Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Reflecții 3

* Monarhia și tătucii. Nu se poate afirma despre mine că aș fi un susținător al sistemului monarhic. Însăși ideea de a deține o funcție de conducere doar pe baza moștenirii acesteia mi se pare respingătoare. Dar, pentru că există și un „dar”, în același timp admit faptul că omenirea se află într-un stadiu la care mai are încă nevoie de tătuci. Și nicăieri nu se observă mai bine acest lucru decât în România. [Bine, și în Rusia, dar nu mă interesează prea mult psihologia mujicilor, pentru că nu trăiesc la Moscova.] Românii au avut nevoie de tătuci de când există ca nație, fie în statele medievale separate, fie după unificarea din 1859. În 1989 au scăpat de tătucul cel rău, care îi încuia în cameră și îi bătea cu cureaua. S-au procopsit cu un alt tătuc, unul care se exprima oarecum erudit, dar popular în același timp, fără să-i pedepsească în vreun fel, asta în timp ce ducea toți banii familiei la curve. Apoi, i-a urmat un tătuc ceva mai deosebit; unul care, probabil din prea multe cărți citite, nu a știut să-i vorbească poporului pe limba sa și pe care aceștia nu l-au simțit ca fiind aproape de ei. L-au schimbat din nou, cu tătucul care vorbea frumos. Cum acesta n-a mai putut candida, au ales un tătuc nou, unul care înjura ca un birjar și le fura alocația ca să-și cumpere băutură. Dar era atât de hazliu! În pofida tuturor defectelor, poporul l-a ales din nou, probabil, datorită faptului că nu-l întrecea nimeni la spus glume deocheate.

Acestea fiind spuse despre tătuci, să revin la noțiunea de monarhie. În ultima perioadă, observ că opoziția (mai ales PNL) încearcă să le inducă românilor o idee: aceea a posibilității reinstaurării monarhiei. Sub aparența unui scop nobil, se ascunde de fapt o stratagemă. Mizând pe nevoia românilor de tătuc, și constatând absența unor astfel de figuri în rândurile lor, aceștia consideră că o monarhie constituțională, cu un rege lipsit de puteri reale, ar fi instrumentul perfect la adăpostul căruia ei să continue mulsul vacii. În plus, regele este – oarecum – singurul personaj politic care se bucură de o reputație nepătată. Adevărat, România a avut doi regi remarcabili și doi ceva mai modești, iar Mihai I nu a fost dintre primii doi.

Cu toate acestea, îmi amintesc că, înainte de 1989, ascultam împreună cu părinții mei mesajele regelui la anumite evenimente și tuturor ne dădeau lacrimile. Regele era văzut ca un simbol al libertății pierdute și reprezenta speranța că democrația ar putea reveni într-o bună zi în această țară. Apoi, dintr-odată, în primele zile ale lui 1990, totul se schimbase. Pentru părinții mei, prezenți în acele zile de decembrie pe străzi, făcând slalom printre gloanțe, ideea era simplă: cine a fost alături de noi atunci? Nu regele, în orice caz. Uitaseră complet momentele emoționante de dinainte. Cât despre mine, eu eram prea mic pentru a înțelege ce se întâmplă. Nu aveam acces la surse alternative de informare, așa că am îngurgitat fără să comentez cele debitate de noul regim. Regele era rău și urmarea să culeagă roadele revoluției purtate de popor, pentru a readuce la putere moșierii și burghezii cei îngrozitori. Ceea ce prea puțini înțeleseseră la acea vreme era că nu fusese nicio revoluție, iar noii conducători erau de fapt eșalonul doi al partidului comunist.

Vor trece ani buni până să înțeleg că revenirea la monarhie în 1990 ar fi reprezentat, probabil, salvarea României. Poporul și-ar fi căpătat tătucul mult-dorit, unul demn și cumpătat (pentru că – vrem sau nu vrem – poporul are nevoie de așa ceva). Un tătuc ce nu ar fi lăsat ca țara să ajungă în asemenea hal, deoarece nu putea să le lase urmașilor săi o moștenire dezastruoasă. Pe când ceilalți tătuci vremelnici acționează pe baza dictonului „après nous, le Déluge„. Acestora le lipsește sentimentul măreției, neînțelegând că prezența lor temporară la conducerea statului nu are scopul propriei căpătuieli, ci trebuie să se supună unui scop mai înalt. În loc de asta, acești triști epigoni au ales să se comporte ca niște canalii. Așa că, închei cu un „Trăiască regele!” și o părere de rău legată de faptul că monarhia nu se va mai întoarce vreodată în România.

* Ping-uri, zelist și alte neghiobii. Probabil, puținii mei cititori au observat dispariția ping-urilor din articolele mele. Am băgat de seamă relativ recent faptul că zelist consideră ping-urile mele și ale altora drept spam, sau ping-uri invalide. Mă rog, rostul acestora era, în principiu, de a aduce vizitatori de pe blogurile partenere, nu urcarea într-un clasament realizat oricum pe bază de cumetrii. Totuși, și acest lucru încalcă oarecum regulile WordPress. Când adaugi un link într-un articol, teoretic ar trebui să vorbești despre ce conține respectivul link; nu să-l adaugi doar pentru a obține un page rank mai bun, mai mulți vizitatori și altele asemenea. Cum în articolele mele nu intenționez să mă refer la scriiturile altor bloggeri și nici nu am făcut-o până acum, sunt lesne de înțeles motivele pentru care am renunțat la ping-uri. Dacă are cineva o altă explicație mai bună pentru prezența unor ping-uri în postări, să-mi dea de veste și să-și prezinte argumentele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: