Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive lunare: decembrie 2011

Reflecții 5

* Vrăjitoare și prostie. Nu știu dacă vă mai aduceți aminte, dar cu ani în urmă nu mergeai foarte mult printr-un parc al capitalei fără să fii abordat de vreo „ghicitoare” destul de agresivă. Astăzi nu le mai găsești, au plecat să le „ghicească” francezilor, presupun. I-am răspuns demult unui astfel de personaj că trebuia să ghicească faptul că nu vreau să-mi ghicească. Desigur, a eliberat o serie de înjurături, bănuiesc, pe limba ei. În ultima săptămână, mass-media este bântuită de un scandal cu „vrăjitoare” și „vedete înșelate„. Dacă oamenii sunt suficient de naivi încât să meargă la vrăjitoare, atunci merită să fie păgubiți. Personal, consider că escrocheria ar trebui legalizată. Adică, chestiuni de genul „hai să-ți vând o casă, pe care am mai vândut-o la alte vreo douăzeci de persoane; dă-mi 400 € și te ajut să-ți găsești un serviciu bănos în Italia; hai la baba să-ți ghicească; sau dă-mi 300 € ca să te ajut să te angajezi la o companie de stat care plătește bine” șamd. Astfel, ar apărea firme de escrocherii, s-ar crea noi locuri de muncă, iar meseria s-ar numi „escroc„. Imaginați-vă momentul în care un astfel de personaj ar fi întrebat de nepoți, „bunicule, dar tu cu ce te ocupai înainte?” „Păi, eram escroc-șef.” Iar asta ar fi un prilej de mândrie, pentru că ar însemna că a reușit să inducă în eroare mii de cretini.
Susțin nu numai legalizarea escrocheriilor, ci și pedepsirea victimelor acestora. De pildă, dacă victima „naivă” a unei vrăjitoare ar reclama că a pierdut sute de mii de euro, „înșelată” fiind, să fie pedepsită cu cinci ani de închisoare pentru prostie. Cred însă că, dacă prostia s-ar pedepsi cu închisoarea, ar trebui să arestăm atunci aproape întreaga țară.

* Românii, caltaboșii și demnitatea. Ați auzit probabil despre intenția actualilor conducători ai României de a privatiza sistemul de sănătate. Celor care nu știu ce înseamnă asta, le recomand să vizioneze filmul John Q – este edificator – și să se gândească că se vor putea găsi în aceeași situație într-o zi. Nu spun că prezentul sistem este bun, dar deturnarea cotizațiilor oamenilor către firme private va avea repercusiuni dintre cele mai grave, într-o țară în care furtul banilor populației a devenit ceva banal și rareori pedepsit de justiția coruptă. Ale cui sunt firmele care vor încasa acești bani, cred că vom afla ulterior. Această informație a devenit publică în pragul sărbătorilor de iarnă, când românii sunt preocupați mai mult de masacrarea porcilor și a brazilor, deoarece așa spune la Sfânta Scriptură să sărbătorim nașterea lui Isus Christos. Oops, ba nu zice. Păi, atunci cred că este doar tradiția strămoșilor noștri, și nu ne putem împotrivi acesteia, nu-i așa?

Da, și cică românii nu ies în stradă pentru că puterea folosește arme psihotronice asupra lor. Păi, cred că funcționează numai asupra tâmpiților, sau ce? Pentru că asupra altora nu par să aibă niciun efect. N-am înțeles niciodată de ce nu ies în stradă cinci milioane de oameni, aceasta fiind cifra dorită de El Presidente pentru a demisiona. Poate că opoziția ar trebui să cheme oamenii la o astfel de demonstrație, anunțând că, în fiecare oraș, vor fi organizate concerte de manele, în timpul cărora se vor servi mici și bere gratis, iar cei care scandează „Jos Băsescu!” vor primi câte o sacoșă cu doi litri de ulei, două kile de zahar și de făină. Poate așa s-ar strânge cele cinci milioane.

În încheiere, o urare tradițională pentru majoritatea poporului român, pentru lași și imbecili: să vă stea sarmalele-n gât!

Gottlob Frege (2)

Gottlob Frege: Dilemele lui Frege

Dilema lui Frege privind propozițiile de identitate

Iată câteva exemple de propoziții de identitate:

117+136 = 253.
Luceafărul de dimineață este identic cu luceafărul de seară.
Gala Galaction este Grigore Pișculescu.
Vasile este tatăl Ralucăi.

Frege credea că aceste propoziții au toate forma „a=b„, unde „a” și „b” sunt amândouă nume ori descrieri care denotă indivizi. A presupus în mod firesc că o propoziție de forma „a=b” este adevărată dacă și numai dacă obiectul „a” este identic cu obiectul „b„. De exemplu, propoziția „117+136 = 253” este adevărată dacă și numai dacă numărul „117+136” este identic cu numărul „253„. Iar propoziția „Gala Galaction este Grigore Pișculescu” este adevărată dacă și numai dacă persoana „Gala Galaction” este identică cu persoana „Grigore Pișculescu„.

Dar Frege a observat (1892) că această descriere a adevărului nu poate fi complet astfel, datorită semnificației propozițiilor de identitate. Propoziția „a=a” are o semnificație cognitivă (sau înțeles) care trebuie diferențiată de semnificația cognitivă a propoziției „a=b„. Putem afla că „Gala Galaction=Gala Galaction” este adevărată pur și simplu prin analizarea acesteia; dar nu putem afla adevărul despre „Gala Galaction=Grigore Pișculescu” numai pe baza analizei acesteia – trebuie examinată lumea pentru a vedea dacă cele două persoane sunt una și aceeași. În mod asemănător, cu toate că putem afla că „117+136 = 117+136” și „luceafărul de dimineață este identic cu luceafărul de dimineață” sunt adevărate numai prin analizarea acestora, nu putem afla adevărul despre „117+136 = 253” și „luceafărul de dimineață este identic cu luceafărul de seară” numai prin analiza acestora. În cele două cazuri din urmă, este nevoie de unele calcule aritmetice sau de investigații astronomice pentru a afla adevărul despre aceste afirmații de identitate. Acum problema devine clară: semnificația lui „a=a” diferă evident de semnificația lui „a=b„, dar având în vedere descrierea adevărului din paragraful anterior, aceste două identități par să aibă aceeași semnificație oricând sunt adevărate! De exemplu, „Gala Galaction=Gala Galaction” este adevărată numai în cazul în care persoana „Gala Galaction” este identică cu persoana „Gala Galaction„. Iar „Gala Galaction=Grigore Pișculescu” este adevărată numai în cazul în care persoana „Gala Galaction” este identică cu persoana „Grigore Pișculescu„. Dar având în vedere că Gala Galaction este cu adevărat Grigore Pișculescu, aceste două cazuri sunt unul și același, iar asta nu explică diferența de semnificație dintre cele două propoziții de identitate. Iar ceva asemănător se aplică tuturor celorlalte exemple de propoziții de identitate având formele „a=a” și „a=b„.

Prin urmare, dilema descoperită de Frege este următoarea: cum explicăm diferența de semnificație cognitivă dintre „a=b” și „a=a” când acestea sunt adevărate?

Dilema lui Frege despre raporturile de atitudine prepozițională

Frege este în general creditat cu identificarea următoarei dileme despre raporturile de atitudine prepozițională, chiar dacă nu a descris dilema aceasta exact în termenii folosiți în continuare. O atitudine prepozițională reprezintă o relație psihologică între o persoană și o propoziție. Convingerea, dorința, intenția, descoperirea, cunoașterea, etc., sunt toate relații psihologice între persoane, pe de o parte, și propoziții, de cealaltă parte. Când raportăm atitudinile prepoziționale la alții, aceste raporturi au toate o formă logică asemănătoare:

x crede că p
x dorește ca p
x intenționează ca p
x descoperă că p
x știe că p

Dacă înlocuim variabila „x” cu numele unei persoane și înlocuim variabila „p” cu o propoziție care descrie obiectul prepozițional al atitudinii lor, obținem raporturile de atitudine respective. Prin urmare, înlocuind „x” cu „Vasile” și „p” cu „Gala Galaction a scris La răspântie de veacuri” în primul exemplu, rezultatul va fi următorul raport de convingere:

Vasile crede că Gala Galaction a scris La răspântie de veacuri.

