit bani de la Huang și avea relații apropiate cu membrii mafiei. Cazul era prea delicat pentru poliție, așa că aceștia l-au pasat CCCD. În perioada interogatoriilor din ultimele 12 luni, Zheng a încercat să se sinucidă.

Black Box afirmă că oficialii CCCD au putere absolută, care, în cuvintele Lordului Acton, corupe absolut. Cartea oferă exemplele a doi lideri locali ai CCCD.

Unul era Zeng Jinchun, liderul CCCD din Chenzhou, provincia Hunan, care, împreună cu soția și copiii săi, au luat mite însumând 31,5 milioane yuani (4,6 mil.$) între 1997 și 2006. Acesta mai avea și 28,77 milioane yuani (4,2 mil.$) pe care-i nu-i putea justifica. O mare parte a averii sale fusese obținută din plăți venite din partea contractorilor din domeniile construcțiilor și mineritului, de care era responsabil.
În schimbul banilor primiți de la proprietarii minelor, acesta îi proteja prin utilizarea forțelor de securitate pentru reprimarea fermierilor care protestau împotriva metodelor de minerit și folosind shuang gui pentru arestarea persoanelor care i se opuneau, inclusiv proprietarul unei companii private care a refuzat să-i plătească 400.000 de yuani (59.000 $) pentru „protecție.”
Un comandant de poliție, care a încercat să i se opună, a fost forțat să părăsească Chenzhou, temându-se pentru viața sa. În cele din urmă, după ani de plângeri din partea localnicilor, Zeng Jinchun a fost arestat. În august 2009, un tribunal din Changsha l-a condamnat la moarte.

Împreună cu acesta a fost condamnat și Li Dalun, liderul partidului Chenzhou între februarie 1999 și mai 2006, care a luat 13,74 milioane de yuani (2 mil.$) ca mită și avea 22 de milioane de yuani (3,2 mil.$) venituri ce nu le putea justifica. Acesta a primit pedeapsa cu moartea, comutată ulterior în închisoare pe viață. În calitate de lider anti-corupție din Chenzhou, Zeng ar fi trebuit să-l aresteze pe Li; în schimb acesta a cooperat cu Li pentru obținerea unei averi. În total, 158 de oficiali și afaceriști din Chenzhou au fot implicați în infracțiuni și corupție.

Al doilea exemplu a fost Wang Huayuan, șeful CCCD din provinciile Guangdong și Zhejiang, din mai 1998 până în aprilie 2009, când a fost preluat de ofițeri ai CCCD pentru interogatoriu.
Aceștia au descoperit că, la fel ca Zeng, Wang a abuzat de puterea sa pentru a acumula sume mari de bani, provenind din mite și cadouri. Acesta efectua călătorii dese în afara țării pentru a juca la cazino. A fost concediat din postul său, exclus din partid și așteaptă procesul. Cu alte cuvinte, a comis tocmai infracțiunile pe care era responsabil să le stopeze.

Într-un discurs public, Wang descria fărădelegile de care el însuși s-a făcut vinovat.”Mai mult de jumătate dintre oficialii corupți au amante; acest lucru nu trebuie permis,” spunea acesta. „Astfel de oficiali încep prin a-și pierde încrederea politică, apoi comit infracțiuni economice și au probleme în viața privată. Dacă publicul descoperă corupția, trebuie s-o raporteze prin scrisori, telefon sau e-mail. Există un număr de telefon național la care se poate suna. Transparența este cea mai bună metodă de luptă împotriva corupției.”
Într-un discurs ținut în august 2008, acesta vorbea despre abuzurile sistemului shuang gui și le recomanda investigatorilor să se poarte corect și să nu abuzeze de puterea lor.

Black Box afirmă că plângerile publicului privind oficialii corupți au fost unul dintre factorii luați în considerare de conducerea CCCD atunci când au luat decizia de a lansa o investigație. Alți factori sunt soliditatea dovezilor, a posibilității de aflare de dovezi noi, a rolului suspectului în guvern și, mai important, a puterii sale politice. Decizia este una politică, la fel de mult precum este și una legală.
În cazul lui Wang Huayuan, CCCD din Beijing a intenționat să-l ridice pentru un interogatoriu încă din 2006, dar a hotărât împotriva acestui fapt, deoarece înalții oficiali credeau că acest lucru va afecta serios imaginea publică a instituției, dacă un astfel de membru important va fi reținut. Wang a fost secretar al partidului în cadrul CCCD în două dintre cele mai importante provincii chineze, Guangdong și Zhejiang, participând la întrunirile naționale ale organizației ca membru în comitetul de conducere.

Cartea susține că CCCD nu se poate atinge de membrii conducerii naționale și de familiile acestora. „Acești prințișori nu trebuie să se teamă de închisoare. Își pot vedea de afaceri liniștiți. Dar, această protecție nu se extinde și la prințișorii provinciali sau de la nivel de oraș. Părinții pot ajunge la închisoare pentru crimele copiilor.”

În octombrie 2008, un tribunal din Nanjing l-a condamnat pe Jiang Renjie, vice-primarul din Suzhou, unul dintre cele mai bogate orașe ale Chinei, la moarte, pentru o mită totală de 100 de milioane de yuani (14,6 mil.$), primită de la cinci companii imobiliare între 2001 și 2004.
Black Box, însă, insistă că adevărata crimă a lui Jiang a fost aceea de a-și folosi puterea pentru a măslui licitațiile municipalității în favoarea unei firme patronate de fiul său. Ca rezultat, compania acestuia a obținut o cotă de 40% dintr-o piață de 800 de milioane de yuani (117 mil. $) pe an. Black Box afirmă că nemulțumirile opiniei publice privind corupția au fost motivul principal al protestelor din iulie 2009 din Xinjiang, atât ale etniei han cât și a uighurilor, împotriva guvernării lui Wang Lequan, liderul partidului în regiune din 1994. Oamenii din ambele comunități au cerut demiterea acestuia. A fost, în cele din urmă, demis în aprilie 2010.
Black Box spune că Xinjiang a fost un caz special în China, în sensul că legea CCCD nu s-a aplicat acolo. Atunci când a primit plângeri împotriva oficialilor din regiune, CCCD le-a trimis către Wang, să le rezolve acesta.

Acesta este împăratul din Xinjiang, aflat la putere de mai mult timp decât orice alt lider provincial sau regional. Controlează absolut tot. Multe proiecte de anvergura s-au dezvoltat în Xinjiang în ultimii ani, dintre care mai mult de jumătate au luat drumul companiilor din Shandong, înfuriindu-i atât pe uighurii cât și pe hanii care trăiesc acolo.” Wang este născut în Shandong.

Black Box susține că CCCD a primit scrisori de protest de la uighuri împotriva imobilelor de lux construite cu bani publici de către doi conducători uighuri de top. CCCD le-a trimis lui Wang, care a hotărât să nu ia nicio măsură. Wang le-a spus celor doi: „dacă mă urmați pe mine și partidul, nu aveți motive să vă temeți de opinia publică.” În timpul mandatului său, putini oficiali din Xinjiang au fost judecați pentru corupție.
Această autoritate și lipsă de supraveghere exterioară i-au conferit lui Wang o putere imensă și i-au făcut pe membrii puterii locali extrem de obedienți față de acesta.

CCCD

Din anul 1993, sediul CCCD se află în două clădiri cu zece etaje din districtul Ping An Li din Beijing, înconjurate de un zid înalt de patru metri. Complexul nu are niciun indicator care să arate despre ce instituție este vorba, dar soldați înarmați țin vizitatorii nedoriți afară.
Are 20 de departamente, dintre care opt sunt responsabile de efectuarea de investigații. Fiecare se ocupă de diferite sectoare ale guvernului sau economiei. De exemplu, unul este responsabil de ministerele economice și de marile companii de stat, precum monopolul tutunului și biroul de administrare a bunurilor statului și colectarea statisticilor, companiile energetice de stat, companiile din petrochimie și telecomunicații.

CCCD are propriul său comitet de partid care se întrunește pentru a hotărî dacă deschide sau nu o investigație. Dacă da, desemnează o echipă, care are la dispoziție trei luni pentru ancheta inițială. Fiecare director al celor opt departamente poate autoriza interceptări telefonice.
Black Box afirmă că, inițial, CCCD desfășura interceptările telefonice prin intermediul Ministerului Securității Publice. Dar, a descoperit că acest lucru ducea la prea multe scurgeri de informații, datorită legăturilor apropiate dintre politie și autoritățile municipale și regionale, cei aflați sub supraveghere fiind informați că CCCD se află pe urmele lor.
Asa că, a schimbat partenerul, lucrând acum la supraveghere și interceptare cu Ministerul Securității Statului, a cărui țintă principală sunt inamicii externi. Cooperarea lor a fost armonioasă, până acum.

În februarie 2007, un ofițer de rang înalt al CCCD spunea că, dintre cazurile instituției din anul anterior, 46,2% au provenit din informări ale opiniei publice.

În 2006 a fost deschisă o investigație împotriva liderului partidului din Shanghai, Cheng Liangyu. O astfel de investigație nu putea avea loc decât cu acordul celor mai influenți membri din guvernul central.
În septembrie 2006, Chen a fost concediat, iar în aprilie 2008 a primit o pedeapsă de 18 ani de închisoare pentru acceptarea unei mite de 340.000$ și abuz de putere. Mulți oameni din Shanghai consideră că acesta a fost o victimă a luptei politice, prin care președintele Hu Jintao dorea să scape de un protejat al predecesorului său Jiang Zemin și o persoană care reprezenta o amenințare directă pentru administrația sa.

Mulți oameni laudă CCCD pentru munca sa de arestare a oficialilor corupți,” spune Wang Guomin, un consultant legal din Hong Kong. „De fapt, CCCD este o formă de protecție pentru membrii partidului. Se ocupă mai întâi de investigații și apoi decide dacă să aducă sau nu cazul în atenția justiției. Poate salva membrii partidului de pedeapsa pe care o pot primi de la sistemul legal. Dacă ai un protector puternic, nu vei fi pedepsit.”
Acesta aduce exemplul lui Zhang Wenkang, ministrul sănătății în timpul epidemiei de SARS, care a fost concediat în aprilie 2003. La doar sase luni după aceasta, Zhang este numit vice-președinte al Fundației Song Qingling, iar în 2005, îi este oferit un post de conducere în Conferinţa Consultativă Politică Populară din China. Acesta a fost un asociat al președintelui Jiang Zemin, care l-a adus de la Shanghai.

Până la sfârșitul lunii iulie 2003, SARS a ucis 349 de oameni în China și 299 în Hong Kong. „Mulți chinezi cred că, având în vedere numărul morților, Zhang ar fi trebuit judecat și executat pentru neglijență criminală,” spune Wang. „Dar, Jiang l-a protejat. După ce a trecut furtuna, i-a oferit un post călduț, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.”

Ceea ce este clar este că guvernul nu va urma sfaturile din Black Box. Unul dintre motivele pentru care Partidul Comunist a rămas la putere timp de 50 de ani constă în puternica sa organizare internă, din care CCCD constituie o parte importantă. Va rămâne în continuare,” spune Wang.

* Sursa: Black Box & Asia Sentinel

China și o nouă ordine mondială

* Articol publicat la data de 2 iunie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Criza financiară globală a dezvăluit fisuri în cadrul ordinii mondiale, mai ales în cazul Chinei aflate în plină ascensiune.
De mulți ani, principala întrebare strategică privind China a fost dacă, pe măsură ce aceasta va crește economic, militar și politic, va îmbrățișa ordinea mondială de după al Doilea Război Mondial: tratatele, instituțiile multilaterale și normele dezvoltate sub conducerea Statelor Unite. Răspunsul este NU. China nu se va adapta la actuala ordine mondială.
În ultimii 30 de ani creșterea economiei chineze a ridicat 300 de milioane de oameni în așa-numita clasă de mijloc. Cele 1,3 miliarde de locuitori furnizează mână de lucru ieftină și constituie o potențială piață de consum imensă. Recent, China a depășit Germania devenind cel mai mare exportator al lumii. O mare parte a datoriei externe a Statelor Unite este către China.
Criza financiară globală a lovit Statele Unite, Europa și majoritatea țărilor planetei. Între timp, economia Chinei continuă să crească la o rată de aproape două cifre. Acest lucru a întărit convingerea Chinei că sistemul său de economie de piață, controlată strict de structurile politice și civile, este superior piețelor libere și societăților deschise.

Costurile enorme pe care le plătește America pentru conflictele din Irak și Afganistan și viitorul nesigur al acestora au consolidat șovăiala Chinei de a participa la operațiuni militare de acest gen. Chinezii văd puterea Americii erodată, în vreme ce ei continuă să se întărească.

