Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive lunare: noiembrie 2011

Michel Foucault

Una dintre problemele permanente ale filosofiei sociale și politice este chestiunea puterii pe care unii oameni o au asupra altora. Multe din relațiile noastre sociale, chiar modurile noastre de viață, pot fi caracterizate drept relații de putere: profesor și elev, părinte și copil, patron și angajat etc. Michel Foucault furnizează descrieri amănunțite asupra unor aspecte ale societății umane prin examinarea relațiilor de putere care o susțin.

Relațiile de putere care ne îngrădesc viețile nu sunt arbitrare. Acestea servesc în mod inevitabil la menținerea structurii sociale în care se petrec. De exemplu, de ce deține un profesor putere asupra unui elev? Este elevul (prin familia sa) cel care plătește taxele ce servesc la plata salariului profesorului. Totuși, în sistemul educațional modern putem observa un puternic dezechilibru de putere între profesor și elev, în favoarea primului. A se remarca, de asemenea, faptul că relațiile de putere între profesor și elev sunt conținute în însăși structura instituției educaționale.
Relațiile de putere sunt extrem de răspândite în cadrul relațiilor interumane. Însă, asta nu înseamnă că puterea politică se găsește pretutindeni, ci că în cadrul relațiilor interumane se află o multitudine de relații de putere care intră în joc în rândul indivizilor, în interiorul familiilor, în relațiile pedagogice, viața politică etc… Eliberarea reprezintă uneori condiția politică sau istorică pentru exercitarea libertății. Luând sexualitatea pe post de exemplu, este evident că un număr de libertăți sunt reclamate vis-à-vis de puterea masculină… Însă, această libertate nu dă naștere esenței complete a unei sexualități în care subiectul a obținut o relație completă și satisfăcătoare. Eliberarea pregătește terenul pentru noi relații de putere, care trebuie controlate prin exercitarea libertății.” [The ethics of the concern for the self as a practice of freedom. In Michel Foucault Ethics, The essential Works 1. Edited by Rabinow P. London: Allen Lane, The Penguin Press; 1997.]

Dacă este adevărat faptul că relațiile de putere care ne afectează viețile personale reprezintă trăsături ale instituțiilor, atunci ne aflăm în punctul în care suntem îndrumați greșit să credem despre sinele individual că este un obiect particular amplasat într-un corp unic. Mai degrabă, așa cum arată Michel Foucault, sinele este determinat de interacțiunea cu celelalte părți ale sistemului social.
Rolul meu – iar acesta este un cuvânt prea empatic – este acela de a le arăta oamenilor că sunt cu mult mai liberi decât se simt, că oamenii acceptă drept adevăr, drept dovadă, unele teme care au fost construite la un moment dat în istorie, și că această așa-zisă dovadă poate fi criticată și distrusă.” [Truth, Power, Self: An Interview with Michel Foucault – October 25th, 1982. From: Martin, L.H. et al (1988) Technologies of the Self: A Seminar with Michel Foucault. London: Tavistock.]

Foucault a încercat să descrie structurile de putere care inhibă potențiala noastră libertate și să dezvăluie noi metode a contracara efectele tiranice ale acestora. În această privință – prin folosirea de procedee filozofice pentru a provoca schimbări sociale, Foucault seamănă puțin cu Karl Marx. O diferență importantă între cei doi este însă faptul că Marx considera relațiile economice ca fiind forțele fundamentale în cadrul structurilor sociale, în timp ce Foucault nu face asta.

Una dintre amprentele unice lăsate de Foucault asupra filosofiei este metoda sa istorică de investigație. Acesta urmărește ideile de-a lungul perioadelor istorice în care acestea au suferit schimbări. În „Histoire de la folie à l’âge classique„, Foucault urmărește conceptul rațiunii prin investigarea istoriei azilului de nebuni. În „Naissance de la clinique: une archéologie du regard médical” revizuiește obiceiurile medicinii secolului al XVIII-lea pentru a înțelege modul în care conceptele observației și cunoașterii sunt înrudite. Aceste cercetări istorice ale ideilor alcătuiesc o metodă unică pentru Foucault, deoarece acesta nu se implică atât de mult în oferirea unei descrieri precise a trecutului, pe cât o face în izolarea și disocierea ideilor actuale prin amplasarea acestora într-un timp diferit. Acest lucru este asemănător în unele privințe (și influențat de) lucrările lui Nietzsche precum „Genealogia moralei„.

* În articolul următor, un scurt portret al lui Gottlob Frege.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

Johann Gottlieb Fichte

Această învățătură presupune existența unui instrument de percepere lăuntric cu totul nou, prin care se revelează o lume nouă, inexistentă pentru omul obişnuit”. [«Prelegeri introductive ale lui Johann Gottlieb Fichte în teoria științei, logica transcendentală şi realitățile conștienței. Prezentate la Universitatea din Berlin în anii 1812 şi 13. Din moştenirea lăsată de I. H. Fichte» (Johann Gottlieb Fichte’s Einleitungsvorlesungen in die Wissenschaftslehre, die transcendentale Logik und die Tatsachen des Bewuβtseins. Vorgetragen an der Universität zu Berlin in den Jahren 1812 u. 13. Aus dem Nachlaβ herausgegeben von I. H. Fichte), Bonn 1834, p. 4.]

Inspirat de scrierile lui Immanuel Kant, Johann Gottlieb Fichte (1762–1814) a dezvoltat în timpul ultimului deceniu al secolului al XVIII-lea o versiune sistematică radicală și riguroasă a idealismului transcendental, pe care a denumit-o Wissenschaftslehre sau „Doctrina Cunoașterii Științifice„. Poate cea mai caracteristică, la fel ca și cea mai controversată, trăsătură a Wissenschaftslehre este reprezentată de încercarea lui Fichte de a-și fundamenta întregul său sistem pe conceptul de subiectivitate, sau, așa cum el însuși s-a exprimat, pe „ego„.

Principala misiune a sistemului filozofic al lui Fichte (Wissenschaftslehre) este aceea de a reconcilia libertatea cu necesitatea, sau, mai exact, de a explica modul în care de bună voie, factori responsabili moral pot, în același timp, să fie considerați ca făcând parte dintr-o lume de obiecte materiale condiționate cauzal în spațiu și timp. Strategia lui Fichte pentru a răspunde acestei probleme a fost pur și simplu de a începe cu aserțiunea nefondată a spontaneității subiective și libertății (infinității) ego-ului și de a proceda apoi la o derivație transcendentală a necesității obiective și limitării (mărginirii), ca o condiție necesară pentru posibilitatea precedentei. Aceasta reprezintă semnificația descrierii sale, în „Prima introducere în Wissenschaftslehre,” misiunea filozofiei fiind aceea de a „expune fundamentul experienței” sau „explicarea bazelor sistemului de reprezentări acompaniate de un sentiment de necesitate.” Fichte a dedus această concepție a misiunii și strategiei filozofiei din studierea operei lui Kant, și indiferent de cât de departe a părut că merge sistemul său față de „scrisoarea” filozofiei critice, Fichte a susținut întotdeauna că a rămas fidel „spiritului” acesteia. Foarte important pentru acest „spirit„, pentru Fichte, este o insistență intransigentă în privința definirii practice a libertății umane și devotamentului complet față de sarcina furnizării unei relatări transcendentale a experienței obișnuite, care ar putea explica obiectivitatea și necesitatea rațiunii teoretice (cunoaștere apriorică) într-o manieră consistentă cu afirmația practică a libertății umane. Deși Fichte a atribuit descoperirea acestei misiuni lui Kant, acesta credea că acest lucru a fost realizat pentru prima dată cu succes în Wissenschaftslehre, pe care în consecință l-a descris ca fiind primul „sistem al libertății umane„.

Într-o încercare de a clarifica misiunea și metodele filozofiei transcendentale, Fichte a insistat asupra distincției clare între punctul de vedere al conștiinței naturale (care este sarcina filozofiei de a o deduce și astfel de a o explica) și cel al reflecției transcendentale, care reprezintă punctul de vedere obligatoriu pentru filozof. Astfel, acesta insistă că nu există niciun conflict între idealismul transcendental și simțul realității din viața de zi-cu-zi. Dimpotrivă, esența primului este de a demonstra necesitatea și inutilitatea celui de-al doilea.

Oricât de mult spirit “Kantian” ar fi existat în proiectul lui Fichte, acesta a fost în același timp foarte conștient de ceea ce considera ca fiind în mod categoric niște slăbiciuni evidente și inadvertențe în proiectul său. Profund afectat de criticile unor contemporani precum F.H. Jacobi, Salomon Maimon și G.E. Schulze, Fichte a propus o versiune radical revizuită a filosofiei critice. Mai întâi, acesta a susținut că însuși conceptul unui „lucru în sine„, înțeles drept o cauză externă a senzațiilor, independentă de minte, este lipsit de temei din punct de vedere al filosofiei critice. Pe lângă asta, acesta a afirmat că negarea de către Kant a posibilității „intuiției intelectuale„, chiar dacă este neîndoielnic justificată ca o negare a posibilității oricărei perceperi ne-senzoriale a unor obiecte externe, este totuși dificil de împăcat cu anumite doctrine Kantiene privitoare la prezența imediată a ego-ului în sine atât ca subiect conștient (doctrina apercepției transcendentale), cât și ca factor moral perseverent (doctrina imperativului categoric).

Studierea scrierilor lui K.L. Reinhold l-a convins pe Fichte că unitatea sistematică a filosofiei Critice – mai exact, unitatea rațiunii teoretice și practice, a primei și a celei de-a doua Critici – era insuficient de clară în prezentarea de către Kant a filosofiei sale, și cea mai promițătoare metodă de expunere a unității respective era prin furnizarea unei fundații comune atât filosofiei teoretice, cât și celei practice. Principala misiune pentru filosofie, a conchis Fichte, este de a descoperi un singur punct de vedere, aprioric, sau primul principiu din care cineva ar putea pe urmă să deducă atât filosofia teoretică, cât și cea practică. Nu numai că o astfel de strategie ar garanta unitatea sistematică filosofiei înseși, dar, mai important, ar expune de asemenea ceea ce a sugerat Kant dar nu a demonstrat niciodată: unitatea fundamentală a rațiunii înseși.

De vreme ce a stabili posibilitatea oricărei cunoașteri sau cunoștințe (Wissenschaft) reprezintă sarcina principală a filosofiei, Fichte a propus înlocuirea termenului controversat de „filosofie” (philosophia, sau „dragoste de înțelepciune„) cu noul termen Wissenschaftslehre sau „Teoria Științei” — un nume menit să sublinieze caracterul distinctiv de „gradul doi” al reflectării filozofice. Deși propunerea lui Fichte nu a avut succes, Wissenschaftslehre a devenit în mod universal acceptat ca numele versiunii acestuia de idealism transcendental. Aici, trebuie reamintit că “Wissenschaftslehre” nu este numele unui anumit tratat al lui Fichte, ci reprezintă numele generic pentru întregul său sistem sau proiect – un presupus sistem atotcuprinzător care constă dintr-o serie de părți inter-corelate sau sub-discipline sistematice și un proiect amplu care era expus prin numeroase prezentări radical diferite, implicând o mare varietate de vocabulare sistematice.

Stabilind astfel fundația pentru noul său sistem, Fichte s-a îndreptat apoi către sarcina construirii unui sistem transcendental complet articulat pe această fundație, a cărui structură globală este cel mai bine evidențiată în secțiunea finală a transcrierilor prelegerilor sale asupra Wissenschaftslehre nova methodo. Potrivit acestui plan, care nu are analog în scrierile ulterioare ale lui Fichte, întregul sistem Wissenschaftslehre constă din patru părți conectate sistematic:
(1) filosofia primă, care corespunde porțiunii fundamentale a sistemului, așa cum este prezentată în fundamentarea întregului Wissenschaftslehre și revizuită apoi în prelegerile asupra Wissenschaftslehre nova methodo;
(2) “filosofia teoretică” sau “filosofia naturii;
(3) “filosofia practică” sau etica;
(4) “filosofia postulatelor,” care include sub-disciplinele “legea naturală” sau “teoria dreptului” și filosofia religiei.

Prin “filosofia naturii,” Fichte pare să fi avut în minte ceva asemănător cu principiile metafizice principale ale naturii descrise de Kant, chiar dacă Fichte însuși a dedicat foarte puțină atenție executării unui astfel de proiect.

În contrast cu abordarea mai degrabă superficială de către Fichte a filosofiei teoretice, etica sau „filosofia practică” constituie o parte importantă a sistemului acestuia. În timp ce filosofia teoretică explică modul inevitabil în care este lumea, filosofia practică explică modul în care lumea ar trebui să fie, sau, altfel spus, cum trebuie aceasta să fie modificată de către ființele raționale. Etica, astfel, consideră că obiectul conștiinței nu este ceva dobândit sau construit de legile necesare ale conștiinței, ci mai degrabă reprezintă ceva produs de către un subiect liber, care se străduiește în mod conștient să-și stabilească și să-și obțină propriile obiective, fiind ghidat numai de legile elaborate de către el însuși. Sarcina precisă a eticii lui Fichte este, prin urmare, mai întâi de a deduce imperativul categoric din obligațiile generale pentru a determina ego-ul în mod liber, și apoi de a deduce din aceasta obligația specifică ce se aplică tuturor ființelor raționale libere și finite.

Filosofia dreptului sau „legea naturală” expusă de Fichte în „Fundația Dreptului Natural„, reprezintă una dintre cele mai originale și influente secțiuni din cadrul Jena Wissenschaftslehre. Scrisă anterior creației lui Kant care tratează același subiect (în partea întâi din „Die Metaphysik der Sitten” – Metafizica Moravurilor), filosofia dreptului este remarcabilă, în primul rând, datorită felului în care deosebește în mod clar tărâmul eticii de cel al „dreptului” și încearcă să dezvolte o teorie completă a celui din urmă (o „teorie a justiției„) fără a apela la imperativul categoric sau la legea morală, și în al doilea rând, datorită cuprinderii în această teorie în întregime originală a „deducerii” caracterului social al ființelor umane.

Filosofia religiei, așa cum a fost concepută de Fichte, nu are nicio legătură cu afirmațiile istorice ale religiei revelate sau cu vreo anumită tradiție religioasă sau ritual. Pe de altă parte, aceasta este tocmai deosebirea dintre filosofia religiei și „teologie„.
Fichte pare să susțină că, în ceea ce privește filosofia, domeniul divin este cel al acestei lumi, chiar dacă văzută în termenii necesităților legii morale; în care caz, este transformată de la ordinea naturală la ordinea morală globală, și astfel nu mai este necesară sau justificată vreo implicare teoretică sau practică a unui „legiuitor moral” transcendental. Fichte încearcă să traseze o deosebire clară între religie și filosofie și apară dreptul filosofiei de a postula, numai pe baze apriorice, ceva de genul „ordinii morale globale„. Filosofia sau religia includ astfel deducția postulatului că acțiunile noastre morale chiar modifică situația în această lume.

În ceea ce privește existența lui Dumnezeu, raționamentul lui Fichte este înainte de toate unul negativ, într-un asemenea grad încât neagă în mod explicit că orice postulat asupra existenței unui Dumnezeu independent de legea morală este justificabil din punct de vedere filosofic. Ca urmare a controversei ateiste, Fichte va reveni la acest subiect și, în lucrarea „Dintr-o scrisoare privată” și în partea a treia din „Vocația omului„, încearcă să reformuleze poziția sa într-o manieră ce pare ceva mai compatibilă cu afirmațiile teiste.

Să ne imaginăm o lume de orbi din naştere, cărora, din această cauză, nu le sunt cunoscute decât acele obiecte şi raporturi dintre ele care există prin simțul tactil. Mergeți printre aceşti oameni şi vorbiți-le despre culori şi despre celelalte raporturi care nu există decât prin lumină şi numai pentru văz. Este ca şi cum nu le-ați vorbi despre nimic şi e mai fericită situația când ei mărturisesc acest lucru, căci atunci veți observa numaidecât greşeala şi, dacă nu le puteți deschide ochii, veți curma zadarnica vorbire”. [«Prelegeri introductive ale lui Johann Gottlieb Fichte în teoria științei, logica transcendentală şi realitățile conștienței. Prezentate la Universitatea din Berlin în anii 1812 şi 13. Din moştenirea lăsată de I. H. Fichte» (Johann Gottlieb Fichte’s Einleitungsvorlesungen in die Wissenschaftslehre, die transcendentale Logik und die Tatsachen des Bewuβtseins. Vorgetragen an der Universität zu Berlin in den Jahren 1812 u. 13. Aus dem Nachlaβ herausgegeben von I. H. Fichte), Bonn 1834, p. 4.]

* În articolul următor, un scurt portret al lui Michel Foucault.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

Reflecții 3

* Monarhia și tătucii. Nu se poate afirma despre mine că aș fi un susținător al sistemului monarhic. Însăși ideea de a deține o funcție de conducere doar pe baza moștenirii acesteia mi se pare respingătoare. Dar, pentru că există și un „dar”, în același timp admit faptul că omenirea se află într-un stadiu la care mai are încă nevoie de tătuci. Și nicăieri nu se observă mai bine acest lucru decât în România. [Bine, și în Rusia, dar nu mă interesează prea mult psihologia mujicilor, pentru că nu trăiesc la Moscova.] Românii au avut nevoie de tătuci de când există ca nație, fie în statele medievale separate, fie după unificarea din 1859. În 1989 au scăpat de tătucul cel rău, care îi încuia în cameră și îi bătea cu cureaua. S-au procopsit cu un alt tătuc, unul care se exprima oarecum erudit, dar popular în același timp, fără să-i pedepsească în vreun fel, asta în timp ce ducea toți banii familiei la curve. Apoi, i-a urmat un tătuc ceva mai deosebit; unul care, probabil din prea multe cărți citite, nu a știut să-i vorbească poporului pe limba sa și pe care aceștia nu l-au simțit ca fiind aproape de ei. L-au schimbat din nou, cu tătucul care vorbea frumos. Cum acesta n-a mai putut candida, au ales un tătuc nou, unul care înjura ca un birjar și le fura alocația ca să-și cumpere băutură. Dar era atât de hazliu! În pofida tuturor defectelor, poporul l-a ales din nou, probabil, datorită faptului că nu-l întrecea nimeni la spus glume deocheate.

Acestea fiind spuse despre tătuci, să revin la noțiunea de monarhie. În ultima perioadă, observ că opoziția (mai ales PNL) încearcă să le inducă românilor o idee: aceea a posibilității reinstaurării monarhiei. Sub aparența unui scop nobil, se ascunde de fapt o stratagemă. Mizând pe nevoia românilor de tătuc, și constatând absența unor astfel de figuri în rândurile lor, aceștia consideră că o monarhie constituțională, cu un rege lipsit de puteri reale, ar fi instrumentul perfect la adăpostul căruia ei să continue mulsul vacii. În plus, regele este – oarecum – singurul personaj politic care se bucură de o reputație nepătată. Adevărat, România a avut doi regi remarcabili și doi ceva mai modești, iar Mihai I nu a fost dintre primii doi.

Cu toate acestea, îmi amintesc că, înainte de 1989, ascultam împreună cu părinții mei mesajele regelui la anumite evenimente și tuturor ne dădeau lacrimile. Regele era văzut ca un simbol al libertății pierdute și reprezenta speranța că democrația ar putea reveni într-o bună zi în această țară. Apoi, dintr-odată, în primele zile ale lui 1990, totul se schimbase. Pentru părinții mei, prezenți în acele zile de decembrie pe străzi, făcând slalom printre gloanțe, ideea era simplă: cine a fost alături de noi atunci? Nu regele, în orice caz. Uitaseră complet momentele emoționante de dinainte. Cât despre mine, eu eram prea mic pentru a înțelege ce se întâmplă. Nu aveam acces la surse alternative de informare, așa că am îngurgitat fără să comentez cele debitate de noul regim. Regele era rău și urmarea să culeagă roadele revoluției purtate de popor, pentru a readuce la putere moșierii și burghezii cei îngrozitori. Ceea ce prea puțini înțeleseseră la acea vreme era că nu fusese nicio revoluție, iar noii conducători erau de fapt eșalonul doi al partidului comunist.

Vor trece ani buni până să înțeleg că revenirea la monarhie în 1990 ar fi reprezentat, probabil, salvarea României. Poporul și-ar fi căpătat tătucul mult-dorit, unul demn și cumpătat (pentru că – vrem sau nu vrem – poporul are nevoie de așa ceva). Un tătuc ce nu ar fi lăsat ca țara să ajungă în asemenea hal, deoarece nu putea să le lase urmașilor săi o moștenire dezastruoasă. Pe când ceilalți tătuci vremelnici acționează pe baza dictonului „après nous, le Déluge„. Acestora le lipsește sentimentul măreției, neînțelegând că prezența lor temporară la conducerea statului nu are scopul propriei căpătuieli, ci trebuie să se supună unui scop mai înalt. În loc de asta, acești triști epigoni au ales să se comporte ca niște canalii. Așa că, închei cu un „Trăiască regele!” și o părere de rău legată de faptul că monarhia nu se va mai întoarce vreodată în România.

* Ping-uri, zelist și alte neghiobii. Probabil, puținii mei cititori au observat dispariția ping-urilor din articolele mele. Am băgat de seamă relativ recent faptul că zelist consideră ping-urile mele și ale altora drept spam, sau ping-uri invalide. Mă rog, rostul acestora era, în principiu, de a aduce vizitatori de pe blogurile partenere, nu urcarea într-un clasament realizat oricum pe bază de cumetrii. Totuși, și acest lucru încalcă oarecum regulile WordPress. Când adaugi un link într-un articol, teoretic ar trebui să vorbești despre ce conține respectivul link; nu să-l adaugi doar pentru a obține un page rank mai bun, mai mulți vizitatori și altele asemenea. Cum în articolele mele nu intenționez să mă refer la scriiturile altor bloggeri și nici nu am făcut-o până acum, sunt lesne de înțeles motivele pentru care am renunțat la ping-uri. Dacă are cineva o altă explicație mai bună pentru prezența unor ping-uri în postări, să-mi dea de veste și să-și prezinte argumentele.

Frederick Douglass

O temă majoră a tradiției filozofice o constituie investigarea funcționării naturii umane. Unii afirmă, de exemplu, că natura umană este în esență egoistă – cu toții urmărim în ultima instanță să ne maximizăm beneficiile. Alții susțin că cooperarea este instinctul uman principal, propriul interes fiind o condiție impusă de către societate. O metodă de examinare a naturii umane este prin intermediul experiențelor indivizilor care au trăit la extremele interacțiunii umane.

Frederick Douglass s-a născut în sclavie în Maryland în jurul anului 1818. Este clar pentru toți cei care îi citesc opera că acesta a fost un om care poseda o inteligență și o intuiție excepționale. Totuși, acesta a fost crescut în niște condiții care-i negau inteligența și îi pedepseau orice încercare de a-și explora potențialul.

Douglass a scris câteva lucrări autobiografice. În acestea, putem descoperi indicii despre manifestările caracterului uman. Mai ales de vreme ce Douglass face mult mai mult decât să-și descrie pur și simplu experiențele. Acesta comentează în privința acelor experiențe în moduri care subliniază punctele etice și epistemologice majore pe care le susține. De la început până la sfârșit este esențial să nu uităm că Douglass are un singur obiectiv prioritar în opera sa: de a expune infamia sclaviei în scopul abolirii acesteia.

În fragmentul de mai jos, extras din capitolul VI al lucrării „Narrative of the Life of Frederick Douglass, An American Slave” se disting două idei principale:

1) Douglass detaliază un proces de schimbare în viața și caracterul unei femei, doamna Auld, femeia al cărei sclav de casă era. Inițial, Douglass o descrie ca fiind o persoană inteligentă, veselă și binevoitoare. Însă, la scurt timp după ce devine proprietar de sclavi, aceasta se transformă într-un tiran crud și mânios. Pe tot cuprinsul lucrărilor sale, Douglass observă și alte asemenea transformări și explică fenomenul ca reprezentând rezultatul inevitabil al „puterii iresponsabile„. Când o ființă umană deține putere asupra alteia, fără vreo responsabilitate morală asupra celeilalte ființe, rezultatul este o degradare a spiritului, o pierdere a umanității. Același efect poate fi găsit și în literatura despre holocaustul nazist, unde oameni obișnuiți sunt transformați în sadici excepționali, când devin paznici în lagărele de concentrare. Unii vor spune că această modificare de caracter reprezintă doar partea negativă a naturii umane, care iese la suprafață atunci când primește o oportunitate. Douglass furnizează fundamentul unei analize diferite: precum natura umană tinde către echitate și împărtășirea responsabilității. Atunci când anumite circumstanțe blochează această direcție, caracterul uman devine deformat și periculos.

2) De la început până la sfârșit, scrierile lui Douglass accentuează ideea că limbajul reprezintă cheia către libertate. Într-o secțiune a lucrării „Narrative of the Life of Frederick Douglass, An American Slave„, acesta descrie cum s-a învățat singur să scrie și să citească. Acea abilitate i-a permis să manipuleze documentele necesare pentru evadarea sa. A obținut primele indicii despre puterea limbajului de la doamna Auld, înaintea transformării acesteia. Limbajul este conectat cu libertatea umană, deoarece constituie mediul legăturilor sociale dintre indivizi. Când unei persoane îi este negată exprimarea limbajului, precum scrisul și cititul, aceasta este izolată de ceilalți în anumite privințe. Douglass recunoaște această izolare ca fiind baza pentru sclavie. Proprietarul de sclavi, Thomas Auld, considera că asta era bine. Acesta remarca faptul că dacă unui sclav îi era permis să citească, acesta va deveni „nepotrivit să fie sclav.” Douglass descrie modul în care ideea libertății a prins contur în mintea sa, ca rezultat al luptei sale pentru cunoaștere. Acest lucru prezintă o imagine a caracterului uman care este mereu expansibil prin obținerea de cunoștințe și împărtășirea acelor cunoștințe altora. Lecția este importantă: chiar și pentru cei dintre noi care citim bine, există texte și domenii de cunoaștere care sunt dificil de înțeles. O reacție comună este aceea de a abandona citirea unui text dificil, deoarece nu este accesibil imediat (adică, ușor de înțeles). Dacă Douglass are dreptate, atunci respingerea de noi învățături reprezintă acceptarea unei limite. Sclavia instituțională nu mai este legală în majoritatea statelor lumii, dar noi oamenii ne confruntăm cu o luptă constantă de auto-menținere a propriei noastre servituți printr-o ostilitate față de acceptarea provocărilor reprezentate de noile cunoștințe. Alternativa este aceea de ne trata pe noi înșine ca fiind cu adevărat ființe libere. Poate că unul dintre câștigurile pe care le oferă filozofia este acela al depășirii granițelor auto-impuse.

La final, citiți următorul fragment din opera lui Douglass și luați în considerare posibilitatea de a citi mai multe din scrierile sale.

Noua mea stăpână s-a dovedit a fi tot ceea ce a părut atunci când am întâlnit-o prima dată la ușă – o femeie cu cea mai nobilă inimă și cele mai frumoase sentimente. Nu a mai avut un sclav sub controlul ei înainte de mine, iar înainte de căsătorie era dependentă de propriile ei puteri pentru a trăi. Era de meserie cusătoreasă; iar prin practicarea constantă a profesiei sale a fost, într-o bună măsură, ferită de nenorocirea și de efectele dezumanizante ale sclaviei. Am fost uimit peste măsură de bunătatea ei. Abia știam cum să mă port față de ea. Era complet diferită față de orice altă femeie albă pe care am văzut-o. Nu am putut s-o abordez așa cum eram obișnuit să abordez alte femei albe. Învățăturile mele anterioare erau cu totul nepotrivite. Slugărnicia înjositoare, de obicei considerată o calitate la un sclav, nu a adus rezultate atunci când a fost manifestată față de ea. Bunăvoința ei nu a fost obținută prin asta; dimpotrivă părea deranjată de acest lucru. Nu a socotit ca fiind imprudent sau nemanierat ca un sclav să o privească în ochi. Cel mai umil sclav se simțea liniștit în prezența ei, și niciunul nu pleca fără să se simtă mai bine pentru că a văzut-o. Fața ei era alcătuită din zâmbete minunate, iar vocea ei era o muzică domoale.

Dar, vai! această inima bună a rămas doar pentru scurt timp astfel. Otrava fatală a puterii iresponsabile era deja pe mâinile sale, iar în curând și-a început lucrarea infernală. Acel ochi luminos, sub influența sclaviei, a devenit repede roșu de furie; acea voce, formată din acorduri suave, s-a schimbat într-una aspră și cu o tonalitate respingătoare; iar acea față angelică a făcut loc uneia de demon.

La foarte scurt timp după ce am ajuns să locuiesc cu dl. și dna. Auld, dumneaei foarte binevoitoare a început să mă învețe alfabetul. După ce am învățat asta, m-a ajutat la învățarea pronunțării cuvintelor din trei sau patru litere. Tocmai în acest punct al progresului meu, dl. Auld a aflat ce se întâmpla, și i-a interzis imediat doamnei Auld să mă învețe mai departe, spunându-i, printre alte lucruri, că asta era ilegal, precum și periculos, să înveți un sclav să citească. Pentru a folosi cuvintele acestuia, mai mult, acesta a spus: „Dacă-i dai unui cioroi [nigger] un inch, acesta va lua un cot [ell]. Un cioroi nu trebuie să știe nimic în afară de a se supune stăpânului său – să facă ceea ce i se spune să facă. Învățatul l-ar strica [spoil] și pe cel mai bun cioroi din lume. Acum”, a spus el, „dacă îl înveți pe acel cioroi (vorbind despre mine) cum să citească, nu l-am mai putea păstra. Ar deveni pentru totdeauna nepotrivit să fie sclav. Ar deveni imediat nărăvaș și fără vreo valoare pentru stăpânul său. Cât despre el, nu i-ar face niciun bine, ci numai rău. L-ar face nemulțumit și nefericit.” Aceste cuvinte mi-au intrat adânc în inimă, stârnind sentimente aflate într-un somn lin și aducând la viață un șir complet nou de gânduri. A fost o revelație nouă și specială, explicând lucruri întunecate și misterioase, cu care se luptase înțelegerea mea tinerească, dar o făcuse în zadar. Am înțeles acum ceea ce fusese pentru mine o problemă încurcată – și anume, puterea omului alb de a-l înrobi pe omul negru. A fost o realizare deosebită, pe care am prețuit-o mult. Din acel moment, am înțeles calea de la sclavie către libertate. Era exact ceea ce îmi doream, și primisem asta la momentul la care mă așteptam cel mai puțin. Deși am fost întristat de gândul pierderii ajutorului bunei mele stăpâne, m-am bucurat de învățăturile neprețuite pe care, numai printr-un accident, le-am obținut de la stăpânul meu. Chiar dacă eram conștient de dificultatea învățării fără un profesor, mi-am făcut mari speranțe, un scop bine-definit, indiferent de necazurile ce se puteau ivi, pentru a învăța să citesc. Maniera foarte concisă în care vorbise acesta, străduindu-se să-și impresioneze soția cu privire la consecințele nefaste ale oferirii de învățături mie, au reușit să mă convingă de faptul că acesta era foarte conștient de adevărurile pe care le rostea. Mi-a oferit cea mai bună certitudine că mă pot baza cu încredere maximă pe rezultatele care, spunea el, vor decurge din a învăța să citesc. Lucrul de care-i era lui teamă, era ceea ce-mi doream cel mai mult. Ceea ce iubea el cel mai mult, era ceea ce uram eu cel mai tare. Ceea ce pentru era cel mai mare rău, a fi evitat cu grijă, era pentru mine un mare bine, căutat cu sârguință; iar argumentul pe care îl recomandase în mod călduros, împotriva învățării mele să citesc, a servit numai să mă inspire cu dorința și determinarea de a citi. Faptul că am învățat să citesc, îl datorez atât împotrivirii înverșunate a stăpânului meu, cât și ajutorului binevoitor al stăpânei mele. Le recunosc meritele amândurora…

…Stăpâna mea era, așa după cum am spus, o femeie bună și sensibilă; și după naivitatea sufletului ei a început, când am ajuns în casa ei, să mă trateze așa cum trebuie o ființă umană s-o trateze pe alta. Fiind nouă în îndatoririle unui stăpân de sclavi, nu părea să înțeleagă că aveam cu ea o relație de simplu sclav, iar faptul că mă trata ca pe o ființă umană nu era numai greșit ci și periculos. Sclavia s-a dovedit a fi la fel de dăunătoare pentru ea cât și pentru mine. Când am ajuns acolo, era o femeie pioasă, caldă și delicată. Nu exista suferință sau necaz pentru care să nu verse o lacrimă. Avea pâine pentru cei flămânzi, haine pentru cei goi și mângâiere pentru fiecare persoană îndoliată care-i trecea pragul. Sclavia și-a dovedit în curând abilitatea de a o deposeda de aceste calități minunate. Sub influența acesteia, inima miloasă s-a transformat într-una de piatră, iar firea ca de mielușea a lăsat loc unei ferocități de tigresă. Primul pas în cursa ei descendentă a fost faptul că a încetat să mă mai învețe. A început de-acum să aplice recomandările soțului ei. În cele din urmă a devenit mai violentă în opunerea ei chiar decât soțul său. Nu era satisfăcută de a face pur și simplu ceea ce poruncise acesta; părea nerăbdătoare să facă asta mai bine. Nimic nu părea s-o irite mai tare decât să mă vadă cu un ziar. Părea să creadă că acolo se ascunde un pericol. Se întâmpla să se repeadă la mine roșie de furie și să-mi smulgă ziarul din mâini, într-o manieră care dezvăluia în mod clar aprehensiunea ei. Era o femeie isteață, iar o mică experiență a demonstrat în curând, spre satisfacția ei, că educația și sclavia erau incompatibile una cu cealaltă.”
[Traducerea îmi aparține.]

* În articolul următor, un scurt portret al lui Johann Gottlieb Fichte.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.