Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive lunare: iulie 2011

Aristotel (3)

Aristotel: silogisme

Atunci când cineva dorește să enunțe cu hotărâre că o afirmație este complet falsă, ar putea spune că: „neg în mod categoric asta„. Prin categoric, acesta insinuează că respectiva afirmație nu este în niciun caz adevărată; constituie o unitate sintactică absolut falsă.
Aristotel a inventat logica categorică. Această formă de logică implică identificarea regulilor prin care categorii de lucruri pot fi puse împreună pentru a produce deducții valide. Aceste reguli sunt reprezentate sub forma unor tipare de afirmații categorice. O afirmație categorică este una care conține formulări precum „toate„, „niciuna” sau „câteva„. Afirmațiile categorice se referă la clase sau categorii de lucruri. Logica categorică creionează modurile în care aceste categorii se pot înrudi. Dacă tot ce s-a spus până acum vi s-a părut abstract, atunci așa este! Însă, aceste procese categorice de raționament nu vă sunt străine. Încercați următorul exercițiu:

Citiți cu atenție cele două premise enunțate, și alegeți apoi la punctul 3 afirmația care urmează în mod inevitabil după primele două:

1. Balenele sunt mamifere

2. Mamiferele au sângele cald

Prin urmare:

3. […]

Vi s-a părut asta intuitiv? Aristotel a considerat că mintea umana gândește în termeni legați de categorii. Ne categorizăm experiențele și cunoștințele într-un model al realității. Prin identificarea tiparelor modurilor în care categoriile sunt în legătură una cu cealaltă, acesta a căutat să descopere mecanismele interne ale gândirii. Logica se ocupă cu studierea acestor mecanisme ale gândirii.

Însă, ar fi nevoie de o caracterizare imensă, dacă nu infinită, pentru a acoperi toate categoriile posibile de lucruri și afirmațiile despre acestea. Așa că, Aristotel a creat categoriile de tipare ale gândirii – silogismele. Acestea sunt abstracții ale gândirii categorice. Mintea umană înțelege aceste abstracții perfect. Încercați următorul exemplu:

Citiți cu atenție cele două premise enunțate, și alegeți apoi la punctul 3 afirmația care urmează în mod inevitabil după primele două:

1. Toate A sunt B

2. Toate B sunt C

Prin urmare:

3. […]

Acum, comparați cele două tipare:

Balenele sunt mamifere
Mamiferele au sângele cald
Prin urmare:
Balenele au sângele cald

Toate A sunt B
Toate B sunt C
Prin urmare:
Toate A sunt C

Din punct de vedere logic, acestea constituie același tipar. Orice conținut care poate fi adăugat în aceste tipare, în acest fel, va duce la un silogism valid. Aristotel a căutat să identifice toate tiparele categorice ale gândirii. De asemenea, acesta a descoperit regulile pentru combinarea și transformarea acestora. De la acest nivel de bază a cunoașterii logice, înțelegerea noastră a crescut până la punctul în care putem concretiza tiparele logice, prin crearea de calculatoare.
A se ține cont de faptul că toate cele spuse mai sus constituie doar o mică fracțiune din descrierea realizărilor lui Aristotel, prin fondarea logicii, în jurul anului 350 Î.Hr.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

Aristotel (2)

Aristotel: Legile gândirii

Filozofia ca lege a gândirii
Aristotel a fost prima persoană care a investigat tiparele și procesele rațiunii. Acesta a descoperit (unii ar spune că a inventat) logica. Numai pentru acest fapt, își are locul în panteonul celor mai influenți oameni din istorie. Logica furnizează baza pentru argumentare și demonstrație, folosind limbajul natural. Înaintea lui Aristotel, matematicienii au arătat mijloace aritmetice și geometrice pentru argumentare. A fost puterea unor astfel de argumente abstracte, cea care l-a determinat pe Platon să amplaseze o inscripție pe poarta principală a Academiei, care menționa că: „Să nu intre nimeni care nu este geometrician.” Pe acest fundal, Aristotel a extins studierea formală a argumentației raționale către o metodă care aplică analiza formală a limbajului uman natural. Filozofia, știința și tehnologia au urmat de atunci această cale, trasată de către Aristotel.

Aristotel a scris câteva lucrări vaste despre logică, care luate împreună sunt cunoscute sub numele de Organonul sau instrumentul cu ajutorul căruia acesta a gândit că logica este un mijloc pentru promovarea cunoașterii.

Aristotel nu arată doar modul în care oamenii trebuie să gândească; acesta descria principiile fundamentale prin care însăși gândirea poate avea loc. La baza acestei idei, a așezat trei legi ale gândirii, care au rămas baza logicii până în zilele noastre. Aceste legi sunt următoarele:

1. Legea identității – A este A
Orice lucru este identic cu el însuși și numai cu el însuși; sau o propoziție nu poate
rămâne aceeași și să-și schimbe adevărata ei valoare.

2. Legea necontradicţiei – NU (A și nu A)
Un lucru nu poate exista și să nu existe în același timp și în același raport;
sau nicio propoziție nu poate fi și adevărată și falsă în același timp.

3. Legea terțului exclus – Fie (A sau nu A)
Un lucru fie există fie nu există; sau orice propoziție este fie adevărată fie falsă.

Acestea au fost stabilite nu numai ca niște reguli drăguțe sau ca niște moduri în care o persoană ar trebui să gândească. Aristotel a identificat acestea drept fiind condiții necesare pentru gândire. Oamenii încearcă, uneori, să producă contra-exemple la aceste legi, arătând moduri în care propozițiile pot deveni adevărate sau false, în funcție de condițiile existente; de exemplu, „plouă” poate fi adevărată acum, dar era falsă ieri. Însă, acest gen de încercări implică modificarea raportului propoziției. Odată ce obținem raportul clar și explicit al propoziției, nu pare posibil pentru o propoziție să aibă sens și să încalce aceste legi.

* În partea următoare – despre silogismele lui Aristotel.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

Aristotel

Unii cărturari îl consideră pe Aristotel ca fiind cel mai mare filozof al tuturor timpurilor. Fără îndoială, acesta avea o minte de o uriașă agerime și originalitate creativă. A fost elevul lui Platon la Academie și profesorul lui Alexandru cel Mare la propria sa universitate, Lyceum. Până prin secolul al XVII-lea, Aristotel era privit în Europa drept principala autoritate pentru aproape orice din afara religiei. A scris analize pătrunzătoare asupra unei largi game de subiecte, lucru care l-a adus în postura de punct de plecare pentru multe discipline contemporane.

În rândurile filozofilor, printre cele mai consultate opere ale lui Aristotel se numără Organonul, Metafizica și Etica Nicomahică. Pentru criticii literari și scriitori, Poetica, este indispensabilă, iar Retorica este importantă. Majoritatea scrierilor lui Aristotel au fost distruse după moartea acestuia; acest lucru constituie un fapt uimitor, având în vedere forța lucrărilor care au ajuns până la noi. Multe dintre lucrările rămase se găsesc sub forma unor însemnări pentru prelegeri. Ne putem întreba, ce idei extraordinare a pierdut lumea prin dispariția unei mari părți din opera acestui titan? În continuare, urmează o listă a principalelor lucrări existente ale lui Aristotel și disciplinele cu care acestea au legătură.

Logică
(Organonul)
Analiza Secundă
Analiza Primă
Categorii
Topica
Respingerile Sofistice
Despre interpretare
 
Metafizică
Metafizica (în 14 volume)
 
Etică
Etica Nicomahică
Etica eudemică
Despre virtuți și vicii

Psihologie
Despre suflet
Despre vise
Despre divinație
Despre simțuri și sensibile
Despre memorie și reamintire
Despre somn și veghe
 
Biologie
și istorie naturală
Istoria animalelor
Despre deplasarea animalelor
Despre mișcarea animalelor
Despre părțile animalelor
Despre tinerețe și bătrânețe, Despre viață și moarte, Despre respirație
Despre lungimea și scurtimea vieții
Despre generare și corupere
 
Fizică
Fizica
Despre cer
Meteorologicele
 
Politică
Politica
Constituția atenienilor
 
Artă
Poetica
Retorica

Acestea constituie o gamă vastă de subiecte care au fost gândite și scrise, mai ales că Aristotel se afla la începutul multora dintre aceste domenii de cercetare. Realizările acestuia sunt și mai uluitoare, când cititorul descoperă grija extraordinară și pătrunderea care sunt evidente în toate aceste lucrări.

* În partea următoare – despre logica lui Aristotel.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.

Toma De Aquino (4)

Aquino: Cele Cinci Căi

În cele ce urmează voi prezenta un fragment din Summa Theologiae, numit în mod tradițional „Cele Cinci Căi„, investigația lui Aquino cu privire la întrebarea despre existența lui Dumnezeu. Citiți cu atenție și comparați textul cu diagrama din partea anterioară despre Aquino.

Summa Theologiae
Prima parte: Doctrina Sfântă

Există Dumnezeu?

Obiecția 1. Se pare că Dumnezeu nu există; deoarece dacă unul dintre contrarii ar fi infinit, celălalt ar fi în întregime distrus. Dar cuvântul „Dumnezeu” înseamnă că El este binele infinit. Dacă, prin urmare, Dumnezeu ar exista, nu ar mai exista niciun fel de rău; dar există rău în lume. Prin urmare, Dumnezeu nu există.

Obiecția 2. Mai mult, este superfluu să presupunem că ceea ce poate fi împlinit prin mai puține principii nu se poate îndeplini prin mai multe. Dar se pare că tot ceea ce vedem pe lume, poate fi împlinit prin alte principii, presupunând că Dumnezeu nu există. Deoarece toate lucrurile naturale pot fi reduse la un principiu, care este natura; iar toate lucrurile voluntare pot fi reduse la un singur principiu, care este rațiunea umană sau voința. În concluzie, nu este necesar să presupunem existența lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, se spune despre persoana lui Dumnezeu: „Eu sunt cel ce sunt„.(Exodul 3:14)
Răspund, spunând că se poate proba existența lui Dumnezeu în cinci feluri.

Prima cale și cea mai evidentă, este argumentul mișcării. Este sigur și se constată prin simțuri că unele lucruri se mișcă în această lume. Acum, orice se găsește în mișcare este pus în mișcare de altceva, deoarece nimic nu mișcă însă dacă nu este în puterea altuia de care e mișcat. A mișca însă pe altul înseamnă a fi în acțiune. Mișcarea, însă, nu este nimic altceva decât a trece ceva de la potențialitate la acțiune. Însă, nimic nu poate fi dus din starea de potențialitate la acțiune decât de altă entitate în acțiune; căldura în acțiune, precum focul, face lemnul, care este cald potențial, să devină cald, în acțiune și prin acest fapt este schimbat și alterat el însuși. Nu este posibil ca ceva să fie concomitent și în acțiune și în potențialitate, ci numai într-un fel sau altul. Ce este cald în acțiune nu poate fi în același timp cald și în potențialitate, ci în potențialitate este rece. În consecință este imposibil ca ceva să fie conform și într-un fel și în altul, adică să fie și cel ce mișcă și cel ce este mișcat, sau care se mișcă pe sine. Prin urmare, ceea ce se găsește în mișcare trebuie să să fie mișcat de altul. Dacă însă cel de care e mișcat se mișcă și el, este necesar să fie mișcat la rândul lui de altul, și acela de altul. Însă, acest lucru nu poate continua la infinit, deoarece astfel nu ar exista un prim motor (primum movens), și în consecință alt și alt mișcător, deoarece mișcarea secundă nu poate avea loc dacă nu a existat ceva care e prim mișcător, precum bastonul care nu mișcă decât dacă e mișcat de mână. Așadar, este deci necesar să se ajungă la un prim motor, care nu e mișcat de nimeni, și toți înțeleg că acesta este Dumnezeu.

A doua cale este prin metoda cauzei eficiente. În lumea simțurilor descoperim că există o ordine a cauzelor eficiente. Nu există niciun caz cunoscut (și nici nu este într-adevăr posibil) în care un lucru să fie cauză eficientă sieși; deoarece ar trebui să fie anterior sieși, ceea ce este imposibil. Nu este însă posibil ca în problema cauzelor eficiente să se ajungă la infinit, căci în toate cauzele eficiente prima este cauza celei intermediare și intermediara este cauza ultimei, fie că intermediara este numai una sau sunt mai multe cauze intermediare. Îndepărtând cauza, se anulează efectul. Prin urmare, dacă nu ar fi fost prima dintre cauzele eficiente, n-ar fi nici ultima, nici intermediara. Dar dacă în privința cauzelor eficiente s-ar putea merge la infinit, atunci nu va exista nicio primă cauză eficientă, deci nu va fi niciun ultim efect, nici cauză eficientă intermediară; ceea ce este în mod clar fals. Așadar, este necesar să se stabilească o cauză eficientă primă – pe care toți o numesc Dumnezeu.

A treia cale provine din posibilitate și necesitate, și decurge așa. Găsim în natură unele lucruri care sunt posibile și altele care nu sunt, precum și unele care sunt considerate că generează și degenerează, prin urmare posibile să fie sau să nu fie. Dar este imposibil ca toate acestea să existe întotdeauna, deoarece ceea ce e posibil să nu existe la un moment dat nu există. Așadar, dacă toate sunt posibile a nu fi, atunci la un moment dat nimic nu ar fi fost în existență. Acum, dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci și acum nu ar fi fost nimic în existență, deoarece ceea ce nu există nu începe a exista decât prin ceva ce există deja. Așadar, dacă la un moment dat nu era nimic în existență, ar fi fost imposibil ca ceva să înceapă să existe, iar în acest fel chiar și acum n-ar fi nimic în existență – ceea ce este absurd. Prin urmare, nu toate ființele sunt posibile, dar trebuie să existe ceva a cărui existență este necesară. Însă, fiecare lucru necesar fie își are necesitatea sa cauzată de un alt lucru, fie nu. Acum, este imposibil să mergem la infinit în privința lucrurilor necesare care își au necesitatea cauzată de un altul, așa cum s-a demonstrat deja în privința cauzei eficiente. În consecință, nu putem decât să postulăm existența unei ființe care își are cauza necesității în sine, fără să o primească de la alții, ci mai degrabă care să fie cauza necesității altora. Aceasta este numită de toți oamenii Dumnezeu.

A patra cale provine din gradele pe care le găsim în lucruri. Printre ființe există unele mai puțin sau mai mult bune, corecte, nobile și altele de acest fel. Dar „mai mult” sau „mai puțin” se spune despre diferite lucruri în funcție de modul diferit în care sunt privite în relație cu ceva care e maxim, precum se spune despre un lucru că este cald, în funcție de cât de aproape este de căldura maximă; așadar există ceva care este foarte corect, foarte bun și foarte nobil și în consecință este ființa maximă. Deoarece lucrurile ce sunt maxim adevărate sunt maxime ființe, așa cum este scris în Metaph. II. Acum, există ceva numit maxim de orice gen care este cauza a tot ce ține de acest gen; precum focul, care este căldura maximă, fiind cauza tuturor celor calde. Așadar, există ceva care este pentru toate lucrurile cauza ființei lor, a bunătății și a oricărei perfecțiuni: acestuia îi spunem Dumnezeu.

A cincea cale provine din guvernarea lucrurilor. Vedem că unele lucruri lipsite de inteligență, precum corpurile naturale acționează în vederea unui scop, iar acest lucru este evident din faptul că acționează întotdeauna sau aproape întotdeauna la fel, pentru a obține cele mai bune rezultate. De aici reiese că nu întâmplător, ci cu intenție, ajung la scopul final. Acum, însă, ceea ce este lipsit de inteligență nu tinde către un scop final, decât dacă este direcționat de către o ființă înzestrată cu cunoaștere și inteligență, așa cum săgeata este trasă la ținta sa de către arcaș. Prin urmare, există altcineva inteligent, prin care toate lucrurile naturale sunt conduse către scopul lor: acesta e Dumnezeu.

Răspuns la obiecția 1. Așa cum spunea Augustin (Enchiridion XI): „De vreme ce Dumnezeu este binele suprem n-ar permite în nici un fel să existe ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi atât de puternic și bun, încât să facă bine din rău„. Acest lucru aparține însă bunătății lui Dumnezeu, încât să permită cele rele, din care să extragă cele bune.

Răspuns la obiecția 2. De vreme ce natura acționează în direcția unui scop determinat sub conducerea unui agent superior, orice este făcut de natură trebuie să fie urmărit înapoi până la Dumnezeu, ca la prima sa cauză. De asemenea, orice este făcut în mod voluntar trebuie urmărit înapoi până la o cauză mai înaltă, alta decât rațiunea umană sau voința, de vreme ce acestea se pot schimba sau eșua; pentru că toate lucrurile care sunt schimbătoare și capabile de a greși, trebuie să fie urmărite înapoi până la un prim principiu neclintit și auto-necesar, așa cum a fost arătat mai sus.

* Aici se încheie acest scurt portret al lui Toma de Aquino. În articolul următor, despre Aristotel.

*** Informațiile provin de pe site-ul universității statului Oregon și aparțin domeniului public.