În timp ce încrederea liderilor chinezi, chiar aroganța, față de lumea exterioară crește, aceștia sunt destul de nesiguri. Susan Shirk scria în cartea sa „China: Fragile Superpower” că, “Liderii Chinei sunt obsedați cu ceea ce ei numesc ‘stabilitatea socială’, cu alte cuvinte, prevenirea unei revolte la scară largă ce ar putea doborî regimul comunist.” Toate regimurile autoritare au aceleași temeri, dar creșterea economică rapidă a Chinei a creat neliniști acute.
Liderii chinezi au și motive de îngrijorare. În timp ce 300 de milioane de chinezi beneficiază de pe urma miracolului economic, un miliard au rămas în spate. Iar acești chinezi, de regulă din zonele rurale, sunt din ce în ce mai conștienți de aceste inechități economice. În plus, există numeroase nemulțumiri în creștere legate de problemele sociale ca poluarea crescută, corupția, șomajul, calitatea slabă a serviciilor medicale, siguranța alimentară, seceta, securitatea la locul de muncă, cenzura internetului și altele. În China au loc demonstrații de protest în fiecare zi.
Pentru a combate nemulțumirile sociale, liderii Chinei controlează strict societatea civilă, monitorizează și cenzurează știrile, limitează accesul la internet și demonstrațiile publice. Potrivit ziarului din Hong Kong, Ming Pao, China “are 21 de milioane de oameni care lucrează în domeniul securității publice, dintre care trei milioane formează armata populară, cea mai mare forță militară a lumii.”

Progresul economic al Chinei depinde de neprovocarea Statelor Unite. Aceasta are nevoie de accesul pe piața americană de consum, de tehnologie și de investiții. În timp ce multe griji ale Statelor Unite – precum capacitățile nucleare ale Iranului sau genocidul din Darfur – sunt prea puțin interesante pentru Beijing, China face eforturi diplomatice deosebite pentru a evita izolarea internațională. China împărtășește o serie de interese cu comunitatea internațională. Atunci când este nevoie, China se alătură ONU într-o serie de acte simbolice, precum sancțiunile împotriva Iranului.
Pentru liderii autoritari ai Chinei, interesați de menținerea poziției lor privilegiate, astfel de tactici de cooperare cu Statele Unite și comunitatea internațională par rezonabile. Între timp, economia chineză continuă să crească, iar aceștia speră să obțină mai multă stabilitate socială internă pe măsură ce rolul și puterea Chinei pe plan mondial crește.

China prezintă o viziune alternativă pentru ordinea mondială. Este o viziune de fortificare a suveranității, mai degrabă decât un multilateralism colectiv, de cooperare într-o lume plată, în care valorile, mișcările sociale și tranzacțiile financiare depășesc granițele statale. Ceea ce se întâmplă în Tibet, Taiwan și cu cenzura internetului privesc Beijingul și numai Beijingul.
Este o viziune a asistenței pentru dezvoltare condusă numai de prioritățile economice ale țării donatoare, nestânjenită de obstacole enervante precum gradul de respectare a drepturilor omului ale țării beneficiare. Este o lume în care organizațiile internaționale acționează conform dorințelor puterii americane. Elita politică și intelectuală chineză se află în căutarea unei ordini mondiale structurate după chipul și asemănarea Chinei, nedorind să se integreze într-un sistem construit de Statele Unite și Europa.

Mark Leonard scria în cartea sa „What Does China Think?” că, “Emanciparea Chinei față de Occident a creat o alternativă, o cale non-occidentală pe care restul lumii s-o urmeze… contestând influența occidentală în Africa, Asia, Orientul Mijlociu, America Latină și fosta Uniune Sovietică cu un model diferit de globalizare.”

Viața mea alături de talibani

* Articol publicat la data de 3 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Mullah Abdul Salam Zaeef a fost ambasadorul taliban în Pakistan în 2001 și una dintre figurile cele mai cunoscute ale mișcării de după evenimentele 9/11. Acesta și-a publicat memoriile, în care oferă o mărturie oculară și ilustrează viața din Afganistan începând din anul 1979.
În punctul culminant al războiului, se aflau peste 100.000 de soldați sovietici în Afganistan. Milioane de civili părăsiseră țara și aproximativ un milion de mujahedini și-au pierdut viețile. Ultimii ani ai războiului au fost marcați de intensificarea brutalității luptelor.

Războiul era o chestiune de viață și moarte; deseori șansa era singurul lucru ce separa cele două. Am fost prins de nouă ori în ambuscadele rușilor în timp ce luptam și intram și ieșeam din Pakistan. De opt ori Allah m-a salvat de la moarte sigură, o singură dată fiind rănit.
În Khushab, un obuz m-a proiectat în aer dintr-un loc ce a fost răvășit de gloanțe o secundă mai târziu. Doi dintre prietenii mei au murit într-o explozie de mortier la Nelgham din care abia am scăpat; rușii minaseră câteva lăzi cu mortiere lăsate în urmă. Cu toate că stăteam la doar câțiva metri atunci când au explodat, am scăpat fără o zgârietură pe corp.
Atunci când m-am alăturat jihadului aveam doar 15 ani. Nu știam cum să trag cu un Kalașnikov sau să conduc oamenii. Nu știam nimic despre război. Dar linia frontului rusesc era un teren experimental dur și în cele din urmă am condus câteva grupuri de mujahedini la Abasabad, Mahalajat, Arghandab, Khushab și Sanzari.
De multe ori am fost înconjurați de trupele rusești, așa cum s-a întâmplat odată la Mahalajat. Rușii ne încercuiseră, tăindu-ne singura cale de retragere, fiind aflați pe un teren înalt în jurul nostru.
S-au apropiat de noi pe măsură ce ne-au bombardat din munți și din zona deșertului Sufi Saheb. Nu am găsit nicio ieșire și nici nu eram suficient de mulți pentru a sparge liniile rusești. Cu toate că și-au adus mai multe trupe de la Bana la Wokanu, tot am reușit să rezistăm pe poziții.
Nu ne aflam departe de pozițiile trupelor mujahedinilor de la Panjwayi, Nakhunay și Zalakhan, care puteau să ne trimită ajutor repede, dar nu aveam nicio posibilitate de a-i contacta și rămâneam și fără muniție. Intram în criza de timp; nouă mujahedini se alăturaseră martirilor și alți zece de la diferite grupuri fuseseră răniți.
Situația devenea disperată și am realizat că nu mai puteam rezista prea mult fără întăriri și provizii noi. Aveam nevoie de ajutor urgent. Mullah Mohammad Sadiq și eu am hotărât că ar fi cel mai bine să încercăm să ne strecurăm printre liniile rusești.
Cunoșteam mulți mujahedini în Panjwayi și aveam șanse mari să obținem sprijinul de care aveam nevoie. Puteam să adun trupe și să mă întorc să atac liniile rusești din spate, deschizând un culoar pentru retragerea mujahedinilor răniți.
Dar puteam oare să trec? Singura opțiune era să trec direct printre liniile rusești. Am hotărât să plec împreună cu unul dintre săteni și mă prefac că sunt fermier. Într-un sat vecin, prietenii mei mi-au căutat prin buzunare și au scos tot ce ar fi putut să mă identifice ca fiind mujahedin. Un sătean a fost de acord să mă ia pe motocicleta sa și am plecat către liniile rusești. Când am ajuns la Sarpoza venind de la Chilzina, un soldat al armatei afgane a ieșit în fața noastră îndreptându-și Kalașnikovul spre noi.
Soldatul a strigat de la distanță. „Bine ai venit, Ashrar! Te-am văzut în sat când te pregăteau prietenii tăi.” I-am explicat că suntem civili; „Casele noastre sunt acolo,” am spus, arătând spre niște case aflate ceva mai departe pe drum. „Mergem la Mirwais Mina, nu știm despre ce vorbești.” Soldatul a părut confuz și ne-a spus să ne dăm jos de pe motocicletă.
Fără niciun avertisment, mi-a înfipt un pix în braț și a început să mă percheziționeze. Pixul s-a rupt și jumătate mi-a rămas în braț. Sângele a țâșnit din rană și curând mâneca mi-a devenit purpurie. M-a căutat peste tot, dar nu găsit nimic.
Săteanul a jurat că locuiam în satul său de foarte mult timp. Brațul a început să-mi tremure și am putut vedea capătul pixului ieșind afară. I-am repetat povestea soldatului: despre cum locuiam în satul Ghani, unde era casa mea și că nu aveam vreo legătură cu mujahedinii. Eram doar un fermier.
După ce soldatul ne-a permis să ne urcăm înapoi pe motocicletă, săteanul a accelerat, spunându-mi peste umăr că numele soldatului era Bismillah și că era cunoscut pentru cruzimea sa. „În ultimele luni”, mi-a explicat acesta, „35 de oameni au fost împușcați în spate”. Bismillah era responsabil pentru majoritatea acestor crime.
Am ajuns teferi la Panjaw Wali, dar îmi amintesc că am fost tensionat întreg drumul. Niciun foc nu s-a tras asupra noastră. La Jendarma, am văzut mai mulți soldați și am ocolit zona. Am ajuns la Panjwayi în aceeași zi, ajungând într-un final în satul Mirwais Nika. Mi-a luat trei zile să adun mai mult de două sute de mujahedini.

În a treia noapte ne-am deplasat la Zalakhan și am plecat către Anguriyan și Taymuriyan. Apropiindu-ne de inamic din spate pentru a ajunge la Mullah Mohammad Sadiq, am atacat câteva poziții guvernamentale și am rupt cordonul de securitate.
Forțele guvernului afgan și aliații lor ruși era acum separați în două grupuri. Câțiva dintre soldații inamici, surprinși de atac, și-au aruncat armele și au fugit.
Am reușit să asigurăm o cale de acces în mijlocul confuziei și am evacuat mujahedinii răniți și cadavrele martirilor. Atacul nostru a provocat consternare printre inamici și aceștia s-au retras, punând capăt asediului asupra Karesh.”

Acesta este un extras din cartea „Viața mea alături de talibani” de Abdul Salam Zaeef. Publicată de Scribe.
Născut în sudul Afganistanului în 1968, acesta a participat la majoritatea evenimentelor istorice din timpul vieții sale; ca mujahedin în războiul din anii ’80 împotriva sovieticilor, de la poziția administrativă ocupată în mișcarea talibană, la închiderea sa în închisoarea Guantánamo, până la rolul de avocat public și critic al guvernului pro-american Karzai de după eliberarea sa din 2005. Trăiește în Kabul.

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială

* Articol publicat la data de30 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

În prima și a doua parte a acestui eseu a fost analizată strategia geopolitică a SUA și NATO după căderea Uniunii Sovietice, pentru expansiunea imperiului american și prevenirea nașterii unei noi superputeri, înfrânând Rusia și China. Această parte examinează implicațiile acestei strategii în ultimii ani; ca urmare a apariției unui nou război rece, alături de analiza războiului din Georgia, de tentativele de schimbare a regimului din Iran, lovitura de stat din Honduras, extinderea teatrului de război afgano-pakistanez și propagarea conflictului în Africa Centrală. Această evoluție a noului război rece și a războaielor regionale duc lumea mai aproape de un nou Război Mondial. Pacea este posibilă numai dacă uneltele și motoarele imperiilor sunt distruse.

*** Europa de Est: Linia întâi a noului război rece

În 2002, ziarul The Guardian informa că, “Acumularea de forțe militare americane în fostele republici sovietice din Asia Centrală crește temerile la Moscova că Washingtonul exploatează războiul din Afganistan cu scopul de a stabili o prezență militară permanentă în regiune.” În plus, “Construcția grabnică a bazelor militare ale SUA trage semnale de alarmă și la Beijing.”[1]

În 2004, apăreau informații care indicau că strategia americană “are scopul poziționării forțelor SUA de-a lungul ‘arcului de instabilitate’ care trece prin Caraibe, Africa, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală și Asia de Sud-Est. În aceste părți ale lumii – în general săracă și instabilă – conducătorii militari văd apariția viitoarelor conflicte majore care ar putea amenința interesele SUA.”[2]

În 2005, se afirma că au loc negocieri între SUA și Polonia din anul 2002, alături de alte țări, “asupra posibilității înființării unei baze europene pentru interceptarea rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.” În plus se mai preciza că, “o astfel de bază nu s-ar fi putut imagina înainte ca Polonia să se alăture NATO în 1999.”[3]

În noiembrie 2007 se anunța că, “Rusia a amenințat cu amplasarea de rachete cu rază scurtă de acțiune în apropierea granițelor Uniunii Europene, dacă Statele Unite refuză să abandoneze planurile de construire a unui scut de apărare anti-rachetă.” Un general “al armatei ruse a declarat că rachetele Iskander ar putea fi amplasate în Belarus dacă propunerea SUA de plasare a 10 rachete interceptoare și a unui radar în Polonia și Cehia merge înainte.” Putin “a amenințat de asemenea că arsenalul nuclear al Rusiei va lua în colimator ținte din Europa.” Cu toate acestea, “Washingtonul pretinde că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva unor state ca Iranul, pe care americanii îl acuză că încearcă să dezvolte arme nucleare ce într-o zi ar putea lovi Occidentul.”[4]

Această afirmație este însă una absurdă, așa cum au afirmat în mai 2009 specialiștii ruși și americani care au dat publicității un raport care spunea că “Iranul are nevoie de cel puțin 6-8 ani pentru producerea unei rachete care să aibă o rază de acțiune suficient de mare încât să amenințe Europa și doar un ajutor extern ilicit și un efort concertat și extrem de vizibil de cel puțin un deceniu ar putea produce tehnologia necesară pentru a construi o rachetă capabilă să amenințe Statele Unite.”[5] În decembrie 2007, documentul National Intelligence Estimate (NIE), emis de toate cele 16 agenții de informații ale SUA informa că, “Iranul și-a oprit programul nuclear militar în 2003 și de atunci acesta a rămas înghețat.”[6] Citește mai mult din acest articol

Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 2 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

Drept consecință a geo-strategiei SUA în ceea ce Brzezinski numea “Balcanii globali,” Statele Unite au lucrat împreună cu organismele neguvernamentale (NGO) pentru a “promova democrația” și “libertatea” în fostele republici sovietice, jucând un rol din spatele scenei în instigarea la ceea ce au fost intitulate “revoluțiile colorate,” care au instalat lideri-marionetă favorabili SUA și Occidentului pentru promovarea intereselor Vestului, atât economice cât și strategice.

Partea a doua a acestui eseu analizează revoluțiile colorate, ca fiind o stratagemă cheie pentru impunerea Noii Ordini Mondiale. “Revoluția colorată” sau “de catifea” constituie o tactică politică de expansiune a NATO și a influenței SUA până la granițele Rusiei și eventual Chinei; urmând linia scopurilor primare ale strategiei SUA în cadrul Noii Ordini Mondiale: de a înfrâna Rusia și China și de a preveni nașterea unei puteri care sa conteste rolul SUA în regiunea respectivă.

Aceste revoluții sunt portretizate de media occidentală ca revoluții populare democratice, în care oamenii respectivelor națiuni cer responsabilitate guvernamentală și democratică de la liderii lor despotici și de la sistemele lor politice arhaice. Cu toate acestea, realitatea este departe de ceea ce aceste imagini utopice sugerează. ONG-urile și media occidentale au finanțat masiv și au organizat grupările de opoziție și mișcările de protest, în mijlocul unor alegeri, creând percepția publică de fraudă electorală pentru mobilizarea unor mișcări de protest masive, pentru a solicita ca alesul „lor” să ajungă la putere. S-a întâmplat de asemenea ca acesta din urmă să fie și candidatul preferat de SUA-Occident, a cărui campanie a fost deseori finanțată de către Washington; iar acesta să propună politici amiabile la adresa SUA și condiții economice neoliberale. În final, sunt oamenii cei care pierd, așa cum speranțele lor pentru schimbare adevărată și responsabilitate guvernamentală le sunt negate de influența exercitată de SUA asupra liderilor lor politici.

Revoluțiile de catifea au și un efect de antagonizare asupra Chinei și Rusiei, prin apariția unor protectorate americane la granițele lor, pe măsură ce multe foste membre ale Pactului de la Varșovia caută apropierea relațiilor politice, economice și militare cu SUA. Acest fapt exacerbează tensiunile între Vest pe de o parte și China și Rusia de cealaltă parte; lucru care în cele din urmă va duce la un potențial conflict între cele două blocuri.

*** Serbia

Serbia a înregistrat propria sa “revoluție colorată” în octombrie 2000, care a dus la răsturnarea liderului sârb Slobodan Milosevic. Așa cum Washington Post remarca în decembrie 2000, din 1999 încoace, Statele Unite au abordat o “strategie electorală” majoră pentru îndepărtarea lui Milosevic, pe măsură ce “consultanții finanțați de SUA au jucat un rol crucial din spatele scenei în aproape fiecare fațetă a campaniei anti-Milosevic, ocupându-se de sondaje secrete, pregătind mii de activiști ai opoziției și ajutând la organizarea unei numărători paralele a voturilor. Contribuabilii americani au plătit pentru 5.000 de spray-uri cu vopsea folosite de activiștii opoziției pentru pictarea de graffiti anti-Milosevic pe zidurile din Serbia, și pentru 2,5 milioane de afișe cu sloganul „E terminat,” care a devenit motto-ul revoluției.” În plus, potrivit lui Michael Dobbs, care scria în Washington Post, aproximativ “20 de lideri ai opoziției au acceptat o invitație din partea National Democratic Institute (NDI) în octombrie 1999 la un seminar la Marriott Hotel în Budapesta.”

Interesant, “Unii dintre americanii implicați în campania anti-Milosevic au declarat că erau conștienți de activitatea CIA la sediile de campanie, dar nu știu exact cu ce se ocupa agenția acolo. Orice ar fi fost, aceștia au concluzionat că nu a avut un efect determinant. Rolul principal a fost jucat de către US State Department și de către U.S. Agency for International Development, agenția de asistență externă a guvernului SUA, care au canalizat fondurile prin contractori non-comerciali și grupuri non-profit precum NDI și replica sa republicană, International Republican Institute (IRI).”

NDI (National Democratic Institute), “a lucrat îndeaproape cu partidele de opoziție sârbe, iar IRI și-a concentrat atenția pe Otpor, care a servit drept element de fundație pentru organizarea și ideologia revoluției. În martie, IRI a plătit pentru ca două duzini de lideri ai Otpor să participe la un seminar asupra rezistenței non-violente la Hilton Hotel în Budapesta.” La seminar, “studenții sârbi au fost pregătiți pentru chestiuni precum organizarea de greve, pentru comunicarea prin simboluri, pentru învingerea fricii și pentru subminarea autorității unui regim dictatorial.”[1]

Așa cum dezvăluia New York Times, Otpor, principalul grup de opoziție a studenților, a primit fonduri masive de la National Endowment for Democracy (NED), o organizație pentru “promovarea democrației” finanțată de Congresul SUA. United States Agency for International Development (USAID) a acordat fonduri Otpor, la fel cum a făcut și International Republican Institute, “un alt grup non-guvernamental de la Washington finanțat parțial de către A.I.D.”[2] Citește mai mult din acest articol

Drumul către pierzanie – Originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 26 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

*** Introducere

În fața colapsului economic global, perspectiva unui război internațional este pe un curs ascendent. Istoric, perioadele de declin ale imperiilor și crizele economice au fost marcate de violențe internaționale sporite și războaie. Declinul marilor imperii europene a fost marcat de Primul Război Mondial și de al Doilea Război Mondial, cu Marea Criză având loc în perioada intermediară.

În prezent, lumea este martoră la declinul imperiului american, un produs al celui de-al Doilea Război Mondial. Ca hegemon imperial post-război, America a condus sistemul monetar internațional și a domnit ca un campion și arbitru al politicii economice globale.
Pentru a conduce politica economică globală, Statele Unite au creat cea mai mare forță militară din istorie. Controlul constant asupra economiei globale necesită o prezență militară constantă și anumite acțiuni în acest sens.
Acum, faptul că atât imperiul american cât și politica economică globală se află în declin, colapsul fiind iminent, perspectiva unui sfârșit violent al erei imperiale americane pare a fi tot mai aproape.

Acest eseu este împărțit în trei părți distinctive. Prima parte, intitulată „Originile celui de-al III-lea război mondial,” este împărțită în cinci capitole și tratează strategia geopolitică a SUA-NATO de la sfârșitul Războiului Rece, până la începutul Noii Ordini Mondiale, evidențiind strategia imperialistă occidentală care a condus la războiul din Iugoslavia și la “War on Terror.” Partea a doua, intitulată „Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial,” analizează rolul „revoluțiilor de catifea” sau „revoluțiilor colorate” în strategia imperialistă a SUA, concentrându-se pe stabilirea unei hegemonii asupra Europei Răsăritene și Asiei Centrale. A treia parte, intitulată „Un nou război pentru o nouă ordine mondială,” analizează caracterul strategiei imperialiste în ceea ce privește edificarea unei Noi Ordini Mondiale, concentrându-se pe intensificarea conflictelor din Afganistan, Pakistan, Iran, America Latină, Europa Răsăriteană și Africa; și potențialul pe care îl au aceste conflicte pentru declanșarea unui nou război mondial cu China și Rusia.

*** Definirea unei noi strategii imperialiste

În 1991, odată cu colapsul Uniunii Sovietice, politica externă a SUA-NATO a trebuit să-și recontureze rolul sau în lume. Războiul Rece a servit ca mijloc de justificare a expansiunii imperialiste americane de-a lungul și de-a latul planetei cu obiectivul declarat de a înfrâna amenințarea sovietică. Însăși NATO a fost creată și a existat având drept scop făurirea unei alianțe anti-sovietice. După dispariția URSS, NATO nu mai avea un motiv de a exista, iar Statele Unite trebuiau să găsească un nou obiectiv pentru propria strategie imperialistă globală.

În 1992, US Defense Department, sub conducerea Secretarului Apărării Dick Cheney, l-a pus pe Sub-Secretarul pentru Politică Defensivă de la Pentagon, Paul Wolfowitz, să realizeze un document pentru a ghida politica externă americană în era post-Război Rece, cunoscut ulterior sub denumirea de “New World Order.”

Defense Planning Guidance” a ieșit la iveală în 1992, dezvăluind că, “Într-o aserțiune politică complet nouă care se afla în faza finală a conceptului, Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică și militară a Americii în era post-Război Rece va fi aceea de a asigura că nu va fi permisă apariția unei superputeri rivale în Europa Occidentală, Asia sau în teritoriile fostei Uniuni Sovietice,” și că, “Acest document strict-secret argumentează în favoarea unei lumi dominate de o singură superputere a cărei poziție poate fi perpetuată printr-o comportare constructivă și suficientă putere militară pentru a împiedica orice națiune sau grup de națiuni să conteste întâietatea Americii.”

Adițional, “noul concept schițează o lume în care există o singură superputere dominantă ai cărei lideri trebuie să mențină mecanismele pentru împiedicarea competitorilor potențiali chiar și de la a aspira la un rol regional sau global mai important.” Printre provocările necesare pentru supremația americană, documentul postula războaie regionale împotriva Irakului și Coreei de Nord și identifica China și Rusia ca pe principalele amenințări. În plus, sugera că Statele Unite “ar putea de asemenea să ia în considerare extinderea angajamentelor de securitate ale națiunilor din Europa Centrală și Răsăriteană, într-un mod asemănător celor existente cu Arabia Saudită, Kuweit sau alte state arabe din zona Golfului Persic.”[1]

*** NATO și Iugoslavia

Războaiele din Iugoslavia pe parcursul anilor ’90 au servit drept justificare pentru continuarea existenței NATO și pentru expansiunea intereselor imperialiste americane în Europa Răsăriteană.
Banca Mondială și FMI au asigurat scenariul prin destabilizarea Iugoslaviei. După moartea dictatorului iugoslav Josip Tito din 1980, a apărut o criză de conducere. În 1982, oficialii aflați la conducerea politicii externe americane au orchestrat acordarea unei serii de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, sub umbrela nou-createi Structural Adjustment Programs (SAPs), pentru a debloca criza celor 20 de miliarde $ datorate SUA. Efectele împrumuturilor au fost acelea că au „declanșat un haos politic și economic… Criza economică a amenințat stabilitatea politică… și de asemenea a amenințat agravarea tensiunilor etnice mocnite.”[2]

În 1989, Slobodan Milosevic a devenit președintele Serbiei, cea mai mare și mai puternică republică a Iugoslaviei. Tot în 1989, premierul iugoslav a călătorit în USA pentru a se întâlni cu președintele George H.W. Bush pentru a negocia un alt pachet de ajutor financiar. În 1990, a demarat un program comun Banca Mondială/FMI, iar cheltuielile Iugoslaviei au fost monitorizate pentru plata datoriilor. Ca rezultat, programele sociale au fost demolate, moneda s-a devalorizat, salariile au înghețat, iar prețurile au crescut. Reformele au alimentat tendințele secesioniste care s-au hrănit atât cu factorii economici cât și cu diviziunile etnice, asigurând în cele din urmă secesiunea de facto a republicilor Croația și Slovenia în 1991.[3]

În 1990, serviciile americane de informații au dezvăluit o estimare (National Intelligence Estimate), prevestind că Iugoslavia s-ar putea fragmenta, izbucnind un război civil, raportul considerându-l vinovat pe președintele sârb Slobodan Milosevic pentru destabilizarea ce urma să vină.[4] Citește mai mult din acest articol

De ce se oferă femeile cecene voluntar pentru misiuni sinucigașe? – II

* Articol publicat la data de 9 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Când națiunea s-a întors din exil, după moartea lui Stalin, a fost exclusă de la slujbele bune și traumatizați de experiența avută, cecenii au devenit cunoscuți ca gangsterii Uniunii Sovietice. Mafia cecenă a devenit renumită pentru brutalitatea și impenetrabilitatea sa.

Tinerii născuți în exil au încercat să restaureze cultura distrusă. Lucrând în Groznîi, unde până și vorbitul în cecenă era suficient pentru a fi arestat între 1960 și 1970, aceștia au pus în scenă piese de teatru și au scris poeme, despre războaiele din Caucaz, deportarea și viața zilnică.

Numele date copiilor reflectă atenția acordată istoriei. Un băiat, de exemplu, a fost născut în satul montan Vedeno în 1965. Tatăl său, Salman Basayev, l-a numit Shamil după liderul din secolul al XIX-lea. Acesta va reuși chiar să depășească faima predecesorului său pentru cruzimea sa.

Așadar, odată cu ivirea anilor ’90, și dezintegrarea Uniunii Sovietice, rușii și cecenii erau mai divizați ca niciodată. Mulțimi uriașe se adunau în centrul orașului Groznîi, pentru a discuta trecutul și viitorul națiunii și pentru a dansa zikr – ritualul circular al Sufi. Rușii, care constituiau încă o mare parte a populației din oraș, deveniseră confuzi și nesiguri.

În 1981, rușii din Groznîi nici măcar nu răspundeau dacă îi salutai pe stradă. Acum, vin la mine și mă întreabă ce fac,” își aduce aminte un activist naționalist de acele vremuri.

În 1990, cecenii au organizat un congres național, la care un general de aviație numit Dzhokhar Dudayev a avut un discurs electrizant. Era o chemare la arme, un apel către ceceni să își refacă independența pierdută și a făcut senzație. Dudayev era un tip carismatic, comandase bombardiere nucleare. Era o vedetă.

Când, un an mai târziu, linia dură de la Moscova a încercat să doboare clasa reformistă, luând cu asalt Kremlinul, Dudayev a ieșit la rampă. În timp ce oficialii comuniști așteptau să vadă cine va câștiga, suporterii lui Dudayev au ieșit pe străzi, preluând Sovietul Suprem și aruncând un comunist rus pe fereastră. A fost singura victimă a acelei revoluții din Cecenia, dar cu toate acestea a fost una decisivă.

Pe 2 noiembrie 1991, Dudayev a declarat Cecenia independentă.

Conform legilor sovietice nu avea dreptul să facă asta. Numai republicile unionale – ca Ucraina, Georgia, Kazahstan sau Rusia – aveau dreptul la secesiune. Dar, cecenii au replicat că legile fuseseră scrise fără acceptul lor, că nu au fost niciodată întrebați dacă vor să se unească cu statul sovietic și că statul a încălcat în trecut legile împotriva lor.

Pentru câțiva ani a fost o coexistență neplăcută. Rusia avea alte motive de îngrijorare și îl putea ignora pe măscăriciul care conducea Cecenia. Dar, pe măsură ce economia s-a prăbușit, atât Dudayev cât și Boris Elțîn au început să simtă nevoia unui inamic extern. Retorica anti-rusă a lui Dudayev era imprudentă și non-productivă, dar Elțîn va fi mai direct. Pe 11 decembrie 1994, acesta a trimis tancurile, căutând în cuvintele unuia dintre ajutoarele sale “un război scurt, victorios.”

Pentru ruși, aceasta era o restaurarea a ordinii constituționale. Pentru ceceni, era o continuare a aceluiași război început în 1721. Națiunea s-a unit în spatele lui Dudayev, iar rușii au fost uluiți de rezistența feroce întâlnită.

Frustrați și mânioși, rușii au lansat o ploaie de obuze asupra orașului Groznîi. Un locuitor care a trăit ororile iernii lui 1994 și primăverii lui 1995 spunea că a numărat 47 de obuze căzând în oraș în doar un minut.

Când guvernul din Cecenia a devenit cecen, și-a pierdut acea aură pe care orice guvern o are. Pentru un cecen a încetat să mai fie un guvern, fiind doar fiul sau fratele cuiva care ajunsese într-o poziție bună când moscoviții au plecat. Și, cu ce drept? De ce nu eu? Cu ce este mai bun tatăl lui decât al meu,” se întreba Sultan Yashurkayev.

Sălbăticia rușilor la cea vreme nu era la fel cu cea a cecenilor. Recruții capturați erau la început tratați bine, și erau dați înapoi mamelor care veneau să-i caute. Dar acea atmosferă nu a durat. În iunie 1995, un grup de ceceni conduși de Shamil Basayev a preluat un spital în orașul Budyonnovsk din nordul Ceceniei și a cerut încetarea focului.

Unul dintre locotenenții lui Basayev justifica ulterior operațiunea, care a dus la moartea a mai mult de 100 de ostatici, prin compararea cu atacul asupra satului său natal.

Am analizat tacticile trupelor rusești pe teritoriul cecen și am concluzionat că doar diamantul poate tăia alt diamant. În consecință, am hotărât că singura cale de a opri războiul era să ne răzbunam în același mod,” declara acesta.

Nu am văzut aceste planuri decât ca pe o ultimă alternativă. De ce lumea a păstrat tăcerea atunci când Shali a fost bombardat, când 400 de oameni au fost uciși sau răniți? De fapt, atrocitățile săvârșite de noi în Budyonnovsk nu reprezentau decât 30% din ceea ce au făcut rușii la Shali.”

Umilirea Rusiei a părut completă atunci când premierul Viktor Cernomîrdin a fost înregistrat negociind cu un bandit bărbos, și era în final de acord cu încetarea focului și cu lăsarea grupului de răpitori să plece. Dar în realitate, dezastrul abia începea pentru Rusia, cecenii recuperând Groznîi anul următor, iar Moscova era forțată să-și recunoască înfrângerea.

Zeci de mii de civili fuseseră uciși, iar infrastructura era distrusă. Cecenia poate că era liberă de trupe rusești, dar, fără asistență externă, se scufunda în haos, banii făcând legea iar răpirile fiind o adevărată industrie. Simpatizanții occidentali erau revoltați de uciderea a șase lucrători ai Crucii Roșii și de decapitarea unor specialiști în telefonie. Cecenia era pe cont propriu.

Când trupele rusești s-au întors în 1999 exista foarte puțină simpatie pentru localnici. Bravii luptători pentru libertate erau văzuți acum drept teroriști, ca urmare a unor atacuri neprovocate ale lui Basayev împotriva Daghestanului și a unei serii de atacuri cu bombă asupra unor clădiri civile, pe care noul premier Vladimir Putin le punea pe seama lor. Obuzele au căzut peste Groznîi încă o dată. În Aldy – satul lui Sheikh Mansur din urmă cu două secole, acum o suburbie a Groznîi – cel puțin 60 de civili ceceni, femei și bătrâni au fost uciși într-o operațiune de verificare a actelor, în februarie 2000. Era doar unul dintre multele masacre.

În iunie, un camion-capcană cecen ucidea doi – posibil mai mulți – soldați ruși. Era primul atac sinucigaș și, elocvent, era detonat de o femeie.

Alte atrocități din partea cecenilor au urmat (asaltul asupra teatrului din Moscova și a școlii din Beslan sunt doar două dintre acestea), iar Rusia rămânea fermă în refuzul său de a accepta convorbiri pentru pace sau un armistițiu. Guvernarea Ceceniei era înmânată lui Akhmad Kadyrov, un lider cecen Sufi, care fiind revoltat de haosul adus de tineri precum Basayev, era pregătit să se lepede de visul independenței.

A fost însă ucis, iar puterea i-a revenit fiului său Ramzan, care a condus cu pumnii încleștați.

Lipsa de înțelegere din partea Rusiei a rămas însă. Era ca și cum întrebarea lui Tolstoi fusese inversată: cum puteau acei ceceni să fie atât de cruzi? Ce putea să li se fi întâmplat femeilor cecene care erau pregătite să se arunce în aer la un concert de muzică rock în Moscova? Sau la un hotel din Moscova? Sau într-o stație de metrou din Moscova?

Un indiciu a fost oferit de către Zarema Muzhakhoyeva, o tânără femeie care și-a pierdut curajul (desigur media pro-rusă a spus că detonatorul era defect, dar asta este o minciună) și s-a predat, împreună cu bomba pe care o avea asupra ei, poliției în 2003. Abandonată de către părinti, aceasta era gravidă cu primul sau copil când a rămas văduvă în 2000. Fiica ei Rashana îi fusese luată, conform tradiției locale, de către familia soțului, iar tânăra femeie nu se putuse obișnui cu viața fără ea. A furat bani de la mătușa sa, a luat-o pe Rashana și a încercat să fugă la Moscova.

Ostracizată de toata lumea, a avut ideea măreață de a-și vinde viața. Nu a fost drogată, așa cum au pretins unii oficiali ruși, nici îndoctrinată, era pur și simplu disperată și dorea să-i plătească mătușii sale cei 1.000$ furați.

Bineînțeles, chiar cu costul vieții mele am returnat acei bani, deși rușinea rămânea, trebuia să fac ceva. Întotdeauna am dorit să fiu bună,” se confesa Zarema ulterior unui jurnalist.

Eventual, lipsită de dorința de a ucide, aceasta s-a predat, Dar, dacă a sperat la clemență, s-a înșelat. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare, în pofida argumentării sale că îngăduința ar putea încuraja pe viitor femeile trimise să moară să se predea poliției.

Această linie dură de ambele părți a șters orice șansă de simpatie. În 2008, Vladimir Jirinovsky – un politician rus ultra-naționalist – a sugerat ca toți cetățenii non-ruși să fie deportați din Caucazul de Nord.

Desigur, acestuia îi place să facă pe măscăriciul, dar este un individ inteligent, iar într-un sistem politic sănătos ar fi fost condamnat pentru astfel de afirmații ofensatoare, având în vedere cei 100.000 de ceceni, balkari, inguși și alții care muriseră tocmai într-o astfel de operațiune cu doi ani înainte de nașterea lui Jirinovsky. Însă sugestia sa nu a cauzat agitație.

În aceste circumstanțe nu este neobișnuit pentru tinerii ruși de astăzi – precum Imam Shamil în 1860 – să speculeze că cecenii sunt ca animalele sălbatice. O tânără rusoaică a sugerat la un moment dat să fie construit un zid uriaș în jurul Ceceniei și oricine ar încerca să iasă să fie împușcat.

În stepele de la est de Astana, Kazahstan, există o comunitate restrânsă numită Krasnaya Polyana, alcătuită din trei ferme colective. Aici, uimitor, se găsește o mică Cecenie formată din 1.300 de persoane, aproape în totalitate de origine cecenă. Comunitatea lor a fost fondată în contextul ororilor din 1944 de către un șeic Sufi, numit Vis Hadji.

Faima sa s-a răspândit în diaspora și eventual cecenii au asimilat celelalte etnii din zonă, până s-a format așezarea omogenă etnic de astăzi. Aici, locuitorii originari din munții Caucaz trăiesc într-una din cele mai plate zone din lume, dar sunt fericiți deoarece sunt lăsați în pace. Practică poligamia, dansează dansurile lor religioase tradiționale, cultivă recolte și trăiesc în pace.

Este o așezare săracă, dar liniștită, lucru rar printre ceceni. Mai important, ceilalți îi lasă în pace. Poate că asta este tot ceea ce aveau nevoie.

Desigur, toate cele spuse mai sus privesc doar drama umană a cecenilor, care într-o lume utopică ar găsi rezolvare, fără a lua în considerare importanța zăcămintelor de petrol din regiune, dar și poziția geo-strategică a țării. Acesta este singurul motiv pentru care Rusia nu va renunța niciodată la Cecenia, atâta vreme cât petrolul va fi acolo.

* Partea întâi o găsiți aici.