Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Viața mea alături de talibani

* Articol publicat la data de 3 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Mullah Abdul Salam Zaeef a fost ambasadorul taliban în Pakistan în 2001 și una dintre figurile cele mai cunoscute ale mișcării de după evenimentele 9/11. Acesta și-a publicat memoriile, în care oferă o mărturie oculară și ilustrează viața din Afganistan începând din anul 1979.
În punctul culminant al războiului, se aflau peste 100.000 de soldați sovietici în Afganistan. Milioane de civili părăsiseră țara și aproximativ un milion de mujahedini și-au pierdut viețile. Ultimii ani ai războiului au fost marcați de intensificarea brutalității luptelor.

Războiul era o chestiune de viață și moarte; deseori șansa era singurul lucru ce separa cele două. Am fost prins de nouă ori în ambuscadele rușilor în timp ce luptam și intram și ieșeam din Pakistan. De opt ori Allah m-a salvat de la moarte sigură, o singură dată fiind rănit.
În Khushab, un obuz m-a proiectat în aer dintr-un loc ce a fost răvășit de gloanțe o secundă mai târziu. Doi dintre prietenii mei au murit într-o explozie de mortier la Nelgham din care abia am scăpat; rușii minaseră câteva lăzi cu mortiere lăsate în urmă. Cu toate că stăteam la doar câțiva metri atunci când au explodat, am scăpat fără o zgârietură pe corp.
Atunci când m-am alăturat jihadului aveam doar 15 ani. Nu știam cum să trag cu un Kalașnikov sau să conduc oamenii. Nu știam nimic despre război. Dar linia frontului rusesc era un teren experimental dur și în cele din urmă am condus câteva grupuri de mujahedini la Abasabad, Mahalajat, Arghandab, Khushab și Sanzari.
De multe ori am fost înconjurați de trupele rusești, așa cum s-a întâmplat odată la Mahalajat. Rușii ne încercuiseră, tăindu-ne singura cale de retragere, fiind aflați pe un teren înalt în jurul nostru.
S-au apropiat de noi pe măsură ce ne-au bombardat din munți și din zona deșertului Sufi Saheb. Nu am găsit nicio ieșire și nici nu eram suficient de mulți pentru a sparge liniile rusești. Cu toate că și-au adus mai multe trupe de la Bana la Wokanu, tot am reușit să rezistăm pe poziții.
Nu ne aflam departe de pozițiile trupelor mujahedinilor de la Panjwayi, Nakhunay și Zalakhan, care puteau să ne trimită ajutor repede, dar nu aveam nicio posibilitate de a-i contacta și rămâneam și fără muniție. Intram în criza de timp; nouă mujahedini se alăturaseră martirilor și alți zece de la diferite grupuri fuseseră răniți.
Situația devenea disperată și am realizat că nu mai puteam rezista prea mult fără întăriri și provizii noi. Aveam nevoie de ajutor urgent. Mullah Mohammad Sadiq și eu am hotărât că ar fi cel mai bine să încercăm să ne strecurăm printre liniile rusești.
Cunoșteam mulți mujahedini în Panjwayi și aveam șanse mari să obținem sprijinul de care aveam nevoie. Puteam să adun trupe și să mă întorc să atac liniile rusești din spate, deschizând un culoar pentru retragerea mujahedinilor răniți.
Dar puteam oare să trec? Singura opțiune era să trec direct printre liniile rusești. Am hotărât să plec împreună cu unul dintre săteni și mă prefac că sunt fermier. Într-un sat vecin, prietenii mei mi-au căutat prin buzunare și au scos tot ce ar fi putut să mă identifice ca fiind mujahedin. Un sătean a fost de acord să mă ia pe motocicleta sa și am plecat către liniile rusești. Când am ajuns la Sarpoza venind de la Chilzina, un soldat al armatei afgane a ieșit în fața noastră îndreptându-și Kalașnikovul spre noi.
Soldatul a strigat de la distanță. „Bine ai venit, Ashrar! Te-am văzut în sat când te pregăteau prietenii tăi.” I-am explicat că suntem civili; „Casele noastre sunt acolo,” am spus, arătând spre niște case aflate ceva mai departe pe drum. „Mergem la Mirwais Mina, nu știm despre ce vorbești.” Soldatul a părut confuz și ne-a spus să ne dăm jos de pe motocicletă.
Fără niciun avertisment, mi-a înfipt un pix în braț și a început să mă percheziționeze. Pixul s-a rupt și jumătate mi-a rămas în braț. Sângele a țâșnit din rană și curând mâneca mi-a devenit purpurie. M-a căutat peste tot, dar nu găsit nimic.
Săteanul a jurat că locuiam în satul său de foarte mult timp. Brațul a început să-mi tremure și am putut vedea capătul pixului ieșind afară. I-am repetat povestea soldatului: despre cum locuiam în satul Ghani, unde era casa mea și că nu aveam vreo legătură cu mujahedinii. Eram doar un fermier.
După ce soldatul ne-a permis să ne urcăm înapoi pe motocicletă, săteanul a accelerat, spunându-mi peste umăr că numele soldatului era Bismillah și că era cunoscut pentru cruzimea sa. „În ultimele luni”, mi-a explicat acesta, „35 de oameni au fost împușcați în spate”. Bismillah era responsabil pentru majoritatea acestor crime.
Am ajuns teferi la Panjaw Wali, dar îmi amintesc că am fost tensionat întreg drumul. Niciun foc nu s-a tras asupra noastră. La Jendarma, am văzut mai mulți soldați și am ocolit zona. Am ajuns la Panjwayi în aceeași zi, ajungând într-un final în satul Mirwais Nika. Mi-a luat trei zile să adun mai mult de două sute de mujahedini.

În a treia noapte ne-am deplasat la Zalakhan și am plecat către Anguriyan și Taymuriyan. Apropiindu-ne de inamic din spate pentru a ajunge la Mullah Mohammad Sadiq, am atacat câteva poziții guvernamentale și am rupt cordonul de securitate.
Forțele guvernului afgan și aliații lor ruși era acum separați în două grupuri. Câțiva dintre soldații inamici, surprinși de atac, și-au aruncat armele și au fugit.
Am reușit să asigurăm o cale de acces în mijlocul confuziei și am evacuat mujahedinii răniți și cadavrele martirilor. Atacul nostru a provocat consternare printre inamici și aceștia s-au retras, punând capăt asediului asupra Karesh.”

Acesta este un extras din cartea „Viața mea alături de talibani” de Abdul Salam Zaeef. Publicată de Scribe.
Născut în sudul Afganistanului în 1968, acesta a participat la majoritatea evenimentelor istorice din timpul vieții sale; ca mujahedin în războiul din anii ’80 împotriva sovieticilor, de la poziția administrativă ocupată în mișcarea talibană, la închiderea sa în închisoarea Guantánamo, până la rolul de avocat public și critic al guvernului pro-american Karzai de după eliberarea sa din 2005. Trăiește în Kabul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: