Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive lunare: octombrie 2011

Reflecții 2

* Muammar al-Gaddafi. Oamenii au prostul obicei de a-i urma pe alții. Uneori, chiar într-o direcție care duce către pierzanie. Știm cu toții situația economică a Libiei înaintea acestei „revoluții„. Faptul că poporul libian și-a dorit schimbarea acestei situații pare de neînțeles pentru mulți dintre românii fripți cu binefacerile „democrației neo-liberale” de după 1989. Libia este o țară bogată, iar o parte din bogăția sa a fost împărțită de Gaddafi celor săraci. Și totuși, aceștia nu au sărit să-l apere… Nu peste multă vreme, poate cinci ani, poate zece, cei săraci, și mai ales cei cu duhul, vor descoperi că nu-i mai ajută nimeni, iar plânsetele lor sunt luate în seamă decât doar în preajma unor alegeri ale căror rezultate sunt influențate prin totul felul de mijloace necinstite de către cei aflați la putere. Și atunci vor primi o pomană ridicolă, mâncare pentru o zi, în schimbul unui mandat pentru furt timp de patru ani. Iar țara și bogățiile le vor fi furate. Acele resurse vor fi redistribuite către niște oameni de afaceri locali cu spirit întreprinzător și către companiile multinaționale. Sau poate mă înșel și asta ni s-a întâmplat numai nouă.

Gaddafi a avut o moarte tragică și oribilă, nedemnă de faptele sale; asasinat cu sânge rece de „revoluționari„, la fel ca fiul său Mutasim. O demonstrație, dacă mai era nevoie, despre cruzimea și sălbăticia gloatei needucate. Văzând imaginile cu muribundul însângerat Gaddafi purtat pe brațe de acele bestii, mi s-a făcut rău. Interesant, totuși, cum musulmanii ignoră Shari’ah atunci când vor. Conform tradiției musulmane, un cadavru trebuie spălat, învelit în giulgiu și îngropat în maximum 24 de ore de la deces. S-a putut face abstracție de asta în cazul fiilor lui Saddam Hussein și se poate și în cazul lui Gaddafi. Dar dacă o femeie face ceva contrar Shari’ah nu poate fi iertată; nici măcar de propriii părinți. Convenabil, nu-i așa?
Poți să fii un despot oricât de luminat, oamenii vor avea mereu impresia că îi lipsești de ceva. Libienii au sărbătorit cu artificii asasinarea fostului lor lider, susținând că de acum începe libertatea. Cumva, am senzația că libertatea lor tocmai a luat sfârșit. De acum încolo vor avea libertatea de suferi de foame, libertatea de a protesta și de a nu fi băgați în seamă, libertatea de a pleca unde văd cu ochii, pentru că în țara lor vor fi tratați ca niște sclavi.

* Semne în Cer, semne pe Pământ. Un lucru despre care am observat că există tot felul de opinii, majoritatea împotriva fenomenului, este legat de obsesia românilor pentru moaște. Un obicei mai degrabă bizar, amintind de vremuri păgâne, având argumente slăbuțe în Scriptură în favoarea practicării sale. Mai ales, considerând interdicțiile clare legate de cadavre din Vechiul Testament. Dar nu voi face acum o analiză teologică, ci voi spune doar că pot să înțeleg motivele pentru care românii, obosiți poate să tot privească spre Cer în așteptarea unui semn, își coboară privirile spre semne ceva mai lumești, chiar dacă minunile despre care se spune că ar fi avut loc sunt unele destul de îndoielnice. Singurul motiv este sărăcia. Deoarece, sărăcia este cea care insuflă disperare, întunecă rațiunea și îngenunchează spiritul unui om.
De fiecare dată când mă găsesc în preajma sărăciei extreme, acest lucru mă deprimă profund. Aș putea face mai mult poate, dar nu-i pot salva pe toți săracii care-mi ies în cale. Aș face ceva mai mult dacă aș fi o persoană care se lăfăie în lux, dar nu sunt. Ofer atât cât pot, iar asta este tot ceea ce pot face, din păcate.

Poți să trasezi tot felul de reguli teologice despre cum trebuie să fie o religie, dar sunt oamenii cei care decid modul în care vor să-și manifeste credința. Poți să spui că venerarea morților (sau cinstirea, așa cum cum le place să afirme clericilor), constituie o impietate la adresa lui Dumnezeu. Totuși, de ce nu distruge acesta moaștele în mânia Sa, dacă acesta este cazul? De ce-i lasă pe oameni să rătăcească?

* X și Y. În încheiere, ceva despre teoria X. Conform teoriei X, oamenii au o repulsie firească față de muncă și ori de câte ori este posibil o evită; majoritatea oamenilor trebuie constrânși, controlați, îndrumați și chiar amenințați cu pedepse pentru a-i determina să depună efortul necesar în vederea atingerii obiectivelor organizației din care fac parte. Cei mai mulți oameni preferă să fie conduși, evită responsabilitatea, sunt puțin ambițioși și doresc siguranța zilei de mâine înainte de orice.
Se poate observa cu ușurință faptul că, în România și nu numai, majoritatea conducătorilor acționează pe baza acestei teorii, ignorând faptul că cele mai bune rezultate au fost obținute aplicând teoria Y. Această teorie susține că desfășurarea efortului fizic și intelectual este tot atât de naturală, precum este distracția sau relaxarea; controlul exterior și amenințarea cu pedepse nu trebuie considerate singurele mijloace ce pot orienta eforturile spre obiectivele organizației. Angajarea executanților în realizarea acestor obiective se găsește în dependență de recompensele asociate; omul normal se obișnuiește nu numai să accepte, dar în același timp își asumă responsabilități.
Douglas McGregor a publicat aceste teorii în 1960, în lucrarea intitulată „The Human Side of Enterprise„. În 51 de ani, implementarea teoriei Y în practică este în continuare un deziderat ce pare imposibil de atins. Antreprenorii români sunt ori prea slab pregătiți (un eufemism, de fapt, pentru prost educați), ori prea obtuzi, refuzând să pună în practică o teorie care și-a dovedit deja rezultatele deosebite în lumea occidentală. Au convingerea că stimularea financiară a angajaților pentru atingerea sau depășirea obiectivelor le va aduce lor pierderi, preferând să utilizeze diferite mijloace coercitive. De altfel, tendința către tiranie se pare că este un defect al firii umane, întâlnit în ultimele decenii mai ales la conducătorii din țările mai puțin civilizate. Este trist că după atâția ani de la elaborarea teoriei Y managerii români continuă să folosească vechile metode.

René Descartes

Pour examiner la vérité, il est besoin, une fois en sa vie, de mettre toutes choses en doute autant qu’il se peut.” [Vérité, Raison et Expérience, extrait des Principes de la Philosophie.]

René Descartes este deseori privit ca fiind părintele filozofiei moderne. Deși cărturarii pot indica și alți gânditori importanți ai secolului al XVII-lea, nu există vreo îndoială asupra uriașei influențe a lui Descartes cu privire la scoaterea activității intelectuale din evul mediu și aducerea acesteia în epoca modernă. Epoca modernă, considerată aici, se referă la o perioadă în care știința, tehnologia și industria au crescut într-un ritm remarcabil. Această dezvoltare s-a datorat într-o mare măsură schimbării modului în care oamenii au gândit și au învățat. Perioada modernă începe aproximativ în jurul anilor 1.600 (secolul al XVII-lea, Descartes a trăit între 1596-1650) și se întinde până în prezent; cu toate că, unii gânditori susțin ideea potrivit căreia cultura occidentală ar fi depășit etapa epocii moderne intrând într-o epocă post-modernă.

Scolasticismul a fost caracterizat de efortul de a construi un sistem coerent mai degrabă din gândirea tradițională, în loc să producă speculații sau idei noi. Scolasticismul a inclus metode de interpretare (a textelor tradiționale precum Biblia sau lucrările lui Aristotel) și metode de combinare a ideilor în feluri sofisticate. Toma de Aquino (1225-1274) a codificat metoda scolastică și a furnizat un model de bază pentru investigație timp de câteva secole după el.

Renașterea constituie perioada care a început în secolul al XIV-lea și s-a încheiat spre sfârșitul secolului al XVII-lea, timp în care valorile umaniste au început să înflorească, iar autoritățile tradiționale, inclusiv biserica și metoda scolastică, au început să fie puse la îndoială. Michel de Montaigne (1533-1592) a fost un scriitor a cărui provocare a valorilor tradiționale, incluzând afirmațiile cunoașterii umane, exemplifică perfect spiritul Renașterii.

A fost sarcina unor gânditori originali precum Descartes să transforme provocarea și scepticismul într-un plan pozitiv pentru mișcare, departe de autoritatea scolastică și în direcția unei căutări sistematice a adevărului. Cu această metodă, Descartes realizează primul sistem modern de filozofie. În același timp, Galileo revizuia știința cu metodele sale experimentale și modele matematice. Studiindu-i pe Descartes și Galileo putem distinge obârșia epocii moderne, ai cărei copii suntem.

Idealul scolastic este încă prezent. De exemplu, există milioane de oameni din zilele noastre care consideră textele sacre (adică, Biblia sau Coranul) ca fiind redări ale unor evenimente reale și având autoritate supremă. Poate că puteți distinge ecourile luptei dintre scolasticism și viziunea științifică a lui Descartes, în lupta contemporană dintre creaționismul religios și biologia științifică. Un alt exemplu al scolasticismului contemporan se găsește în poziția legală strict constructivistă, conform căreia litera scrisă a legii (precum constituția unei țări) este privită ca o autoritate neschimbată asupra opiniei juridice, spre deosebire de judecătorii care consideră legea drept un „document viu” care trebui interpretat în contextul aplicării sale. În cele din urmă, considerați o persoană care apelează în mod constant la dicționare pentru a reglementa toate disputele asupra semnificației cuvintelor; chiar și în privința unor concepte controversate precum libertatea, moralitatea și adevărul. În toate aceste cazuri putem remarca o tendință de a învesti autoritatea într-o sursă sau text tradițional. Scopul cititorului, conform viziunii acestuia, nu este de a adăuga ceva textului sau de a crea ceva nou, ci de a interpreta cu devotament textul așa cum a intenționat autorul acestuia. Descartes și Galileo au contestat autoritatea textelor tradiționale prin cerința ca afirmațiile din acestea să fie validate de către un criteriu extern, precum observația experimentală sau demonstrația logică. În diverse moduri, lupta începută de aceștia continuă și astăzi. S-ar putea chiar să vă afecteze personalitatea.

Sistemul filozofic al lui Descartes a stabilit câteva chestiuni importante care au rămas valabile până astăzi. Concentrarea sa asupra unor probleme precum cunoașterea și credința drept preocupări filozofice fundamentale, a dat naștere epistemologiei moderne (greacă; episteme= cunoaștere, logos=studiu al). Printre ideile convingătoare și în zilele noastre ale lui Descartes sunt și următoarele:

– Scepticismul radical: Argumente care au dus concluzia sceptică mai departe decât a fost dusă vreodată. A făcut astfel pentru a înfrânge scepticismul în cea mai puternică interpretare a sa.

– Cogito, ergo sum: Faimoasa sintagmă a lui Descartes “Gândesc, deci exist” este cunoscută de către mulți și înțeleasă de foarte puțini. Constituie o soluție remarcabilă la problema scepticismului.

– Dualismul: Identificând mintea ca fiind un lucru recognoscibil și separat de materie și corp.

– Inteligența artificială: În partea a V-a din „Discours de la méthode pour bien conduire sa raison, et chercher la vérité dans les sciences” (1637) Descartes investighează dacă un om artificial cu o viață mentală completă ar putea fi construit în principiu. Acest lucru reprezintă o preocupare activă a științei moderne, iar argumentele lui Descartes sunt încă analizate atent; de exemplu în cartea „Cartesian Linguistics: A Chapter in the History of Rationalist Thought” (1966) de Noam Chomsky.

– Geometria analitică: Fiind un matematician, Descartes a aplicat metode geometrice unor probleme algebrice și a descoperit un nou și crucial domeniu al matematicii. Sistemul de coordonate carteziene despre care ați învățat la liceu reprezintă rezultatul inovației sale.

Un foarte bun indicator al relevanței actuale a lui Descartes este și dimensiunea criticismului contemporan la adresa acestuia. Filozofii feminiști îi critică în mod frecvent argumentele și influența, mai ales dualismul minte/trup, precum în cartea lui Susan Bordo, „Feminist Interpretations of Rene Descartes” (1999). Filozofii și savanții cognitivi care au scopul de a reduce conștiința și toate fenomenele mentale la procese fizice, sunt deseori în dezacord cu Descartes, precum Antonio R. Damasio cu lucrarea sa populară „Descartes’ Error : Emotion, Reason, and the Human Brain” (1994). Unii filozofi încearcă să conteste noțiunea conștiinței ca fiind o auto-reflectare, lucru care este afirmat cu claritate de Descartes. Richard Rorty în „Philosophy and the Mirror of Nature” (1979) critică puternic opiniile lui Descartes asupra acestei chestiuni.

Un lucru important referitor la criticismul contemporan asupra lui Descartes este acela că filozofii care doresc să producă revizuiri majore ale gândirii noastre, atacă de obicei ceea ce ei consideră că reprezintă fundamentul acelei gândiri Acest lucru l-a izbutit Descartes opunându-se scolasticismului, empirismului și scepticismului; a subminat aceste sisteme de convingeri atacându-le însăși fundația. Faptul că mulți gânditori importanți continuă să-l sfărâme bucățică cu bucățică pe Descartes demonstrează cât de important este rolul pe care îl are acesta în crearea bazelor sistemelor noastre moderne de convingeri.

De asemenea, nu mă pot plânge că Dumnezeu nu mi-a dat un liber-arbitru, sau o voință atât de amplă și de perfectă, pentru că o experimentez în realitate ca fiind atât de nedefinită și de vastă, încât înțeleg că nu este închisă în niciun fel de limite. Și ceea ce mi se pare cu totul remarcabil în această împrejurare, este că, dintre toate celelalte lucruri care sunt în mine, nu există niciunul atât de perfect și atât de vast, încât să nu recunosc prea bine că el ar putea fi încă și mai mare, și încă și mai perfect.” [Meditații privitoare la filozofia primă]

* În articolul următor, un scurt portret al lui Frederick Douglass.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

Reflecții

Inaugurez astăzi o nouă categorie, una de considerații personale, intitulată reflecții. (Nume inspirat de „reflexiones de Fidel Castro„.) Cu alte cuvinte, lucruri care-mi trec prin cap, determinate sau nu de evenimente din actualitatea politică, socială sau economică. Asta nu înseamnă că voi întrerupe portretizarea marilor filozofi ai lumii, aceste reflecții vor fi publicate doar din când în când, în funcție de timpul liber avut la dispoziție.

Încep cu o idee ceva mai veche. Am remarcat la o serie de persoane, jurnaliști și nu numai, concepția conform căreia dacă ești, de pildă, inginer frigotehnist, nu ai ce să cauți la conducerea unui minister precum cel al justiției sau chiar să activezi într-un alt domeniu decât cel în care ești specializat. Se pare că respectivii, în dorința lor de a critica cu orice preț puterea, au uitat (sau, mai degrabă, nu au știut niciodată; recte, școala românească scoate tâmpiți) spusele lui Max Gilbert Frost: „Devine imposibil de a mai afirma convingător că managementul unei întreprinderi constructoare de mașini se deosebește de managementul, să zicem, al unei firme poligrafice…” (Teach yourself Management– 1951, Londra, pagina 13). Un bun conducător nu trebuie să fie în mod neapărat specialist în domeniul în care activează. El trebuie doar să dețină capacitatea managerială de a coordona activitatea ministerului sau societății pe care o conduce. La urma urmei, conducerea reprezintă o simbioză între știință și artă. Desigur, asta nu înseamnă că „artistul” respectiv poate fi și unul cu bacalaureatul luat la 24 de ani. Chiar dacă Peter Drucker spunea că „Managementul este mai repede practică decât știință sau profesie…” (The practice of management – 1967, Editura Heinemann, Londra, pagina 9). Adică, singurele scuze pentru care nu ți-ai dat bacalaureatul până la vârsta de 24 de ani ar trebui să fie ori faptul că ai fost în comă/spital timp de vreo cinci ani, ori că ți-ai întrerupt studiile pentru a te ocupa de afacerea de succes pe care ai început-o, făcând primul milion de dolari înainte să împlinești 20 de ani. Iar cea din urmă recomandându-te drept un bun conducător. Un prim-ministru responsabil nu ar trebui să accepte nominalizarea unei persoane cu un portofoliu îndoielnic, indiferent cine o recomandă sau cât de frumos cântă.

Mai departe, constat că printre cele mai periculoase meserii din România acestor zile sunt cele de profesor, polițist și medic. Aproape nu trece o zi, fără ca unul dintre membrii profesiilor sus-amintite să nu fie arestat pentru o șpagă de 200-300 de lei. Unii vor spune că stârpirea corupției trebuia să înceapă de undeva, de ce nu de aici? Mă tem însă că, dincolo de exercițiul de imagine, guvernarea portocalie urmărește culpabilizarea categoriilor respective, într-o acțiune inspirată de mentalitatea bolșevică și, nu în ultimul rând, acesta constituie o metodă de a mai scăpa de unii bugetari, scoțând niște oameni din sistem pe ușa din dos.
Există însă și unele puncte bune ale acestei guvernări, care-și au rădăcina în acțiunile îndreptate împotriva polițiștilor. Unul dintre ele este reprezentat de faptul că, cel puțin în București, a devenit aproape imposibil pentru elevii școlilor de șoferi să-și ia permisul cu șpagă. Ceea ce nu reușit să facă toate celelalte guvernări de până acum, au reușit portocaliii.

Totuși, una dintre cele mai dezastruoase măsuri ale acestei guvernări nefericite este aceea a reducerii numărului personalului secțiilor de poliție din mediul rural. Aflu cu stupoare, de la un cunoscut, faptul că în localitatea sa de baștină și în cele limitrofe bântuie bande motorizate de hoți (efectul neașteptat al asfaltării drumurilor comunale din zonă), formate din 4-5 indivizi, care intră în curțile oamenilor ziua în amiaza mare, furând tot ce prind. Nu este totuși un lucru surprinzător, având în vedere că în zona respectivă există un singur echipaj mobil de poliție la vreo cinci comune. Efectul acestei măsuri iraționale, care a avut doar un scop mercantil (reducerea cheltuielilor), a fost instalarea unui climat de insecuritate și teamă în rândul locuitorilor din zonele rurale.

Să mai spun ceva de orașele aflate sub asediul clanurilor țigănești? Ce spuneam eu în urmă cu mai bine de doi ani? Bine, nu au ieșit încă pe străzi cu kalașnikoave, dar nu mai durează mult.
Până la următoarele reflecții, să ne auzim cu bine!

Confucius (Kong Qiu)

Confucius a fost un cărturar și filosof chinez a cărui influență asupra culturii chineze este în mod fundamental integrată de peste 2.000 de ani. Confucianismul este o trăsătură a vieții zilnice a poporului chinez precum și fundația structurii familiei chineze, un context conceptual pentru atitudinea personală și un ghid practic pentru comportament. Confucius a contribuit în mod semnificativ la concepțiile privitoare la guvernare, școală, familie, educație și etica. Kong Qiu a fost un elev al filozofiei lui Lao Tzu. Acesta a fost, poate, mai mult un interpret și apărător al trecutului intelectual decât un inovator al unor viziuni noi. Totuși, exprimarea ideilor sale asupra temelor umane importante continuă să rezoneze pentru mulți dintre cei care-l studiază astăzi.

Confucius este un nume oferit lui Kong Qiu de către misionarii creștini. Cuvântul „Confucius” nu are nicio semnificație pentru chinezi, care-l numesc pe filosof Kong Fuzi sau Kong Qiu (Maestrul Kong). Printre lucrările atribuite lui Kong Zi sunt Analectele, Doctrina Căii, Marea Învățătură, și comentariile care au devenit parte a I Ching (Yì Jīng – Cartea schimbărilor).

Kong Qiu a susținut că firea umană este în mod natural direcționată către bunătate. Răul și nedreptatea sunt simptome are dezechilibrului și ale relațiilor necorespunzătoare dintre indivizi. De aceea și faptul că rolul membrilor de familie este esențial în lucrările sale.
Ceea ce Cerul a oferit este numit Natura; o concordanță cu această natură este numită Calea datoriei; ordonarea acestei căi este numită Instrucție. Calea nu poate fi părăsită nicio clipă. Dacă ar putea fi părăsită, atunci nu ar fi calea. Din acest punct de vedere, omul superior nu așteaptă până vede lucrurile, pentru a fi precaut, nici până aude lucrurile, pentru a fi ager. Nu există nimic mai vizibil decât ceea ce este secret, și nimic mai limpede decât ceea ce este detaliat. Prin urmare, omul superior este vigilent asupra lui însuși, când este singur. În timp ce nu sunt neliniști provocate de plăcere, mânie, tristețe sau bucurie, se poate spune că mintea se află în stare de Echilibru. Atunci când aceste sentimente au fost agitate, și acționează cu puterea lor corespunzătoare, de acolo decurge ceea ce poate fi numită starea de Armonie. Acest Echilibru este marea rădăcină din care cresc toate faptele umane din lume, iar această Armonie este calea universală pe care toți ar trebui să meargă. Lăsând stările de echilibru și armonie să existe în desăvârșire, o ordine fericită va triumfa de la un capăt la celălalt al cerului și pământului, iar toate creaturile vor fi hrănite și vor înflori.” (Doctrina Căii)

Confucianismul predă șase virtuți fundamentale pe care toți oamenii ar trebui să tindă să le îmbunătățească și să le practice:

Ritualul (respectul pentru obiceiuri)
Pietatea (respectul pentru religie)
Familia (respectul pentru bătrâni și pentru relații)
Loialitatea (respectul pentru lege)
Onestitatea (respectul pentru adevăr)
Bunăvoința (respectul pentru viață și pentru omenire)

Ultima valoare, bunăvoința, este deseori considerată cea mai înaltă virtute confucianistă. O persoană ar trebui să fie capabilă să găsească aceste valori în ea însăși și să se străduiască să-i vadă pe ceilalți oameni din întreaga lume prin intermediul acestora.
Pentru a putea să-i judeci pe alții prin ceea ce se află în noi; aceasta ar putea fi numită arta virtuții.” (Analecte 210)

Kong Qiu este una dintre sursele clasice ale principiului cunoscut drept Regula de Aur „Ceea ce nu vrei să ți facă ție, nu le face altora” și a virtuții simbolului iertării, yin și yang, balanța dintre forțele opuse „Răul făcut ție de către un dușman ar trebui întors printr-o combinație de dragoste și dreptate„.

Cum credeți că ar fi fost această lume, dacă majoritatea oamenilor ar fi urmat această cale de gândire și ar fi practicat virtuțile confucianiste?

Mulți oameni sunt atrași de viziunea de viață a lui Kong Qiu, care cheamă către valorile stabilității, balanței și acceptării rolului social.

Alții consideră că acest conservatorism al viziunii confucianiste face dificilă criticarea ordinii sociale și efectuarea unor schimbări sociale.

În orice mod vă influențează, dacă lumea contemporană vi se pare că are nevoie de o schimbare morală și dacă recunoașteți importanța culturii chineze în dinamica globală, atunci Kong Qiu și confucianismul reprezintă un subiect pe care veți dori să-l studiați.

* În articolul următor, un scurt portret al lui René Descartes.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

George Berkeley

Unele adevăruri sunt atât de aproape și de evidente pentru spirit, încât omul trebuie doar să deschidă ochii spre a le vedea. Consider că un adevăr important pentru spirit este acela că întregul cor al cerului și tot inventarul pământului, într-un cuvânt toate acele corpuri care alcătuiesc osatura puternică a lumii, nu are nicio existență fără spirit, că existența lor este aceea de a fi percepute sau cunoscute…
Principiile cunoașterii umane

Empirismul constituie viziunea potrivit căreia toată cunoașterea provine din experiență; cu alte cuvinte, ceea ce se găsește în intelect a ajuns acolo prin intermediul simțurilor. Locke a fost un empirist hotărât, care a afirmat că mintea este o tabula rasa (tablă ștearsă) la naștere, care urmează să fie scrisă de experiențele senzoriale. Empirismul este opus raționalismului, viziunea conform căreia ideile mentale și cunoașterea există în minte înainte de orice experiență; că există idei abstracte sau înnăscute. Descartes este unul dintre raționaliștii cei mai importanți. Materialismul este interpretarea conform căreia există numai un singur fel de substanță fundamentală, din care este alcătuit absolut tot ceea ce există: materia. Din punctul de vedere al materialismului, nu există lucruri precum minte, spirit sau suflet. Totul este materie fizică. Hobbes a oferit una dintre cele mai puternice explicații materialiste, la începuturile filozofiei moderne.

George Berkeley a argumentat împotriva raționalismului și materialismului. De asemenea, l-a criticat pe Locke asupra multor aspecte. Acesta observa că majoritatea filozofilor fac o presupunere care nu are nicio dovadă: existența materiei. Bineînțeles, avem experiența noastră senzorială asupra lumii, care stabilește obiectele fizice din jurul nostru (inclusiv trupurile noastre). Însă, Berkeley a contestat deducția că experiența noastră senzorială este cauzată de obiecte materiale sau că experiența noastră senzorială este alcătuită din obiecte materiale. Argumentele lui Berkeley l-au condus să nege de fapt însăși existența materiei. Din acest motiv, interpretarea sa filozofică este numită imaterialism sau idealism.

A nega existența materiei poate părea un act foarte ciudat pentru mulți oameni din zilele noastre, și cu siguranță a fost așa și în vremea lui Berkeley. Totuși, luați în considerare pentru o clipă ce reprezintă această idee a materiei pentru noi. Interpretarea obișnuită a materiei poate fi aceea că există obiecte în lume care nu au relații necesare cu noi și că prin intermediul simțurilor noastre putem percepe aceste obiecte. Cu toate acestea, știința avertizează că de fapt noi nu percepem materia. Ceea ce percepem sunt efecte care sunt cauzate de materie, de exemplu, culoarea se bazează pe reflecțiile provenite de la obiectele materiale. Cu cât ne gândim mai mult la materie, cu atât devine o idee mai bizară și mai vagă. Nu o percepem cu adevărat niciodată, dar luăm hotărârea că percepțiile noastre trebuie să fie provocate de ceva, iar materia este cauza pe care o deducem.

Berkeley credea că ideea materiei este în același timp nesigură și auto-contradictorie;
Prin materie, așadar, trebuie să înțelegem o substanță inertă, lipsită de simțire, în care subzistă realmente întinderea, forma și mișcarea. Dar este evident, din ceea ce am și demonstrat, că întinderea (spațiul), forma și mișcarea sunt doar idei care există în spirit și că o idee nu poate fi altceva decât o idee și că, în consecință, nici ele și nici arhetipurile lor nu pot exista într-o substanță care nu percepe. Deci este clar că însăși noțiunea a ceea ce se numește materie sau substanță corporală cuprinde în ea o contradicție.” [Principiile cunoașterii umane]

O parte din imaterialismul lui Berkeley poate fi înțeles ducând empirismul la dimensiunea sa logică maximă. Dacă cunoașterea este dependentă de experiența simțurilor, atunci nu există un principiu direct pentru a susține existența a ceea ce nu este perceput. Concepția lui Berkeley cu privire la acest lucru este enunțată de faimosul său dicton Esse Est Percipi sau „A fi înseamnă a fi perceput”.

Nu am argumenta împotriva existenței vreunui lucru pe care îl putem înțelege, fie prin simțuri, fie prin reflecție. Că lucrurile pe care le văd cu ochii mei și le ating cu mâinile mele există realmente este ceva din care nu fac nici cea mai mică problemă. Singurul lucru a cărui existență o negăm este ceea ce filosofii numesc materie sau substanță corporală. Iar negând-o, nu aducem nicio daună restului omenirii, care, îndrăznesc să spun, n-o va pierde niciodată. Ateul, într-adevăr, va dori ca culoarea unui nume vid să suporte impietatea sa, iar filosofii vor găsi poate că au pierdut o mare ocazie de controversă măruntă.” [Principiile cunoașterii umane]

* În articolul următor, un scurt portret al lui Confucius.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.