Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Scurtă istorie a satanismului în muzica rock

* Articol publicat la data de 21 februarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.


Primul lucru pe care trebuie să-l știți este că un satanist adevărat vă va spune că orice grup care pune imagini satanice pe coperțile albumelor sau în muzica lor este fals. Absolut fiecare dintre ele.
Celălalt lucru pe care trebuie să-l știți este că un satanist adevărat vă va spune, de asemenea, că toată muzica este drăcească, absolut fiecare notă.
În consecință, un articol despre rock-ul satanist este o afirmație amăgitoare, în măsura în care nimic nu este adevărat; mai precis rock-ul satanist gen Venom nu este mai satanist decât The Carpenters. Iar The Carpenters sunt la fel de sataniști ca și Venom.

Cu toate acestea, există o istorie a aparițiilor imaginilor și aluziilor sataniste în muzica rock. Așadar, considerați aceasta o încercare de a organiza această istorie puțin.

Partea I: Muzica Blues

Muzica Blues a fost întotdeauna muzica Diavolului. Muzică ce glorifica băutul, alergatul după femei, jocurile de noroc, drogurile, violența și depravarea, blues-ul a fost o țintă ușoară pentru pastorii și preoții din Sudul american, care l-au contracarat cu predici care interziceau congregației ascultarea acestui gen. Mulți credincioși au ascultat acest mesaj, stabilind genul Gospel ca o alternativă mai sigură. Chiar și unii bluesmeni au fost convinși; legendarul Gary Davis de obicei refuza să mai cânte blues după ce a fost hirotonisit reverend în 1937. În cele din urmă, acesta s-a mai înmuiat chiar înainte să moară și a înregistrat un album istoric de blues (secular și gospel) în 1971. A murit la scurt timp după aceasta (mâna Satanei?).

Una dintre legendele cele mai cunoscute din blues se referă la chitaristul Robert Johnson, deseori considerat primul bluesman din lanțul care a dus finalmente la dezvoltarea rock ‘n’ roll-ului. Johnson era un cântăreț acustic din anii ’30 care a murit în circumstanțe misterioase, în 1938.

Legenda spune că Johnson, nefiind binecuvântat cu suficient talent atunci când a început să cânte, a obținut succesul peste noapte, lucru care l-a pus în aceeași ligă cu ceilalți chitariști din circuit. Într-o noapte, acesta a auzit o voce care i-a spus să se ducă la o intersecție aflată la intrarea pe plantația Dockery la miezul nopții. Acolo, el s-a întâlnit un negru (!) uriaș, care aparent era diavolul deghizat. Individul a luat chitara de la Johnson, a acordat-o, și i-a returnat-o.

Îmbunătățirea stilului de a cânta a lui Johnson a fost bruscă și uimitoare (deși, istoric, i-a luat aproximativ un an să devină grozav). A obținut recunoașterea instantanee din partea unor nume mari ale chitarei precum Son House, care i-a susținut cauza. Cu toate acestea, Johnson era chinuit de coșmaruri cu viziuni ale Diavolului și ale demonilor aflați pe urmele sale. În timpul zilei, Johnson dădea impresia unui bluesman tare, umblând după femei, bând și purtându-se arogant. În 1938, în timpul unui spectacol, acesta a fost otrăvit (posibil de către un soț gelos al vreunei femei acostate de Johnson). Datorită otrăvii acesta a făcut spume la gură, murind după câteva zile. Ultimele sale cuvinte au fost „I pray that my redeemer will come and take me from my grave.” („Mă rog ca izbăvitorul meu să vină și să mă scoată din mormânt„)

Temându-se de Diavol, locuitorii orășelului l-au îngropat într-un mormânt nemarcat.

Moștenirea înregistrată a lui Johnson oferă chipurile indicii despre târgul său cu Diavolul în „Crossroads Blues„, „Me and the Devil Blues” și „Hellhounds On My Trail„.

O explicație ceva mai verosimilă a îndemânării extraordinare a lui Johnson la chitară este probabil datorată ritualului magic cunoscut ca „exersare” precum și ajutorul oferit de un meditator, ca Ike Zinneman (un bluesman neînregistrat, cunoscut pentru faptul că exersa în cimitirul local, stând pe morminte). Dar legenda cu vânzarea sufletului persistă și astăzi.

Partea a II-a: Satanicii ani ’60

Când rock ‘n’ roll-ul a apărut în anii ’50, și efectele sale asupra tinerilor au devenit cunoscute, era ceva natural ca acesta să fie ridiculizat ca fiind muzica Diavolului. A fost în același timp atacat ca fiind decadent, periculos, imoral, obscen, și chiar ca făcând parte din strategia comunistă de atac psihologic asupra Vestului. Muzica rock a fost una dintre primele mișcări culturale din America ce era, oarecum, acromatopă; muzicieni albi preluau melodii ale compozitorilor negri, muzicieni negri preluau melodii ale compozitorilor albi. Puștii albi cumpărau discuri înregistrate de artiști negri, lucru care a alarmat elementele segregaționiste și fundamentaliste din societate. Multe forțe s-au aliat la sfârșitul anilor ’50 pentru a pune capăt amenințării, înainte de a scăpa de sub control. Astfel Elvis a fost recrutat, Chuck Berry arestat, Jerry Lee Lewis pus pe lista neagră. Eddie Cochrane și Buddy Holly au fost uciși în accidente, iar Little Richard a devenit predicator. Pe la începutul anilor ’60, rock-ul era mort. Odată cu el, dispăruseră mișcările din șolduri, dansul și petrecerile comandate de Diavol.

A fost o victorie de scurtă durată pentru legiunile decenței. Au apărut pe scenă The Beatles în 1964, și mai rău, Rolling Stones și Animals. Invazia britanică a fost întâmpinată cu acuzații de complot comunist și muzică a Diavolului, dar era prea mare ca să fie oprită. Cum la fel de mare era și numărul celor care ascultau această muzică.

Anii ’60 au fost o perioadă de experimente necugetate și toane. Drogurile au devenit o componentă semnificativă a vieții populației albe din suburbii, pe măsură ce tinerii experimentau cu „iarbă” și LSD. Experiența drogurilor, combinată cu noua conștiință politică, datorată în principal războiului din Vietnam și mișcării pentru drepturile civile, au ajutat la crearea unei noi mișcări underground a tinerilor, care a ajuns să fie cunoscută sub denumirea de counterculture, ale cărei îndemnuri erau „Turn On, Tune In, Drop Out and Never Trust Anyone Over Thirty.”
Counterculture era un fenomen polimorf; avea multe ramificații; nu a fost niciodată un lucru unitar împărtășit de o largă majoritate, ci mai degrabă câteva mii de curente anti-sistem de la radicalism politic până la grupări de dependenți de droguri și proliferarea sectelor. Multe elemente ale counterculture erau politice, precum mișcările anti-război și cele pentru drepturile civile. Altele erau holistice sau ecologiste. Tinerii au început să exploreze noi domenii ale spiritualismului. Unii au devenit atrași de religiile orientale ca budismul sau Krishna. Alții s-au îndreptat către domenii precum yoga. Iar alții au dezvoltat o curiozitate pentru new-age, astrologie, ESP și, în cele din urmă, satanism.

Momentul era potrivit; satanismul devenise „cool.” În 1966, un anume Anton LaVey a înființat biserica „oficială” a lui Satan, bazată pe cartea sa „The Satanic Bible„. Pe scurt, LaVey promova un stil de viață îngăduitor; dorințele erau lucruri ce trebuiau îndeplinite. Acesta practica ritualuri care implicau fluide corporale, care erau considerate sacre; drept rezultat unii au privit „biserica” sa ca pe un cult legat de sex. LaVey nu s-a referit la diavol în sensul creștin, ci mai degrabă a văzut satanismul ca un mijloc de a exploata energia supranaturală care circula în universul înconjurător. Mișcarea a atras adepți din rândurile starletelor în devenire și a unor muzicieni mai puțin talentați.

În timpul anilor ’60 psihedelico-satanici a început muzica rock să facă referiri explicite la satanism.
Astfel în 1967, Beatles, care erau considerați până atunci „buni„, au inclus o imagine a părintelui mișcării sataniste moderne, Aleister Crowley, printre figurile aflate pe coperta albumului „Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band,” posibil prima legătură cu satanismul din rock. În același an, Rolling Stones au lansat albumul „Their Satanic Majesty’s Request,” a cărui lansare a fost amânată câteva zile până la schimbarea numelui din „Her Satanic Majesty’s Request.”

Tot în 1967, Kenneth Anger, fost copil actor la Hollywood și realizator de filme underground, care fusese implicat în Process Church, o grupare satanistă din care – aparent – a făcut parte pentru scurt timp și Charles Manson, a filmat „Lucifer Rising„, un film de 40 de minute cu efecte psihedelice bazate pe ritualuri satanice și având în rolul principal pe tânărul actor și muzician Bobby Beausoleil. Beausoleil, care fusese pentru o perioadă membru al formației Love, va deveni unul dintre primii adepți de gen masculin ai lui Charles Manson; acesta încă este în închisoare pentru uciderea lui Gary Hinman din 1969.

Melodia celor de la The Beach BoysNever Learn Not To Love” a fost scrisă de Charles Manson ca „Cease to Exist„, un refren schimbat de cei de la Beach Boys în „cease to resist„. Pe albumul Beach Boys, Dennis Wilson este creditat cu melodia, Manson vânzându-și acest drept pentru bani. Versiunea lui Manson apare pe propriul album „LIE.” Familia Manson nu erau sataniști per se, dar Manson, închis aproape toată viața sa, a încercat mai multe culte sataniste; Charles „Tex” Watson ar fi spus victimelor sale la reședința Tate „I’m the devil, and I’m here to do the devil’s work” – „Eu sunt diavolul și sunt aici să fac treaba diavolului” (un citat împrumutat de Rob Zombie în filmul „The Devil’s Rejects„).

În 1968, The Rolling Stones au continuat să facă uz de imagini satanice, lansând unul dintre cele mai provocatoare cântece de până atunci, „Sympathy for the Devil„. Pe scenă, Mick Jagger întruchipa o creatură diavolească prin maniera de a se îmbrăca și a dansa. Interesul lor pentru satanism provenea de la Anita Pallenberg, care s-a întâlnit cu Brian Jones, apoi cu Keith Richard și în final cu Mick Jagger.

Tot în 1968 a fost lansat filmul lui Roman PolanskiRosemary’s Baby„, primul film major (de mainstream) cu conținut satanist, și unul în care la sfârșit sataniștii câștigă. Unul dintre cele mai ciudate și mai discutate filme până astăzi, a ajuns la știri în anul următor când soția lui Polanski, Sharon Tate, s-a aflat printre victimele familiei Manson. Trent Reznor (Nine Inch Nails) a trăit și a înregistrat în reședința Tate în anii ’90.

1969 a fost anul de vârf al activităților sataniste din SUA. Culte noi, unele brutale, altele benigne, au început să apară ca ciupercile după ploaie. Jagger, finalmente, a reușit să invoce Diavolul la festivalul Altamont, care a fost marcat de violențe și crime oribile în fața scenei când fanii s-au încăierat cu bande de bikeri. Experiența l-a șocat în mod clar pe Jagger, care aproape imediat a renunțat la întruchiparea diavolului pe scenă, adoptând una de prostul satului pentru următorii ani.

În acest timp în Anglia, la Birmingham, o formație intitulată Earth a început să cânte o melodie despre posedare, bună de pus pe fundalul unei povești cu fantome, numită „Black Sabbath„, care a cauzat suficientă agitație încât formația s-a auto-denumit după aceasta. Black Sabbath, albumul lor de debut din 1970 abunda de aluzii sataniste rău-prevestitoare de la „Black Sabbath” la „N.I.B.”, melodii ca „The Wizard” axate pe magie neagră. În pofida unor acuzați din partea creștinilor fundamentaliști care persistă până astăzi, Black Sabbath nu a fost realmente o trupă „satanistă„; aceștia nu au luat niciodată o poziție pro-satanică în melodiile lor. Cu Black Sabbath, Satan era oarecum teribil și înfricoșător, cum erau drogurile, războiul, viața însăși.
Cu toate acestea, în 1969, primele formații evident sataniste încep să-și facă apariția. Poate prima și în primul rând a fost Black Widow, care uneori participa la spectacole împreună cu Black Sabbath. Albumul de debut al celor de la Black Widow din 1970, „Sacrifice„, este pro-satanist oferind titluri de genul „Way To Power,” „Come to the Sabbat,” „Conjuration„, „Sacrifice„. Nefiind o trupă heavy metal sau măcar hard rock, muzica celor de la Black Widow era ciudată și, pe alocuri, banală. Dar a fost prima tentativă în rock de a aduce satanismul din underground către mainstream, și primul caz în care satanismul era rădăcina muzicii și nu doar una dintre manifestările acestuia. Pe scenă, aceștia efectuau ritualuri satanice, care includeau participarea unei preotese sataniste goale.

În jurul acestei perioade este și momentul în care Jimmy Page, un cunoscut admirator al lui Crowley, se presupune că a convocat Led Zeppelin pentru un mic pact de vânzare a sufletelor, într-o încercare de a le asigura succesul, într-o manieră similară cu cea a lui Robert Johnson. Deși povestea este la fel de apocrifă ca și cea a lui Johnson, cine poate ști cu adevărat? Page în cele din urmă a cumpărat castelul lui Crowley; Led Zeppelin IV (sau zoso) și „Stairway to Heaven” în particular, a fost lăudat de Kenneth Anger ca una dintre cele mai grozave opere sataniste din istorie. Un accident de automobil din 1974 i-a rănit serios pe Robert Plant și soția sa, iar bateristul John Bonham a murit în 1980. Despre ambele evenimente s-a speculat că au fost rezultatul unor recompense timpurii pentru pacturile lor.

Pe măsură ce anii ’60 se încheiau și anii ’70 au prins viață, satanismul era o mișcare în declin. Cu toate acestea, succesul Black Sabbath și fascinația heavy metal-ului față de putere, moarte și sfârșitul lumii a însemnat că satanismul găsise pe vecie o nișă în rock; atâta timp cât existau adolescenți nefericiți în căutare de senzații, exista un loc rezervat simbolisticii satanice.

Partea a III-a: Anii ’70 și ’80

Astfel, anii ’70 și ’80 nu au dus lipsă de manifestări heavy metal și hard rock care foloseau satanismul fie într-o manieră pro-satanică explicită ori într-o manieră ambiguă în sensul de lucruri de temut. O listă parțială de astfel de trupe include Angel Witch, Venom, Pagan Altar, Widow, Witchfynde, Hell Satan, Cloven Hoof, Warhammer, Onslaught, Sabbat, Antichrist-Ragnarok, Cradle Of Filth, Megiddo Bal Sagoth, December Moon, Ewigkeit, Adorior, Hecate, Enthroned, Phantasia, Forefather, Meads Of Asphodel, Reign Of Erebus, Thus Defiled, Old Forest, Annal Nathrakh. Puține dintre aceste formații au vândut un număr mare de albume, deși Venom, care includeau versuri blasfematoare pe coperțile albumelor, deveniseră favoriții tineretului extrem de nesociabil din anii ’80.

În pofida faptului că niciuna dintre aceste formații nu a vândut la fel de multe discuri precum prietenoșii Captain and Tennille, fenomenul a fost tratat cu seriozitate de media și de biserici; anii ’80 nu erau anii ’60. Conservatorii ani ’80 au devenit scena nașterii unei mișcări anti-sataniste bizare, care în cele din urmă a devenit o veritabilă vânătoare de vrăjitoare. Folosind metode de „recuperare a amintirilor pierdute,” povești despre abuzuri satanice și sacrificii au început să circule la talk show-urile televizate; dacă toate acuzațiile ar fi fost reale, sacrificiile satanice rituale erau a treia cauză de deces a americanilor, înaintea crimelor și imediat după cancer și bolile de inimă. Totuși, niciun „activist” al sacrificiilor rituale nu a fost găsit, nicio dovadă, niciun cadavru.

Cu toate că aceste acuzații și metodele care au adus la lumină acele „amintiri” au fost discreditate de atunci (asta după ce au distrus viețile celor acuzați pe nedrept), ele au ajutat la ilustrarea importanței satanismului în imaginația celor mai simpli oameni; ca rezultat, rock-ul satanic nu numai că nu a dispărut, ci a intrat în mainstream; Motley Crue a avut un succes uriaș cu „Shout at The Devil.” Slayer au incorporat o pentagramă în logo-ul lor. Trupa de rock creștin Stryper a devenit un fel de formație anti-satanică, aruncând biblii în public.

Sinuciderea unora dintre tinerii care au ascultat albume celor de la Judas Priest și Ozzy Osbourne au ajutat la acordarea unor puteri sporite către PMRC (Parents Music Resource Center), care au reușit să influențeze RIAA (Recording Industry Association of America) să adauge o etichetă avertizoare pe CD-uri. În timpul acestei vânătoare de vrăjitoare, backmasking-ul, tehnica de înregistrare în sens invers de mesaje subliminale pe un album, a câștigat atenție. La început, s-a pretins că „Stairway to Heaven” cântată invers conține îndemnuri sataniste ascunse. Apoi alte melodii, până când, poate ca un exemplu al faptului că anti-sataniștii se agățau de cai verzi pe pereți, s-a afirmat că tema din serialul de televiziune „Mr. Ed” conține, de asemenea, un mesaj satanist ascuns.
Bineînțeles, unele formații au decis să încerce această idee genială, după ce au auzit respectivele povești. Cu toate acestea, psihologia nu a acceptat niciodată mascarea în sens invers ca fiind o metodă de a insufla sugestii subliminale; creierul nu procesează sunetele în sens invers foarte bine.

Partea a IV-a: Satanismul în rock-ul de astăzi

Astăzi, audiența muzicii rock este ceva mai sofisticată decât era odată, și este nevoie de ceva mai mult pentru a șoca. Despre Marilyn Manson s-a zvonit la un moment dat că ar fi preot al Bisericii lui Satan, având planuri ascunse, care ar include alegerea sa a numelui de scenă. Rob Zombie este un alt amator de simboluri luciferiene. Cu toate acestea, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, pare să fi apărut un nou declin al preocupărilor privind satanismul (sugerând că satanismul ar fi fost un mijloc de distracție al clasei de mijloc trândave; când supraviețuirea devine o problemă, satanismul își pierde dintr-o dată farmecul).
În măsura în care rock-ul satanic încă supraviețuiește, locul fierbinte este Norvegia, acum resursa principală a genurilor Black Metal și Satanic Metal. În ciuda acestui fapt, printre devotații genului se găsesc aceleași controverse familiare care apar și într-o conversație despre muzica folk. Cine este autentic? Cine este un impostor? Cine este clasic?

Din nou, un satanist adevărat vă va spune că astea sunt niște prostii, și niciunul dintre acești artiști nu știe ce înseamnă satanismul, și niciun satanist convins nu își va deprecia credința mâzgălind un album cu pentagrame de prost gust.
Dar apoi, același satanist vă va spune, cu o clipire sinistră din ochi, că oricum toată muzica este satanică.

Tradus și adaptat de la blogcritics.org

***
Ideea acestui articol mi-a venit după ce am citit elucubrațiile debitate pe un blog cunoscut cu vederi așa-zis ortodoxe, amestecate cu ceva teorii ale conspirației și ceva din Dracula magazin. În respectivul material, chipurile un comentariu primit de la un cititor (În fapt, o traducere înfrumusețată a unei „mărturisiri” care circulă pe internet. Dar, autorul blogului poate fi inocent și cititorul care i-a trimis-o poate fi răuvoitor), se vorbea despre muzica rock satanistă. Pe scurt, toată muzica rock era băgată la grămadă și înfierată ca fiind un factor perturbator al moralei bietului popor român, creștin până-n măduva oaselor.
Fenomenul de suprapunere a satanismului cu muzica rock mi-a tras atenția mai demult, studiindu-l ceva timp. Prin peregrinările mele pe internet găsisem un material extrem de bine informat și pertinent. Căutându-l din nou, l-am regăsit și am considerat că ar merita o traducere în limba română. Ca să existe și un alt punct de vedere asupra subiectului, nu numai cel oferit de o serie de bloguri, auto-intitulate ortodoxe.
Prezența simbolisticii sataniste în muzica rock nu mi se pare mai malignă decât atitudinea tradițională a poporului român, drept-credincios, față de subiect. Este doar o interpretare artistică și atât. Care este diferența între reprezentarea oferită de rock și cea a omului simplu din Ivan Turbincă? [Dacă nu ați citit Ivan Turbincă, o puteți face aici]
Există o mare diferență între atitudinea țăranului român din biserică și cea din mediul familial. Glumele blasfematoare la adresa sfinților și chiar a lui Dumnezeu au făcut și fac parte din viața cotidiană a acestui neam. La fel și imaginea iadului, ca fiind un loc unde păcătoșii favoriți ai Satanei beau, dănțuiesc și se destrăbălează. Și până acum, acest lucru nu a determinat pe nimeni să devină discipol al Diavolului (din câte știu eu; poate mă înșel).

Disclaimer: Toate imaginile provin de la Wikimedia Commons.

2 responses to “Scurtă istorie a satanismului în muzica rock

  1. klausen1976 11/02/2011 la 23:38

    sper sa nu te urmareasca si aici „prietenii” care s-au manifestat pe VCID🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: