Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive lunare: martie 2011

Gardianul corupt al Chinei

* Articol publicat în doua părți, la datele de 20 iunie și 24 iunie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Recent, la Hong Kong a fost publicată o carte rară, intitulată Black Box, care dezvăluie o imagine a Chinei diferită de cea oficială. O țară coruptă și al cărei gardian anti-corupție, CCCD, este tocmai vârful corupției.
Rolul CCCD este acela de a rezolva problema corupției. Dar, acum, însăși CCCD a devenit un focar de corupție,” scrie în prefața cărții despre CCCD. Aceasta dezvăluie că CCCD operează fără a fi supravegheată, deține un buget nelimitat, nu răspunde nimănui și este folosită de liderii politici ca o armă pentru a-și ataca oponenții, precum și dizidenții politici.

Pe 12 ianuarie 2009, un grup de bărbați a intrat în sediul Ministerului Securității Publice din Beijing și s-au îndreptat către biroul lui Zheng Xiaodong, ministru adjunct (un fel de secretar de stat de pe la noi) și al zecelea în ierarhia poliției naționale. L-au arestat și l-au escortat, printre colegii săi șocați, către o dubă ce aștepta afară.
Aceștia erau oficiali ai Comisiei Centrale de Cercetare Disciplinară (CCCD) a Partidului Comunist, cel mai puternic organ de cercetare al Chinei, însărcinat cu stârpirea corupției și delictelor în rândurile celor 76 de milioane de membri ai partidului. Deține mai multă putere decât poliția sau sistemul judiciar.

CCCD este o organizație secretă, aflată deasupra legii și poliției, efectuând investigații potrivit propriilor sale reguli. Nu are un website public și nu răspunde în fața vreunei instituții publice. Este o componentă esențială a partidului comunist și a rămânerii acestuia la putere.

În țările conduse de lege, autoritățile judiciare trebuie să opereze în conformitate cu legea. Dacă trebuie folosite metode speciale în circumstanțe speciale, chiar și atunci autoritățile trebuie să urmeze procedurile corecte și să existe un control strict al scopurilor și acțiunilor acestora.”

Cartea, a cărei autori nu-și dezvăluie identitatea, cere abolirea uneia dintre metodele cele mai folosite de CCCD – shuang gui (regula dublă), conforma căreia suspecții pot fi reținuți pentru interogatoriu, într-un amplasament secret, pe termen nelimitat. Autorii numesc asta detenție extra-legală, și acuză CCCD că folosește această metodă atunci când nu deține suficiente dovezi împotriva suspecților și are nevoie de o mărturisire.

De obicei, suspectului nebănuitor i se spune să se prezinte la un hotel sau o pensiune, pentru o întâlnire și atunci când ajunge este arestat. Ofițerii CCCD îl sechestrează, lipsindu-l de orice contact cu lumea exterioară. Familia și prietenii săi nu știu unde se află; acesta putând fi reținut chiar și pentru mai multe luni de zile.
Mulți nu rezistă sub presiune. În conformitate cu media chineză, mai mult de 100 de persoane aflate sub shuang gui s-au sinucis anul trecut.

Partidul Comunist a înființat un comitet intern anti-corupție încă din 1927, la doar șase ani de la fondarea sa. După 1949, acesta a devenit CCCD. Inactiv pe perioada revoluției culturale, a fost reconstituit în 1978. Așa cum se cuvine pentru un post atât de sensibil, liderii acestuia au fost printre cei mai puternici oameni din China – Chen Yun, Qiao Shi, Wei Jianxing, Wu Guanzheng și, din 2007, He Guoqiang.
Arestarea lui Zheng Xiaodong este un bun exemplu al puterii sale. Născut în Shantou, Zheng s-a remarcat printr-o activitate prolifică în domeniul său, pe când era la Guangdong, inclusiv arestarea lui Cheung Tze-keung, a cărui bandă îl răpise pe Victor Li, fiul lui Li Ka-shing. Cheung Tze-keung era unul dintre cei mai faimoși gangsteri din Hong Kong în anii ’90, deținând numeroase mașini de lux, inclusiv un Lamborghini galben.
Ca recompensă pentru succesele sale, Zheng a fost promovat la Beijing, unde a devenit șeful biroului pentru infracțiuni economice, iar în aprilie 2005, ministru adjunct și membru al comitetului ministerial al Partidului Comunist.
Dar, după arestarea președintelui companiei Gome, Huang Guangyu, în noiembrie 2008, poliția a descoperit că Zheng a primit bani de la Huang și avea relații apropiate cu membrii mafiei. Cazul era prea delicat pentru poliție, așa că aceștia l-au pasat CCCD. În perioada interogatoriilor din ultimele 12 luni, Zheng a încercat să se sinucidă.

Black Box afirmă că oficialii CCCD au putere absolută, care, în cuvintele Lordului Acton, corupe absolut. Cartea oferă exemplele a doi lideri locali ai CCCD.

Unul era Zeng Jinchun, liderul CCCD din Chenzhou, provincia Hunan, care, împreună cu soția și copiii săi, au luat mite însumând 31,5 milioane yuani (4,6 mil.$) între 1997 și 2006. Acesta mai avea și 28,77 milioane yuani (4,2 mil.$) pe care-i nu-i putea justifica. O mare parte a averii sale fusese obținută din plăți venite din partea contractorilor din domeniile construcțiilor și mineritului, de care era responsabil.
În schimbul banilor primiți de la proprietarii minelor, acesta îi proteja prin utilizarea forțelor de securitate pentru reprimarea fermierilor care protestau împotriva metodelor de minerit și folosind shuang gui pentru arestarea persoanelor care i se opuneau, inclusiv proprietarul unei companii private care a refuzat să-i plătească 400.000 de yuani (59.000 $) pentru „protecție.”
Un comandant de poliție, care a încercat să i se opună, a fost forțat să părăsească Chenzhou, temându-se pentru viața sa. În cele din urmă, după ani de plângeri din partea localnicilor, Zeng Jinchun a fost arestat. În august 2009, un tribunal din Changsha l-a condamnat la moarte.

Împreună cu acesta a fost condamnat și Li Dalun, liderul partidului Chenzhou între februarie 1999 și mai 2006, care a luat 13,74 milioane de yuani (2 mil.$) ca mită și avea 22 de milioane de yuani (3,2 mil.$) venituri ce nu le putea justifica. Acesta a primit pedeapsa cu moartea, comutată ulterior în închisoare pe viață. În calitate de lider anti-corupție din Chenzhou, Zeng ar fi trebuit să-l aresteze pe Li; în schimb acesta a cooperat cu Li pentru obținerea unei averi. În total, 158 de oficiali și afaceriști din Chenzhou au fot implicați în infracțiuni și corupție.

Al doilea exemplu a fost Wang Huayuan, șeful CCCD din provinciile Guangdong și Zhejiang, din mai 1998 până în aprilie 2009, când a fost preluat de ofițeri ai CCCD pentru interogatoriu.
Aceștia au descoperit că, la fel ca Zeng, Wang a abuzat de puterea sa pentru a acumula sume mari de bani, provenind din mite și cadouri. Acesta efectua călătorii dese în afara țării pentru a juca la cazino. A fost concediat din postul său, exclus din partid și așteaptă procesul. Cu alte cuvinte, a comis tocmai infracțiunile pe care era responsabil să le stopeze.

Într-un discurs public, Wang descria fărădelegile de care el însuși s-a făcut vinovat.”Mai mult de jumătate dintre oficialii corupți au amante; acest lucru nu trebuie permis,” spunea acesta. „Astfel de oficiali încep prin a-și pierde încrederea politică, apoi comit infracțiuni economice și au probleme în viața privată. Dacă publicul descoperă corupția, trebuie s-o raporteze prin scrisori, telefon sau e-mail. Există un număr de telefon național la care se poate suna. Transparența este cea mai bună metodă de luptă împotriva corupției.”
Într-un discurs ținut în august 2008, acesta vorbea despre abuzurile sistemului shuang gui și le recomanda investigatorilor să se poarte corect și să nu abuzeze de puterea lor.

Black Box afirmă că plângerile publicului privind oficialii corupți au fost unul dintre factorii luați în considerare de conducerea CCCD atunci când au luat decizia de a lansa o investigație. Alți factori sunt soliditatea dovezilor, a posibilității de aflare de dovezi noi, a rolului suspectului în guvern și, mai important, a puterii sale politice. Decizia este una politică, la fel de mult precum este și una legală.
În cazul lui Wang Huayuan, CCCD din Beijing a intenționat să-l ridice pentru un interogatoriu încă din 2006, dar a hotărât împotriva acestui fapt, deoarece înalții oficiali credeau că acest lucru va afecta serios imaginea publică a instituției, dacă un astfel de membru important va fi reținut. Wang a fost secretar al partidului în cadrul CCCD în două dintre cele mai importante provincii chineze, Guangdong și Zhejiang, participând la întrunirile naționale ale organizației ca membru în comitetul de conducere.

Cartea susține că CCCD nu se poate atinge de membrii conducerii naționale și de familiile acestora. „Acești prințișori nu trebuie să se teamă de închisoare. Își pot vedea de afaceri liniștiți. Dar, această protecție nu se extinde și la prințișorii provinciali sau de la nivel de oraș. Părinții pot ajunge la închisoare pentru crimele copiilor.”

În octombrie 2008, un tribunal din Nanjing l-a condamnat pe Jiang Renjie, vice-primarul din Suzhou, unul dintre cele mai bogate orașe ale Chinei, la moarte, pentru o mită totală de 100 de milioane de yuani (14,6 mil.$), primită de la cinci companii imobiliare între 2001 și 2004.
Black Box, însă, insistă că adevărata crimă a lui Jiang a fost aceea de a-și folosi puterea pentru a măslui licitațiile municipalității în favoarea unei firme patronate de fiul său. Ca rezultat, compania acestuia a obținut o cotă de 40% dintr-o piață de 800 de milioane de yuani (117 mil. $) pe an. Black Box afirmă că nemulțumirile opiniei publice privind corupția au fost motivul principal al protestelor din iulie 2009 din Xinjiang, atât ale etniei han cât și a uighurilor, împotriva guvernării lui Wang Lequan, liderul partidului în regiune din 1994. Oamenii din ambele comunități au cerut demiterea acestuia. A fost, în cele din urmă, demis în aprilie 2010.
Black Box spune că Xinjiang a fost un caz special în China, în sensul că legea CCCD nu s-a aplicat acolo. Atunci când a primit plângeri împotriva oficialilor din regiune, CCCD le-a trimis către Wang, să le rezolve acesta.

Acesta este împăratul din Xinjiang, aflat la putere de mai mult timp decât orice alt lider provincial sau regional. Controlează absolut tot. Multe proiecte de anvergura s-au dezvoltat în Xinjiang în ultimii ani, dintre care mai mult de jumătate au luat drumul companiilor din Shandong, înfuriindu-i atât pe uighurii cât și pe hanii care trăiesc acolo.” Wang este născut în Shandong.

Black Box susține că CCCD a primit scrisori de protest de la uighuri împotriva imobilelor de lux construite cu bani publici de către doi conducători uighuri de top. CCCD le-a trimis lui Wang, care a hotărât să nu ia nicio măsură. Wang le-a spus celor doi: „dacă mă urmați pe mine și partidul, nu aveți motive să vă temeți de opinia publică.” În timpul mandatului său, putini oficiali din Xinjiang au fost judecați pentru corupție.
Această autoritate și lipsă de supraveghere exterioară i-au conferit lui Wang o putere imensă și i-au făcut pe membrii puterii locali extrem de obedienți față de acesta.

CCCD

Din anul 1993, sediul CCCD se află în două clădiri cu zece etaje din districtul Ping An Li din Beijing, înconjurate de un zid înalt de patru metri. Complexul nu are niciun indicator care să arate despre ce instituție este vorba, dar soldați înarmați țin vizitatorii nedoriți afară.
Are 20 de departamente, dintre care opt sunt responsabile de efectuarea de investigații. Fiecare se ocupă de diferite sectoare ale guvernului sau economiei. De exemplu, unul este responsabil de ministerele economice și de marile companii de stat, precum monopolul tutunului și biroul de administrare a bunurilor statului și colectarea statisticilor, companiile energetice de stat, companiile din petrochimie și telecomunicații.

CCCD are propriul său comitet de partid care se întrunește pentru a hotărî dacă deschide sau nu o investigație. Dacă da, desemnează o echipă, care are la dispoziție trei luni pentru ancheta inițială. Fiecare director al celor opt departamente poate autoriza interceptări telefonice.
Black Box afirmă că, inițial, CCCD desfășura interceptările telefonice prin intermediul Ministerului Securității Publice. Dar, a descoperit că acest lucru ducea la prea multe scurgeri de informații, datorită legăturilor apropiate dintre politie și autoritățile municipale și regionale, cei aflați sub supraveghere fiind informați că CCCD se află pe urmele lor.
Asa că, a schimbat partenerul, lucrând acum la supraveghere și interceptare cu Ministerul Securității Statului, a cărui țintă principală sunt inamicii externi. Cooperarea lor a fost armonioasă, până acum.

În februarie 2007, un ofițer de rang înalt al CCCD spunea că, dintre cazurile instituției din anul anterior, 46,2% au provenit din informări ale opiniei publice.

În 2006 a fost deschisă o investigație împotriva liderului partidului din Shanghai, Cheng Liangyu. O astfel de investigație nu putea avea loc decât cu acordul celor mai influenți membri din guvernul central.
În septembrie 2006, Chen a fost concediat, iar în aprilie 2008 a primit o pedeapsă de 18 ani de închisoare pentru acceptarea unei mite de 340.000$ și abuz de putere. Mulți oameni din Shanghai consideră că acesta a fost o victimă a luptei politice, prin care președintele Hu Jintao dorea să scape de un protejat al predecesorului său Jiang Zemin și o persoană care reprezenta o amenințare directă pentru administrația sa.

Mulți oameni laudă CCCD pentru munca sa de arestare a oficialilor corupți,” spune Wang Guomin, un consultant legal din Hong Kong. „De fapt, CCCD este o formă de protecție pentru membrii partidului. Se ocupă mai întâi de investigații și apoi decide dacă să aducă sau nu cazul în atenția justiției. Poate salva membrii partidului de pedeapsa pe care o pot primi de la sistemul legal. Dacă ai un protector puternic, nu vei fi pedepsit.”
Acesta aduce exemplul lui Zhang Wenkang, ministrul sănătății în timpul epidemiei de SARS, care a fost concediat în aprilie 2003. La doar sase luni după aceasta, Zhang este numit vice-președinte al Fundației Song Qingling, iar în 2005, îi este oferit un post de conducere în Conferinţa Consultativă Politică Populară din China. Acesta a fost un asociat al președintelui Jiang Zemin, care l-a adus de la Shanghai.

Până la sfârșitul lunii iulie 2003, SARS a ucis 349 de oameni în China și 299 în Hong Kong. „Mulți chinezi cred că, având în vedere numărul morților, Zhang ar fi trebuit judecat și executat pentru neglijență criminală,” spune Wang. „Dar, Jiang l-a protejat. După ce a trecut furtuna, i-a oferit un post călduț, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.”

Ceea ce este clar este că guvernul nu va urma sfaturile din Black Box. Unul dintre motivele pentru care Partidul Comunist a rămas la putere timp de 50 de ani constă în puternica sa organizare internă, din care CCCD constituie o parte importantă. Va rămâne în continuare,” spune Wang.

* Sursa: Black Box & Asia Sentinel

Amurgul creștinismului

* Articol publicat la data de 4 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Creștinismul este pe moarte. A fost odinioară bastionul civilizației Occidentale. Acum, creștinismul este în plină retragere în Vest, un vestigiu umil al fostei sale măreții.

Scandalul cu abuzurile sexuale răvășește Biserica Catolică, stropindu-l cu noroi chiar pe Papa Benedict al XVI-lea. Biserica Anglicană a fost eviscerată, pierzându-și membrii pe măsură ce sucombă în fața curentelor liberale ale hirotonirii femeilor și drepturilor pentru homosexuali. Multe denominații protestante își abandonează credința și zelul misionar, îmbrățișând tendințele la modă precum ecologismul și socialismul ca înlocuitoare ieftine pentru Evanghelia tradițională. Europa, străvechea fortăreață a Creștinătății, a fost transformată într-o cultură seculară neo-păgână. Pentru europeni, Dumnezeu a murit; El a fost înlocuit de omul materialist.
Valul secular a lovit de asemenea și America. Începând cu anii ’60, Statele Unite au fost victima revoluției sexuale care glorifica hedonismul și libertatea individului. Pornografia, avortul, homosexualitatea, promiscuitatea, epidemia SIDA, nașterile de copii în afara căsătoriei, creșterea ratei divorțului și dezmembrarea familiei tradiționale – acestea sunt fructele otrăvite ale filosofiei Playboy. Moralitatea MTV este la modă, cea a lui Iisus nu.

Războiul purtat de liberali împotriva Creștinătății a ajuns la un nou nivel periculos la limita totalitarismului de catifea. Recent, într-un orășel american din Iowa, Davenport, Vinerea Mare (Good Friday) a fost înlăturată din calendarul municipalității. Davenport Civil Rights Commission (Comisia pentru Drepturile Civile) a căutat să schimbe numele sărbătorii într-unul mai puțin „învrăjbitor” („divisive”) și mai ecumenic. Astfel, a fost trimisă o notificare către angajații municipalității în care se precizează că Vinerea Mare va fi cunoscută oficial de acum încolo ca „Spring Holiday.” Administrația orașului a considerat că sărbătorirea Vinerei Mari violează separația dintre biserică și stat.

Noi doar am făcut o recomandare ca numele să fie schimbat în altceva decât Vinerea Mare,” a declarat Tim Hart, șeful comisiei. „Constituția noastră cere separarea bisericii de stat. Davenport se consideră un oraș multicultural și datorită diverselor religii practicate și a originii etnice a locuitorilor, am sugerat schimbarea.”

După un adevărat scandal declanșat de creștinii ultragiați, consiliul orașului a hotărât să resusciteze numele de Vinerea Mare. Seculariștii multiculturali din Davenport au fost învinși – deocamdată.

Totuși, controversa este un semn de rău augur, stânga fiind hotărâtă să înlăture sărbătorile și simbolurile creștine din societatea americană. Liberalii sunt determinați să distrugă valorile creștine tradiționale și să-i trimită pe creștini în underground. Stânga americană urmează pașii regimurilor marxiste. Diferența constă în faptul că în loc să înlăture credința cu ajutorul armelor, aceștia folosesc mijloace ca hotărârile birocratice și propaganda mass-media.

Rezultatul este același. Creștinismul este epurat gradual din viața publică. Sărbătorirea Crăciunului a devenit ofensatoare. Urarea tradițională „Merry Christmas” este considerată acum incorectă politic, fiind recomandată cea de „happy holidays.” Cele zece porunci nu mai pot fi afișate în tribunale sau în școli. Rugăciunile au fost interzise în școlile publice. Creștinii sunt batjocoriți cu regularitate în filme și la televizor. Banii plătitorilor de taxe sunt utilizați pentru a subvenționa arta care Îl înfățișează pe Christos în posturi jignitoare. Producătorii de la Hollywood scot filme gen „Angels and Demons,” care portretizează Biserica Catolică drept o instituție represivă, sinistră și primitivă.

Bigotismul anti-creștin este cea mai nouă și la modă formă de discriminare. Este ușor pentru creștinofobii din Davenport să atace Vinerea Mare. Ce se poate întâmpla în cel mai rău caz? Câteva telefoane și e-mailuri supărate? Întâlniri în consiliul orășenesc? Poate niscaiva proteste publice? Dar, în final, comisarii progresivi realizează că nu plătesc un preț prea mare – de fapt ei vor fi celebrați de elitele liberale pentru idealurile lor luminate.
Aceleași standarde nu se aplică și în cazul Islamului. Multiculturalii din Davenport nu vor îndrăzni niciodată să înlăture, de pildă, Ramadanul din calendar și să-l redenumească „Luna postului,” din teama de nu-i supăra pe musulmani și de a declanșa o posibilă fatwa. Instinctul de auto-conservare și lașitatea îi împiedică pe așa-zișii liberali să atace anumite religii.

Creștinii sunt, în schimb, o țintă facilă. Aceștia nu cred în Jihad sau atacuri sinucigașe. Spre deosebire de radicalii islamiști, creștinii cred în domnia legii și în drepturile omului. Ei acceptă persecutarea ca parte din povara lor religioasă. Liberalii sunt perfect conștienți că religia creștină este una a păcii și, din acest motiv, nu se vor teme niciodată să o atace în mod sistematic.

Libertățile noastre fundamentale provin de la Dumnezeu, nu de la stat. Din acest motiv, drepturile individuale -la viață, libertate și proprietate – sunt bastioanele esențiale împotriva puterii guvernamentale: ceea ce a dat Dumnezeu omului, niciun om sau regim nu poate lua. Odată cu pierderea identității creștine, va veni inevitabil și pierderea libertății.
În cazul în care creștinii nu se vor trezi din apatie vor fi trimiși în catacombe încă o dată. Iar odată cu înfrângerea lor va lua sfârșit și democrația așa cum o știm. Creștinii trebuie să fie uniți și să lupte împotriva celei mai noi forme de bigotism și discriminare: Christofobia. Dreptul creștinilor de a-L accepta pe Christos nu este diferit de dreptul altora de a îmbrățișa un stil de viață pervers.

Și să nu credeți că nu se întâmplă și în România; ofensiva anti-creștină este pe val. Sindromul corectitudinii politice contaminează, încet, dar sigur, și societatea românească. Intoleranța la adresa creștinilor este promovată în același timp în care ni se cere toleranță față de alte categorii, precum homosexualii.

China și o nouă ordine mondială

* Articol publicat la data de 2 iunie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Criza financiară globală a dezvăluit fisuri în cadrul ordinii mondiale, mai ales în cazul Chinei aflate în plină ascensiune.
De mulți ani, principala întrebare strategică privind China a fost dacă, pe măsură ce aceasta va crește economic, militar și politic, va îmbrățișa ordinea mondială de după al Doilea Război Mondial: tratatele, instituțiile multilaterale și normele dezvoltate sub conducerea Statelor Unite. Răspunsul este NU. China nu se va adapta la actuala ordine mondială.
În ultimii 30 de ani creșterea economiei chineze a ridicat 300 de milioane de oameni în așa-numita clasă de mijloc. Cele 1,3 miliarde de locuitori furnizează mână de lucru ieftină și constituie o potențială piață de consum imensă. Recent, China a depășit Germania devenind cel mai mare exportator al lumii. O mare parte a datoriei externe a Statelor Unite este către China.
Criza financiară globală a lovit Statele Unite, Europa și majoritatea țărilor planetei. Între timp, economia Chinei continuă să crească la o rată de aproape două cifre. Acest lucru a întărit convingerea Chinei că sistemul său de economie de piață, controlată strict de structurile politice și civile, este superior piețelor libere și societăților deschise.

Costurile enorme pe care le plătește America pentru conflictele din Irak și Afganistan și viitorul nesigur al acestora au consolidat șovăiala Chinei de a participa la operațiuni militare de acest gen. Chinezii văd puterea Americii erodată, în vreme ce ei continuă să se întărească.

În timp ce încrederea liderilor chinezi, chiar aroganța, față de lumea exterioară crește, aceștia sunt destul de nesiguri. Susan Shirk scria în cartea sa „China: Fragile Superpower” că, “Liderii Chinei sunt obsedați cu ceea ce ei numesc ‘stabilitatea socială’, cu alte cuvinte, prevenirea unei revolte la scară largă ce ar putea doborî regimul comunist.” Toate regimurile autoritare au aceleași temeri, dar creșterea economică rapidă a Chinei a creat neliniști acute.
Liderii chinezi au și motive de îngrijorare. În timp ce 300 de milioane de chinezi beneficiază de pe urma miracolului economic, un miliard au rămas în spate. Iar acești chinezi, de regulă din zonele rurale, sunt din ce în ce mai conștienți de aceste inechități economice. În plus, există numeroase nemulțumiri în creștere legate de problemele sociale ca poluarea crescută, corupția, șomajul, calitatea slabă a serviciilor medicale, siguranța alimentară, seceta, securitatea la locul de muncă, cenzura internetului și altele. În China au loc demonstrații de protest în fiecare zi.
Pentru a combate nemulțumirile sociale, liderii Chinei controlează strict societatea civilă, monitorizează și cenzurează știrile, limitează accesul la internet și demonstrațiile publice. Potrivit ziarului din Hong Kong, Ming Pao, China “are 21 de milioane de oameni care lucrează în domeniul securității publice, dintre care trei milioane formează armata populară, cea mai mare forță militară a lumii.”

Progresul economic al Chinei depinde de neprovocarea Statelor Unite. Aceasta are nevoie de accesul pe piața americană de consum, de tehnologie și de investiții. În timp ce multe griji ale Statelor Unite – precum capacitățile nucleare ale Iranului sau genocidul din Darfur – sunt prea puțin interesante pentru Beijing, China face eforturi diplomatice deosebite pentru a evita izolarea internațională. China împărtășește o serie de interese cu comunitatea internațională. Atunci când este nevoie, China se alătură ONU într-o serie de acte simbolice, precum sancțiunile împotriva Iranului.
Pentru liderii autoritari ai Chinei, interesați de menținerea poziției lor privilegiate, astfel de tactici de cooperare cu Statele Unite și comunitatea internațională par rezonabile. Între timp, economia chineză continuă să crească, iar aceștia speră să obțină mai multă stabilitate socială internă pe măsură ce rolul și puterea Chinei pe plan mondial crește.

China prezintă o viziune alternativă pentru ordinea mondială. Este o viziune de fortificare a suveranității, mai degrabă decât un multilateralism colectiv, de cooperare într-o lume plată, în care valorile, mișcările sociale și tranzacțiile financiare depășesc granițele statale. Ceea ce se întâmplă în Tibet, Taiwan și cu cenzura internetului privesc Beijingul și numai Beijingul.
Este o viziune a asistenței pentru dezvoltare condusă numai de prioritățile economice ale țării donatoare, nestânjenită de obstacole enervante precum gradul de respectare a drepturilor omului ale țării beneficiare. Este o lume în care organizațiile internaționale acționează conform dorințelor puterii americane. Elita politică și intelectuală chineză se află în căutarea unei ordini mondiale structurate după chipul și asemănarea Chinei, nedorind să se integreze într-un sistem construit de Statele Unite și Europa.

Mark Leonard scria în cartea sa „What Does China Think?” că, “Emanciparea Chinei față de Occident a creat o alternativă, o cale non-occidentală pe care restul lumii s-o urmeze… contestând influența occidentală în Africa, Asia, Orientul Mijlociu, America Latină și fosta Uniune Sovietică cu un model diferit de globalizare.”

Avalanșa minciunilor puterii

* Articol publicat la data de 23 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

În ultima săptămână, o serie de personaje au încercat să inducă ideea că aparatul de stat este supradimensionat, fiind necesare disponibilizări masive. Mai întâi Mugur Isărescu afirma că în 1990 România avea 800.000 de bugetari, iar acum are 1,4 milioane. La câteva zile și Silviu Prigoană afirma că Polonia are mai puțini bugetari (chiar numeric, nu numai procentual) decât România, oferind chiar date pe hârtie. Acesta să fie oare adevărul? Dacă încerci să cauți astfel de date pe internet, vei constata că nu sunt chiar așa de ușor de găsit. Nu există analize comparative, ci doar date separate, pe care va trebui să le compari personal. Dar, cifrele nu mint niciodată și, deși, se pare că în România nimănui nu-i place matematica, voi prezenta o serie de statistici detaliate, privind situația angajaților din sectorul public, în câteva țări europene. Am ales, pentru comparație, trei țări foste comuniste (Polonia, Ungaria și Bulgaria) și trei țări dezvoltate (Olanda, Italia și Danemarca).
Mai jos aveți un tabel cu numărul lucrătorilor din sectorul public în aceste țări. Datele provin de la Organizația Internațională a Muncii (ILO), prin Laborsta: http://laborsta.ilo.org/ Anul înregistrării datelor este 2008, mai puțin în cazurile Poloniei și Olandei, aici fiind 2007. Datele cuprind numărul lucrătorilor pe sectoare economice. Diferența între numărul total al angajaților din sectorul public și cei din domeniile prezentate este dată de angajații din cadrul companiilor de stat. Se poate observa că România nu este în niciun caz pe primul loc în Europa în ceea ce privește numărul lucrătorilor din sectorul public. Luați numai cazul Danemarcei, unde aproape 17% din populația totală lucra în sectorul public în anul 2008, față de mai puțin de 8% în cazul României. Pentru România, ILO primește aceste date de la INS. Din păcate site-ul Laborsta-ILO nu permite o legătură directă către aceste date, cei interesați trebuie să caute informațiile pentru fiecare țară personal, în tabelul principal.

Țara România Polonia Ungaria Bulgaria Olanda Italia Danemarca
Administrație publică, apărare și forte polițienești
(mii)
475,7 894,4 265,5 131,6 439,9 1.358,4 135,6
% din pop.totală 2,19% 2,34% 2,60% 1,66% 2,64% 2,25% 2,45%
Educație
(mii)
373,1 958,3 266,5 172,0 405,8 1.285,4 200,2
% din pop.totală 1,72% 2,51% 2,61% 2,17% 2,44% 2,13% 3,61%
Sănătate și asistență socială
(mii)
315,2 548,8 191,7 106,6 746,2 746,5 442,2
% din pop.totală 1,45% 1,44% 1,88% 1,34% 4,49% 1,24% 7,99%
Alte servicii sociale
(mii)
58,8 148,1 38,2 47,3 44,9 84,8 57,7
% din pop.totală 0,27% 0,39% 0,37% 0,60% 0,27% 0,14% 1,04%
Total lucrători sector public
(mii)
1.723,4 3.619,8 838,7 627,6 1.859,8 3.618,2 937,5
% din pop.totală 7,95% 9,48% 8,22% 7,91% 11,19% 6,01% 16,94%
Populație totală
(milioane)
21,68 38,16 10,19 7,93 16,61 60,23 5,53

Sursa: laborsta.ilo.org
* Calculul procentului lucrătorilor din sectorul public, s-a făcut pentru următoarele populații luate în considerare: România-21.680.974 (recensământ 2002), Polonia-38.163.895 (estimare 2010), Ungaria-10.198.315 (recensământ 2001), Bulgaria-7.932.984 (recensământ 2001), Olanda-16.611.900 (estimare 2010), Italia-60.231.214 (estimare 2009), Danemarca-5.534.738 (estimare 2009).

Din graficul de mai jos se poate observa că ne aflăm printre ultimele țări la numărul de medici/cap de locuitor: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tps00044&plugin=1

Țara Belgia Norvegia Austria România Polonia Olanda Turcia
Medici/100.000 locuitori 401,6 387,8 374,2 222,0 219,1 192,4 139,3
Anul 2007 2007 2007 2007 2007 1999 2003

Sursa: Eurostat

Nu excelăm nici în privința numărului de elevi care revin unui profesor în clasele primare: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tps00054&plugin=1
Desigur, în cazul României acest lucru provine și de la demografia absolut nesănătoasă. Țările dezvoltate aflate pe ultimele poziții au o rată a mortalității/natalității ceva mai bună decât România, de aici și numărul relativ mare de copii. Datele sunt pentru anul 2007.

Țara Liechtenstein Lituania Grecia România Marea Britanie Franța Turcia
Nr. mediu elevi/profesor 9,6 10,0 10,1 16,9 19,4 19,7 26,2

Sursa: Eurostat

România are și printre cei mai puțini ofițeri de poliție din Europa: http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=crim_plce&lang=en Datele sunt pentru anul 2007.

Țara Turcia Germania Franța Polonia România Cehia Olanda
Nr. ofițeri de poliție 329.533 250.353 238.478 98.337 45.391 44.101 35.923
% din pop.totală 0,45% 0,31% 0,36 0,26% 0,21% 0,43% 0,22%

Sursa: Eurostat

Eurostat și ILO nu oferă statistici pentru Marea Britanie, dar am găsit informațiile direct de la sursă. Numărul angajaților din sectorul public britanic, pentru trimestrul IV al anului 2009, era de 6,098 milioane.[http://www.statistics.gov.uk/cci/nugget.asp?id=407] Asta înseamnă 9,91% din populația totală (61.500.000, estimare 2008).

Așadar, acești oameni care apar în mass-media și oferă date incorecte mint, sunt dezinformați sau neinformați?

* Legături utile:
Anul 2009 în Europa în statistici: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-CD-09-001/EN/KS-CD-09-001-EN.PDF

Răsturnarea ordinii constituționale

* Articol publicat la data de 20 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Cu toate că am încercat să evit în ultima vreme să mai comentez subiecte politice autohtone, iată că mă văd nevoit să revin cu o scurtă analiză a mocirlei din România. Motivul este constituit de recenta evoluție de pe scena politică românească, mai exact acordul cu FMI, acțiunile incoerente ale guvernului și aparenta ilegitimitate a acestuia și a întregii clase politice din România.
Mediul virtual abundă în ultimele zile de subiecte puerile și nedocumentate. Am găsit chiar un apel la referendum pentru demiterea președintelui (!). Se pare că blogosfera este la fel de nepregătită ca și membrii guvernului. Înainte de a face unele afirmații, ar trebui să-ți faci temele. Adică să știi, cât de cât, despre ce vorbești. Că doar de-asta îl avem pe nenea Goagăl.
Conform legii nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 24 februarie 2000, un referendum cu privire la probleme de interes național nu poate fi organizat decât de președinte sau de parlament. Cetățenii, chiar dacă strâng 10 milioane de semnături, nu pot face asta. Este corect așa? Sigur că nu, dar voi reveni asupra subiectului altădată.

Există unele opinii că acest guvern nu mai reprezintă voința majorității populației și că ar trebui înlocuit. Sunt doar trei posibilități pentru a face asta și anume:

1. Calea constituțională;
2. Revolta populară;
3. Lovitura de stat.

* Calea constituțională înseamnă ori ca primul-ministru să-și dea demisia ori să fie demis de parlament, printr-o moțiune de cenzură. În varianta demisiei lui Emil Boc, președintele propune un alt prim-ministru. Având în vedere antecedentele președintelui Traian Băsescu, nu este greu de imaginat ce ar însemna o situație de acest gen. A doua variantă ar însemna că o parte a actualei coaliții de guvernământ ar trebui să-și trădeze partenerii, lucru destul greu de crezut în condițiile actuale. Din nou, însă, președintele propune un nou premier… Ambele variante înseamnă haos instituțional și economic și, implicit, pierderea tranșei (tranșelor) de la FMI. Însă, în eventualitatea spargerii coaliției de guvernare, ambele ar putea duce la alegeri anticipate și la posibila trimitere a PD-L în negurile istoriei.
Însă, în acest moment, calea constituțională pare imposibil de îndeplinit.

* Revolta populară înseamnă că mase mari de oameni se adună și – prin mijloace violente sau, rareori, pașnice – răstoarnă guvernul sau îl determină să-și prezinte demisia. După ce am asistat la „mobilizarea” populară de pe 19 mai, care nu a reușit să strângă nici măcar jumătate din numărul celor care au participat la concertul AC/DC, mă îndoiesc de posibilitatea unei astfel de variante. În alte perioade și în alte scopuri, Bucureștiul era martorul unor demonstrații de sute de mii de persoane și asta fără să fie aduse din toate colțurile țării.
Desigur, revolta populară în sine reprezintă o utopie, aceste evenimente neexistând în istorie. Întotdeauna, în spatele maselor nemulțumite se află un grup care le instigă și organizează și care așteaptă eventualitatea unui deznodământ fericit, pentru a prelua frâiele puterii. Revolta populară ascunde de obicei o lovitură de stat, dar – câteodată – aceasta este inițial doar o revoltă populară și atât; conspiratorii apărând ulterior.
Această variantă nu pare a fi posibilă în acest moment în România.

* Lovitura de stat este varianta cea mai greu de îndeplinit. O lovitură de stat înseamnă mobilizarea unor resurse imense, atât materiale cât și umane. Lovitura de stat presupune ca un grup de membri a unuia sau a mai multor partide politice să conspire pentru îndepărtarea violentă a guvernului. Aceasta se poate face clasic, printr-o lovitură militară sau prin organizarea unei așa-zise revolte populare. Prima varianta înseamnă ca respectivii conspiratori să aibă cooperarea unor generali din armată și, eventual, a unor șefi ai serviciilor secrete, poliției și jandarmeriei. Se poate însă și numai cu armata, dar asta presupune riscuri ridicate. Varianta a doua este posibilă prin organizarea unor mari mișcări de protest, în timpul cărora oameni infiltrați printre manifestanți fie instigă, fie comit acte de violență. Ambele variante înseamnă numeroase victime omenești (morți și răniți) și nu au garanția succesului; autoritățile pot înăbuși lovitura de stat. Numai în cazul unei participări extraordinare a populației (ca în decembrie 1989) sau implicării unor forțe străine poate avea succes un asemenea act. În acest caz, această variantă ar fi cea care ar avea cea mai mare probabilitate de reușită. În plus, traiul greu al populației din zilele sau săptămânile cât ar dura revolta, ar lucra în beneficiul viitorului guvern. Asta pentru că lumea nu ar realiza imediat că viața nu li s-a îmbunătățit, comparând clipele liniștite de după revoltă cu perioada dificilă din timpul acesteia.
Întrebarea firească este însă, cine are curajul și mijloacele înfăptuirii unui astfel de act în România? Probabil, Rusia nimeni.

Așadar, acestea sunt singurele metode de schimbare a guvernului României. Nu există o altă cale; nu putem să strângem semnături și să spunem că nu mai vrem ca acești oameni să conducă țara, pentru că nu se va întâmpla nimic. Așa stau lucrurile într-un stat democratic, uneori conducătorii săi iau măsuri care nu reprezintă voința majorității populației, invocând existența unui scop superior (real sau închipuit) ca interesul național. Rezultă automat că acel guvern este ilegitim? Poate că într-un stat ca Germania sau Norvegia nu, dar în România, de cele mai multe ori, guvernul – oricare ar fi acesta – ia măsuri care să protejeze elitele mafioto-politice care conduc țara, în detrimentul maselor de cetățeni onești.
Un guvern legitim, care reprezintă voința și interesul națiunii, și care nu găsește alte soluții decât aducerea a 5-6 milioane de oameni sub pragul sărăciei, ar trebui să demisioneze și să lase locul unor forțe politice care consideră că pot aplica alte măsuri de scoatere a țării din criză. Și asta cât mai repede!
Bineînțeles că asta nu se întâmplă des în țări precum România. Probabil că românii lași vor înghiți gălușca și acum sau poate salvatorul nației, luptătorul împotriva corupției va găsi, și de această dată, o soluție salvatoare.

Legături utile:
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/3_2000.php

Viața mea alături de talibani

* Articol publicat la data de 3 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Mullah Abdul Salam Zaeef a fost ambasadorul taliban în Pakistan în 2001 și una dintre figurile cele mai cunoscute ale mișcării de după evenimentele 9/11. Acesta și-a publicat memoriile, în care oferă o mărturie oculară și ilustrează viața din Afganistan începând din anul 1979.
În punctul culminant al războiului, se aflau peste 100.000 de soldați sovietici în Afganistan. Milioane de civili părăsiseră țara și aproximativ un milion de mujahedini și-au pierdut viețile. Ultimii ani ai războiului au fost marcați de intensificarea brutalității luptelor.

Războiul era o chestiune de viață și moarte; deseori șansa era singurul lucru ce separa cele două. Am fost prins de nouă ori în ambuscadele rușilor în timp ce luptam și intram și ieșeam din Pakistan. De opt ori Allah m-a salvat de la moarte sigură, o singură dată fiind rănit.
În Khushab, un obuz m-a proiectat în aer dintr-un loc ce a fost răvășit de gloanțe o secundă mai târziu. Doi dintre prietenii mei au murit într-o explozie de mortier la Nelgham din care abia am scăpat; rușii minaseră câteva lăzi cu mortiere lăsate în urmă. Cu toate că stăteam la doar câțiva metri atunci când au explodat, am scăpat fără o zgârietură pe corp.
Atunci când m-am alăturat jihadului aveam doar 15 ani. Nu știam cum să trag cu un Kalașnikov sau să conduc oamenii. Nu știam nimic despre război. Dar linia frontului rusesc era un teren experimental dur și în cele din urmă am condus câteva grupuri de mujahedini la Abasabad, Mahalajat, Arghandab, Khushab și Sanzari.
De multe ori am fost înconjurați de trupele rusești, așa cum s-a întâmplat odată la Mahalajat. Rușii ne încercuiseră, tăindu-ne singura cale de retragere, fiind aflați pe un teren înalt în jurul nostru.
S-au apropiat de noi pe măsură ce ne-au bombardat din munți și din zona deșertului Sufi Saheb. Nu am găsit nicio ieșire și nici nu eram suficient de mulți pentru a sparge liniile rusești. Cu toate că și-au adus mai multe trupe de la Bana la Wokanu, tot am reușit să rezistăm pe poziții.
Nu ne aflam departe de pozițiile trupelor mujahedinilor de la Panjwayi, Nakhunay și Zalakhan, care puteau să ne trimită ajutor repede, dar nu aveam nicio posibilitate de a-i contacta și rămâneam și fără muniție. Intram în criza de timp; nouă mujahedini se alăturaseră martirilor și alți zece de la diferite grupuri fuseseră răniți.
Situația devenea disperată și am realizat că nu mai puteam rezista prea mult fără întăriri și provizii noi. Aveam nevoie de ajutor urgent. Mullah Mohammad Sadiq și eu am hotărât că ar fi cel mai bine să încercăm să ne strecurăm printre liniile rusești.
Cunoșteam mulți mujahedini în Panjwayi și aveam șanse mari să obținem sprijinul de care aveam nevoie. Puteam să adun trupe și să mă întorc să atac liniile rusești din spate, deschizând un culoar pentru retragerea mujahedinilor răniți.
Dar puteam oare să trec? Singura opțiune era să trec direct printre liniile rusești. Am hotărât să plec împreună cu unul dintre săteni și mă prefac că sunt fermier. Într-un sat vecin, prietenii mei mi-au căutat prin buzunare și au scos tot ce ar fi putut să mă identifice ca fiind mujahedin. Un sătean a fost de acord să mă ia pe motocicleta sa și am plecat către liniile rusești. Când am ajuns la Sarpoza venind de la Chilzina, un soldat al armatei afgane a ieșit în fața noastră îndreptându-și Kalașnikovul spre noi.
Soldatul a strigat de la distanță. „Bine ai venit, Ashrar! Te-am văzut în sat când te pregăteau prietenii tăi.” I-am explicat că suntem civili; „Casele noastre sunt acolo,” am spus, arătând spre niște case aflate ceva mai departe pe drum. „Mergem la Mirwais Mina, nu știm despre ce vorbești.” Soldatul a părut confuz și ne-a spus să ne dăm jos de pe motocicletă.
Fără niciun avertisment, mi-a înfipt un pix în braț și a început să mă percheziționeze. Pixul s-a rupt și jumătate mi-a rămas în braț. Sângele a țâșnit din rană și curând mâneca mi-a devenit purpurie. M-a căutat peste tot, dar nu găsit nimic.
Săteanul a jurat că locuiam în satul său de foarte mult timp. Brațul a început să-mi tremure și am putut vedea capătul pixului ieșind afară. I-am repetat povestea soldatului: despre cum locuiam în satul Ghani, unde era casa mea și că nu aveam vreo legătură cu mujahedinii. Eram doar un fermier.
După ce soldatul ne-a permis să ne urcăm înapoi pe motocicletă, săteanul a accelerat, spunându-mi peste umăr că numele soldatului era Bismillah și că era cunoscut pentru cruzimea sa. „În ultimele luni”, mi-a explicat acesta, „35 de oameni au fost împușcați în spate”. Bismillah era responsabil pentru majoritatea acestor crime.
Am ajuns teferi la Panjaw Wali, dar îmi amintesc că am fost tensionat întreg drumul. Niciun foc nu s-a tras asupra noastră. La Jendarma, am văzut mai mulți soldați și am ocolit zona. Am ajuns la Panjwayi în aceeași zi, ajungând într-un final în satul Mirwais Nika. Mi-a luat trei zile să adun mai mult de două sute de mujahedini.

În a treia noapte ne-am deplasat la Zalakhan și am plecat către Anguriyan și Taymuriyan. Apropiindu-ne de inamic din spate pentru a ajunge la Mullah Mohammad Sadiq, am atacat câteva poziții guvernamentale și am rupt cordonul de securitate.
Forțele guvernului afgan și aliații lor ruși era acum separați în două grupuri. Câțiva dintre soldații inamici, surprinși de atac, și-au aruncat armele și au fugit.
Am reușit să asigurăm o cale de acces în mijlocul confuziei și am evacuat mujahedinii răniți și cadavrele martirilor. Atacul nostru a provocat consternare printre inamici și aceștia s-au retras, punând capăt asediului asupra Karesh.”

Acesta este un extras din cartea „Viața mea alături de talibani” de Abdul Salam Zaeef. Publicată de Scribe.
Născut în sudul Afganistanului în 1968, acesta a participat la majoritatea evenimentelor istorice din timpul vieții sale; ca mujahedin în războiul din anii ’80 împotriva sovieticilor, de la poziția administrativă ocupată în mișcarea talibană, la închiderea sa în închisoarea Guantánamo, până la rolul de avocat public și critic al guvernului pro-american Karzai de după eliberarea sa din 2005. Trăiește în Kabul.

Moldova și Revoluția Twitter

* Articol publicat la data de 10 mai 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Moldova este una dintre republicile cele mai slab dezvoltate din fost URSS. Datorită modificărilor teritoriale nășite de Stalin, Moldova este prinsă între România și Ucraina. Sovieticii plănuiseră ca Moldova să se specializeze în producția alimentară. Cu toate acestea, economia Moldovei nu este omogenă. Infrastructura industrială a republicii a fost construită în Transnistria, o regiune populată mai ales de etnici slavi (ruși și ucraineni). Această regiune era responsabilă pentru aproximativ 40% din PIB-ul Moldovei și a fost principalul contributor uman al elitelor conducătoare ale RSS Moldovenească. Către sfârșitul Războiului Rece, Nicolae Ceaușescu a afirmat public că URSS a anexat Basarabia, indicând faptul că aceasta este o parte din România. Era un semn că România nu uitase și nu avea de gând să renunțe la readucerea Moldovei în granițele sale.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice nu a schimbat mare lucru. Economia Moldovei a rămas precară, exportând doar vinuri, fructe și alte produse agroalimentare. Moldova importă cantități mari de cărbune, gaze și petrol, deoarece nu deține depozite naturale majore de astfel de resurse. Potrivit CIA World Factbook, Moldova se află pe locul 138 într-o listă a țărilor lumii clasificate după PIB.

Transnistria și-a declarat independența față de Moldova după colapsul Uniunii Sovietice, în parte deoarece se temea că intensificarea sentimentului naționalist în Moldova va duce la unirea cu România. Secesiunea a declanșat un război între Chișinău și separatiștii transnistreni. Trupele ruse au fost desfășurate în regiune pentru a pune capăt ostilităților. De atunci, acel conflict a rămas înghețat. Cu toate acestea, prezența forțelor ruse (care se ridică la circa 3.000 de militari) a permis Transnistriei să-și păstreze independența de facto față de Moldova, chiar dacă din punct de vedere formal face parte încă din statul moldovean. Astfel, Transnistria are propriile autorități, armată, poliție, monedă, servicii publice, steag, imn național și constituție. Aproape jumătate din exporturile transnistrene sunt expediate către Rusia.

Rusia a susținut Transnistria, deoarece este locuită de un număr important de etnici ruși, loiali Moscovei. În plus, Transnistria este amplasată în estul extrem al Moldovei și, mai important, lângă granița cu Ucraina. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, micuța economie a Transnistriei este bazată pe industria grea, producția de textile și este un important coridor de tranzit al gazelor naturale și energiei electrice. Ca urmare a implicării Rusiei, Chișinăul a fost precaut pentru a nu atrage dezaprobarea Moscovei.

NATO și SUA au dorit răsturnarea regimului Voronin și înlocuirea acestuia cu unul potrivnic Moscovei. Scopul schimbării de regim era reprezentat de dorința SUA de expulzare a trupelor rusești din Transnistria, într-o încercare de a pune capăt prezenței militare ruse în Europa de Est și în spațiul ex-sovietic. Mai mult, ar fi fost un avertisment occidental pentru Rusia că orice neatenție va fi taxată în mod drastic. O Moldovă ipotetic pro-occidentală ar putea fi încorporată ulterior de către România, un membru al NATO, mutând frontiera alianței către est și evitând protocoalele ordinare de acceptare a noilor membri.

Rămâne de văzut dacă Kremlinul a fost luat prin surprindere și dacă va reacționa în vreun fel la schimbarea de regim de la Chișinău, mai ales în cazul în care noul guvern va încerca să preia Transnistria prin forță, așa cum a încercat Georgia cu Osetia de Sud în 2008. Ceea ce este clar însă, este faptul că Moscova nu dorește să fie prinsă într-un conflict care i-ar solicita resursele financiare, militare, diplomatice și politice la maximum. Totuși, factorilor de decizie ai Rusiei nu le place ce observă în Moldova, este un scenariu pe care l-au mai văzut jucându-se și altă dată. Prin urmare, presupunerea logică este că Rusia va recurge la armele specifice agențiilor de informații pentru a încerca să contracareze manevrele anti-rusești din Moldova, înainte de a lua în considerare o acțiune militară. Este prea devreme pentru a estima ce turnură vor lua acțiunile opoziției de la Chișinău. Dacă actualul guvern moldovean va supraviețui, atunci Revoluția Twitter va putea avea un efect neașteptat și nedorit. Dacă va fi așa, noii conducători ai Moldovei ar putea sfârși apropiindu-se de Rusia, subminând eforturile reale sau pretinse ale Vestului de sprijinire a forțelor anti-comuniste.

Acuzațiile Rusiei privind implicarea agențiilor occidentale și românești în evenimentele din aprilie 2009 de la Chișinău, nu au putut fi dovedite, deoarece toate operațiunile clandestine se desfășoară după principiul negării plauzibile („Dacă sunteți prinși, noi nu vă cunoaștem.”) Cu toate acestea, există fapte circumstanțiale care par să demonstreze intervenția străină. De pildă, unele instituții semi-oficiale occidentale și ONG-uri au activități la vedere în Moldova. De exemplu:

Website-ul USAID menționează că unele activități ale agenției în Moldova includ „Moldova Citizen Participation Program„, „Strengthening Democratic Political Activism in Moldova” și „Internet Access and Training Program„. Ultima este demnă de atenție, pentru că rețelele online de socializare au fost folosite pentru intensificarea activismului anti-guvernamental. Website-ul USAID precizează că „acestea [programele sale] furnizează comunităților locale accesul gratuit la internet și pregătire extinsă în toate aspectele tehnologiei informației,” precum și că „grupurile țintă includ oficialitățile locale, jurnaliștii, studenții, reprezentanții locali ai ONG-urilor, profesorii și angajații din sănătate…

Aceste exemple sunt edificatoare, dacă se ia în considerare faptul că aceste organizații au fost principalii actori în revoluțiile colorate anterioare. Asta însemnând că, atât participanții, cât și modus operandi, au rămas în mare parte neschimbate. Un participant și organizator cunoscut al Revoluției Twitter este ziarista Natalia Morar (Morari), care a lucrat la ziarul rusesc „The New Times” precum și ca secretar de presă pentru „Cealaltă Rusie,” o coaliție ciudată de grupări politice anti-Putin, care a strâns laolaltă extremiști naționaliști, comuniști și activiști pro-occidentali.

Pe scurt, luând în considerare faptele de mai sus, se pare că în Moldova a avut loc un nou episod al confruntării geopolitice dintre Rusia și Occident. Această luptă nu s-a încheiat încă, atâta vreme cât președintele Moldovei nu a fost ales de parlament, fiind numit interimar. Atunci când se va sfârși, implicațiile strategice ale rezultatului final vor trimite unde de șoc în întreaga Europă de Est și în spațiul ex-sovietic.

Pe 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a anunțat că a câștigat mai mult de 50% din voturi și va avea din nou majoritatea în parlament cu 61 de locuri, suficiente încât să aleagă noul președinte. În ziua următoare, mii de demonstranți tineri au inundat străzile din Chișinău, pentru a protesta la rezultatul alegerilor. Mai mult de 10.000 de protestatari s-au adunat în fața parlamentului cerând repetarea alegerilor și strigând „jos comunismul” și „libertate.” Din nefericire, demonstrațiile au culminat cu atacarea biroului prezidențial și a clădirii parlamentului în ziua de 7 aprilie. Având în vedere precedentele revoluții colorate și strategia impusă de americani acestora, nu este exclus ca violențele să fi fost coordonate de agitatori și agenți aparținând FSB și guvernului comunist, pentru discreditarea demonstranților. În afara acestor manifestări violente, toate semnele unei revoluții colorate au fost prezente.

Similaritățile constau și în nemulțumirea publică în fața unei situații economice dificile, a inechității sociale și a lipsei de speranță într-un viitor mai bun, precum și într-un nivel ridicat de corupție în rândul oficialilor guvernului comunist, care s-au combinat cu concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns. Concentrarea celor mai multe activități economice în mâinile familiei și prietenilor președintelui Vladimir Voronin întregeau imaginea unui stat condus în stil mafiot. Factorii geopolitici – intimidarea din partea Rusiei și perspectiva asistenței din partea Vestului – au constituit presiuni adiționale pentru schimbare. În Moldova, la fel ca în Ucraina și în România, declanșatorul a fost organizarea alegerilor parlamentare/prezidențiale, alături de practicile frauduloase ale fostei conduceri.

Însă, există o serie de factori care diferențiază cazul Moldovei de celelalte. Mai întâi, dimensiunea fraudei electorale este neclară. Comuniștii au obținut 50 % din voturi, iar cele trei partide de opoziție au câștigat aproximativ 35% împreună.

Concurenți electorali Voturi % Mandate
Partidul Comuniștilor din Republica Moldova 760.551 49,48% 60
Partidul Liberal 201,879 13,13 % 15
Partidul Liberal Democrat din Moldova 191,113 12.43% 15
Alianța “Moldova Noastră” 150,155 9.77% 11

Aceste rezultate sunt însă conforme cu sondajele preelectorale organizate de agențiile internaționale. Mai mult, OSCE, prin Office for Democratic Institutions and Human Rights, nu a înregistrat incidente sau fraude majore în rapoartele preliminare întocmite.

O a doua diferență față de revoluțiile portocalii este absența unui lider puternic de opoziție cu un program clar de schimbare. Moldova nu are un Viktor Iușcenko sau Traian Băsescu, iar declarațiile celor trei partide de opoziție au fost unele standard, la fel ca și reacția complet nesatisfăcătoare la demonstrațiile violente de la Chișinău. Unii ar putea spune chiar că se poate vedea umbra Rusiei în spatele acestor partide de „opoziție.”

În al treilea rând, chestiunea naționalistă deosebește clar revoluția din Moldova de suratele sale portocalii. Unii demonstranți au fluturat steaguri românești în timpul protestelor, iar liderii opoziției și-au exprimat opinia că Moldovei i-ar fi mai bine reunită cu România. În acest timp, președintele român Traian Băsescu a plusat, anunțând că România va acorda cetățenia română tuturor cetățenilor moldoveni care doresc asta. Până acum, mai mult de un milion de cetățeni moldoveni au înaintat cereri pentru cetățenia română la consulatele românești din Moldova. Într-o țară de patru milioane de locuitori, moldovenii care primesc cetățenia română devin implicit cetățeni ai Uniunii Europene. Liderii comuniști din Moldova au învinuit autoritățile române pentru instigarea tineretului moldovean la revoltă. Vladimir Voronin l-a expulzat pe ambasadorul României la Chișinău, închizând granița peste Prut și reintroducând regimul vizelor pentru cetățenii români.

Curtea Constituțională a Moldovei a decis renumărarea voturilor, după care comuniștii au pierdut un loc în parlament, rămânând doar cu 60; insuficient pentru alegerea președintelui. Fraudele electorale nu au fost însă dovedite, iar alegerile au rămas valide. Imposibilitatea alegerii președintelui a dus însă la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri pe 29 iulie 2009. Comuniștii au obținut doar 48 de mandate, pierzând astfel și guvernarea. Însă, opoziția nu poate să aleagă un nou președinte, având numai 53 de mandate din cele 61 necesare.

Între timp, Rusia a inversat efectele revoluției portocalii din Ucraina, fiind la un pas s-o facă și în România. Situația din Moldova este fragilă, președintele țării Mihai Ghimpu, în funcție din 11 septembrie 2009, fiind în continuare interimar. Comuniștii stau la pândă, așteptând doar o oportunitate pentru a reveni la putere.

Legături externe:
* http://www.eco.md/article/4759/
* http://www.e-democracy.md/comments/socioeconomic/200507292/
* http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note15.html
* http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/electoral-news/20090407/#c1