Pentru a înțelege problema ridicată de către analiza raporturilor de atitudine prepozițională, trebuie să luăm în considerare ceea ce pare să fie un principiu simplu de raționament, și anume, principiul substituirii de identitate. Dacă un nume, să zicem „n”, apare într-o propoziție adevărată „P”, iar identitatea „n=m” este adevărată, atunci principiul substituirii de identitate ne spune că substituirea numelui „m” cu numele „n” în „P” nu afectează adevărul propoziției „P”. De exemplu, să considerăm că „P” este propoziția adevărată „Gala Galaction a fost un scriitor„, și numele „n” este numele „Gala Galaction„, iar „m” este numele „Grigore Pișculescu„. De vreme ce propoziția de identitate „Gala Galaction=Grigore Pișculescu” este adevărată, putem substitui „Grigore Pișculescu” cu „Gala Galaction” fără să afectăm adevărul propoziției. Și într-adevăr propoziția rezultată, „Grigore Pișculescu a fost un scriitor„, este adevărată. Cu alte cuvinte, următorul argument este valid:

Gala Galaction a fost un scriitor.
Gala Galaction=Grigore Pișculescu.
În consecință, Grigore Pișculescu a fost un scriitor.

În mod similar, următorul argument este valid:

4 > 3
4=8/2
În consecință, 8/2 > 3

În general, deci, principiul substituirii de identitate pare să ia următoarea formă, unde „P” este o propoziție, „n” și „m” sunt nume, iar „P(n)” diferă de „P(m)” numai prin faptul că cel puțin un caz al lui „m” îl înlocuiește pe „n”:

Din S(n) și n=m, rezultă S(m)

Acest principiu pare să conțină ideea că dacă spunem că un lucru este adevărat cu privire la un obiect, atunci chiar dacă schimbăm numele prin care ne referim la acel obiect, tot vom putea spune ceva adevărat despre acel obiect.
Însă Frege, de fapt, a observat următorul contra-exemplu al principiului substituirii de identitate. Să luăm în considerare următorul argument:

Vasile crede că Gala Galaction a scris La răspântie de veacuri.
Gala Galaction=Grigore Pișculescu.
În consecință, Vasile crede că Grigore Pișculescu a scris La răspântie de veacuri.

Acest argument nu este valid. Există circumstanțe în care premisele sunt adevărate, iar concluzia este falsă. Am descris deja astfel de circumstanțe, și anume, una în care Vasile află numele „Gala Galaction” prin citirea cărții „La răspântie de veacuri„, dar află numele „Grigore Pișculescu” în contextul învățării despre scriitorii români din secolul XX (fără să afle că numele „Gala Galaction” era un pseudonim pentru „Grigore Pișculescu„). Vasile nu poate crede că „Grigore Pișculescu” a scris „La răspântie de veacuri„. Prin urmare, premisele argumentului de mai sus nu impun în mod logic acea concluzie. Așadar, principiul substituirii de identitate pare să eșueze în contextul raporturilor de atitudine prepozițională. Dilema, atunci, este aceea de a afla ce anume determină principiul să eșueze în aceste contexte. De ce nu mai spunem ceva adevărat despre persoana în cauză, dacă tot ceea ce am făcut a fost numai să schimbăm numele cu care ne referim la aceasta? Răspunsul lui Frege, în partea următoare.

* În articolul următor, despre teoria lui Frege despre sens și denotație.

Bibliografie:
1. Michael Beaney – Frege: Making Sense, 1996;
2. Berbard Bolzano – Rein analytischer Beweis des Lehrsatzes, 1817;
3. George Boolos – Frege’s Theorem and the Peano Postulates, 1995;
4. Michael Dummett – Frege: Philosophy of Language, 1973;
5. Michael Dummett – The Interpretation of Frege’s Philosophy, 1981;
6. John MacFarlane – Frege, Kant, and the Logic in Logicism, 2002;
7. F.J. Pelletier – Did Frege Believe Frege’s Principle, 2001;
8. Michael Resnik – Frege and the Philosophy of Mathematics, 1980;
9. Thomas Ricketts – Logic and Truth in Frege, 1986;
10. Hans D. Sluga – The Philosophy of Frege, 1993;
11. Timothy Smiley – Frege and Russell, 1981;
12. Crispin Wright – Frege’s Conception of Numbers as Objects, 1983.

Gottlob Frege

Friedrich Ludwig Gottlob Frege (1848-1925) a fost un matematician, logician și filozof german. Frege practic a reconceput disciplina logicii prin construirea unui sistem formal care a reprezentat primul „calcul al predicatelor„. În cadrul acestui sistem, Frege a dezvoltat o analiză a propozițiilor cuantificate și a formalizat noțiunea de „demonstrație” în termeni care sunt acceptați și astăzi. Frege a demonstrat apoi că sistemul său putea fi folosit la rezolvarea propozițiilor matematice teoretice în termeni mai simpli de logică și noțiuni matematice. Una dintre axiomele pe care Frege le-a adăugat ulterior sistemului său, în tentativa de a deriva părți importante ale matematicii din logică, s-a dovedit a fi inconsistentă. Cu toate acestea, definițiile și metodele sale au reprezentat o realizare importantă. Pentru a-și fundamenta viziunea despre relația dintre logică și matematică, Frege a conceput o filosofie comprehensivă a limbajului, pe care mulți filozofi o găsesc încă pătrunzătoare. Totuși, proiectul său de-o viață, de a arăta că matematica era reductibilă la logică, a eșuat.

Înainte de a primi faimoasa scrisoare din partea lui Bertrand Russell, care îl informa despre o inconsistență în sistemul său, Frege a crezut că a arătat faptul că aritmetica este reductibilă la adevărurile analitice ale logicii (adică, propoziții care sunt adevărate numai în virtutea semnificațiilor cuvintelor logice conținute de acele propoziții). Totuși, astăzi se admite faptul că, în cel mai bun caz, Frege a arătat că aritmetica este reductibilă la logica de ordinul doi, extinsă numai prin Principiul lui Hume. Unii filozofi consideră că Principiul lui Hume este adevărat din punct de vedere analitic (adică, adevărat în virtutea oricărei semnificații a cuvintelor sale), în vreme ce alții se opun acestei afirmații, existând astfel o dezbatere interesantă în literatura de specialitate. Cu toate acestea, există întrebări mai importante asupra cărora să ne concentrăm, referitoare la natura logicii lui Frege, și anume, dacă sistemul lui Frege din 1879 sau 1893/1903 conține vreo resursă extra-logică? Sau, cum diferă concepția logică a lui Frege de cea a predecesorilor săi, în special de cea a lui Kant? Chiar dacă Frege a avut dreptate, considerând că aritmetica este reductibilă la adevărurile logicii, este bine-cunoscut faptul că Immanuel Kant credea că aritmetica este compusă din adevăruri sintetice (a priori) și că nu este reductibilă la adevărurile logice analitice. Dar, desigur, viziunea lui Frege și cea a lui Kant se contrazic reciproc numai dacă ar avea aceeași concepție a logicii. Acesta este cazul?

John MacFarlane răspunde acestei întrebări și subliniază felul în care concepțiile celor doi se deosebesc, în mai multe moduri:

…resursele pe care Frege le recunoaște ca fiind logice de depășesc de departe pe cele ale logicii lui Kant (aristotelienii definesc logica cu o teorie simplă a propozițiilor disjunctive și ipotetice). Cea mai importantă diferență este aceea că logica lui Frege ne permite să definim concepte folosind cuantificatori seriali, în timp ce Kant se limitează la reprezentarea relațiilor de incluziune.” (John MacFarlane – Frege, Kant, and the Logic in Logicism, 2002)

Dezbaterea asupra tipurilor de resurse care necesită un apel la intuiție este una importantă, deoarece însuși Frege a adoptat ideea eliminării apelurilor la intuiție în cadrul argumentării propozițiilor aritmetice. Frege s-a văzut pe sine ca fiind în spiritul lui Bernard Bolzano, care în 1817 a eliminat apelul la intuiție în argumentarea teoremei valorii intermediare în cadrul analizei matematice, prin demonstrarea acestei teoreme din definiția continuități, care a fost recent reformulată prin definirea unei limite (vezi Alberto Coffa – „The Semantic Tradition From Kant to Carnap: To the Vienna Station„, 1991). Un adept al lui Kant ar putea foarte simplu să deseneze un grafic al unei funcții continue, care ia valori deasupra și sub origine, iar astfel „demonstrează” că o astfel de funcție trebuie să intersecteze originea. Însă, atât Bolzano cât și Frege au considerat că astfel de apeluri la intuiție reprezintă o potențială introducere a unor lacune logice în argumentare.

Acest lucru ne aduce la una dintre cele mai importante diferențe între logica lui Frege și cea a lui Kant. Logica de ordinul doi a lui Frege include o Regulă de Substituire („Grundgesetze Der Arithmetik V1-2: Begriffsschriftlich Abgeleitet„, 1893), care permite unei persoane să substituie formule deschise complexe în teoreme logice spre a obține noi teoreme logice. Această regulă este echivalentă cu o condiție de existență care guvernează conceptele, cunoscută drept Principiul Comprehensiunii pentru Concepte. Acest principiu afirmă existența unui concept corespunzător fiecărei formule deschise de forma φ(x) cu variabila liberă x, indiferent de cât de complexă este φ. Din punctul de vedere al lui Kant, aserțiunea existenței este considerată a fi sintetică și necesitând să fie justificată de către aptitudinea intuiției. Prin urmare, deși a fost unul dintre obiectivele lui Frege de a evita apelurile la intuiție, există întrebarea dacă sistemul său, care implică o regulă deductivă echivalentă cu un principiu care susține existența unor varietăți de concepte, este limitat ca posibilități la legile pur logice ale unei naturi analitice.

O altă diferență majoră între concepția despre logică a lui Frege și cea a lui Kant se referă la întrebarea dacă logica are vreun conținut unic în sine. Așa cum a remarcat John MacFarlane în lucrarea sa din 2002, una dintre ideile centrale ale lui Kant privitoare la logică, este aceea că axiomele și teoremele acesteia sunt pur formale în natura lor, adică abstractizate de orice înțeles semantic și preocupate numai de formele judecății, care sunt aplicabile în cadrul științelor matematice și fizice (1781/1787, A55/B79, A56/B80, A70/B95). Prin contrast, Frege a considerat că logica are propriul ei subiect unic, care include nu numai fapte despre concepte (privind negarea, subsumarea, etc.), identitate, etc., dar de asemenea fapte despre relațiile ereditare și numerele naturale (1879, 1893). Logica nu este pur formală, din punctul de vedere al lui Frege, ci chiar poate furniza o cunoaștere substanțială asupra obiectelor și conceptelor.

În pofida acestor diferențe fundamentale în privința concepțiilor despre logică, Kant și Frege ar putea să fi convenit asupra faptului că cea mai importantă caracteristica a logicii este generalitatea acesteia, adică faptul că furnizează norme (reguli) care sunt constitutive pentru gândire. Această apropiere între Kant și Frege este prezentată amănunțit de John MacFarlane în lucrarea sa, „Frege, Kant, and the Logic in Logicism„. Cititorul va descoperi în aceasta motive pentru a crede că Frege și Kant au împărțit o concepție comună despre logică, suficient pentru a considera că echivocul acesteia nu subminează aparenta inconsistență dintre viziunile lor asupra reductibilității aritmeticii la logică. Încă nu s-a stabilit în mod categoric relația dintre aritmetică și logică, de vreme ce logicienii nu au ajuns la un acord privind concepția corespunzătoare a logicii. Mulți logicieni moderni au o concepție despre logică cu mult diferită de cele ale lui Kant sau Frege. Este una care provine din ideile că anumite concepte și legi rămân invariabile sub permutațiile domeniului cuantificării și că logica nu ar trebui să dicteze dimensiunea domeniului cuantificării. Dar această concepție nu a fost articulată încă într-un mod larg acceptat, iar astfel elementele comune concepțiilor lui Frege și Kant ar putea încă să aibă un rol în înțelegerea noastră asupra a ceea ce reprezintă logica.

În vreme ce și-a continuat investigațiile spre matematică și logică, Frege a fost condus către dezvoltarea unei filosofii a limbajului. Lucrarea embrionară a lui Frege în acest domeniu, „Über Sinn und Bedeutung” (Despre sens și semnificație, 1892) este astăzi una clasică. În această lucrare, Frege ia în considerare două dileme despre limbaj și observă, în fiecare caz, că nu se poate socoti semnificația sau conduita logică a unei propoziții numai pe baza denotațiilor termenilor (numelor și descrierilor) din propoziție. O dilemă se referă la propozițiile de identitate și cealaltă la propozițiile cu clauze subordonate, precum raporturile de atitudine propozițională. Pentru a rezolva aceste dileme, Frege a sugerat că termenii unui limbaj au atât sens cât și denotație, adică cel puțin două relații semantice sunt necesare pentru a explica semnificația sau înțelesul termenilor unui limbaj. Această idee a inspirat cercetarea în acest domeniu pentru următorul secol și o vom discuta în partea următoare.

* În articolul următor, despre dilemele lui Frege.

Bibliografie:
1. Michael Beaney – Frege: Making Sense, 1996;
2. Berbard Bolzano – Rein analytischer Beweis des Lehrsatzes, 1817;
3. George Boolos – Frege’s Theorem and the Peano Postulates, 1995;
4. Michael Dummett – Frege: Philosophy of Language, 1973;
5. Michael Dummett – The Interpretation of Frege’s Philosophy, 1981;
6. John MacFarlane – Frege, Kant, and the Logic in Logicism, 2002;
7. F.J. Pelletier – Did Frege Believe Frege’s Principle, 2001;
8. Michael Resnik – Frege and the Philosophy of Mathematics, 1980;
9. Thomas Ricketts – Logic and Truth in Frege, 1986;
10. Hans D. Sluga – The Philosophy of Frege, 1993;
11. Timothy Smiley – Frege and Russell, 1981;
12. Crispin Wright – Frege’s Conception of Numbers as Objects, 1983.

Reflecții 4

* Ziua națională, patriotism și patriotarzi. Din negura istoriei, oamenii care au trăit laolaltă au vorbit aceeași limbă și au împărtășit (în marea lor majoritate) aceleași valori, au simțit nevoia unei exteriorizări a ideilor lor cu privire la concepțiile de națiune și neam. Astfel, vedem manifestări diverse prin colțurile lumii, presărate de mândrie (chiar dacă, de multe ori nejustificată), emoție și sentimentul de turmă. Caracterizarea unei ființe umane după locul nașterii, după apartenența la o anumită etnie sau cultură, este însă fundamental greșită. Dacă ești născut într-o anumită țară, asta nu înseamnă în mod automat și dobândirea unor trăsături de caracter specifice. S-a dovedit de nenumărate ori, că un om nu se naște într-un fel sau altul, ci devine ceea ce este prin influențarea conștientă, sau mai puțin conștientă, de către cei din jurul său și prin anumite alegeri pe care persoana respectivă le face. Bineînțeles, nașterea într-o anumită cultură înseamnă o oarecare predispoziție către obiceiuri specifice, insuflate de către părinți și societate, dar aportul individului la formarea propriului său caracter nu poate fi minimalizat.

Vedem acest lucru astăzi mai clar ca niciodată, atunci când străinii ne caracterizează la grămadă, după comportamentul unor conaționali aflați pe meleagurile lor. Iar acest lucru ne deranjează. Totuși, asta nu ne împiedică să devenim emotivi la anumite aniversări și să uităm dintr-odată că respingeam anterior această punere laolaltă cu alți cetățeni. Vrem sau nu vrem, acei oameni sunt tot români, și reprezintă rodul societății noastre, pentru care purtăm o mare parte din vină că arată astfel. Facem prea de puține ori ceea ce trebuie, preferând să ne vedem de viețile noastre mărunte, ca și cum acțiunile noastre nu influențează cu nimic mersul societății. Mai puțină vorbărie și mai multe fapte ar putea determina însă o schimbare. Uneori, atunci când stai prea mult timp în genunchi, ajungi să crezi că aceasta este postura normală.

* Corupere de minori. De o perioadă bună de timp, nu mă mai uit la televizor de luni până vineri. S-ar putea trage concluzia că, astfel, sunt rupt oarecum de actualitate. Însă, asta se întâmplă doar acasă. La serviciu, sunt pus la curent cu toate noutățile, deoarece se găsește un televizor acolo, care în marea majoritate a timpului stă deschis pe posturile mogulilor. De acolo, mi-a trecut pe la urechi o știre de prin America, referitoare la niște elevi de liceu, a căror profesoară a fost arestată pentru că ar fi făcut sex cu aceștia. Nu că ar fi prima oară când se întâmplă asta în USA. Totuși, nu pot să nu mă gândesc, unde e problema? Nu este asta fantezia tuturor băieților de liceu? Nu este subiectul acesta tratat într-o manieră amuzantă de majoritatea serialelor de comedie americane? Cică i-ar fi corupt. Am uitat cum era atunci când ne găseam pe băncile liceului? Porcăriile care ne treceau prin cap atunci, ar concura cu succes orice scenariu de film deocheat. Nu spun că asta ar fi tocmai în regulă. Dar dacă mi s-ar fi întâmplat mie, nu cred că aș fi bătut toba sau m-aș fi simțit abuzat în vreun fel. :mrgreen:

Mi se pare însă interesant cum întotdeauna coruperea unor fete minore de către un bărbat este considerată mai gravă decât coruperea unor băieți de către o femeie. [În lumina acestei noi lumi libertine și tolerante, trebuia făcută această precizare. 🙂 ] De ce această discriminare? Nu pot să nu-mi aduc aminte cum părinții unei anumite fete îi interziceau acesteia să iasă cu băieți. Fetele sunt mai vulnerabile, bănuiesc. Ori asta, ori sunt mai ușor de pervertit. Nu este această teamă rodul unei educații sexuale precare oferite adolescenților? Mie mi se pare că da.