Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Drumul către pierzanie – Originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 26 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

*** Introducere

În fața colapsului economic global, perspectiva unui război internațional este pe un curs ascendent. Istoric, perioadele de declin ale imperiilor și crizele economice au fost marcate de violențe internaționale sporite și războaie. Declinul marilor imperii europene a fost marcat de Primul Război Mondial și de al Doilea Război Mondial, cu Marea Criză având loc în perioada intermediară.

În prezent, lumea este martoră la declinul imperiului american, un produs al celui de-al Doilea Război Mondial. Ca hegemon imperial post-război, America a condus sistemul monetar internațional și a domnit ca un campion și arbitru al politicii economice globale.
Pentru a conduce politica economică globală, Statele Unite au creat cea mai mare forță militară din istorie. Controlul constant asupra economiei globale necesită o prezență militară constantă și anumite acțiuni în acest sens.
Acum, faptul că atât imperiul american cât și politica economică globală se află în declin, colapsul fiind iminent, perspectiva unui sfârșit violent al erei imperiale americane pare a fi tot mai aproape.

Acest eseu este împărțit în trei părți distinctive. Prima parte, intitulată „Originile celui de-al III-lea război mondial,” este împărțită în cinci capitole și tratează strategia geopolitică a SUA-NATO de la sfârșitul Războiului Rece, până la începutul Noii Ordini Mondiale, evidențiind strategia imperialistă occidentală care a condus la războiul din Iugoslavia și la “War on Terror.” Partea a doua, intitulată „Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial,” analizează rolul „revoluțiilor de catifea” sau „revoluțiilor colorate” în strategia imperialistă a SUA, concentrându-se pe stabilirea unei hegemonii asupra Europei Răsăritene și Asiei Centrale. A treia parte, intitulată „Un nou război pentru o nouă ordine mondială,” analizează caracterul strategiei imperialiste în ceea ce privește edificarea unei Noi Ordini Mondiale, concentrându-se pe intensificarea conflictelor din Afganistan, Pakistan, Iran, America Latină, Europa Răsăriteană și Africa; și potențialul pe care îl au aceste conflicte pentru declanșarea unui nou război mondial cu China și Rusia.

*** Definirea unei noi strategii imperialiste

În 1991, odată cu colapsul Uniunii Sovietice, politica externă a SUA-NATO a trebuit să-și recontureze rolul sau în lume. Războiul Rece a servit ca mijloc de justificare a expansiunii imperialiste americane de-a lungul și de-a latul planetei cu obiectivul declarat de a înfrâna amenințarea sovietică. Însăși NATO a fost creată și a existat având drept scop făurirea unei alianțe anti-sovietice. După dispariția URSS, NATO nu mai avea un motiv de a exista, iar Statele Unite trebuiau să găsească un nou obiectiv pentru propria strategie imperialistă globală.

În 1992, US Defense Department, sub conducerea Secretarului Apărării Dick Cheney, l-a pus pe Sub-Secretarul pentru Politică Defensivă de la Pentagon, Paul Wolfowitz, să realizeze un document pentru a ghida politica externă americană în era post-Război Rece, cunoscut ulterior sub denumirea de “New World Order.”

Defense Planning Guidance” a ieșit la iveală în 1992, dezvăluind că, “Într-o aserțiune politică complet nouă care se afla în faza finală a conceptului, Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică și militară a Americii în era post-Război Rece va fi aceea de a asigura că nu va fi permisă apariția unei superputeri rivale în Europa Occidentală, Asia sau în teritoriile fostei Uniuni Sovietice,” și că, “Acest document strict-secret argumentează în favoarea unei lumi dominate de o singură superputere a cărei poziție poate fi perpetuată printr-o comportare constructivă și suficientă putere militară pentru a împiedica orice națiune sau grup de națiuni să conteste întâietatea Americii.”

Adițional, “noul concept schițează o lume în care există o singură superputere dominantă ai cărei lideri trebuie să mențină mecanismele pentru împiedicarea competitorilor potențiali chiar și de la a aspira la un rol regional sau global mai important.” Printre provocările necesare pentru supremația americană, documentul postula războaie regionale împotriva Irakului și Coreei de Nord și identifica China și Rusia ca pe principalele amenințări. În plus, sugera că Statele Unite “ar putea de asemenea să ia în considerare extinderea angajamentelor de securitate ale națiunilor din Europa Centrală și Răsăriteană, într-un mod asemănător celor existente cu Arabia Saudită, Kuweit sau alte state arabe din zona Golfului Persic.”[1]

*** NATO și Iugoslavia

Războaiele din Iugoslavia pe parcursul anilor ’90 au servit drept justificare pentru continuarea existenței NATO și pentru expansiunea intereselor imperialiste americane în Europa Răsăriteană.
Banca Mondială și FMI au asigurat scenariul prin destabilizarea Iugoslaviei. După moartea dictatorului iugoslav Josip Tito din 1980, a apărut o criză de conducere. În 1982, oficialii aflați la conducerea politicii externe americane au orchestrat acordarea unei serii de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, sub umbrela nou-createi Structural Adjustment Programs (SAPs), pentru a debloca criza celor 20 de miliarde $ datorate SUA. Efectele împrumuturilor au fost acelea că au „declanșat un haos politic și economic… Criza economică a amenințat stabilitatea politică… și de asemenea a amenințat agravarea tensiunilor etnice mocnite.”[2]

În 1989, Slobodan Milosevic a devenit președintele Serbiei, cea mai mare și mai puternică republică a Iugoslaviei. Tot în 1989, premierul iugoslav a călătorit în USA pentru a se întâlni cu președintele George H.W. Bush pentru a negocia un alt pachet de ajutor financiar. În 1990, a demarat un program comun Banca Mondială/FMI, iar cheltuielile Iugoslaviei au fost monitorizate pentru plata datoriilor. Ca rezultat, programele sociale au fost demolate, moneda s-a devalorizat, salariile au înghețat, iar prețurile au crescut. Reformele au alimentat tendințele secesioniste care s-au hrănit atât cu factorii economici cât și cu diviziunile etnice, asigurând în cele din urmă secesiunea de facto a republicilor Croația și Slovenia în 1991.[3]

În 1990, serviciile americane de informații au dezvăluit o estimare (National Intelligence Estimate), prevestind că Iugoslavia s-ar putea fragmenta, izbucnind un război civil, raportul considerându-l vinovat pe președintele sârb Slobodan Milosevic pentru destabilizarea ce urma să vină.[4]

În 1991, a izbucnit un conflict între Iugoslavia și Croația, când aceasta și-a declarat independența. Un armistițiu a fost încheiat în 1992. Totuși, croații au continuat ofensive de mici dimensiuni până în 1995, alături de participarea la războiul din Bosnia. În 1995, operațiunea „Furtuna” a fost demarată de Croația într-o încercare de reocupare a regiunii Krajina. Un general croat (Ante Gotovina) a fost recent inculpat pentru crime de război, de către tribunalul de la Haga, comise în timpul acestor lupte, care au fost vitale pentru alungarea sârbilor din Croația și au „cimentat independența Croației.” Statele Unite au sprijinit operațiunea, iar CIA a oferit informații forțelor croate, acțiunile ducând la strămutarea unui număr de 150.000-200.000 de sârbi, în principal prin mijloace ca asasinate, jafuri, incendierea satelor și purificare etnică.[5] Armata croată a fost pregătită de consilieri americani, iar generalul judecat la Haga a fost sprijinit personal de către CIA.[6]

Administrația Clinton a acordat „undă verde” Iranului pentru înarmarea musulmanilor bosniaci, iar „din 1992 până în ianuarie 1996 a existat un flux de armament iranian și consilieri militari în Bosnia.” Mai mult, „Iranul și alte state musulmane au ajutat la aducerea de luptători mujahedini în Bosnia pentru a lupta alături de musulmani împotriva sârbilor, ”luptători sfinți” din Afganistan, Cecenia, Yemen și Algeria, dintre care unii aveau legături suspecte cu taberele de antrenament ale lui Osama bin Laden din Afganistan.”

A fost „intervenția occidentală în Balcani cea care a exacerbat tensiunile și a ajutat la menținerea ostilităților. Prin recunoașterea cererilor separatiștilor în 1990/1991, elitele occidentale – americanii, britanicii, francezii și germanii – au subminat structurile guvernamentale din Iugoslavia, au crescut insecuritatea și au inflamat și amplificat conflictele interetnice. Iar prin oferirea de sprijin logistic diverselor părți implicate în război, intervenția occidentală a susținut conflictul de la începutul și mijlocul anilor ’90. Alegerea administrației Clinton de sprijinire a bosniacilor musulmani și a cauzei acestora în arena internațională și cererea sa de ridicare a embargoului ONU asupra armelor, astfel încât croații și musulmanii să poată fi înarmați împotriva sârbilor, trebuie văzută în această lumină.”[7]

În timpul războiului din Bosnia, a existat „o rețea secretă vastă de contrabandă de arme prin Croația. Acest lucru a fost aranjat cu ajutorul unor agenții clandestine din SUA, Turcia și Iran, alături de o serie de grupuri islamiste radicale, incluzând aici mujahedinii afgani și gruparea pro-iraniană Hizbullah.” Mai mult, “serviciile secrete din Ucraina, Grecia și Israel s-au ocupat de înarmarea sârbilor bosniaci.”[8] Agenția de informații germană, BND, a aranjat la rândul ei transporturi de armament către musulmanii bosniaci și Croația pentru lupta împotriva sârbilor.[9]

Statele Unite au influențat războiul din regiune în mai multe feluri. Așa cum nota Observer în 1995, un aspect important al implicării americane a fost prin “Military Professional Resources Inc (MPRI), o companie privată din Virginia formată din generali în retragere și foști ofițeri de informații. Ambasada americană din Zagreb a recunoscut că MPRI antrenează forțele croate cu acordul guvernului SUA.” În plus, olandezii “erau convinși că trupele speciale americane sunt implicate în pregătirea armatei bosniace și a armatei croate din Bosnia (HVO).”[10]

Încă din 1988, liderul Croației s-a întâlnit cu cancelarul german Helmut Kohl pentru a crea “o politică comună pentru desprinderea de Iugoslavia,” și aducerea Sloveniei și Croației în “zona economică germană.” Așadar, ofițeri ai armatei SUA au fost trimiși în Croația, Bosnia, Albania și Macedonia drept “consilieri” alături de membri ai US Special Forces.[11] În timpul armistițiului de nouă luni din războiul din Bosnia-Herțegovina, șase generali americani s-au întâlnit cu liderii armatei bosniace pentru a plănui ofensiva care a rupt acel armistițiu.[12]

În 1996, mafia albaneză, în cooperare cu Armata de Eliberare din Kosovo (UÇK), o organizație militantă de guerilă, a preluat controlul asupra rutelor de trafic cu heroină din Balcani. UÇK se afla în legătură cu foști combatanți mujahedini din Afganistan, inclusiv Osama bin Laden.[13]

În 1997, UÇK a început lupta împotriva fortelor sârbe,[14] iar în 1998, Departamentul de Stat al SUA a înlăturat UÇK de pe lista organizațiilor teroriste.[15] Înainte și după 1998, UÇK a primit arme, sprijin și pregătire din partea SUA și NATO, iar secretarul de stat al administrației Clinton, Madeleine Albright, a avut o relație politică apropiată cu liderul UÇK Hashim Thaci.[16]

Atât CIA cât și serviciul de informații german, BND, au sprijinit teroriștii UÇK în Iugoslavia înainte și după bombardamentele NATO din 1999 asupra Iugoslaviei. BND avea contacte cu UÇK încă de la începutul anilor ’90, aceeași perioadă în care UÇK stabilea legături cu Al-Qaeda.[17] Membrii UÇK s-au antrenat în taberele lui Osama bin Laden din Afganistan. Până și ONU a subliniat că multe dintre violențele care au avut loc au fost cauzate de membrii UÇK, “în special a celor aliați cu Hashim Thaci.”[18]

Bombardamentele NATO din martie 1999 din Kosovo au fost justificate sub pretextul punerii capăt a opresiunii sârbe a albanezilor kosovari, care a fost considerată genocid. Administrația Clinton a afirmat că cel puțin 100.000 de albanezi kosovari lipseau și fuseseră „probabil uciși” de către sârbi. Bill Clinton însuși a comparat evenimentele din Kosovo cu Holocaustul. Departamentul de Stat al SUA a estimat că până la 500.000 de albanezi erau probabil morți. Eventual, estimarea oficială a fost redusă la 10.000. Cu toate acestea, după investigații amănunțite, s-a dezvăluit că doar moartea a cel mult 2.500 de albanezi putea fi atribuită sârbilor. În timpul campaniei NATO de bombardament, între 400 și 1.500 de civili sârbi au fost uciși, NATO comițând crime de război prin bombardarea unui spital și a unei stații de televiziune sârbe.[19]

În 2000, Departamentul de Stat al SUA, în cooperare cu American Enterprise Institute, AEI, a ținut o conferință asupra integrării euro-atlantice, în Slovacia. Printre participanți s-au aflat numeroși șefi de stat, miniștri de externe și ambasadori ai statelor europene precum și oficiali ai ONU și NATO.[20] O scrisoare de corespondență între un politician german prezent la reuniune și cancelarul Germaniei, a dezvăluit adevărata natură a campaniei NATO în Kosovo. Conferința era organizată în scopul emiterii unei declarații de independență pentru Kosovo, războiul din Iugoslavia fusese provocat pentru extinderea NATO, Serbia urma să fie exclusă permanent din proiectele europene pentru a se justifica prezența militară a SUA în regiune, iar expansiunea avea drept scop final contracararea Rusiei. [21]

De o mare importanță era faptul că, “războiul a creat un raison d’être pentru continuarea existenței NATO în lumea post-Război Rece, așa cum organizația încercase cu disperare să-și justifice continuarea existenței și dorința de expansiune.” Mai mult, “Rusia a presupus că NATO se va dizolva la sfârșitul Războiului Rece. În schimb, nu numai că NATO s-a extins, ba chiar a pornit la război în cazul unei dispute interne într-o țară slavă est-europeană.” Acest lucru a fost văzut ca o amenințare teribilă. Astfel, “o mare parte din relațiile tensionate dintre Statele Unite și Rusia din ultimul deceniu își au descendența din războiul din 1999 din Iugoslavia.”[22]

*** Războiul împotriva terorii (War on Terror) și Proiectul pentru un Nou Secol American (PNAC)

Când Bill Clinton a devenit președinte, vulturii neo-conservatori din jurul administrației George H.W. Bush au format un grup numit Project for the New American Century, sau PNAC. În 2000, aceștia au publicat un raport intitulat „Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces, and Resources for a New Century.” Construit pe baza actului Defense Policy Guidance, acesta preciza că, “Statele Unite trebuie să dețină suficiente forțe capabile să fie desfășurate rapid și să câștige războaie multiple simultane la scară largă.”[23] Mai mult, există “nevoia de a deține suficiente forțe combatante pentru a câștiga războaie multiple simultane în teatre majore,”[24] și “Pentagonul trebuie să calculeze forțele necesare pentru protejarea intereselor SUA în Europa, Asia de Est și Golful Persic în mod independent în orice moment.”[25]

Interesant, documentul preciza că, “Statele Unite au căutat de decenii să joace un rol permanent în securitatea regiunii Golfului. În vreme ce conflictul nerezolvat cu Irakul furnizează justificare imediată, necesitatea unei prezențe mai substanțiale de forțe americane în Golf transcende chestiunea regimului lui Saddam Hussein.”[26] Cu toate acestea, în susținerea creșterii masive a cheltuielilor pentru apărare și a expansiunii imperiului american pe glob, inclusiv distrugerea convingătoare a numeroase țări prin războaie de anvergură, raportul preciza că, “Mai mult, procesul de transformare, chiar dacă va aduce schimbări revoluționare, probabil va fi unul de durată, în absența unor evenimente catastrofale și catalizatoare – precum un nou Pearl Harbor.”[27] Acel eveniment a venit un an mai târziu odată cu acțiunea 9/11. Mulți dintre autorii raportului și membrii Project for the New American Century au devenit oficiali ai administrației Bush, fiind capabili astfel să își pună în aplicare „proiectul” lor după ce obținuseră „noul Pearl Harbor.”

Planurile pentru război erau “deja dezvoltate de către grupările de extremă dreapta din anii ’90, organizații în care veteranii războiului rece din interiorul serviciilor secrete, a bisericilor evanghelice, a companiilor producătoare de armament și a companiilor petroliere au făurit planuri șocante pentru o nouă ordine mondială.” Pentru a face asta, “SUA aveau nevoie să utilizeze toate mijloacele – diplomatice, economice și militare, chiar războaie de agresiune – pentru a obține pe termen lung controlul asupra resurselor planetare și pentru a menține slăbiciunile eventualilor adversari.”

Printre oamenii implicați în PNAC și în planurile pentru imperiu, “Dick Cheney – vice-președinte, Lewis Libby – șeful de personal al lui Cheney, Donald Rumsfeld – ministrul apărării, Paul Wolfowitz – adjunctul lui Rumsfeld, Peter Rodman – la cârma ‘Matters of Global Security’, John Bolton – secretar de stat pentru controlul armelor, Richard Armitage – ministru de externe adjunct, Richard Perle – fost adjunct al ministrului apărării în administrația Reagan, acum șeful Defense Policy Board, William Kristol – șeful PNAC și consilier al președintelui Bush, cunoscut drept eminența cenușie din spatele președintelui, Zalmay Khalilzad,” care a devenit ambasador atât în Afganistan cât și în Irak, după schimbarea regimurilor în aceste țări.[28]

*** “Marea tablă de șah” a lui Brzezinski

Strategul Zbigniew Brzezinski, co-fondator al Comisiei Trilaterale cu David Rockefeller, fost consilier pentru securitate națională și arhitectul principal al politicii externe pe vremea administrației Jimmy Carter, este și autorul unei cărți despre geo-strategia americană. Brzezinski este de asemenea și membru al Council on Foreign Relations și al Bilderberg Group, fiind și membru în consiliile Amnesty International și Atlantic Council and the National Endowment for Democracy. În acest moment, el este consilier și administrator la Center for Strategic and International Studies (CSIS), o grupare americană importantă în domeniul experților politici.

În cartea sa din 1997, „The Grand Chessboard,” Brzezinski a evidențiat o strategie pentru America în lume. El a scris, “Pentru America, premiul major geopolitic este Eurasia. Pentru jumătate de mileniu, afacerile mondiale au fost dominate de puterile eurasiatice și de oamenii care s-au luptat pentru dominația regională încercând să dețină puterea globală.” Mai mult, “modul în care America ‘gestionează’ Eurasia este critic. Eurasia este cel mai mare continent al lumii și este un punct axial al geopoliticii. O putere care ar domina Eurasia ar controla două din cele trei regiuni cele mai avansate și mai productive economic ale lumii. O scurtă privire pe hartă sugerează de asemenea și faptul că eventualul control asupra Eurasiei ar însemna automat și subordonarea Africii.”[29]

Acesta a continuat cu evidențierea unei strategii pentru imperiul american, precizând că, “este imperativ ca niciun rival eurasiatic să se ivească, capabil să domine Eurasia și astfel să constituie o provocare pentru America. Formularea unei strategii comprehensive și integrate este prin urmare scopul acestei cărți.”[30] Brzezinski explică faptul că, “Doi pași de bază sunt necesari: primul, identificarea dinamicii geo-strategice a statelor din Eurasia care au puterea de a provoca o schimbare potențial importantă în distribuția internațională a puterii și descifrarea țelurilor externe principale ale elitelor politice ale acestora și ale consecințelor care decurg din încercarea lor de a le obține, și al doilea, formularea clară a politicilor SUA pentru compensarea, cooptarea și/sau controlul celor de mai sus (elitelor).”[31]

Asta înseamnă că este de mare importanță mai întâi să fie identificate statele care pot constitui un potențial pivot în jurul căruia regiunea respectivă să iasă din sfera de influență a SUA; și în al doilea rând, să “compenseze, coopteze și/sau controleze” astfel de state și de circumstanțe. Un astfel de exemplu îl constituie Iranul; fiind unul dintre cei mai mari producători de petrol ai lumii și aflat într-o poziție strategică semnificativă pe axa Europa-Asia-Orientul Mijlociu, Iranul ar putea avea potențialul de a influența balanța de putere în Eurasia, în cazul unei alianțe cu Rusia ori China, ori cu ambele – oferindu-le acestor țări o aprovizionare masivă cu petrol și de asemenea o oarecare influență în Golful Persic, astfel contestând poziția de hegemonie a Americii în regiune.

Brzezinski a lăsat orice subtilitate din aplecarea sa către imperialism și a scris, “Pentru a așeza într-o terminologie care datează din vremurile brutale ale imperiilor antice, cele trei imperative majore ale strategiei imperialiste sunt prevenirea înțelegerile secrete și menținerea dependenței de securitate între vasali, menținerea tributarilor flexibili și protejați și împiedicarea barbarilor să se alieze.”[32]

Brzezinski s-a referit la republicile din Asia Centrală ca la “Balcanii Eurasiei,” scriind că, “În plus, acestea [republicile din Asia Centrală] sunt importante din punctul de vedere al securității și al ambițiilor istorice pentru cel puțin trei dintre vecinii lor cei mai apropiați și mai puternici, respectiv Rusia, Turcia și Iran, cu China de asemenea semnalizând un interes politic crescând în regiune. Dar Balcanii Eurasiei sunt mult mai importanți ca un potențial premiu economic: o concentrare uriașă de rezerve de gaze naturale și petrol sunt amplasate în regiune, pe lângă minerale importante, inclusiv aur.”[33] Acesta scrie în continuare că, “Urmează ca interesul primar al Americii să fie să se asigure că nicio altă putere nu va ajunge să controleze acest spațiu geopolitic și astfel comunitatea globală să aibă acces economic și financiar neîngrădit în regiune.”[34] Acesta este un exemplu clar al rolului Americii ca motor al unui imperiu; cu politica externă imperialistă construită pentru menținerea pozițiilor strategice ale SUA, dar în primul rând “și mult mai important,” este securizarea “premiului economic” pentru “comunitatea globală.” Cu alte cuvinte, Statele Unite reprezintă un hegemon imperialist care lucrează pentru interesele financiare internaționale.

Brzezinski a avertizat de asemenea că, “Statele Unite ar putea fi nevoite să se confrunte cu coaliții regionale care să încerce îndepărtarea Americii din Eurasia, amenințând astfel statutul Americii ca putere globală,”[35] și, “trebuie pus accentul pe manevre și manipulări pentru a preveni nașterea unei coaliții ostile care eventual ar putea contesta primatul Americii.” Din acest motiv, “Prima și cea mai importantă acțiune este asigurarea ca anumite state sau alianțe să nu poată fi capabile să elimine Statele Unite din Eurasia sau nici măcar să-i diminueze rolul semnificativ și decisiv de arbitru.”[36]

*** Războiul împotriva terorii (War on Terror) și imperialismul excedentar

În 2000, Pentagonul a difuzat un document intitulat Joint Vision 2020, care evidenția un proiect pentru obținerea a ceea ce era numit, “Full Spectrum Dominance,” care urma să fie schița planurilor Departamentului Apărării pentru viitor. “Full-spectrum dominance înseamnă abilitatea forțelor SUA, operând singure sau împreună cu aliații lor, de a înfrânge orice adversar și de a controla orice situație întâlnită în teatrele de operațiuni militare.” Raportul “îndeamnă la full-spectrum dominance pornind de la toate tipurile de conflicte, de la război nuclear la războaie convenționale majore, până la conflicte la scară redusă. De asemenea se referă și la situații amorfe precum menținerea păcii și operațiuni non-combatante de ajutorare umanitară.” Mai mult, “dezvoltarea unei rețele globale de informații va furniza mediul pentru superioritatea decizională.”[37]

Așa cum explică Ellen Wood, “Dominația fără granițe a economiei globale și numeroasele state care o administrează, necesită acțiuni militare fără un sfârșit în materie de obiective sau timp.”[38] Mai mult, “Dominația imperialistă în economia capitalistă globală necesită o balanță delicată și contradictorie între suprimarea competiției și menținerea condițiilor în economiile competitoare care generează piețe și profit. Aceasta este una dintre contradicțiile fundamentale ale noii ordini mondiale.”[39]

După evenimentele 9/11, “doctrina Bush” a fost stabilirea a ceea ce a fost numit “dreptul unilateral și exclusiv de a lansa un atac de prevenire, la orice moment, oriunde, liber de orice tratat internațional, pentru asigurarea că forțele noastre sunt puternice suficient să convingă orice potențial adversar să renunțe la acumularea de armament în speranța de a depăși sau egala puterea Statelor Unite.”[40]

NATO a efectuat prima invazie terestră din istoria sa, în octombrie 2001, odată cu invadarea și ocupația Afganistanului. Războiul afgan a fost de fapt, plănuit anterior evenimentelor 9/11, odată cu căderea afacerii între companiile occidentale și guvernul Taliban pentru construirea unei conducte de petrol. Războiul în sine a fost plănuit în vara lui 2001, cu planurile operaționale urmând să demareze până la mijlocul lui octombrie.[41]

Afganistanul este extrem de semnificativ în termeni geopolitici, deoarece, “Transportându-se toți combustibilii fosili din bazinul Caspic prin Rusia sau Azerbaidjan s-ar mări controlul politic și economic al Rusiei asupra republicilor din Asia Centrală, care este exact lucrul pe care Occidentul încearcă să-l prevină în ultimul deceniu. Pomparea acestuia prin Iran ar îmbogăți un regim pe care SUA încearcă să-l izoleze. Trimiterea acestuia prin China, tocmai opusul oricăror considerații strategice, ar fi extrem de costisitoare. Dar, conductele prin Afganistan ar permite SUA să-și urmărească scopurile de ‘diversificare a furnizării de energie’ și de a penetra unele dintre cele mai profitabile piețe.”[42]

Așa cum San Francisco Chronicle preciza, la două săptămâni după atacurile de la 9/11, “Dincolo de determinarea americană de a lovi autorii atacurilor din 11 septembrie, dincolo de posibilitatea unor lupte de durată, care să producă victime civile în lunile și anii ce vor urma, mizele ascunse ale războiului împotriva terorismului pot fi exprimate într-un singur cuvânt: petrol.” Ziarul continua, “Harta sanctuarelor teroriste și a țintelor din Orientul Mijlociu și Asia Centrală este de asemenea, într-un grad extraordinar, o hartă a principalelor resurse energetice ale lumii în secolul XXI. Apărarea acestor resurse energetice – mai degrabă decât o simplă confruntare între Islam și Vest – va fi principalul punct inflamabil al conflictelor din deceniile care vor veni.”

Printre statele importante unde există o fuziune între terorism și rezerve de gaze și petrol de importanță vitală pentru Statele Unite și Occident se numără Arabia Saudită, Libia, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Iran, Irak, Egipt, Sudan, Algeria, Turkmenistan, Kazahstan, Azerbaidjan, Cecenia, Georgia și estul Turciei. Mai important, “această regiune deține mai mult de 65% din producția mondiala de petrol și gaze naturale.” Mai mult, “Este inevitabil ca războiul împotriva terorismului va fi văzut de mulți ca un război în numele americanilor de la Chevron, ExxonMobil și Arco; al francezilor de la TotalFinaElf; British Petroleum; Royal Dutch Shell și alți giganti multinaționali, care dețin sute de miliarde de dolari în investiții în regiune.”[43]

Nu este un secret faptul că războiul din Irak a fost legat de petrol. În vara anului 2001, Dick Cheney a convocat așa-numita Energy Task Force, care consta într-o serie de întruniri secrete în care era determinată politica energetică a SUA. La întâlniri și prin alte mijloace de comunicare, Cheney și ajutoarele sale s-au întâlnit cu reprezentanți de top de la Shell Oil, British Petroleum (BP), Exxon Mobil, Chevron, Conoco și Chevron.[44] La întâlnirea care avut loc înainte de 9/11 și înainte să existe vreo mențiune despre un război cu Irakul, documente despre câmpuri petrolifere irakiene, conducte, rafinării și terminale au fost prezentate și discutate, precum și “documente despre Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite cu hărți detaliate ale fiecărei țări, prezentând câmpurile petrolifere, conductele, rafinăriile și depozitele terminale.”[45] Atât Royal Dutch Shell cât și British Petroleum au obținut după aceea contracte majore de exploatare a câmpurilor petrolifere irakiene.[46]

Războiul împotriva Irakului, la fel ca și cel din Afganistan, au servit în special intereselor americane, și într-un spectru mai larg, intereselor imperialiste occidentale în regiune. În particular, războaiele au intenționat să elimine sau să înfrâneze puterile regionale, precum și pentru instalarea unui număr de baze militare în regiune, stabilind ferm o prezență imperialistă. Scopul acestei acțiuni este în principal îndreptat împotriva celorlalți jucători regionali, respectiv încercuirea Rusiei și Chinei și amenințându-le accesul la rezervele de gaze și petrol din regiune. Iranul este acum înconjurat, cu Irakul de o parte și Afganistanul de cealaltă.

*** Concluzii

Prima parte a acestui eseu evidențiază strategia imperialistă SUA-NATO pentru aplicarea unei Noi Ordini Mondiale, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice în 1991. Scopul principal l-a constituit învăluirea Rusiei și a Chinei și prevenirea apariției unei noi superputeri. Statele Unite urmau să devină un hegemon imperialist, servind interesele financiare internaționale pentru impunerea Noii Ordini Mondiale. Următoarea parte a eseului va examina “revoluțiile colorate” din Europa Răsăriteană și Asia Centrală, continuarea politicii SUA și NATO de înfrânare a Rusiei și Chinei precum și controlarea în același timp a rezervelor majore de gaze naturale și a rutelor de transport. “Revoluțiile colorate” au constituit o forță esențială în cadrul strategiei geopolitice imperialiste, iar analizarea acestora este fundamentală pentru înțelegerea Noii Ordini Mondiale.

*** Note:

[1] Tyler, Patrick E. U.S. Strategy Plan Calls for Insuring No Rivals Develop: A One Superpower World. The New York Times: March 8, 1992. http://work.colum.edu/~amiller/wolfowitz1992.htm

[2] Louis Sell, Slobodan Milosevic and the Destruction of Yugoslavia. Duke University Press, 2002: Page 28

[3] Michel Chossudovsky, Dismantling Former Yugoslavia, Recolonizing Bosnia-Herzegovina. Global Research: February 19, 2002: http://globalresearch.ca/index.php?context=va&aid=370

[4] David Binder, Yugoslavia Seen Breaking Up Soon. The New York Times: November 28, 1990

[5] Ian Traynor, Croat general on trial for war crimes. The Guardian: March 12, 2008: http://www.guardian.co.uk/world/2008/mar/12/warcrimes.balkans

[6] Adam LeBor, Croat general Ante Gotovina stands trial for war crimes. The Times Online: March 11, 2008: http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/europe/article3522828.ece

[7] Brendan O’Neill, ‘You are only allowed to see Bosnia in black and white’. Spiked: January 23, 2004: http://www.spiked-online.com/Articles/0000000CA374.htm

[8] Richard J. Aldrich, America used Islamists to arm the Bosnian Muslims. The Guardian: April 22, 2002: http://www.guardian.co.uk/world/2002/apr/22/warcrimes.comment/print

[9] Tim Judah, German spies accused of arming Bosnian Muslims. The Telegraph: April 20, 1997: http://www.serbianlinks.freehosting.net/german.htm

[10] Charlotte Eagar, Invisible US Army defeats Serbs. The Observer: November 5, 1995: http://charlotte-eagar.com/stories/balkans110595.shtml

[11] Gary Wilson, New reports show secret U.S. role in Balkan war. Workers World News Service: 1996: http://www.workers.org/ww/1997/bosnia.html

[12] IAC, The CIA Role in Bosnia. International Action Center: http://www.iacenter.org/bosnia/ciarole.htm

[13] History Commons, Serbia and Montenegro: 1996-1999: Albanian Mafia and KLA Take Control of Balkan Heroin Trafficking Route. The Center for Cooperative Research: http://www.historycommons.org/topic.jsp?topic=country_serbia_and_montenegro

[14] History Commons, Serbia and Montenegro: 1997: KLA Surfaces to Resist Serbian Persecution of Albanians. The Center for Cooperative Research: http://www.historycommons.org/topic.jsp?topic=country_serbia_and_montenegro

[15] History Commons, Serbia and Montenegro: February 1998: State Department Removes KLA from Terrorism List. The Center for Cooperative Research: http://www.historycommons.org/topic.jsp?topic=country_serbia_and_montenegro

[16] Marcia Christoff Kurop, Al Qaeda’s Balkan Links. The Wall Street Journal: November 1, 2001: http://www.freerepublic.com/focus/fr/561291/posts

[17] Global Research, German Intelligence and the CIA supported Al Qaeda sponsored Terrorists in Yugoslavia. Global Research: February 20, 2005: http://globalresearch.ca/index.php?context=va&aid=431

[18] Michel Chossudovsky, Kosovo: The US and the EU support a Political Process linked to Organized Crime. Global Research: February 12, 2008: http://globalresearch.ca/index.php?context=va&aid=8055

[19] Andrew Gavin Marshall, Breaking Yugoslavia. Geopolitical Monitor: July 21, 2008: http://www.geopoliticalmonitor.com/content/backgrounders/2008-07-21/breaking-yugoslavia/

[20] AEI, Is Euro-Atlantic Integration Still on Track? Participant List. American Enterprise Institute: April 28-30, 2000: http://www.aei.org/research/nai/events/pageID.440,projectID.11/default.asp

[21] Aleksandar Pavi, Correspondence between German Politicians Reveals the Hidden Agenda behind Kosovo’s „Independence”. Global Research: March 12, 2008: http://www.globalresearch.ca/index.php?context=va&aid=8304

[22] Stephen Zunes, The War on Yugoslavia, 10 Years Later. Foreign Policy in Focus: April 6, 2009: http://www.fpif.org/fpiftxt/6017

[23] PNAC, Rebuilding America’s Defenses. Project for the New American Century: September 2000, page 6: http://www.newamericancentury.org/publicationsreports.htm

[24] PNAC, Rebuilding America’s Defenses. Project for the New American Century: September 2000, page 8

[25] PNAC, Rebuilding America’s Defenses. Project for the New American Century: September 2000, page 9

[26] PNAC, Rebuilding America’s Defenses. Project for the New American Century: September 2000,
page 14

[27] PNAC, Rebuilding America’s Defenses. Project for the New American Century: September 2000, page 51

[28] Margo Kingston, A think tank war: Why old Europe says no. The Sydney Morning Herald: March 7, 2003: http://www.smh.com.au/articles/2003/03/07/1046826528748.html

[29] Brzezinski, Zbigniew. The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives. Basic Books, 1997: Pages 30-31

[30] Brzezinski, Zbigniew. The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives. Basic Books, 1997: Page 14

[31] Brzezinski, Zbigniew. The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives. Basic Books, 1997: Page 41

[32] Brzezinski, Zbigniew. The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives. Basic Books, 1997: Page 40

[33] Brzezinski, Zbigniew. The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives. Basic Books, 1997: Page 124

[34] Brzezinski, Zbigniew. The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives. Basic Books, 1997: Page 148

[35] Brzezinski, Zbigniew. The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives. Basic Books, 1997: Page 55

[36] Brzezinski, Zbigniew. The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives. Basic Books, 1997: Page 198

[37] Jim Garamone, Joint Vision 2020 Emphasizes Full-spectrum Dominance. American Forces Press Service: June 2, 2000:
http://www.defenselink.mil/news/newsarticle.aspx?id=45289

[38] Ellen Wood, Empire of Capital. Verso, 2003: page 144

[39] Ellen Wood, Empire of Capital. Verso, 2003: page 157

[40] Ellen Wood, Empire of Capital. Verso, 2003: page 160

[41] Andrew G. Marshall, Origins of Afghan War. Geopolitical Monitor: September 14, 2008:
http://www.geopoliticalmonitor.com/content/backgrounders/2008-09-14/origins-of-the-afghan-war/

[42] George Monbiot, America’s pipe dream. The Guardian: October 23, 2001:
http://www.guardian.co.uk/world/2001/oct/23/afghanistan.terrorism11

[43] Frank Viviano, Energy future rides on U.S. war. San Francisco Chronicle: September 26, 2001:
http://www.sfgate.com/cgi-bin/article.cgi?file=/chronicle/archive/2001/09/26/MN70983.DTL

[44] Dana Milbank and Justin Blum, Document Says Oil Chiefs Met With Cheney Task Force. Washington Post: November 16, 2005:
http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2005/11/15/AR2005111501842_pf.html

[45] Judicial Watch, CHENEY ENERGY TASK FORCE DOCUMENTS FEATURE MAP OF IRAQI OILFIELDS. Commerce Department: July 17, 2003: http://www.judicialwatch.org/printer_iraqi-oilfield-pr.shtml

[46] TERRY MACALISTER, Criticism as Shell signs $4bn Iraq oil deal. Mail and Guardian: September 30, 2008: http://www.mg.co.za/article/2008-09-30-criticism-as-shell-signs-4bn-iraq-oil-deal

Al-Jazeera, BP group wins Irak oil contract. Al Jazeera Online: June 30, 2009: http://english.aljazeera.net/news/middleeast/2009/06/200963093615637434.html

*** VA URMA. Partea a doua se intitulează „Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial.”


* Sursa: Global Research

2 responses to “Drumul către pierzanie – Originile celui de-al III-lea război mondial

  1. Pingback: America un stat terorist gen UE |

  2. Pingback: America un stat mafiot gen UE | Lupul Dacic

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: