Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive lunare: ianuarie 2012

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Filosofia are de-a face cu idei, şi tocmai de aceea nu cu ceea ce se obişnuieşte a se numi simple concepte; ea prezintă, mai mult, parţialitatea şi inexactitatea acestora, aşa cum conceptul (nu ceea ce auzim adesea numit astfel şi este de fapt numai o determinare abstractă a înţelesului) este singurul care are realitate şi chiar îşi atribuie această realitate el însuşi. Tot ce nu este realitate desemnată de concept este existenţă efemeră, hazard aparent, impresie, apariţie lipsită de viaţă, neadevăr, iluzie etc.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel – „Principiile filosofiei dreptului sau Compendiu de drept natural şi ştiinţă a statului”

Alături de J.G. Fichte and F.W.J. von Schelling, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770–1831) aparține perioadei „idealismului german” de după deceniile care au urmat lui Immanuel Kant. Cel mai sistematic dintre idealiștii post-kantieni, Hegel a încercat, prin intermediul lucrărilor sale publicate și prin conferințele sale, să elaboreze o ontologie comprehensivă și sistematică, pornind de la un punct de vedere „logic„. Este poate cel mai bine cunoscut pentru perspectiva sa teologică asupra istoriei, o perspectivă care a fost apoi preluată de Karl Marx și modificată într-o teorie materialistă a dezvoltării istorice, culminând cu comunismul. Pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea, partea „logică” a gândirii lui Hegel a fost în general ignorată, dar filosofia sa politică și socială a continuat să găsească interes și susținători. Totuși, începând cu anii 1970, un oarecare grad de interes filozofic general asupra gândirii sistematice a lui Hegel a fost, de asemenea, resuscitat.

Filosofia lui Hegel

Prezentarea concisă a lui Hegel a naturii filosofiei, oferită în prefața lucrării „Principiile filosofiei dreptului„, capturează o tensiune caracteristică a abordării sale filozofice și, mai ales, a abordării sale referitoare la natura limitelor cogniției umane. „Filosofia„, spune acesta acolo, „este timpul său prins în gânduri.”

Pe de altă parte putem observa în mod clar în sintagma „timpul său” sugestia unei condiționări și variabilități istorice și culturale care se aplică chiar și celei mai înalte forme de cogniție umană, filosofia însăși. Conținuturile cunoașterii filozofice, putem suspecta, vor proveni din conținuturile schimbărilor istorice privind contextul cultural al acesteia. Tot aici găsim și indicii cu privire la astfel de conținuturi „ridicate” la un nivel mai înalt, presupus mai nobile decât altele în ceea ce privește funcționarea cognitivă, precum cele bazate pe experiența percepțiilor de fiecare zi, de exemplu, sau a celor caracteristice altor zone ale culturii precum arta și religia. Acest nivel mai înalt ia forma „gândului” conceptual articulat, un tip de cogniție considerată de obicei ca fiind capabilă să dețină conținuturi „eterne” (gândiți-vă la Platon sau Frege, de exemplu).

Această combinație antitetică din cadrul cogniției umane a condiționării temporale și a eternului, o combinație care reflectă o concepție mai largă a ființei umane ca fiind ceea ce Hegel descrie altundeva drept un „finit-infinit„, a dus la faptul că Hegel este privit diferit de către filozofi diferiți. De exemplu, pragmatiști precum Richard Rorty, neîncrezători în orice afirmație sau aspirație din „perspectiva lui Dumnezeu„, l-ar putea lăuda pe Hegel ca fiind un filosof care a introdus această dimensiune meditativ istorică în filosofie (și a așezat-o pe drumul „romantic” care a predominat în filosofia continentală modernă), dar care, din nefericire, a rămas cantonat încă în rămășitele ideilor platoniste ale căutării unor adevăruri istorice (Richard Rorty – „Consequences of Pragmatism„, Minneapolis: University of Minnesota Press, 1982). Cei care adoptă o astfel de abordare la adresa lui Hegel au tendința de a avea în minte autorul (relativ) tânăr al „Fenomenologiei Spiritului” și tind sa ignore lucrările ulterioare mai „metafizice” și mai sistematice precum „Știința logicii„. Prin contrast, mișcarea britanică hegeliană de la sfârșitul secolului al XIX-lea, de exemplu, a tins să ignore Fenomenologia și dimensiunile istoriciste ale gândirii sale, găsind în schimb în Hegel un metafizician sistematic a cărui logică a furnizat o ontologie filosofică sistematică și definitorie. Această viziune ulterioară tradițională „metafizică” a lui Hegel a dominat receptarea lui Hegel pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea, dar începând cu anii 1980 a ajuns să fie contestată de diverși filosofi care au oferit o viziune alternativă nemetafizică post-kantiană a lui Hegel. Pe rând, interpretarea post-kantiană a fost contestată de o viziune metafizică revizuită, în cadrul căreia se face deseori apel la trăsăturile conceptuale realiste aristoteliene ale gândirii lui Hegel.

“Idealismul” așa cum este înțeles de tradiția germană

Idealismul” reprezintă un termen care a fost folosit în mod sporadic de către Leibniz și adepții săi, pentru a se referi la un gen de filosofie care era opusă materialismului. Astfel, de exemplu, Leibniz l-a comparat pe Platon cu un idealist și pe Epicur cu un materialist. Opoziția la materialism aici, împreună cu faptul că în lumea vorbitorilor de engleză filosoful și preotul irlandez George Berkeley (1685-1753) este deseori considerat drept prototipul idealistului, a dat naștere presupunerii că idealismul este în mod necesar o doctrină „imaterialistă„. Totuși, această presupunere este greșită. Idealismul german nu era dedicat genului de doctrină prezentă în lucrările lui Berkeley, potrivit căreia mințile imateriale, atât cele infinite (a lui Dumnezeu), cât și cele finite (ale oamenilor), sunt esențialmente entități reale, iar lucrurile aparent imateriale trebuie înțelese ca fiind reductibile la stări ale unor astfel de minți, adică la „idei„, în sensul intenționat de către empiriștii britanici.

Așa cum sugerează utilizarea de către Leibniz a lui Platon pentru a exemplifica idealismul, idealiștii în tradiția germană au avut tendința de a se agăța de realitatea sau obiectivitatea „ideilor” în sensul platonic, iar pentru Platon, s-ar părea, astfel de idei nu au fost concepute „în” nicio minte, nici măcar în mintea „zeului” lui Platon. Tipul de imagine constatat la Berkeley a fost găsit doar la platoniștii târzii clasici și, mai ales, la platoniștii creștini timpurii precum Augustin de Hipona. Însă, mai ales pentru idealiștii post-kantieni precum Hegel, filosofia lui Platon a fost înțeleasă prin obiectivul unei varietăți de neoplatonism ceva mai aristoteliană, care și-a imaginat „gândurile” unei „minți divine” ca fiind imanente în materie, fără să fie conținute de vreo minte pur imaterială sau spirituală. Astfel, a avut trăsături mai apropiate de imaginea panteistă a gândirii divine prezentă la Baruch Spinoza, de exemplu, pentru care materia și mintea constituiau atributele unei singure substanțe.

Chiar și pentru Leibniz, a cărui metafizică monadologică târzie a fost poate mai apropiată de filosofia imaterialistă a lui Berkeley, o opoziție la materialism nu implică în mod necesar imaterialismul. Leibniz s-a opus postulării de către Descartes a noțiunii de substanțe spirituale și materiale distincte, tratând corpurile materiale ca fiind combinații inseparabile de formă și materie, după maniera lui Aristotel. Materialiștii cărora li s-a opus concepeau materia „fără formă” ca fiind un gen de substanță auto-întreținută, și se pare că tocmai acestei concepții i se opunea acesta, cel puțin în anumite lucrări ale sale, și nu realității materiei per se. Combinarea de către Leibniz a noțiunilor platonice și aristoteliene a jucat un rol important în gândirea idealiștilor post-kantieni târzii, furnizând opoziției acestora la „materialism” un caracter distinct, în vreme ce post-kantienii s-au îndepărtat progresiv dinspre trăsăturile „subiective” ale gândirii lui Leibniz (Frederick C. Beiser – „German Idealism: The Struggle Against Subjectivism, 1781-1801„;Harvard University Press, 2002).

* În partea următoare, despre „Fenomenologia spiritului” (Phänomenologie des Geistes).

Bibliografie:
1. Shlomo Avineri – Hegel’s Theory of the Modern State, 1972;
2. Frederick C. Beiser – The Cambridge Companion to Hegel, 1993;
3. Frederick C. Beiser – German Idealism: The Struggle against Subjectivism, 2002;
4. Axel Honneth – The Struggle for Recognition: The Moral Grammar of Social Conflicts, 1995;
5. James Kreines – Hegel’s Metaphysics: Changing the Debate, 2006;
6. Karl Popper – The Open Society and Its Enemies, 1945;
7. Paul Redding – Hegel’s Hermeneutics, 1996;
8. Paul Redding – Analytic Philosophy and the Return of Hegelian Thought, 2007;
9. Richard Rorty – Nineteenth-Century Idealism and Twentieth-Century Textualism, 1982;
10. Michael Rosen – Hegel’s Dialectic and Its Criticism, 1982;
11. Robert Stern – Hegelian Metaphysics, 2009;
12. Kenneth R. Westphal – Hegel’s Phenomenological Method and Analysis of Consciousness, 2009.

Gottlob Frege (3)

Gottlob Frege: Despre sens și denotație

Pentru a explica dilemele descoperite, Frege a sugerat că, pe lângă a deține o denotație, numele și descrierile trebuie, de asemenea, să exprime și un sens. Sensul unei expresii răspunde de semnificația cognitivă a acesteia – este calea prin care cineva poate concepe denotația termenului respectiv. Expresiile „4” și „8/2” au aceeași denotație, dar exprimă sensuri diferite, căi diferite de concepere a aceluiași număr. Descrierile „luceafărul de dimineață” și „luceafărul de seară” denotă aceeași planetă, și anume Venus, dar exprimă căi diferite de concepere a planetei Venus, și astfel au sensuri diferite. Numele „Pegas” și descrierea „cel mai puternic zeu grec” au amândouă un sens (iar sensurile acestora sunt distincte), dar niciuna nu are o denotație. Totuși, chiar dacă numele „Gala Galaction” și „Grigore Pișculescu” denotă același individ, acestea exprimă sensuri diferite. Folosind această deosebire între sens și denotație, Frege poate aprecia diferența de semnificație cognitivă dintre propozițiile de identitate de forma „a=a” și cele de forma „a=b„. De vreme ce sensul unui „a” diferă de sensul unui „b”, componentele sensului „a=a” și sensul lui „a=b” sunt diferite. Frege poate afirma că sensul întregii expresii este diferit în cele două cazuri. Deoarece sensul unei expresii este responsabil pentru semnificația cognitivă a acesteia, Frege are o explicație pentru diferența de semnificație cognitivă dintre „a=a” și „a=b„, și astfel o soluție pentru prima dilemă (cea privind propozițiile de identitate).

Mai mult, Frege a propus că, atunci când un termen (nume sau descriere) urmează unui verb de atitudine prepozițională, acesta nu mai denotă ceea ce denotă de regulă (adică, denotația sa). În schimb, Frege susține că, în astfel de contexte, un termen denotă sensul său obișnuit. Acest lucru explică motivul pentru care principiul substituirii de identitate eșuează în cazul termenilor care urmează unor verbe de atitudine prepozițională, în cadrul raporturilor de atitudine prepozițională. Principiul afirmă că adevărul este neschimbat atunci când este substituit un nume cu altul care are aceeași denotație. Dar, potrivit teoriei lui Frege, am văzut că numele „Gala Galaction” și „Grigore Pișculescu” denotă sensuri diferite atunci când se găsesc în următoarele propoziții:

Vasile crede că Gala Galaction a scris „La răspântie de veacuri”.
Vasile crede că Grigore Pișculescu a scris „La răspântie de veacuri”.

Dacă nu denotă același obiect, atunci nu există niciun motiv pentru a crede că substituirea unui nume cu altul va lăsa neschimbat adevărul.

Frege a dezvoltat teoria despre sens și denotație într-o filosofie completă a limbajului. Această filosofie poate fi explicată, cel puțin într-un rezumat, prin considerarea unei propoziții simple precum „Vasile o iubește pe Raluca„. În viziunea lui Frege, cuvintele „Vasile” și „Raluca” din această propoziție sunt nume, expresia „o iubește pe” semnifică o funcție, iar, în plus, propoziția în întregul ei reprezintă un nume complex. Fiecare dintre aceste expresii are atât sens, cât și denotație. Sensul și denotația numelor sunt principale, dar sensul și denotația propoziției ca întreg poate fi descris de sensul și denotația numelor, precum și de modul în care acele cuvinte pot fi aranjate în propoziție alături de expresia „o iubește pe„. Să ne referim la denotația și sensul cuvintelor în cadrul celor ce urmează:

d[v] se referă la denotația numelui „Vasile„.
d[r] se referă la denotația numelui „Raluca„.
d[I] se referă la denotația expresiei „o iubește pe„.
s[v] se referă la sensul numelui „Vasile„.
s[r] se referă la sensul numelui „Raluca„.
s[I] se referă la sensul expresiei „o iubește pe„.

Vom determina o descriere teoretică a denotației propoziției ca întreg. În viziunea lui Frege, d[v] și d[r] sunt indivizi reali, respectiv Vasile și Raluca. d[I] este o funcție care proiectează d[r] (adică, Raluca) spre funcția ( ) o iubește pe Raluca. Această din urmă funcție servește drept denotație pentru predicatul „o iubește pe Raluca” și putem utiliza notația d[Ir] pentru a ne referi la ea. Funcția d[Ir] proiectează d[v] (adică, Vasile) spre denotația propoziției „Vasile o iubește pe Raluca„. Ne vom referi la denotația propoziției ca la d[vIr]. Frege identifică denotația unei propoziții ca fiind una dintre cele două valori adevărate. Deoarece d[Ir] proiectează obiecte spre valori adevărate, reprezintă un concept. Astfel, d[vIr] este valoarea adevărată Adevăr dacă Vasile se încadrează în conceptul d[Ir]; altminteri este valoarea adevărată Falsitate. Prin urmare, potrivit viziunii lui Frege, propoziția „Vasile o iubește pe Raluca” denumește o valoare adevărată.

Propoziția „Vasile o iubește pe Raluca” exprimă, de asemenea, un sens. Sensul acesteia poate fi descris după cum urmează. Deși Frege nu a precizat acest lucru în mod explicit, lucrarea sa pare să sugereze că s[I] (sensul expresiei „o iubește pe„) este o funcție. Această funcție ar proiecta s[r] (sensul numelui „Raluca„) spre sensul predicatului „o iubește pe Raluca„. Ne vom referi la sensul expresiei „o iubește pe Raluca” ca la s[Ir]. Acum, din nou, lucrarea lui Frege pare să indice că ar trebui să considerăm s[Ir] ca fiind o funcție care proiectează s[v] (sensul numelui „Vasile„) spre sensul întregii propoziții. Ne vom referi la sensul întregii propoziții ca la s[vIr]. Frege numește sensul unei propoziții o idee, și în timp ce există numai două valori adevărate, acesta presupune că poate exista un număr infinit de idei.

Cu această descriere a limbajului, Frege poate atribui o semnificație generală diferenței de semnificație cognitivă dintre propozițiile de identitate de forma „a=a” și „a=b„. Semnificația cognitivă nu este justificată la nivelul denotației. Potrivit viziunii lui Frege, propozițiile „4=8/2” și „4=4” denotă amândouă aceeași valoare adevărată. Funcția ( )=( ) proiectează 4 și 8/2 spre Adevăr, adică, proiectează 4 și 4 spre Adevăr. Așadar, d[4=8/2] este identic cu d[4=4]; amândouă sunt Adevăr. Totuși, cele două propoziții de mai sus exprimă idei diferite. Asta se întâmplă deoarece s[4] este diferit de s[8/2]. Prin urmare, ideea s[4=8/2] este distinctă de ideea s[4=4]. În mod similar, „Gala Galaction=Gala Galaction” și „Gala Galaction=Grigore Pișculescu” denotă aceeași valoare adevărată. Cu toate acestea, având în vedere că s[Gala Galaction] este distinct de s[Grigore Pișculescu], Frege ar susține că ideea s[Gala Galaction=Gala Galaction] este distinctă de ideea s[Gala Galaction=Grigore Pișculescu].

De asemenea, să ne reamintim că Frege a propus că termenii care urmează verbelor de atitudine prepozițională nu denotă denotația lor obișnuită, ci mai degrabă sensul pe care-l exprimă în mod obișnuit. De fapt, în raportul următor de atitudine prepozițională, cuvintele „Gala Galaction„, „a scris” și „La răspântie de veacuri” nu numai că denotă sensul lor obișnuit, ci întreaga propoziție „Gala Galaction a scris La răspântie de veacuri” denotă, de asemenea, sensul său obișnuit (și anume, o idee):

Vasile crede că Gala Galaction a scris „La răspântie de veacuri”.

Frege, în consecință, ar analiza acest raport de atitudine după cum urmează: „crede că” denotă o funcție care proiectează denotația propoziției „Gala Galaction a scris La răspântie de veacuri” spre un concept. În acest caz, totuși, denotația propoziției „Gala Galaction a scris La răspântie de veacuri” nu reprezintă o valoare adevărată, ci mai degrabă o idee. Ideea pe care o denotă aceasta, este diferită de ideea denotată de propoziția „Grigore Pișculescu a scris La răspântie de veacuri” în următorul raport de atitudine prepozițională:

Vasile crede că Grigore Pișculescu a scris „La răspântie de veacuri”.

De vreme ce ideea denotată de „Grigore Pișculescu a scris La răspântie de veacuri” în acest context diferă de ideea denotată de „Gala Galaction a scris La răspântie de veacuri” în același context, conceptul denotat de „crede că Gala Galaction a scris La răspântie de veacuri” este unul diferit de conceptul denotat de „crede că Grigore Pișculescu a scris La răspântie de veacuri„. S-ar putea presupune că, conceptul denotat de primul predicat proiectează Vasile spre Adevăr, în vreme ce conceptul denotat de ultimul predicat nu face asta. Prin urmare, analiza lui Frege lasă neschimbată intuiția noastră că Vasile poate crede că Gala Galaction a scris „La răspântie de veacuri„, fără să creadă că Grigore Pișculescu a făcut asta. De asemenea, lasă neschimbat principiul substituirii de identitate – faptul că nu se poate substitui „Grigore Pișculescu” cu „Gala Galaction” atunci când aceste nume se găsesc după verbele de atitudine prepozițională, nu constituie o dovadă împotriva principiului. Pentru că, dacă Frege a avut dreptate, numele nu au denotația lor obișnuită atunci când se găsesc în astfel de contexte.

* În articolul următor, un scurt portret al lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

Bibliografie:
1. Michael Beaney – Frege: Making Sense, 1996;
2. Berbard Bolzano – Rein analytischer Beweis des Lehrsatzes, 1817;
3. George Boolos – Frege’s Theorem and the Peano Postulates, 1995;
4. Michael Dummett – Frege: Philosophy of Language, 1973;
5. Michael Dummett – The Interpretation of Frege’s Philosophy, 1981;
6. John MacFarlane – Frege, Kant, and the Logic in Logicism, 2002;
7. F.J. Pelletier – Did Frege Believe Frege’s Principle, 2001;
8. Michael Resnik – Frege and the Philosophy of Mathematics, 1980;
9. Thomas Ricketts – Logic and Truth in Frege, 1986;
10. Hans D. Sluga – The Philosophy of Frege, 1993;
11. Timothy Smiley – Frege and Russell, 1981;
12. Crispin Wright – Frege’s Conception of Numbers as Objects, 1983.