Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Augustin (3)

Augustin: Despre credință
Credință, convingere și cunoaștere

Enchiridion înseamnă în limba latină „ghid” sau „manual„. Enchiridion-ul lui Augustin este un ghid pentru gândirea creștină și este o operă filosofică de la început până la sfârșit. Unii oameni pot considera că este suficient pentru credință a crede și a nu cerceta. Augustin merge însă până la a explica conceptul de credință și modul în care se raportează la alte concepte. Dacă veți studia fragmentul de mai jos, observând raționamentul și metoda de analiză conceptuală folosite, puteți obține competențe care sunt aplicabile multor altor domenii de studiu.

În această scurtă selecție din Enchiridion (capitolul 2), Augustin examinează unele aspecte ale conceptelor de „credință.” Acesta trage unele concluzii privind natura credinței, prin comparația cu alte concepte. Luați în considerare următoarele întrebări, înainte de a citi acest fragment:
1. Considerați credința ca un tip de convingere, un gen de cunoaștere sau altceva?
2. În acest fragment, Augustin folosește analiza conceptuală pentru a face deosebirea între două idei: speranță și credință. În ce mod arată Augustin faptul că aceste două idei sunt diferite?

Extras din Enchiridion, de Augustin

VII. -2 Symbolul și Rugăciunea către Domnul exprimă credința, speranța și iubirea.

Căci iată, tu ai Symbolul și Rugăciunea către Domnul. Mai scurt, ce poate fi citit sau auzit? Ce poate fi mai ușor încredințat memoriei? Căci, fiindcă neamul omenesc era, din cauza păcatului, împovărat de o grea mizerie și avea arzătoare nevoie de misericordia (mila) divină, profetul, prezicând timpul grație lui Dumnezeu, zice: „Și va fi: tot care va invoca numele Domnului va fi mântuit” (Ioel, II, 32): de asta, rugăciunea. Dar, după ce amintise, spre împărtășirea grației înseși, această profetică mărturie, Apostolul a adăugat numaidecât: „În ce chip, însă, îl vor invoca pe Acela în care nu au crezut?„(Rom, X, 14); de asta, Symbolul. În acestea două observă-le pe acelea trei: credința crede, speranța și iubirea se roagă. Dar nu pot exista fără credință; și, prin aceasta, și credința se roagă. Tocmai de aceea s-a zis: „În ce chip îl vor invoca pe Acela în care nu au crezut?

VII. – Explicarea generală a credinței, speranței și iubirii și legătura cauzală dintre ele.

Ce poate fi, însă, sperat, care nu este crezut? Pe de altă parte, ceva, care nu este încă sperat, poate fi crezut. Căci cine dintre credincioși nu crede în pedepsele celor impii?; și totuși nu le speră și, despre oricine crede că acelea îi sunt sieși iminente și se îngrozește de trecătorul tremur al spiritului, se spune mai apriat că se teme decât că speră. Aceste două distingându-le, neștine (quidam) a zis:
Să-i fie îngăduit temătorului să spere” (Lucan, Pharsal, II, v.15)
Nici de către alt poet, cu toate că, mai bun nu s-a spus, însă, în mod propriu:
Dac’-am putut eu spera această atâta durere” (Vergiliu, Aeneid, IV, v.419)
Drept urmare, unii se folosesc, în arta gramaticii, de exemplul acestui cuvânt spre a arăta o exprimare improprie și zic: A spus „Spera” (Sperare) pentru „a se teme”. Credința este și așa, și a lucrurilor rele, și a celor bune, fiindcă sunt crezute și cele bune, și cele rele; și, asta, prin credință bună, nu rea. Credința este chiar și a lucrurilor trecute, și a celor actuale, și a celor viitoare. Căci credem că Christos a murit, ceea ce deja a trecut, credem că șade de-a dreapta Tatălui, ceea ce este acum; credem că va veni ca să judece, ceea ce este viitor. Iarăși, credința este și a lucrurilor proprii, și străine. Căci fiecare se crede și pe sine, și pe alții, și pe altele și că a început cândva să existe, și că n-a existat nicidecum dintotdeauna: credem, de asemenea, că multe care țin de religie se referă nu numai la alți oameni, ci chiar și la îngeri. Speranța, însă, nu este decât a lucrurilor bune, și, iarăși, nu, decât a celor viitoare și a celor aparținătoare, în primul rand, la acela care este vădit pătruns de speranța lor. Așa stând lucrurile, va trebui, din aceste cauze, să fie deosebită credința de speranță, după cum prin cuvânt, așa și prin diferență rațională. Căci ceea ce ține de a nu vedea, fie cele ce sunt crezute, fie cele care sunt sperate, este comun credinței și speranței. Pe bună dreptate, în Epistola către evrei, de care s-au folosit ca martor iluștrii defensori ai Regulei catholice s-a spus că credința este: „Dovedirea apriată a lucrurilor care nu sunt văzute” (Evrei, XI, 11). Oricât, când cineva spune că el ar fi crezut, adică, și-ar fi fundamentat credința, nu vorbelor, nu martorilor, nu, în sfârșit, nici unor argumente, ci evidenței lucrurilor prezente, absurdul nu va apărea astfel, încât să fie pe drept mustrat în cuvânt și să i se spună; „Ai văzut; așadar nu ai crezut„: de unde poate fi socotit că nu este logic să nu fie văzut oricare lucru care este crezut. Dar mai bine să numim credință ceea ce ne-au învățat cuvintele divine, adică aceea a lucrurilor care nu sunt văzute. Chiar și despre speranță zice Apostolul: „Speranța care este văzută, nu este speranță; căci cine vede ceea ce speră? Dacă, însă, sperăm ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbdare” (Rom. VIII, 24,25). Așadar, când cele bune sunt crezute ca viitoare nouă, nu înseamnă nimic altceva, decât că sunt sperate. Și, acum, ce să spun despre iubire, fără de care credința nu este de niciun folos? Speranța, încaltea, nu poate exista fără iubire. În sfârșit, cum spune apostolul Iacob: „Și demonii cred și se cutremură” (Iacob, II, 19): totuși nu speră sau iubesc, ci, mai degrabă, crezând că ceea ce sperăm noi și iubim trebuie să vină, se înfricoșează. Din care cauză Apostolul Pavel aprobă și împărtășește credința care lucrează prin iubire (Galateni, V, 6): care, mai ales, nu poate exista fără speranță, nici, fără iubire, speranța, și, nici una, nici alta, fără credință.

* Traducere de Vasile Sav; volum bilingv apărut la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Augustin vorbește despre relația dintre credință și dovezi. După unele caracterizări, se pare că credința aparține acelei zone a convingerii pentru care nu sunt necesare dovezi („care nu sunt văzute„). Pe de altă parte, Augustin subliniază faptul că lipsa dovezilor pentru ceva anume nu este o condiție necesară pentru a avea credință în acel lucru.

În partea următoare – despre analiza Răului făcută de Augustin

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: