Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive lunare: august 2011

Augustin (2)

Augustin: Despre credință
Credință, convingere (crez) și cunoaștere

Atunci când este întrebată „ce este credința?”, o persoană religioasă ar putea indica imediat câteva articole de credință:

„Dumnezeu există.”
„Există o viață eternă după viață.”
„Dumnezeu ne iartă pentru păcatele noastre.”
„Dumnezeu a scris o carte.”

Astfel de declarații (articole) vor evidenția credința unui individ, în termeni care descriu esența acesteia. În vreme ce asta ne poate spune în ce crede respectivul individ, nu răspunde la întrebarea „ce este credința?„. Pentru a aborda această ultimă chestiune, putem compara credința cu alte stări umane, precum convingerea și cunoașterea.

Unii oameni tratează credința ca și cum ar fi una dintre multele tipuri de convingeri. Pentru a „crede” ceva în acest sens, această afirmație trebuie acceptată ca fiind adevărată. Convingerea unei persoane, că un anumit candidat politic este cel mai bun pentru postul respectiv, respectiv convingerea unei alte persoane că iarna următoare va fi severă, a alteia că există viață pe alte planete din univers sau convingerea unei persoane că Dumnezeu a creat cerul și pământul se situează toate la același nivel conceptual. Singura diferență dintre acestea este conținutul, adică afirmația acceptată ca fiind adevărată.

Totuși, puțini dintre credincioșii religioși vor accepta această echivalență. Ceva în privința convingerii religioase, se pare, o diferențiază de celelalte forme de convingere. Acesta constituie un motiv pentru care simpla atestare a articolelor de credință nu răspunde la întrebarea „ce este credința?” Insistând numai pe conținut, se obține susținere în favoarea viziunii care afirmă că credința este doar un alt tip de convingere.

Există însă o metodă de a distinge credința de convingerile obișnuite. În privința multor convingeri este suficient să se afirme următoarele: „cred asta, dar s-ar putea să mă înșel.” Adică, am putea accepta o afirmație ca fiind adevărată, dar rămânem deschiși la posibilitatea ca aceasta să fie complet falsă. Cred că „trebuie să existe viață altundeva în univers,” în vreme ce accept posibilitatea că s-ar putea să nu existe. Convingerea religioasă pare să nu funcționeze astfel. Un om religios nu poate afirma că „am credința că există Dumnezeu Creatorul” și să rămână deschis la posibilitatea ca acesta să nu existe. Credința nu trebuie în mod necesar să fie rigidă, ci implică o relație mai puternică cu afirmația respectivă, față de convingerea obișnuită. Credința și convingerea nu sunt identice.

Poate că, atunci, credința este de fapt o formă de cunoaștere. În cazul credinței, ar fi ciudat să afirmi că știi (cunoști) un lucru și să rămâi deschis la posibilitatea ca acel lucru să fie de fapt fals. Atunci când o persoană spune că știe ceva, de obicei, o putem întreba de unde știe asta. Prin urmare, întrebarea constituie o cerere pentru furnizarea de argumente sau dovezi, pe care acea persoană le deține pentru ceea ce afirmă că știe. Dacă respectiva persoană este incapabilă să ofere dovezi sau argumente, avem motive să ne îndoim de cunoașterea acesteia. Dacă eu aș spune că „nu cred că există viață pe alte planete din univers, știu asta cu certitudine,” voi fi obligat să-mi prezint dovezile în acest sens. Dacă nu voi putea furniza dovezile adecvate, ceilalți au tot dreptul să spună că nu „știu” asta deloc.

Credința pare să difere de cunoaștere, în această privință. În vreme ce unele persoane religioase arată către miracole, profeții și texte sacre, ca fiind dovezi ale articolelor de credință, în realitate, cea mai mare parte din ceea ce conține credința este în esență ceva misterios. A considera credința religioasă drept un tip de cunoaștere, asemănătoare cu cunoașterea științifică sau cea istorică, schimbă natura a ceea ce mulți oameni par să exprime cu privire la a avea credință. O credință profundă în existența lui Dumnezeu nu constituie o chestiune asupra căreia a fost utilizată o procedură sistematică de examinare. Potrivit unor opinii, credința este exact ceea ce o persoană acceptă în absența oricăror dovezi sau argumente. Această viziune se potrivește unor anumite aspecte ale credinței. Dacă aveam dovada că Dumnezeu există, nu ar mai fi fost nevoie de credință. Un incident compatibil cu această noțiune privind credința este în Noul Testament, Ioan, capitolul 20.

După crucificarea și moartea sa, Isus le apare apostolilor săi, cu excepția lui Toma, care lipsea. Toma refuză să creadă povestea tovarășilor săi, în absența unor dovezi solide (acesta voia să atingă rănile lui Isus). O săptămână mai târziu, Isus le apare apostolilor, iar de această dată Toma este prezent. Toma își declară credința pe loc, însă Isus îi spune:

Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!

Se deduce de aici că oricine poate fi un credincios, având suficiente dovezi și argumente. Însă credința autentică persistă în absența oricăror dovezi sau argumente. Acesta nu este deloc felul în care înțelegem cunoașterea. De fapt, dacă cineva dorește să stăruiască în a pretinde că știe că un lucru este adevărat, chiar dacă dovezile și argumentele nu au reușit să demonstreze asta, vom afirma despre acea persoană că se comportă astfel pe baza „credinței„.

Nimic dintre cele spuse mai sus nu a rezolvat problema cu privire la „ce este credința.” Însă abia am început să lucrăm la o metodă de investigare. Prin compararea diverselor concepte și a utilizărilor acestora, putem să facem distincțiile necesare și să observăm asemănările. Acest lucru ne servește la identificarea unor caracterizări false privind credința și, poate, să ne apropiem de o caracterizare corectă. Unul dintre primii filozofi care a investigat natura credinței prin această metodă a fost Augustin.

În partea următoare – o selecție despre credință din Enchiridion

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

Augustin

Înțelege ca să poți crede, crede ca să poți înțelege.” [Despre Evanghelia lui Ioan, 29.6; predica CXVII.I]

Augustin de Hipona (numit uneori Aurelius Augustinus – Sf. Augustin) a trăit în Imperiul Roman între anii 354-430 A.D.. În anul 386 s-a convertit la creștinism, de la religia păgână maniheistă. A fost profesor de retorică și a devenit episcop al orașului Hippo (Hipona). Confessiones (Confesiuni), De Civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu) și Enchiridion ad Laurentium, seu de fide, spe et caritate (Enchiridion) sunt printre cele mai influente opere ale sale asupra gândirii occidentale.

Operele lui Augustin despre metafizică, etică și politică rămân importante chiar și astăzi. Realizări excepționale, printre aceste lucrări, sunt analizele sale metafizice asupra timpului, precum și examinarea privind condițiile unui război justificat.

Cel mai mare impact al operelor lui Augustin, însă, a provenit din interpretarea acestuia privind creștinismul. În anul 400 A.D., creștinismul abia dacă avea patru secole vechime, fiind mult mai tânăr decât alte religii concurente și nu conținea o doctrină unificată. Augustin a produs o interpretare sofisticată a gândirii creștine, prin fuziunea acesteia cu filozofia lui Platon și neoplatonismul. Cu această fuziune de idei, creștinismul prezintă ideea unui Dumnezeu ca fiind o realitate independentă, imaterială – Dumnezeul transcendent. Această idee despre Dumnezeu este foarte familiară pentru mulți dintre noi astăzi, încât ar putea părea ciudat să te gândești la Dumnezeu în alt mod. Totuși, a fost însușirea de către Augustin a vizunii bidimensionale platoniene asupra realității, cea care a produs Dumnezeul imaterial misterios care există în afara spațiului și timpului, fiind infinit și etern.

În mod sigur, alte persoane, inclusiv creștini, au exprimat acest gen de concepții metafizice asupra lui Dumnezeu înainte, dar Augustin a adus creștinismului o valoare intelectuală și un sistem de argumente raționale pentru a fundamenta aceste idei. Punctul de cotitură a fost reprezentat de faptul că Augustin a aplicat analiza și raționamentul filozofic asupra chestiunilor religioase. Numai credința, fără chestionare și căutarea adevărului, nu erau suficiente pentru o religie autentică. Pentru Augustin, credința și înțelegerea erau stări mentale inter-corelate.

Concluzia este următoarea: dacă vă identificați drept un creștin, atunci familiarizarea cu Augustin este crucială, pentru a cunoaște sursele credinței voastre; dacă recunoașteți creștinismul ca fiind un factor important asupra culturii occidentale și istoriei lumii, atunci cunoașterea lui Augustin este vitală pentru a înțelege cum a ajuns acesta să fie.

* În partea următoare – despre metoda lui Augustin privind analiza credinței.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.