Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 2 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

***Introducere

Drept consecință a geo-strategiei SUA în ceea ce Brzezinski numea “Balcanii globali,” Statele Unite au lucrat împreună cu organismele neguvernamentale (NGO) pentru a “promova democrația” și “libertatea” în fostele republici sovietice, jucând un rol din spatele scenei în instigarea la ceea ce au fost intitulate “revoluțiile colorate,” care au instalat lideri-marionetă favorabili SUA și Occidentului pentru promovarea intereselor Vestului, atât economice cât și strategice.

Partea a doua a acestui eseu analizează revoluțiile colorate, ca fiind o stratagemă cheie pentru impunerea Noii Ordini Mondiale. “Revoluția colorată” sau “de catifea” constituie o tactică politică de expansiune a NATO și a influenței SUA până la granițele Rusiei și eventual Chinei; urmând linia scopurilor primare ale strategiei SUA în cadrul Noii Ordini Mondiale: de a înfrâna Rusia și China și de a preveni nașterea unei puteri care sa conteste rolul SUA în regiunea respectivă.

Aceste revoluții sunt portretizate de media occidentală ca revoluții populare democratice, în care oamenii respectivelor națiuni cer responsabilitate guvernamentală și democratică de la liderii lor despotici și de la sistemele lor politice arhaice. Cu toate acestea, realitatea este departe de ceea ce aceste imagini utopice sugerează. ONG-urile și media occidentale au finanțat masiv și au organizat grupările de opoziție și mișcările de protest, în mijlocul unor alegeri, creând percepția publică de fraudă electorală pentru mobilizarea unor mișcări de protest masive, pentru a solicita ca alesul „lor” să ajungă la putere. S-a întâmplat de asemenea ca acesta din urmă să fie și candidatul preferat de SUA-Occident, a cărui campanie a fost deseori finanțată de către Washington; iar acesta să propună politici amiabile la adresa SUA și condiții economice neoliberale. În final, sunt oamenii cei care pierd, așa cum speranțele lor pentru schimbare adevărată și responsabilitate guvernamentală le sunt negate de influența exercitată de SUA asupra liderilor lor politici.

Revoluțiile de catifea au și un efect de antagonizare asupra Chinei și Rusiei, prin apariția unor protectorate americane la granițele lor, pe măsură ce multe foste membre ale Pactului de la Varșovia caută apropierea relațiilor politice, economice și militare cu SUA. Acest fapt exacerbează tensiunile între Vest pe de o parte și China și Rusia de cealaltă parte; lucru care în cele din urmă va duce la un potențial conflict între cele două blocuri.

*** Serbia

Serbia a înregistrat propria sa “revoluție colorată” în octombrie 2000, care a dus la răsturnarea liderului sârb Slobodan Milosevic. Așa cum Washington Post remarca în decembrie 2000, din 1999 încoace, Statele Unite au abordat o “strategie electorală” majoră pentru îndepărtarea lui Milosevic, pe măsură ce “consultanții finanțați de SUA au jucat un rol crucial din spatele scenei în aproape fiecare fațetă a campaniei anti-Milosevic, ocupându-se de sondaje secrete, pregătind mii de activiști ai opoziției și ajutând la organizarea unei numărători paralele a voturilor. Contribuabilii americani au plătit pentru 5.000 de spray-uri cu vopsea folosite de activiștii opoziției pentru pictarea de graffiti anti-Milosevic pe zidurile din Serbia, și pentru 2,5 milioane de afișe cu sloganul „E terminat,” care a devenit motto-ul revoluției.” În plus, potrivit lui Michael Dobbs, care scria în Washington Post, aproximativ “20 de lideri ai opoziției au acceptat o invitație din partea National Democratic Institute (NDI) în octombrie 1999 la un seminar la Marriott Hotel în Budapesta.”

Interesant, “Unii dintre americanii implicați în campania anti-Milosevic au declarat că erau conștienți de activitatea CIA la sediile de campanie, dar nu știu exact cu ce se ocupa agenția acolo. Orice ar fi fost, aceștia au concluzionat că nu a avut un efect determinant. Rolul principal a fost jucat de către US State Department și de către U.S. Agency for International Development, agenția de asistență externă a guvernului SUA, care au canalizat fondurile prin contractori non-comerciali și grupuri non-profit precum NDI și replica sa republicană, International Republican Institute (IRI).”

NDI (National Democratic Institute), “a lucrat îndeaproape cu partidele de opoziție sârbe, iar IRI și-a concentrat atenția pe Otpor, care a servit drept element de fundație pentru organizarea și ideologia revoluției. În martie, IRI a plătit pentru ca două duzini de lideri ai Otpor să participe la un seminar asupra rezistenței non-violente la Hilton Hotel în Budapesta.” La seminar, “studenții sârbi au fost pregătiți pentru chestiuni precum organizarea de greve, pentru comunicarea prin simboluri, pentru învingerea fricii și pentru subminarea autorității unui regim dictatorial.”[1]

Așa cum dezvăluia New York Times, Otpor, principalul grup de opoziție a studenților, a primit fonduri masive de la National Endowment for Democracy (NED), o organizație pentru “promovarea democrației” finanțată de Congresul SUA. United States Agency for International Development (USAID) a acordat fonduri Otpor, la fel cum a făcut și International Republican Institute, “un alt grup non-guvernamental de la Washington finanțat parțial de către A.I.D.”[2]

*** Georgia

În 2003, Georgia a trecut prin “Revoluția Trandafirilor,” care a dus la răsturnarea președintelui Eduard Șevardnadze, acesta fiind înlocuit cu Mihail Saakașvili după alegerile din 2004. Într-un articol publicat de The Globe and Mail în noiembrie 2003, se afirma că o fundație americană “a început să construiască temelia pentru răsturnarea președintelui georgian Eduard Șevardnadze,” pe măsură ce fondurile provenind de la organizația non-profit au fost folosite pentru “trimiterea unui activist de 31 de ani numit Giga Bokeria în Serbia spre a se întâlni cu membrii mișcării Otpor pentru a învăța cum au folosit aceștia demonstrațiile stradale pentru răsturnarea președintelui Slobodan Milosevic. Apoi, în timpul verii, fundația a plătit pentru călătoria în Georgia a unor activiști Otpor, care au ținut timp de trei zile cursuri în fata a aproximativ 1.000 de studenți învățându-i cum să organizeze o revoluție pașnică.”

Aceeași fundație americană “a finanțat și o populară stație de televiziune a opoziției, care a fost crucială în efortul de mobilizare a maselor și, de asemenea, se pare că a finanțat un grup de tineri care a condus protestele stradale.” Proprietarul fundației “a avut o relație caldă cu oponentul lui Șevardnadze, Mihail Saakașvili, un avocat educat la New York care se așteaptă să câștige alegerile prezidențiale la alegerile programate pe 4 ianuarie.”

În timpul unei conferințe de presă cu o săptămână înaintea demisiei sale, Eduard Șevardnadze a declarat că fundația americană “este pornită împotriva președintelui Georgiei.” Mai mult, “Domnul Bokeria, a cărui Institut pentru Libertate a primit bani atât de la fundația respectivă cât și de la guvernul SUA, prin Eurasia Institute, spune că alte trei organizații au jucat un rol cheie în căderea lui Șevarnadze: Partidul Mișcarea Națională al lui Saakașvili, televiziunea Rustavi-2 și Kmara! (Destul! în georgiană), o grupare de tineri care i-a declarat război lui Șevarnadze și a demarat o campanie de amplasare de postere și graffiti atacând corupția guvernamentală.” [3]

În ziua următoare după publicarea articolului citat anterior, autorul a publicat un alt articol în Globe and Mail, explicând faptul că “revoluția pașnică” din Georgia “miroase ca încă o victorie pentru Statele Unite asupra Rusiei în jocul internațional de șah post-Război Rece.” Autorul, Mark MacKinnon, explica faptul că prăbușirea lui Eduard Șevardnadze era legată de “petrolul din Marea Caspică, una dintre puținele zone rămase în lume cu resurse de petrol relativ neexploatate,” și că “Georgia și vecina sa Azerbaidjan, care se afla lângă Marea Caspică, au devenit rapid nu doar niște noi state independente, ci parte a unui ‘coridor energetic.’” Erau trasate planurile pentru o nouă “conductă care să treacă prin Georgia către Turcia și Mediterana.”

Când aceste planuri au fost trasate, Eduard Șevardnadze a fost văzut ca un bun de preț, atât de investitorii occidentali cât și guvernul SUA. Reputația acestuia, ca fiind omul care a ajutat la încheierea Războiului Rece, a dat investitorilor suficientă încredere în țară, iar intenția declarată a acestuia de a deplasa Georgia de pe orbita Rusiei către organizațiile occidentale, precum NATO și Uniunea Europeană, dădeau bine la Departamentul de Stat al SUA.”

Statele Unite s-au mișcat repede, deschizând o bază militară în Georgia în 2001, oferind pregătire „anti-teroristă” soldaților georgieni. Erau primele trupe americane trimise într-o fostă republică sovietică.

Dar, undeva pe parcurs, Eduard Șevardnadze a schimbat macazul, hotărând să se apropie din nou de Rusia. Georgia a semnat un acord secret pe 25 de ani oferind gigantului rus Gazprom exclusivitatea în ceea ce privește furnizarea de gaze naturale. Apoi a vândut efectiv rețeaua de electricitate unei alte firme rusești, respingând AES, compania sprijinită de administrația americană. Șevardnadze a atacat AES numindu-i „mincinoși și trișori.” Ambele afaceri au crescut dramatic influența Rusiei la Tbilisi.

Alegerile din Georgia, l-au adus însă la putere pe Mihail Saakașvili, un președinte susținut de Statele Unite, care a “salvat situația.”[4] Acesta este un exemplu al relației intime dintre geopolitica petrolieră și politica externă a SUA. Revoluția colorată a fost vitală pentru penetrarea intereselor SUA și NATO în regiune; obținerea controlului asupra rezervelor de gaz din Asia Centrală și împiedicarea extinderii influenței Rusiei. Aceasta urmează direct linia strategiei imperialiste SUA-NATO pentru o nouă ordine mondială, după căderea URSS [Această strategie este evidențiată în prima parte a eseului „Drumul către pierzanie – Originile celui de-al III-lea război mondial„].

*** Ucraina

În 2004, Ucraina a trecut prin “Revoluția Portocalie,” în care opoziția și liderul pro-occidental Viktor Iușcenko a devenit președinte, învingându-l pe Viktor Ianukovici. Așa cum dezvăluia The Guardian în 2004, aceasta a urmat unor alegeri contestate (asa cum se întâmplă în fiecare “revoluție colorată”), “guerilele democrației ucrainiene ale mișcării de tineri Pora au obținut deja o victorie notabilă – oricum s-ar încheia situația periculoasă de la Kiev,” totuși, “campania este o creație americană, un exercițiu sofisticat și genial conceput în laboratoarele occidentale de branding și marketing, care, în patru țări în patru ani, a fost utilizat pentru salvarea unor alegeri fraudate și la răsturnarea unor regimuri insipide.”

Autorul, Ian Traynor, explica faptul că, “Finanțată și organizată de guvernul SUA, beneficiind de consultanți și diplomați americani, de sprijinul celor două partide americane și a organizațiilor non-guvernamentale din SUA, campania a fost folosită prima oară în Europa, la Belgrad în 2000, pentru înfrângerea lui Slobodan Milosevic.” În plus, “National Democratic Institute, International Republican Institute, Departamentul de Stat al SUA și USAID sunt principalele agenții americane implicate în aceste campanii alături de ONG-ul Freedom House” și același finanțator implicat în Revoluția Trandafirilor din Georgia. În implementarea strategiei schimbărilor de regim, “opoziția, de regulă divizată, trebuie să fie unită în spatele unui singur candidat, dacă dorește să existe vreo șansă de răsturnare a regimului. Acel lider este selectat pe baza unor motive pragmatice și obiective, chiar dacă el sau ea este anti-american(ă).”

Traynor continuă:

Freedom House și NDI au ajutat la finanțarea și organizarea celui mai mare efort civil de monitorizare a alegerilor în Ucraina, implicând mai mult de 1.000 de observatori. Aceștia au organizat și exit poll-uri. În seara de duminică aceste sondaje îi dădeau lui Iușcenko un avantaj de 11 procente și au conturat agenda pentru ceea ce avea să urmeze.
Sondajele tip exit poll sunt considerate esențiale deoarece au oferit inițiativa în lupta de propagandă cu regimul, apărând mereu în prim plan, primind atenția media și punând presiune pe autorități pentru a primi un răspuns.
Faza finală a modelului american se referă la modalitatea de reacție atunci când vechiul regim încearcă să fure alegerile pierdute.
[. . . ] La Belgrad, Tbilisi și acum la Kiev, unde autoritățile au încercat inițial să rămână la putere, sfatul oferit este ca opoziția să rămână calmă, dar hotărâtă și să se organizeze acte de nesupunere civică, pașnice, dar provocatoare, astfel ca regimul să încerce suprimarea violentă a protestelor
.”[5]

Așa cum explica Jonathan Steele, printr-un articol în The Guardian, liderul opoziției, Viktor Iușcenko, care a contestat rezultatul alegerilor, “a fost prim-ministru în timpul președintelui Leonid Kucima, iar unii dintre susținătorii săi sunt în strânsă legătură cu clanurile industriașilor brutali care au manipulat privatizările ucrainiene post-sovietice.” Acesta explica mai departe că fraudarea alegerilor este aproape irelevantă, deoarece “Decizia de a protesta pare să depindă mai mult de realpolitik și de faptul că acei contestatari ai președintelui sunt considerați mai ‘pro-occidentali’ sau ‘pro-piață liberă’.” Cu alte cuvinte, cei care susțin neoliberalismul economic vor avea sprijinul SUA-NATO, deoarece neoliberalismul este adânc înrădăcinat în structurile economice internaționale și promovează interesele acestora în regiune.

Pe lângă asta, “În Ucraina, Iușcenko a primit încuviințarea Vestului și râuri de bani au curs către grupurile care-l susțin, mergând de la gruparea de tineret Pora, până la diverse website-uri ale opoziției. Într-un gest provocator, ambasada Statelor Unite și alte ambasade occidentale au plătit pentru exit poll-uri.” Acest fapt este emblematic pentru importanța strategică a Ucrainei pentru Statele Unite, “care refuză să-și abandoneze politica sa post-război rece de încercuire a Rusiei și de a căuta să atragă fiecare fostă republică sovietică de partea sa.”[6]

Un comentator al The Guardian a evidențiat ipocrizia mediei occidentale: “Două milioane de demonstranți anti-război pot mărșălui pe străzile Londrei și să fie ignorați politic, dar câteva zeci de mii în centrul Kievului sunt proclamați a fi ‘poporul’, în vreme ce poliția ucrainiană, tribunalele și instituțiile guvernamentale sunt considerate instrumente de represiune.” De asemenea, “Adunări uriașe au avut loc la Kiev, în sprijinul premierului Viktor Iușcenko, dar acestea nu au fost văzute pe ecranele televizoarelor noastre: dacă existența acestora este admisă, atunci suporterii lui Ianukovici sunt denigrați ca fiind inexistenți. Demonstrațiile în favoarea lui Viktor Iușcenko au lumini laser, ecrane cu plasmă, sisteme de sonorizare sofisticate, concerte rock, corturi de campare și cantități imense de îmbrăcăminte portocalie; totuși suntem fericiți să ne amăgim singuri că acestea [demonstrațiile] sunt spontane.”[7]

În 2004, Associated Press informa că, “Administrația Bush a cheltuit mai mult de 65 milioane $ în ultimii doi ani pentru a ajuta organizațiile politice din Ucraina, plătind pentru aducerea liderului opoziției Viktor Iușcenko la întâlniri cu lideri americani și ajutând la organizarea unui exit poll care indica faptul că Iușcenko a câștigat alegerile disputate de luna trecută.” Banii “au fost canalizați prin organizații precum Fundația Eurasia sau prin grupuri apropiate de republicani și democrați care au organizat pregătirile pentru alegeri, de forumuri pentru drepturile omului sau de grupuri independente de știri.” Cu toate acestea, până și oficialii guvernului “recunosc faptul că o parte din acei bani au ajutat la pregătirea unor grupuri și a unor indivizi opozanți ai candidatului pro-rus susținut de guvernul ucrainian.”

Articolul afirma că o serie de fundații internaționale importante au finanțat exit poll-rile, care în conformitate cu Ianukovici au fost “denaturate.” Printre aceste fundații s-au aflat “National Endowment for Democracy, care primește fondurile direct de la Congresul SUA; Eurasia Foundation, care primește fondurile de la Departamentul de Stat și Renaissance Foundation,” care primește bani de la un miliardar cunoscut precum și de la Departamentul de Stat al SUA. Din moment ce Departamentul de Stat este implicat, asta înseamnă că finanțarea este direct integrată în politica externă a SUA. “Alte țări au fost implicate, precum Marea Britanie, Olanda, Elveția, Canada, Norvegia, Suedia și Danemarca.” De asemenea implicate în finanțarea anumitor grupări și activități din Ucraina au fost și International Republican Institute și National Democratic Institute, care este condus de fostul secretar de stat Madeleine Albright în acest moment.[8]

Mark Almond scria în The Guardian în 2004 despre apariția “puterii poporului,” descriind aceasta în relația cu situația care exista atunci în Ucraina, afirmând că, “Transformarea din Ucraina este prezentată ca o bătălie între popor și structurile de putere din era sovietică. Rolul agențiilor occidentale din epoca războiului rece este tabu. Bagă-ți nasul în finanțarea carnavalului generos de la Kiev și sunetul strident al furiei întâlnite îți arată că ai atins un punct nevralgic al Noii Ordini Mondiale.”

Almond elaborează:

Pe parcursul anilor ’80, pentru construirea revoluțiilor de catifea din 1989, o mică armată de voluntari – ca să fim sinceri, spioni – au cooperat să promoveze ceea ce a devenit ‘puterea poporului’. O rețea de fundații și grupuri au conspirat pentru organizarea logisticii prin transferul a milioane de dolari către dizidenți. Banii au venit în proporție covârșitoare de la statele NATO și de la aliați sub acoperire precum ‘neutra’ Suedie.
[ …] Mahmureala de la puterea poporului este terapie de șoc. Fiecărei mulțimi succesive îi este vândută o viziune multimedia a prosperității euro-atlantice de către media occidentală ‘independentă’ pentru a-i aduce pe străzi. Nimeni nu suflă nimic despre șomajul în masă, afacerile oneroase ale mediului financiar-bancar, creșterea criminalității organizate și a prostituției și creșterea ratei sinuciderilor din statele ‘puterii poporului’ de succes
.”

Așa cum subliniază Almond, “Puterea poporului este, așa cum s-a dovedit, mai mult despre închiderea lucrurilor decât despre crearea unei societăți deschise. Închide fabricile, dar și mai rău, mințile. Militează pentru o piață liberă pentru orice – cu excepția opiniei. Ideologia curentă a teoreticienilor Noii Ordini Mondiale, dintre care mulți sunt comuniști renegați, este marxism-leninismul – acea combinație a unui model economic cu metodele machiavelice pentru a acapara puterea.”[9]

Mark MacKinnon scria în Globe and Mail, faptul că și Canada a sprijinit eforturile grupului de activiști tineri de la Pora, în Ucraina, furnizând fonduri pentru mișcarea pentru “democrația puterii poporului.” MacKinnon observa că, “Administrația Bush a încercat să găsească un personaj pro-occidental pe post de președinte pentru a asigura controlul asupra conductei vitale de la Odesa, la Marea Neagră, către Brodi la granița poloneză.” Cu toate acestea, “Fostul președinte, Leonid Kucima, a schimbat recent taberele așa că respectiva conductă transportă petrol rusesc, în loc să ajute producătorii americani din zona Mării Caspice să își expedieze produsele în Europa.” Așa cum arată analiza lui MacKinnon, finanțarea inițială din partea națiunilor occidentale a venit din Canada, chiar dacă aceasta a fost eventual depășită de către Statele Unite.

Andrew Robinson, ambasadorul canadian în Ucraina la acea vreme, în 2004, “a început să organizeze întruniri secrete ale ambasadorilor occidentali, prezidând ceea ce a numit ședințe pentru ‘coordonarea donatorilor’ din cele 28 de țări interesate în a-l vedea pe Iușcenko reușind. Eventual, acesta a devenit purtătorul de cuvânt al grupului și un critic proeminent al controlului asupra media din partea guvernului lui Kuchma.” Canada a continuat “investind într-un exit poll controversat, desfășurat în ziua alegerilor de Centrul Razumkov și alte grupuri, care a contrazis rezultatul oficial care arăta că a câștigat Ianukovici.” Încă o dată, noul guvern pro-occidental ieșea la rampă, “anunțându-și intenția de a inversa fluxul conductei Odesa-Brodi.”[10]

Din nou, aceasta urma exemplul Georgiei, unde o serie de interese ale SUA și NATO au fost împlinite cu ajutorul “revoluției colorate”; prevenind în același timp expansiunea și influența Rusiei în regiune precum și penetrarea controlului și influenței SUA și NATO asupra resurselor importante și a coridoarelor de transport ale regiunii.

Daniel Wolf scria pentru The Guardian ca, “Pentru majoritatea oamenilor adunați în Piața Independenței din Kiev, demonstrația a părut spontană. Aveau toate motivele să-și dorească stoparea ascensiuni la putere a candidatului guvernamental, Viktor Ianukovici, și au profitat de oportunitatea ivită. Dar, mergând prin tabăra opoziției în decembrie, era greu să ignori dovezile unei pregătiri meticuloase – bucătăriile ambulante, corturile pentru demonstranți, profesionalismul reportajelor tv și proliferarea însemnelor portocalii oriunde priveai.” Acesta elaborează, scriind că, “evenimentele din piață au fost rezultatul unei planificări atente, secrete, a apropiaților lui Iușcenko pe o perioadă de câțiva ani. Povestea reală a revoluției portocalii este mult mai interesantă decât fabula care a fost acceptată de publicul larg.”

Roman Bessmertny, conducătorul campaniei lui Iușcenko, cu doi ani înaintea alegerilor din 2004, “a trimis aproximativ 150.000 de oameni la cursuri de pregătire, seminarii, instruiri practice supravegheate de experți legali și mediatici. Unii dintre participanții la aceste cursuri era membri ai comitetelor electorale la nivel local, regional sau național; alții erau observatori electorali, care au fost învățați nu numai să vegheze asupra alegerilor ci au primit și camere pentru a înregistra procesul. Mai mult de 10.000 de camere au fost distribuite, cu scopul înregistrării evenimentelor la fiecare a treia secție electorală.” În cele din urmă, a fost încâlcita campanie media, orchestrată prin intermediul unei finanțări masive. Cu greu se poate aplica noțiunea de “puterea poporului” enunțată de media occidentală acestei “lovituri de stat pașnice”.[11]

*** “Revoluția Lalelelor” din Kîrghîzstan

În 2005, Kîrghîzstan a trecut prin “Revoluția Lalelelor” în care fostul președinte a fost înlocuit de candidatul pro-occidental prin intermediul altei “revoluții populare.” Așa cum informa New York Times în martie 2005, cu puțin timp înaintea alegerilor din Kîrghîzstan, “un ziar al opoziției a publicat fotografii ale palatului prezidențial aflat în construcție pentru nepopularul președinte Askar Akayev, ajutând la răspândirea nemulțumirilor și revoltei populației.” Însă, acest “ziar era beneficiarul unor fonduri în partea guvernului SUA și era tipărit de o tipografie finanțată și operată de Freedom House, o organizație americană care se descrie singură ca fiind ‘o voce clară pentru democrație și libertate în lume’.”

Mai mult, alte țări care au “ajutat la garantarea unor programe pentru dezvoltarea democrației și societății civile” în Kîrghîzstan au fost Marea Britanie, Olanda și Norvegia. Aceste țări au “jucat un rol crucial în pregătirea terenului pentru revolta populară care a propulsat opoziția la putere.” Banii au venit în general dinspre Statele Unite, mai ales prin intermediul National Endowment for Democracy (NED), precum și prin “tipografia Freedom House sau serviciul de limbă kîrghîză Radio Free Europe/Radio Liberty, un radio pro-democrație.” National Democratic Institute a jucat de asemenea un rol financiar major, despre care unul dintre beneficiarii ajutorului financiar a declarat, “Ar fi fost absolut imposibil să se întâmple acest lucru fără acel ajutor.”

The Times informa în continuare că:

Banii americani au ajutat la finanțarea centrelor societății civile din țară, unde activiștii se pot întâlni cu cetățenii, primesc pregătire, citesc ziare independente și chiar pot urmări CNN sau naviga pe internet. Numai N.D.I. [National Democratic Institute] operează 20 de centre care furnizează știri în limbile rusă, kîrghîză și uzbekă.
Statele Unite sponsorizează Universitatea Americană din Kîrghîzstan, a cărei misiune declarată este, în parte, promovarea dezvoltării societății civile și plătește pentru programe de schimb care trimit studenți și lideri ai organizațiilor non-guvernamentale în Statele Unite. Noul președinte al Kîrghîzstanului, Kurmanbek Bakiyev, a fost unul dintre aceștia.
Toți acești bani și efectivele umane concentrate au oferit opoziției kîrghîze sprijinul financiar și moral necesar în ultimii ani, precum și infrastructura care i-a permis să-și comunice ideile sale poporului kîrghîz
.”

Cât despre cei “care nu înțeleg limba rusă sau nu au acces la ziare pot să asculte programele în limba kîrghîză de la Radio Azattyk, postul finanțat de Statele Unite prin franciza Radio Free Europe/Radio Liberty.” Alte medii “independente” erau plătite prin intermediul Departamentului de Stat al SUA.[12]

Așa cum dezvăluia Wall Street Journal înaintea alegerilor, grupări de opoziție, ONG-uri și grupuri media „independente” din Kîrghîzstan primeau ajutor financiar de la Freedom House, precum și de la US Agency for International Development (USAID). Ziarul informa că, “Pentru a evita provocarea Rusiei și violarea normelor diplomatice, Statele Unite nu pot sprijini direct partidele de opoziție. Dar, susțin o rețea de ONG-uri a căror sprijin pentru libertatea presei, domnia legii și alegeri libere le coalizează automat împotriva intereselor vechiului regim autocratic.”

Ziarul detaliază, afirmând că Kîrghîzstanul “ocupă o poziție strategică. SUA și Rusia au ambele baze militare acolo. Cele cinci milioane de cetățeni ai țării, majoritatea musulmani, sunt prinși la mijloc într vecini tumultuoși bogați în resurse petroliere precum Kazahstan, a cărui regim politic nu tolerează opoziția politică; dictatura din Uzbekistan și problematicul Tadjikistan.”

În țară, principalul ONG al opoziției, Coaliția pentru Democrație și Drepturi Civile, își primește fondurile “de la National Democratic Institute for International Affairs, o fundație americană non-profit, finanțată de guvernul SUA și de USAID.” Sunt implicate și alte agenții, fie prin intermediul finanțării directe fie prin promovarea ideologică (propaganda), precum National Endowment for Democracy (NED), Albert Einstein Institute, Freedom House, și US State Department.[13]

Președintele Kîrghîzstanului, Askar Akayev, se referea la o a “treia forță” care câștigă putere în țara sa. Termenul a fost împrumutat de la unul dintre strategii americani, a “treia forță” fiind:

„… care detaliază cum ONG-urile sprijinite de Occident pot promova schimbările de regim și de politică în întreaga lume. Repetarea formulei a unei a treia ‘puteri populare’ revoluționare în fosta Uniune Sovietică pe parcursul unui singur an – după evenimentele similare din Georgia din noiembrie 2003 și din Ucraina în decembrie 2004 – înseamnă că spațiul post-sovietic seamănă acum cu America Centrală a anilor ’70-’80, când o serie de lovituri de stat, sprijinite de SUA, au consolidat controlul american asupra emisferei vestice.”

Așa cum afirma The Guardian:

Mulți dintre aceiași agenți americani care au lucrat în America Latină și-au oferit experiența în Europa Răsăriteană în timpul mandatului lui George Bush, mai ales Michael Kozak, fostul ambasador american în Belarus, care a mărturisit în acest ziar în 2001 că făcea în Belarus exact ceea ce făcea în Nicaragua: ‘sprijinea democrația’.”

Mai mult:

Cazul Freedom House atrage în special atenția. Condusă de fostul director al CIA, James Woolsey, Freedom House a fost un sponsor major al revoluției portocalii din Ucraina. A pus pe picioare o tipografie în Bișkek în noiembrie 2003, care tipărește 60 de ziare ale opoziției. Cu toate că a fost descrisă ca un grup de presă ‘independent,’ agenția care o deține în mod oficial este condusă de belicosul senator republican John McCain, în vreme ce fostul consilier național pentru securitate Anthony Lake se află în consiliul de conducere. SUA sprijină și mijloacele mass-media audio-vizuale ale opoziției.”[14]

Așadar, din nou aceeași formulă a fost urmată în republicile din Asia Centrală ale fostei URSS. Această strategie de politică externă a SUA de promovare a “revoluțiilor de catifea” este pusă în practică printr-o rețea de ONG-uri americane și internaționale și penetrează interesele SUA și NATO în regiunea respectivă.

*** Concluzii

Revoluțiile de catifea sau “revoluțiile colorate” sunt o stratagemă esențială în Noua Ordine Mondială; promovând prin minciună și manipulare strategia cheie de înfrânare a Rusiei și de controlare a resurselor vitale. Această strategie este critică pentru înțelegerea naturii imperialiste a Noii Ordini Mondiale, mai ales atunci când este vorba de identificarea momentelor când strategia este repetată, în special în legătură cu alegerile din Iran din 2009.

Prima parte a cestui eseu evidențiază strategia imperialistă SUA-NATO de aplicare a Noii Ordini Mondiale, ca urmare a dezmembrării Uniunii Sovietice din 1991. Scopul principal a fost încercuirea Rusiei și Chinei și prevenirea apariției unei noi superputeri. Statele Unite urmau să se comporte ca un hegemon imperialist, servind interesele financiare internaționale pentru impunerea Noii Ordini Mondiale. Partea a doua subliniază strategia imperialistă a SUA prin utilizarea “revoluțiilor colorate” pentru promovarea intereselor sale în Asia Centrală și Europa Răsăriteană, urmând politica evidențiată în prima parte, de împiedicare a Rusiei și Chinei să-și extindă influența și de a obține accesul la resursele naturale vitale.

A treia și ultima parte a acestui eseu analizează natura strategiei imperialiste de construire a Noii Ordini Mondiale, concentrându-se pe escaladarea conflictelor din Afganistan, Pakistan, Iran, America Latină, Europa Răsăriteană și Africa; și pe potențialul pe care aceste conflicte îl au pentru declanșarea unui nou război mondial cu Rusia și China. Partea a treia analizează potențialul pentru “Un nou război pentru o nouă ordine mondială.”

* Note:

[1] Michael Dobbs, U.S. Advice Guided Milosevic Opposition. The Washington Post: December 11, 2000: http://www.washingtonpost.com/ac2/wp-dyn/A18395-2000Dec3?language=printer

[2] Roger Cohen, Who Really Brought Down Milosevic? The New York Times: November 26, 2000: http://www.nytimes.com/2000/11/26/magazine/who-really-brought-down-milosevic.html?sec=&spon=&pagewanted=1

[3] Mark MacKinnon, Georgia revolt carried mark of Soros. The Globe and Mail: November 23, 2003: http://www.markmackinnon.ca/dispatches_georgia3.html

[4] Mark MacKinnon, Politics, pipelines converge in Georgia. The Globe and Mail: November 24, 2003: http://www.markmackinnon.ca/dispatches_georgia2.html

[5] Ian Traynor, US campaign behind the turmoil in Kiev. The Guardian: November 26, 2004: http://www.guardian.co.uk/world/2004/nov/26/ukraine.usa

[6] Jonathan Steele, Ukraine’s postmodern coup d’etat. The Guardian: November 26, 2004: http://www.guardian.co.uk/world/2004/nov/26/ukraine.comment

[7] John Laughland, The revolution televised. The Guardian: November 27, 2004: http://www.guardian.co.uk/media/2004/nov/27/pressandpublishing.comment

[8] Matt Kelley, U.S. money has helped opposition in Ukraine. Associated Press: December 11, 2004: http://www.signonsandiego.com/uniontrib/20041211/news_1n11usaid.html

[9] Mark Almond, The price of People Power. The Guardian: December 7, 2004: http://www.guardian.co.uk/world/2004/dec/07/ukraine.comment

[10] Mark MacKinnon, Agent orange: Our secret role in Ukraine. The Globe and Mail: April 14, 2007: http://www.markmackinnon.ca/dispatches_ukraine4.html

[11] Daniel Wolf, A 21st century revolt. The Guardian: May 13, 2005: http://www.guardian.co.uk/world/2005/may/13/ukraine.features11

[12] Craig S. Smith, U.S. Helped to Prepare the Way for Kyrgyzstan’s Uprising. The New York Times: March 30, 2005: http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=9806E4D9123FF933A05750C0A9639C8B63&sec=&spon=&pagewanted=all

[13] Philip Shishkin, In Putin’s Backyard, Democracy Stirs – With U.S. Help. The Wall Street Journal: February 25, 2005: http://www.iri.org/newsarchive/2005/2005-02-25-News-WSJ.asp

[14] John Laughland, The mythology of people power. The Guardian: April 1, 2005: http://www.guardian.co.uk/world/2005/apr/01/usa.russia


* Sursa: Global Research

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: