Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Augustin (4)

Augustin: Despre Rău

Mulți oameni vă vor spune că răul este o parte necesară a lumii. Doar întrebați și veți vedea că mulți oameni sunt de acord cu afirmația că „nu poate exista bine fără rău.” Aceasta este o idee metafizică despre structura realității. Parte integrantă a acestei idei este și faptul că tot ceea ce se află în existență trebuie să coexiste într-un fel de balanță sau simetrie. Chiar dacă aceasta constituie o viziune metafizică populară, puțini oameni știu cum s-a ajuns la aceasta. Este o viziune extrem de veche. Înaintea convertirii sale la creștinism, Augustin aparținea religiei maniheiste, un cult păgân care descria lumea ca fiind un câmp de bătălie între creatorul perfect bun și distrugătorul perfect rău. Pe măsură ce a investigat ideile relativ noii religii creștine, Augustin a realizat că trebuie oferită o explicație a existenței răului, sau altfel o persoană trebuia să accepte faptul că Dumnezeu a creat răul, iar astfel acesta este parțial rău, la fel cum este bun.

Asupra acestei chestiuni, miza este cu mult mai mare, decât promovarea unor anumite convingeri religioase. Problema răului ridică cea mai importanta întrebare metafizică; și anume, ce este existența? Filozofii greci din Antichitate s-au luptat cu această problemă, observând faptul că nimicul (ne-ființa) nu este o stare independentă. Sintagma „ne-ființa există” pare auto-contradictorie. Dacă este așa, atunci trebuie să fie ceva în realitate care există în mod necesar. Cu alte cuvinte, este de neconceput că tot ceea ce există va înceta să existe sau că a existat vreun moment în timp la care nu se găsea nimic în existență. Ceva nu poate proveni din nimic, prin urmare, ceva trebuie să existe întotdeauna. Acest domeniu al filosofiei continuă să se dezvolte și în zilele noastre, și este cunoscut sub numele de ontologie (studiul existenței).

Să privim acum la conceptul general al Dumnezeului creator și susținător al realității. Dumnezeu se potrivește neliniștilor ontologice de mai sus, prin furnizarea unei idei pentru o sursă a existenței, care este eternă și necesară pentru existență. Oricare ar fi credința religioasă a cuiva, este dificil să nu se țină cont de acest raționament. Chiar și fizicienii moderni au inclus această idee în legile termodinamicii: materia nu poate fi creată sau distrusă. Ontologic, aceasta afirmă că există o structură necesară pentru univers, astfel încât un anumit aspect al acesteia este necesar pentru existență.

Existența răului ridică o problemă pentru acest tablou, al unei realități bazate pe o existență nenecesară. Răul este, de obicei, asociat cu distrugerea și nimicul. Dacă acceptăm faptul că răul din lume se găsește la același nivel ca binele din lume, atunci consimțim la ideea dualistă că ființa și ne-ființa (existența și nimicul) coexistă. Augustin a căutat să explice ideea unui Dumnezeu ideal (ființa), fără rău. Rezultatul este unul original și creează o concepție puternică a realității. Înțelegerea acestei soluții la problema răului poate modifica anumite aspecte ale gândirii cititorului.

Extras din Enchiridion, de Augustin

X. – Contra ereziei Maniheilor, despre originea răului.

De către această suprem și egal și imuabil bună Trinitate au fost create toate, și nici suprem, nici egal, nici imuabil bune, dar totuși bune, chiar fiecare în parte: împreună, cu adevărat toate bune foarte (Geneza, I, 31), pentru că dintru toate consistă frumusețea mirabilă a totalității.

XI. – De ce permite Dumnezeu să existe relele. Răul nu este nimic altceva decât privația binelui.

Întru care (totalitate n.tr.), chiar și ceea ce este numit rău, bine orânduit și pus la locul sau, și mai eminent pune în valoare cele bune, încât plac mai mult și sunt mai de lăudat, când sunt comparate cu cele rele. Caci nici Atotputernicul Dumnezeu, ceea ce și necredincioșii mărturisesc, a căruia este puterea supremă a lucrurilor (Vergiliu, Aened. X, 100) cum este suprem bun, în niciun chip nu permitea să fie ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi până-ntr-atât atotputernic și bun, încât să facă bine și din rău.
Însă, ce altceva este ceea ce e numit răul, dacă nu, privația binelui? Căci, după cum, pentru corpurile viețuitoarelor, a fi afectate prin boli și răni nu este nimic altceva decât a fi private de sănătate (căci, nici nu se întâmplă astfel, când este administrată îngrijirea, încât relele acelea, care erau înăuntru, adică bolile și rănile, se departă de aici și există altundeva; ci ele chiar nu mai există deloc. Căci nu vreo substanță, ci viciul substanței carnale este boala sau rana; când însăși substanța este carnea, și, prin urmare, ceva bun, căruia i se întâmplă aceste rele, adică privațiunile acelui bine, care se numește sănătate); astfel sunt oricare vicii ale spiritelor, sunt privațiuni ale binelui natural, care, când sunt vindecate, nu se transferă în altă parte: ci acelea care erau acolo nu vor mai fi nicăieri, când nu vor mai fi în acea sănătate.

XII. – Toate creaturile, bune, dar, fiindcă nu suprem bune, de aceea, coruptibile.

Așadar, toate naturile, fiindcă Ziditorul absolut tuturor naturilor este la modul suprem bun, sunt bune; dar pentru că nu sunt suprem și neschimbător suprem bune, precum Ziditorul lor, tocmai de aceea în ele poate fi și diminuat, și sporit binele. Dar, a fi diminuat binele este rău; deși, oricât ar fi diminuat, este necesar să rămână ceva (dacă mai este încă natură), de unde natura să existe. Căci nici nu este posibil, dacă, oricum și oricât, natura există, să fie distrus complet binele prin care natura există, decât, dacă este distrusă și natura însăși. De bună seamă, o natură necoruptă este, pe merit, lăudată. Apoi, dacă mai este și incoruptibilă, care, într-un cuvânt, nu poate fi coruptă, este, fără îndoială, cu mult mai lăudabilă. Când, într-adevăr, se corupe, de aceea coruperea ei este un rău, fiindcă o privează de un anumit bine; pentru că, dacă nu o privează de nici un bine, nu-i face rău; însă, îi face rău: așadar binele se micșorează. Cât timp natura este coruptă astfel, se află în ea binele de care va fi privata, iar, prin aceasta, dacă îi va rămâne naturii ceva, care, de-acum, să se opună a fi corupt, va fi, fără îndoială, o natură incoruptibilă și va ajunge prin corupere la un atât de mare bine. Dacă, însă, nu ar înceta să se corupă, nu ar înceta, fără îndoială, nici să aibă binele de care coruperea să o poată priva. Decât, dacă din rădăcină și toată s-ar mistui, din acest motiv nu ar mai avea în sine nici un bine, fiindcă nu ar mai fi nici o natură.
Coruperea nu poate, prin urmare, mistui binele, decât mistuind natura. Așadar, fiecare natura este un bine: mare, dacă nu poate fi coruptă, mic, dacă poate fi; fără îndoială, nu poate fi negat, decât grosolan și prostește, că este totuși un bine. Care, dacă s-ar mistui de tot prin corupție, nu ar mai rămânea nici coruperea însăși, nemaisubzistând nici o natură, unde să poată exista.

XIII. – Nu există nici un rău, decât numai care-i și bun.

Iar, prin aceasta, nu există nimic din ceea ce numim rău, dacă nu-i niciun bine. Dar, binele, lipsit de orice rău, este un bine integral; cel căruia, într-adevăr, îi este în sine răul este un bine viciat sau vicios, și nu poate exista niciodată nici un rău, unde nu-i nici un bine. De unde se deduce un lucru de mirare, că, fiindcă orice natură, întrucât este natură, este un bine, se pare că nu se spune nimic altceva, când se spune că o natură vicioasă este o natură rea, decât că este rău ceea ce este bun: nici nu este rău, decât ceea ce este bun; fiindcă orice natură este un bine, nici un lucru anume nu ar fi rău, dacă însuși lucrul care este rău n-ar fi natură. Așadar, nu poate fi rău decât ceva bun. Și, deși pare absurd când o rostim, totuși, conexiunea acestui raționament ne constrânge inevitabil s-o rostim așa. Și trebuie să avem grijă să nu cădem în acea profetică sentință, unde se citește: Vai celor care zic că binele este rău și că răul este bine; care numesc întunericul lumină și lumina întuneric, care numesc dulcele amar și amarul dulce (Isaia V, 20). Și, totuși, Domnul zice: Omul rău, din tezaurul rău al inimii sale, dă la iveală relele (Matei XII,35). Ce este, însă, omul rău, dacă nu, natură rea, fiindcă omul este natură? Apoi, dacă omul este un oarecare bine, fiindcă este natură, ce este omul rău, dacă nu, un rău bun? Totuși, când discernem acestea două, găsim că nu de aceea-i rău, fiindcă este om, nici de aceea-i bun, fiindcă este nedrept; ci, bun, fiindcă om, rău, fiindcă, nedrept. Așadar, oricine zice: „Este un rău a fi om”; sau, „Este un bine a fi nedrept”, cade el însuși în acea profetică sentință: Vai celor care zic că binele este rău și că răul este bine. Căci condamnă opera lui Dumnezeu, care este omul, și laudă viciul omului, care este nedreptatea. Și, astfel, oricare natură, chiar dacă este vicioasă, întrucât este natură, este bună, în cât este vicioasă, este rea.

XIV. – Binele și răul, chiar contrarii, pot exista simultan în unul și același lucru. Relele sunt din cele bune și în cele bune.

De aceea, în acele contrarii, care se numesc relele și bunele, lipsește acea regulă a dialecticilor, după care zic că în nici un lucru nu pot să sălășluiască simultan două contrarii. Căci nici un aer nu este simultan și întunecat, și strălucitor, nici o mâncare sau băutură, simultan, dulce și amară; nici un corp, simultan, unde alb, acolo și negru; nici unul, simultan, unde urât, acolo și frumos. Și faptul că nu pot să existe simultan în unul și același lucru se întâlnește în multe, și aproape în toate, contrariile. Deși nimeni nu se îndoiește, însă, că bunele și relele sunt contrarii, ele nu numai că pot exista simultan, dar relele nu pot, în general, exista fără cele bune, și numai și numai în cele bune: oricât cele bune pot, fără cele rele. Căci poate omul sau îngerul să nu fie nedrept; nedrept, însă nu poate fi decât omul sau îngerul: și bun, întrucât, om; bun, întrucât, înger; rău, întru cât nedrept. Și aceste două contrarii sunt împreună astfel, încât, dacă nu ar exista binele, în care să existe răul, nu ar putea exista în întregime nici răul, pentru că corupția nu ar avea, nu numai unde să consiste, dar nici de unde să se nască, dacă nu ar exista ceea ce să fie corupt: pentru că, dacă nu ar fi bun, nici nu s-ar corupe, fiindcă coruperea nu este nimic altceva, decât exterminarea binelui. Așadar, din cele bune s-au născut cele rele și nu pot să existe decât numai și numai în cele bune; și nici nu era, altminteri, de unde să se fi ivit vreo natură a răului. Căci, dacă ar exista, întrucât ar fi natură, ar fi întru totul bună; și, sau natura incoruptibilă ar fi un mare bine, sau chiar natura coruptibilă nu ar exista în nici un fel, decât ca și ceva bun, încât, corupând binele, corupția să-i poată face rău.

XV. – În ce chip trebuie înțeles: Nu poate arborele bun etc.

Dar, când zicem ca relele s-au născut din cele bune, să nu se socotească aceasta potrivnic acelei sentințe a Domnului, prin care a spus: Nu poate arborele bun face roade rele. Căci nu se poate, după cum Adevărul spune, culege strugure dintru spini (Matei VII, 18,16), pentru ca nu se poate naște strugurele dintru spini, dar, din pământul bun, vedem că se pot naște și vitele, și spinii. Și, în același fel, după cum arborele rău, fructe bune, adică, voința rea nu poate face fapte bune; dar din natura bună a omului pot să se nască și voința bună, și rea; nici nu a avut, cu siguranță, de unde să se ivească la început voința rea, dacă nu din natura bună a îngerului și a omului. Pentru că chiar Dumnezeu Însuși, în același loc, unde vorbea despre arbore și fructe, arată cât se poate de apriat, căci zice: Sau faceți arborele bun și fructul lui bun, sau faceți arborele rău și fructul lui rău (Matei XII, 33); amintindu-ne îndeajuns că, dintr-un arbore într-adevăr bun, fructe rele, sau dintr-unul rău, bune, nu pot să se nască; totuși, din însuși pământul (omul, n.tr.), căruia îi vorbea, pot și un arbore, și celălalt.

* Traducere de Vasile Sav; volum bilingv apărut la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Cele de mai sus constituie o argumentare și o analiză filosofică sofisticate și compacte. Este necesar ca acest fragment să fie citit de mai multe ori, observându-se afirmațiile importante precum și modul de argumentare. De exemplu, a se remarca afirmația „Nu există nici un rău, decât numai care-i și bun.” Ideea este că răul și binele sunt aflate în legătură, dar această conexitate nu este simetrică. Răul (nimicul) este dependent de bine (existența), dar binele nu depinde de rău. Prin urmare, este corect să se afirme, potrivit raționamentului lui Augustin, că „nu poate exista rău fără bine„, în vreme ce este greșit să se afirme că „nu poate exista bine fără rău.”

În partea următoare – comentarea teoriei lui Augustin despre Rău

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

One response to “Augustin (4)

  1. daurel 11/09/2011 la 00:27

    Eu sunt inca la Pavel…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: