Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive zilnice: 27/02/2011

Drumul către pierzanie – Originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 26 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

*** Introducere

În fața colapsului economic global, perspectiva unui război internațional este pe un curs ascendent. Istoric, perioadele de declin ale imperiilor și crizele economice au fost marcate de violențe internaționale sporite și războaie. Declinul marilor imperii europene a fost marcat de Primul Război Mondial și de al Doilea Război Mondial, cu Marea Criză având loc în perioada intermediară.

În prezent, lumea este martoră la declinul imperiului american, un produs al celui de-al Doilea Război Mondial. Ca hegemon imperial post-război, America a condus sistemul monetar internațional și a domnit ca un campion și arbitru al politicii economice globale.
Pentru a conduce politica economică globală, Statele Unite au creat cea mai mare forță militară din istorie. Controlul constant asupra economiei globale necesită o prezență militară constantă și anumite acțiuni în acest sens.
Acum, faptul că atât imperiul american cât și politica economică globală se află în declin, colapsul fiind iminent, perspectiva unui sfârșit violent al erei imperiale americane pare a fi tot mai aproape.

Acest eseu este împărțit în trei părți distinctive. Prima parte, intitulată „Originile celui de-al III-lea război mondial,” este împărțită în cinci capitole și tratează strategia geopolitică a SUA-NATO de la sfârșitul Războiului Rece, până la începutul Noii Ordini Mondiale, evidențiind strategia imperialistă occidentală care a condus la războiul din Iugoslavia și la “War on Terror.” Partea a doua, intitulată „Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial,” analizează rolul „revoluțiilor de catifea” sau „revoluțiilor colorate” în strategia imperialistă a SUA, concentrându-se pe stabilirea unei hegemonii asupra Europei Răsăritene și Asiei Centrale. A treia parte, intitulată „Un nou război pentru o nouă ordine mondială,” analizează caracterul strategiei imperialiste în ceea ce privește edificarea unei Noi Ordini Mondiale, concentrându-se pe intensificarea conflictelor din Afganistan, Pakistan, Iran, America Latină, Europa Răsăriteană și Africa; și potențialul pe care îl au aceste conflicte pentru declanșarea unui nou război mondial cu China și Rusia.

*** Definirea unei noi strategii imperialiste

În 1991, odată cu colapsul Uniunii Sovietice, politica externă a SUA-NATO a trebuit să-și recontureze rolul sau în lume. Războiul Rece a servit ca mijloc de justificare a expansiunii imperialiste americane de-a lungul și de-a latul planetei cu obiectivul declarat de a înfrâna amenințarea sovietică. Însăși NATO a fost creată și a existat având drept scop făurirea unei alianțe anti-sovietice. După dispariția URSS, NATO nu mai avea un motiv de a exista, iar Statele Unite trebuiau să găsească un nou obiectiv pentru propria strategie imperialistă globală.

În 1992, US Defense Department, sub conducerea Secretarului Apărării Dick Cheney, l-a pus pe Sub-Secretarul pentru Politică Defensivă de la Pentagon, Paul Wolfowitz, să realizeze un document pentru a ghida politica externă americană în era post-Război Rece, cunoscut ulterior sub denumirea de “New World Order.”

Defense Planning Guidance” a ieșit la iveală în 1992, dezvăluind că, “Într-o aserțiune politică complet nouă care se afla în faza finală a conceptului, Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică și militară a Americii în era post-Război Rece va fi aceea de a asigura că nu va fi permisă apariția unei superputeri rivale în Europa Occidentală, Asia sau în teritoriile fostei Uniuni Sovietice,” și că, “Acest document strict-secret argumentează în favoarea unei lumi dominate de o singură superputere a cărei poziție poate fi perpetuată printr-o comportare constructivă și suficientă putere militară pentru a împiedica orice națiune sau grup de națiuni să conteste întâietatea Americii.”

Adițional, “noul concept schițează o lume în care există o singură superputere dominantă ai cărei lideri trebuie să mențină mecanismele pentru împiedicarea competitorilor potențiali chiar și de la a aspira la un rol regional sau global mai important.” Printre provocările necesare pentru supremația americană, documentul postula războaie regionale împotriva Irakului și Coreei de Nord și identifica China și Rusia ca pe principalele amenințări. În plus, sugera că Statele Unite “ar putea de asemenea să ia în considerare extinderea angajamentelor de securitate ale națiunilor din Europa Centrală și Răsăriteană, într-un mod asemănător celor existente cu Arabia Saudită, Kuweit sau alte state arabe din zona Golfului Persic.”[1]

*** NATO și Iugoslavia

Războaiele din Iugoslavia pe parcursul anilor ’90 au servit drept justificare pentru continuarea existenței NATO și pentru expansiunea intereselor imperialiste americane în Europa Răsăriteană.
Banca Mondială și FMI au asigurat scenariul prin destabilizarea Iugoslaviei. După moartea dictatorului iugoslav Josip Tito din 1980, a apărut o criză de conducere. În 1982, oficialii aflați la conducerea politicii externe americane au orchestrat acordarea unei serii de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, sub umbrela nou-createi Structural Adjustment Programs (SAPs), pentru a debloca criza celor 20 de miliarde $ datorate SUA. Efectele împrumuturilor au fost acelea că au „declanșat un haos politic și economic… Criza economică a amenințat stabilitatea politică… și de asemenea a amenințat agravarea tensiunilor etnice mocnite.”[2]

În 1989, Slobodan Milosevic a devenit președintele Serbiei, cea mai mare și mai puternică republică a Iugoslaviei. Tot în 1989, premierul iugoslav a călătorit în USA pentru a se întâlni cu președintele George H.W. Bush pentru a negocia un alt pachet de ajutor financiar. În 1990, a demarat un program comun Banca Mondială/FMI, iar cheltuielile Iugoslaviei au fost monitorizate pentru plata datoriilor. Ca rezultat, programele sociale au fost demolate, moneda s-a devalorizat, salariile au înghețat, iar prețurile au crescut. Reformele au alimentat tendințele secesioniste care s-au hrănit atât cu factorii economici cât și cu diviziunile etnice, asigurând în cele din urmă secesiunea de facto a republicilor Croația și Slovenia în 1991.[3]

În 1990, serviciile americane de informații au dezvăluit o estimare (National Intelligence Estimate), prevestind că Iugoslavia s-ar putea fragmenta, izbucnind un război civil, raportul considerându-l vinovat pe președintele sârb Slobodan Milosevic pentru destabilizarea ce urma să vină.[4] Citește mai mult din acest articol