Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive lunare: februarie 2011

Drumul către pierzanie – Originile celui de-al III-lea război mondial

* Articol publicat la data de 26 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

*** Introducere

În fața colapsului economic global, perspectiva unui război internațional este pe un curs ascendent. Istoric, perioadele de declin ale imperiilor și crizele economice au fost marcate de violențe internaționale sporite și războaie. Declinul marilor imperii europene a fost marcat de Primul Război Mondial și de al Doilea Război Mondial, cu Marea Criză având loc în perioada intermediară.

În prezent, lumea este martoră la declinul imperiului american, un produs al celui de-al Doilea Război Mondial. Ca hegemon imperial post-război, America a condus sistemul monetar internațional și a domnit ca un campion și arbitru al politicii economice globale.
Pentru a conduce politica economică globală, Statele Unite au creat cea mai mare forță militară din istorie. Controlul constant asupra economiei globale necesită o prezență militară constantă și anumite acțiuni în acest sens.
Acum, faptul că atât imperiul american cât și politica economică globală se află în declin, colapsul fiind iminent, perspectiva unui sfârșit violent al erei imperiale americane pare a fi tot mai aproape.

Acest eseu este împărțit în trei părți distinctive. Prima parte, intitulată „Originile celui de-al III-lea război mondial,” este împărțită în cinci capitole și tratează strategia geopolitică a SUA-NATO de la sfârșitul Războiului Rece, până la începutul Noii Ordini Mondiale, evidențiind strategia imperialistă occidentală care a condus la războiul din Iugoslavia și la “War on Terror.” Partea a doua, intitulată „Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial,” analizează rolul „revoluțiilor de catifea” sau „revoluțiilor colorate” în strategia imperialistă a SUA, concentrându-se pe stabilirea unei hegemonii asupra Europei Răsăritene și Asiei Centrale. A treia parte, intitulată „Un nou război pentru o nouă ordine mondială,” analizează caracterul strategiei imperialiste în ceea ce privește edificarea unei Noi Ordini Mondiale, concentrându-se pe intensificarea conflictelor din Afganistan, Pakistan, Iran, America Latină, Europa Răsăriteană și Africa; și potențialul pe care îl au aceste conflicte pentru declanșarea unui nou război mondial cu China și Rusia.

*** Definirea unei noi strategii imperialiste

În 1991, odată cu colapsul Uniunii Sovietice, politica externă a SUA-NATO a trebuit să-și recontureze rolul sau în lume. Războiul Rece a servit ca mijloc de justificare a expansiunii imperialiste americane de-a lungul și de-a latul planetei cu obiectivul declarat de a înfrâna amenințarea sovietică. Însăși NATO a fost creată și a existat având drept scop făurirea unei alianțe anti-sovietice. După dispariția URSS, NATO nu mai avea un motiv de a exista, iar Statele Unite trebuiau să găsească un nou obiectiv pentru propria strategie imperialistă globală.

În 1992, US Defense Department, sub conducerea Secretarului Apărării Dick Cheney, l-a pus pe Sub-Secretarul pentru Politică Defensivă de la Pentagon, Paul Wolfowitz, să realizeze un document pentru a ghida politica externă americană în era post-Război Rece, cunoscut ulterior sub denumirea de “New World Order.”

Defense Planning Guidance” a ieșit la iveală în 1992, dezvăluind că, “Într-o aserțiune politică complet nouă care se afla în faza finală a conceptului, Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică și militară a Americii în era post-Război Rece va fi aceea de a asigura că nu va fi permisă apariția unei superputeri rivale în Europa Occidentală, Asia sau în teritoriile fostei Uniuni Sovietice,” și că, “Acest document strict-secret argumentează în favoarea unei lumi dominate de o singură superputere a cărei poziție poate fi perpetuată printr-o comportare constructivă și suficientă putere militară pentru a împiedica orice națiune sau grup de națiuni să conteste întâietatea Americii.”

Adițional, “noul concept schițează o lume în care există o singură superputere dominantă ai cărei lideri trebuie să mențină mecanismele pentru împiedicarea competitorilor potențiali chiar și de la a aspira la un rol regional sau global mai important.” Printre provocările necesare pentru supremația americană, documentul postula războaie regionale împotriva Irakului și Coreei de Nord și identifica China și Rusia ca pe principalele amenințări. În plus, sugera că Statele Unite “ar putea de asemenea să ia în considerare extinderea angajamentelor de securitate ale națiunilor din Europa Centrală și Răsăriteană, într-un mod asemănător celor existente cu Arabia Saudită, Kuweit sau alte state arabe din zona Golfului Persic.”[1]

*** NATO și Iugoslavia

Războaiele din Iugoslavia pe parcursul anilor ’90 au servit drept justificare pentru continuarea existenței NATO și pentru expansiunea intereselor imperialiste americane în Europa Răsăriteană.
Banca Mondială și FMI au asigurat scenariul prin destabilizarea Iugoslaviei. După moartea dictatorului iugoslav Josip Tito din 1980, a apărut o criză de conducere. În 1982, oficialii aflați la conducerea politicii externe americane au orchestrat acordarea unei serii de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială, sub umbrela nou-createi Structural Adjustment Programs (SAPs), pentru a debloca criza celor 20 de miliarde $ datorate SUA. Efectele împrumuturilor au fost acelea că au „declanșat un haos politic și economic… Criza economică a amenințat stabilitatea politică… și de asemenea a amenințat agravarea tensiunilor etnice mocnite.”[2]

În 1989, Slobodan Milosevic a devenit președintele Serbiei, cea mai mare și mai puternică republică a Iugoslaviei. Tot în 1989, premierul iugoslav a călătorit în USA pentru a se întâlni cu președintele George H.W. Bush pentru a negocia un alt pachet de ajutor financiar. În 1990, a demarat un program comun Banca Mondială/FMI, iar cheltuielile Iugoslaviei au fost monitorizate pentru plata datoriilor. Ca rezultat, programele sociale au fost demolate, moneda s-a devalorizat, salariile au înghețat, iar prețurile au crescut. Reformele au alimentat tendințele secesioniste care s-au hrănit atât cu factorii economici cât și cu diviziunile etnice, asigurând în cele din urmă secesiunea de facto a republicilor Croația și Slovenia în 1991.[3]

În 1990, serviciile americane de informații au dezvăluit o estimare (National Intelligence Estimate), prevestind că Iugoslavia s-ar putea fragmenta, izbucnind un război civil, raportul considerându-l vinovat pe președintele sârb Slobodan Milosevic pentru destabilizarea ce urma să vină.[4] Citește mai mult din acest articol

De ce se oferă femeile cecene voluntar pentru misiuni sinucigașe? – II

* Articol publicat la data de 9 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Când națiunea s-a întors din exil, după moartea lui Stalin, a fost exclusă de la slujbele bune și traumatizați de experiența avută, cecenii au devenit cunoscuți ca gangsterii Uniunii Sovietice. Mafia cecenă a devenit renumită pentru brutalitatea și impenetrabilitatea sa.

Tinerii născuți în exil au încercat să restaureze cultura distrusă. Lucrând în Groznîi, unde până și vorbitul în cecenă era suficient pentru a fi arestat între 1960 și 1970, aceștia au pus în scenă piese de teatru și au scris poeme, despre războaiele din Caucaz, deportarea și viața zilnică.

Numele date copiilor reflectă atenția acordată istoriei. Un băiat, de exemplu, a fost născut în satul montan Vedeno în 1965. Tatăl său, Salman Basayev, l-a numit Shamil după liderul din secolul al XIX-lea. Acesta va reuși chiar să depășească faima predecesorului său pentru cruzimea sa.

Așadar, odată cu ivirea anilor ’90, și dezintegrarea Uniunii Sovietice, rușii și cecenii erau mai divizați ca niciodată. Mulțimi uriașe se adunau în centrul orașului Groznîi, pentru a discuta trecutul și viitorul națiunii și pentru a dansa zikr – ritualul circular al Sufi. Rușii, care constituiau încă o mare parte a populației din oraș, deveniseră confuzi și nesiguri.

În 1981, rușii din Groznîi nici măcar nu răspundeau dacă îi salutai pe stradă. Acum, vin la mine și mă întreabă ce fac,” își aduce aminte un activist naționalist de acele vremuri.

În 1990, cecenii au organizat un congres național, la care un general de aviație numit Dzhokhar Dudayev a avut un discurs electrizant. Era o chemare la arme, un apel către ceceni să își refacă independența pierdută și a făcut senzație. Dudayev era un tip carismatic, comandase bombardiere nucleare. Era o vedetă.

Când, un an mai târziu, linia dură de la Moscova a încercat să doboare clasa reformistă, luând cu asalt Kremlinul, Dudayev a ieșit la rampă. În timp ce oficialii comuniști așteptau să vadă cine va câștiga, suporterii lui Dudayev au ieșit pe străzi, preluând Sovietul Suprem și aruncând un comunist rus pe fereastră. A fost singura victimă a acelei revoluții din Cecenia, dar cu toate acestea a fost una decisivă.

Pe 2 noiembrie 1991, Dudayev a declarat Cecenia independentă.

Conform legilor sovietice nu avea dreptul să facă asta. Numai republicile unionale – ca Ucraina, Georgia, Kazahstan sau Rusia – aveau dreptul la secesiune. Dar, cecenii au replicat că legile fuseseră scrise fără acceptul lor, că nu au fost niciodată întrebați dacă vor să se unească cu statul sovietic și că statul a încălcat în trecut legile împotriva lor.

Pentru câțiva ani a fost o coexistență neplăcută. Rusia avea alte motive de îngrijorare și îl putea ignora pe măscăriciul care conducea Cecenia. Dar, pe măsură ce economia s-a prăbușit, atât Dudayev cât și Boris Elțîn au început să simtă nevoia unui inamic extern. Retorica anti-rusă a lui Dudayev era imprudentă și non-productivă, dar Elțîn va fi mai direct. Pe 11 decembrie 1994, acesta a trimis tancurile, căutând în cuvintele unuia dintre ajutoarele sale “un război scurt, victorios.”

Pentru ruși, aceasta era o restaurarea a ordinii constituționale. Pentru ceceni, era o continuare a aceluiași război început în 1721. Națiunea s-a unit în spatele lui Dudayev, iar rușii au fost uluiți de rezistența feroce întâlnită.

Frustrați și mânioși, rușii au lansat o ploaie de obuze asupra orașului Groznîi. Un locuitor care a trăit ororile iernii lui 1994 și primăverii lui 1995 spunea că a numărat 47 de obuze căzând în oraș în doar un minut.

Când guvernul din Cecenia a devenit cecen, și-a pierdut acea aură pe care orice guvern o are. Pentru un cecen a încetat să mai fie un guvern, fiind doar fiul sau fratele cuiva care ajunsese într-o poziție bună când moscoviții au plecat. Și, cu ce drept? De ce nu eu? Cu ce este mai bun tatăl lui decât al meu,” se întreba Sultan Yashurkayev.

Sălbăticia rușilor la cea vreme nu era la fel cu cea a cecenilor. Recruții capturați erau la început tratați bine, și erau dați înapoi mamelor care veneau să-i caute. Dar acea atmosferă nu a durat. În iunie 1995, un grup de ceceni conduși de Shamil Basayev a preluat un spital în orașul Budyonnovsk din nordul Ceceniei și a cerut încetarea focului.

Unul dintre locotenenții lui Basayev justifica ulterior operațiunea, care a dus la moartea a mai mult de 100 de ostatici, prin compararea cu atacul asupra satului său natal.

Am analizat tacticile trupelor rusești pe teritoriul cecen și am concluzionat că doar diamantul poate tăia alt diamant. În consecință, am hotărât că singura cale de a opri războiul era să ne răzbunam în același mod,” declara acesta.

Nu am văzut aceste planuri decât ca pe o ultimă alternativă. De ce lumea a păstrat tăcerea atunci când Shali a fost bombardat, când 400 de oameni au fost uciși sau răniți? De fapt, atrocitățile săvârșite de noi în Budyonnovsk nu reprezentau decât 30% din ceea ce au făcut rușii la Shali.”

Umilirea Rusiei a părut completă atunci când premierul Viktor Cernomîrdin a fost înregistrat negociind cu un bandit bărbos, și era în final de acord cu încetarea focului și cu lăsarea grupului de răpitori să plece. Dar în realitate, dezastrul abia începea pentru Rusia, cecenii recuperând Groznîi anul următor, iar Moscova era forțată să-și recunoască înfrângerea.

Zeci de mii de civili fuseseră uciși, iar infrastructura era distrusă. Cecenia poate că era liberă de trupe rusești, dar, fără asistență externă, se scufunda în haos, banii făcând legea iar răpirile fiind o adevărată industrie. Simpatizanții occidentali erau revoltați de uciderea a șase lucrători ai Crucii Roșii și de decapitarea unor specialiști în telefonie. Cecenia era pe cont propriu.

Când trupele rusești s-au întors în 1999 exista foarte puțină simpatie pentru localnici. Bravii luptători pentru libertate erau văzuți acum drept teroriști, ca urmare a unor atacuri neprovocate ale lui Basayev împotriva Daghestanului și a unei serii de atacuri cu bombă asupra unor clădiri civile, pe care noul premier Vladimir Putin le punea pe seama lor. Obuzele au căzut peste Groznîi încă o dată. În Aldy – satul lui Sheikh Mansur din urmă cu două secole, acum o suburbie a Groznîi – cel puțin 60 de civili ceceni, femei și bătrâni au fost uciși într-o operațiune de verificare a actelor, în februarie 2000. Era doar unul dintre multele masacre.

În iunie, un camion-capcană cecen ucidea doi – posibil mai mulți – soldați ruși. Era primul atac sinucigaș și, elocvent, era detonat de o femeie.

Alte atrocități din partea cecenilor au urmat (asaltul asupra teatrului din Moscova și a școlii din Beslan sunt doar două dintre acestea), iar Rusia rămânea fermă în refuzul său de a accepta convorbiri pentru pace sau un armistițiu. Guvernarea Ceceniei era înmânată lui Akhmad Kadyrov, un lider cecen Sufi, care fiind revoltat de haosul adus de tineri precum Basayev, era pregătit să se lepede de visul independenței.

A fost însă ucis, iar puterea i-a revenit fiului său Ramzan, care a condus cu pumnii încleștați.

Lipsa de înțelegere din partea Rusiei a rămas însă. Era ca și cum întrebarea lui Tolstoi fusese inversată: cum puteau acei ceceni să fie atât de cruzi? Ce putea să li se fi întâmplat femeilor cecene care erau pregătite să se arunce în aer la un concert de muzică rock în Moscova? Sau la un hotel din Moscova? Sau într-o stație de metrou din Moscova?

Un indiciu a fost oferit de către Zarema Muzhakhoyeva, o tânără femeie care și-a pierdut curajul (desigur media pro-rusă a spus că detonatorul era defect, dar asta este o minciună) și s-a predat, împreună cu bomba pe care o avea asupra ei, poliției în 2003. Abandonată de către părinti, aceasta era gravidă cu primul sau copil când a rămas văduvă în 2000. Fiica ei Rashana îi fusese luată, conform tradiției locale, de către familia soțului, iar tânăra femeie nu se putuse obișnui cu viața fără ea. A furat bani de la mătușa sa, a luat-o pe Rashana și a încercat să fugă la Moscova.

Ostracizată de toata lumea, a avut ideea măreață de a-și vinde viața. Nu a fost drogată, așa cum au pretins unii oficiali ruși, nici îndoctrinată, era pur și simplu disperată și dorea să-i plătească mătușii sale cei 1.000$ furați.

Bineînțeles, chiar cu costul vieții mele am returnat acei bani, deși rușinea rămânea, trebuia să fac ceva. Întotdeauna am dorit să fiu bună,” se confesa Zarema ulterior unui jurnalist.

Eventual, lipsită de dorința de a ucide, aceasta s-a predat, Dar, dacă a sperat la clemență, s-a înșelat. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare, în pofida argumentării sale că îngăduința ar putea încuraja pe viitor femeile trimise să moară să se predea poliției.

Această linie dură de ambele părți a șters orice șansă de simpatie. În 2008, Vladimir Jirinovsky – un politician rus ultra-naționalist – a sugerat ca toți cetățenii non-ruși să fie deportați din Caucazul de Nord.

Desigur, acestuia îi place să facă pe măscăriciul, dar este un individ inteligent, iar într-un sistem politic sănătos ar fi fost condamnat pentru astfel de afirmații ofensatoare, având în vedere cei 100.000 de ceceni, balkari, inguși și alții care muriseră tocmai într-o astfel de operațiune cu doi ani înainte de nașterea lui Jirinovsky. Însă sugestia sa nu a cauzat agitație.

În aceste circumstanțe nu este neobișnuit pentru tinerii ruși de astăzi – precum Imam Shamil în 1860 – să speculeze că cecenii sunt ca animalele sălbatice. O tânără rusoaică a sugerat la un moment dat să fie construit un zid uriaș în jurul Ceceniei și oricine ar încerca să iasă să fie împușcat.

În stepele de la est de Astana, Kazahstan, există o comunitate restrânsă numită Krasnaya Polyana, alcătuită din trei ferme colective. Aici, uimitor, se găsește o mică Cecenie formată din 1.300 de persoane, aproape în totalitate de origine cecenă. Comunitatea lor a fost fondată în contextul ororilor din 1944 de către un șeic Sufi, numit Vis Hadji.

Faima sa s-a răspândit în diaspora și eventual cecenii au asimilat celelalte etnii din zonă, până s-a format așezarea omogenă etnic de astăzi. Aici, locuitorii originari din munții Caucaz trăiesc într-una din cele mai plate zone din lume, dar sunt fericiți deoarece sunt lăsați în pace. Practică poligamia, dansează dansurile lor religioase tradiționale, cultivă recolte și trăiesc în pace.

Este o așezare săracă, dar liniștită, lucru rar printre ceceni. Mai important, ceilalți îi lasă în pace. Poate că asta este tot ceea ce aveau nevoie.

Desigur, toate cele spuse mai sus privesc doar drama umană a cecenilor, care într-o lume utopică ar găsi rezolvare, fără a lua în considerare importanța zăcămintelor de petrol din regiune, dar și poziția geo-strategică a țării. Acesta este singurul motiv pentru care Rusia nu va renunța niciodată la Cecenia, atâta vreme cât petrolul va fi acolo.

* Partea întâi o găsiți aici.

De ce se oferă femeile cecene voluntar pentru misiuni sinucigașe?

* Articol publicat la data de 7 aprilie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Cecenii și rușii sunt cetățenii aceleiași țări, produsul aceluiași sistem de educație, deținătorii acelorași pașapoarte. Și totuși, două femei cecene au intrat în metroul din Moscova și s-au aruncat în aer alături de 38 de navetiști nevinovați.
Pentru a înțelege cauza acestei tragedii trebuie să privim în trecut. În 1721, trupele rusești, supușii lui Petru cel Mare, emisarii celui mai autocratic stat din Europa, au mers la vest de granița lor pentru a se întâlni cu călăreții ceceni. Cecenii reprezentau o cultură diferită. Aceștia nu aveau un guvern centralizat – fiecare sat se conducea singur.
Prima întâlnire a dat tonul pentru ceea ce va urma. Întâlnirea s-a transformat într-o luptă. Unitatea rusă a fost distrusă.
Un la doilea invadator a încercat, cu mai mult succes, să cucerească teritoriile cecene după aceasta, iar acesta a fost Islamul. Conduși de adepții lui Naqshbandi Sufi, cecenii deveniseră credincioși până la sfârșitul secolului XVIII, și sub stindardul verde al Islamului s-a organizat rezistența împotriva Rusiei.

Pe malul opus al râului Sunja în satul Aldy un profet a apărut și a început să predice. Acesta i-a subjugat pe sătenii superstițioși și ignoranți pretinzând că a avut o revelație,” scria un general rus într-o scrisoare în 1785. Acest lucru era inacceptabil și o misiune a fost trimisă către Aldy pentru a-i arăta profetului – care spunea că se numește Sheikh Mansur – cine este șeful.
La sosirea în Aldy, însă, rușii au găsit satul gol. Au ars câteva case și s-au îndreptat către Rusia, doar că au descoperit că victoria lor era departe de fi completă. Sătenii îi așteptau în pădurile din jurul drumului, iar expediția punitivă s-a transformat într-o mare rușine. Jumătate din corpul expediționar a fost masacrat, iar mulți dintre cei rămași s-au înecat în Sunja.

Frăția Naqshbandi – din care probabil că Mansur făcea parte – s-a răspândit adânc în munți după această victorie, în timp ce locuitorii regiunii răsuflau ușurați datorită pauzei oferite de războaiele napoleoniene. La scurt timp după victoria asupra francezilor, însă, rușii nu intenționau să mai tolereze această stare de lucruri.
Alexander Yermolov, unul dintre eroii războaielor împotriva lui Napoleon, credea în necesitatea controlării acestor turbulenți.
Începând cu 1817 acesta a edificat o serie de forturi numite Vnezapnaya (“Iute”), Neotstupny Stan (“Nicio retragere”), Zlobny Okop (“Răzbunător”) și Burnaya (“Furtunos”). În centrul acestora se afla un fort care ulterior va deveni un oraș. Yermolov i-a dat același nume folosit pentru descrierea lui Ivan cel Groaznic: Гро́зный (Groznîi).

Caucazul poate fi asemănat cu o fortăreață grandioasă, miraculoasă și puternică de la natură, protejată artificial de amplasamente militare și apărată de numeroase garnizoane. Doar oamenii neînfricați ar încerca să escaladeze un astfel de fort. Un comandat inteligent ar observa necesitatea recurgerii la arta militară; ar trage linie și ar săpa tranșee și ar mina zona, pentru a o controla,” spunea unul dintre generalii lui Yermolov, evidențiind strategia care avea să fie folosită de atunci încoace.

Nu era o strategie care intenționa să obțină sprijinul civililor, însă, locuitorii s-au trezit tratați precum soldații, au fost mutați din munți sau au fost forțați să se refugieze departe de zona natală dacă refuzau să se supună. În fiecare vară rușii distrugeau satele cecene, iar în fiecare toamnă cecenii le reconstruiau.

În septembrie 1819, rușii au ajuns în localitatea Dadi-Yurt, unde locuitorii i-au sfidat. Încurajați de femeile și copiii lor, bărbații au luptat până la ultimul. Masacrul a fost teribil. Numai 14 bărbați au supraviețuit și doar 140 de femei și copii au fost luați prizonieri. Nu există un punct de vedere cecen să ne spună cum s-au simțit după aceste orori, dar cuvintele scrise de Lev Tolstoi, aproape la un secol după asta, spun adevărul.

Fântâna fusese murdărită, evident cu scopul de a nu se putea utiliza apa din ea. În mod similar a fost profanată și moscheea, iar mullahul și copii săi o curățau,” scria Tolstoi despre un alt masacru în cartea sa Hadji Murad.

Bătrânii satului s-au adunat în piață și au discutat despre poziția lor. Nimeni nu a vorbit cu ură despre ruși. Sentimentul pe care cecenii, tineri sau bătrâni, îl simțeau era mai puternic decât ura. Nu era ură, ci refuzul de a-i recunoaște pe acești câini de ruși drept oameni, și atâta repulsie, dezgust și tulburare în fața dorințelor ridicole ale acestor ființe, încât dorința distrugerii lor, precum dorința distrugerii șobolanilor, paianjenilor veninoși și lupilor, era atât de naturală precum instinctul de auto-conservare.”

Dar Tolstoi era un rus rar întâlnit, care simpatiza cu locuitorii din Caucaz. Majoritatea rușilor au uitat aceste masacre, dacă au știut despre ele în primul rând, iar liderii lor s-au fălit în vremurile de pace cu ‘egalitatea‘ dintre cele două națiuni, ca și cum cecenii au dorit vreodată să se unească cu Rusia. Acțiunile generalilor ruși au fost uitate. În era sovietică, era chiar și o statuie a lui Yermolov în centrul orașului Groznîi, fiecare cecen fiind silit să admire imaginea acestui așa-zis erou.

Rezistenta împotriva rușilor a fost condusă în secolul al XIX-lea în general de avari, vecinii cecenilor din satele montane din Daghestan. Mișcarea, care fusese la origine parte din Naqshbandi, s-a prăbușit în 1859 când Imam Shamil, liderul acesteia, a fost capturat. În captivitate, acesta a povestit despre deceniile de luptă împotriva rușilor. Cecenii fuseseră unii dintre cei mai aprigi luptători ai săi, dar Shamil nu avea nimic bun de spus despre ei.

Nu există nimic mai rău în toată lumea decât această mizerie. Rușii ar trebui să-mi mulțumească că i-am mai domolit puțin. Fără asta nu era decât un singur mod de a trata cu ei: să-i împuști până la ultimul om, așa cum faci cu animalele periculoase,” se confesa Shamil gardienilor săi ruși.

Nu am luptat împotriva lor pentru loialitatea fată de ruși. Știți bine că n-au avut așa ceva vreodată. Am făcut-o pentru caracterul lor josnic și înclinația lor pentru furt și banditism. Spun adevărul și sunt sigur că și voi veți lupta cu ei acum, nu pentru loialitatea lor față de mine, ci pentru aceiași tendință către banditism, pe care n-o vor abandona.”

A fost o declarație profetică, iar majoritatea cecenilor nu au luat această predare a lui Shamil ca pe un motiv de opri lupta. Au continuat rezistența sporadică împotriva Imperiului Rusiei pentru restul vieții lor, profitând eventual de avantajul vidului de putere de după revoluția comunistă și restabilind un stat islamic în Cecenia și Daghestan.

Bolșevicii simpatizau cu cecenii, la fel precum cu celelalte popoare oprimate ale imperiului. I-au privit ca pe tovarășii lor, victime ale fostului regim, și de aici drept aliați naturali pentru acțiunile ce urmau să vină.

Vechiul guvern, moșierii și burghezii ne-au lăsat moștenire popoare terorizate ca kirghizii, cecenii și osetii, a căror pământ a fost colonizat cu cazaci și elemente chiabure (kulak) din Rusia. Acești oameni au fost condamnați la suferințe incredibile și la dispariție,” spunea un oficial bolșevic de origine gruzină, în 1921 – cunoscut ulterior lumii sub numele de Iosif Stalin.

Poziția națiunii Rusiei Mari, care a fost națiunea dominantă, și-a lăsat amprenta chiar și asupra comuniștilor, care nu sunt capabili, sau nu vor, să stabilească relații apropiate cu națiunile autohtone, să le înțeleagă dorințele și să-i ajute să iasă din starea lor înapoiată și necivilizată.”

Ascunsă în cadrul declarației sale de simpatie, era însă o presupunere greșită, și anume credința că cecenii doreau să “iasă din starea lor înapoiată și necivilizată”. Ei bine nu voiau. De fapt, chiar le plăcea. Uniți prin frăția Sufi, aceștia se agățau de tradițiile lor. Bandiții bântuiau munții și, eventual, răbdarea oficialilor înțelegători a luat sfârșit.

În circumstanțele celui de-al Doilea Război Mondial, un război pentru existența statului sovietic pe care-l construise, Stalin nu putea tolera loialitatea lipsită de entuziasm. Astfel, pe 23 februarie 1944, forțele sale de securitate i-au scos pe ceceni din casele lor, i-au încărcat în camioane și trenuri și i-au expediat în pustiurile Asiei Centrale.

Acesta este un eveniment – una dintre multele deportări care au dus la moartea a între un sfert și jumătate din populațiile deportate – uitat sau ignorat în mare parte de ruși. Pus în oglindă cu suferința națiunii lor în conflagrația mondială, poate că aceștia îl consideră irelevant. Printre ceceni, însă, are statutul unui holocaust.

Am văzut cum vărul meu a murit de foame. Asta s-a întâmplat la o lună după ce am ajuns la destinație, avea doar 11 ani. Obișnuiam să știm ora la care sirenele fabricilor sunau. M-a întrebat când va suna sirena și i-am spus că în curând. A adormit apoi și a murit acolo, cu o spumă verde curgându-i din gură,” declara o supraviețuitoare a deportărilor.

Între 1926 și 1939, națiunea cecenă a crescut cu 26%. În următorii 20 de ani, a crescut numai cu 2,5%. Această statistică ascunde multă moarte. Și multă umilință. Națiunea a fost ținută sub pază de poliție în satele din Asia Centrală, și o generație a crescut întărită și înrăită de această experiență, plină de nostalgie pentru ținuturile natale pierdute. Printre cei născuți în această perioadă se aflau și Zelimhan Yandarbiyev, Ahmed Zakayev, Apti Bisultanov și alții – bărbați care vor conduce mai întâi o campanie de renaștere culturală, apoi una politică și în final una militară.

VA URMA

Partea a doua: De ce se oferă femeile cecene pentru misiuni sinucigaşe II

Țara unde intri ca turist și sfârșești prin a fi condamnat la moarte

Prima țară care vă vine în minte, atunci când citiți un astfel de titlu, este probabil Iranul. Dar nu despre Iran este vorba aici. Nu de această dată.
Atunci când se pregătea să plece spre Arabia Saudită, pentru un pelerinaj (‘umra), Ali Hussain Sibat nu cred că se gândea că va ajunge la un pas de moarte. Ali Hussain Sibat, care are 46 de ani și cinci copii, a fost arestat de Mutawa’een (poliția religioasă saudită) în Mai 2008, în camera sa de hotel din Medina. A fost condamnat la moarte de către un tribunal saudit pe 9 noiembrie 2009, fără a avea un reprezentant legal sau a beneficia de orice fel de asistență. Motivul pentru care a fost condamnat este acela de practicare a vrăjitoriei.
Ali Sibat era prezentator la TV la un post libanez transmis prin satelit, Sheherazade, unde oferea sfaturi și preziceri despre viitor. Avocatul său a precizat că Ali Sibat a fost arestat deoarece membrii Mutawa’een l-au recunoscut datorită emisiunii sale. Anchetatorii lui Ali Sibat i-au spus să menționeze în scris cu ce se ocupă, asigurându-l că dacă face asta, i se va permite să plece acasă după câteva săptămâni. Documentul a fost prezentat în tribunal drept „mărturisire” și folosit pentru a-l condamna.
Amnesty International a intervenit pentru eliberarea sa, dar deocamdată veștile nu sunt deloc încurajatoare.

Acest gen de abuzuri nu sunt deloc rare într-o țară unde legile sunt medievale și într-o strânsă legătură cu religia. În anul 2006, o tânără de 19 ani din orașul Qatif a fost răpită împreună cu însoțitorul ei și violată de șapte bărbați. Tribunalul a hotărât să o pedepsească pe femeie pentru că se deplasa împreună cu un bărbat cu care nu avea relații de rudenie. Pedeapsa decisă de tribunal a fost de 200 de lovituri de bici. După izbucnirea unui scandal internațional și după protestele numeroaselor organizații, precum Amnesty International sau Crucea Roșie, regele saudit a grațiat-o pe tânără.

În anul 2008, o femeie din orașul Quraiyat, pe nume Fawza Falih, a fost condamnată la moarte, după ce a fost găsită vinovată de vrăjitorie. Judecătorii au condamnat-o pe baza declarațiilor martorilor care au spus că au fost „vrăjiți” de către femeie. Unul dintre ei a pretins că a rămas impotent (!), după ce Falih a aruncat un descântec asupra lui.

În februarie 2009, o femeie de 23 de ani din orașul Jeddah a fost condamnată la un an de închisoare și 100 de lovituri de bici. Femeia era gravidă după ce fusese victima unui viol și încerca să facă un avort la spitalul Regele Fahd. Interogată, aceasta a mărturisit că fusese violată, după ce acceptase să fie condusă cu mașina de către un bărbat, iar acesta a dus-o într-o casă din estul orașului, unde a violat-o împreună cu patru prieteni. Judecătorul tribunalului din Jeddah a hotărât că femeia se face vinovată de… adulter, deși aceasta nu era căsătorită.

În martie 2009, o femeie siriană în vârstă de 75 de ani a fost condamnată de un tribunal din orașul Al-Chamli, din Arabia Saudită, la 40 de lovituri de bici, patru luni de închisoare și deportarea din țară, pentru că s-a aflat în casa ei cu doi bărbați cu care nu avea relații de rudenie. Unul dintre cei doi bărbați, pe nume Fahd, era acolo pentru că femeia fusese doica sa și venise să-i aducă pâine, împreună cu un prieten.
Tribunalul a decis să-i pedepsească și pe cei doi bărbați. Astfel Fahd a primit patru luni de închisoare și 40 de lovituri de bici, iar prietenul său șase luni de închisoare și 60 de lovituri de bici.

Acestea sunt doar câteva dintre atrocitățile care se petrec într-o țară care este unul dintre aliații Statelor Unite. Desigur, americanii se fac că nu observă aceste abuzuri. Doar în cazul Iranului ele sunt încălcări ale drepturilor omului.

UPDATE[19.02.2011]: Ali Hussain Sibat se găsește și astăzi în închisoare, în Arabia Saudită, așteptându-și execuția. Momentan, aceasta a fost amânată, după protestele organizațiilor internaționale pentru drepturile omului și a unor membri ai guvernului libanez. În septembrie 2010, Amnesty International i-a cerut regelui Abdullah eliberarea necondiționată a lui Sibat și comutarea pedepsei capitale. Dacă decizia de condamnare la moarte a lui Sibat va fi menținută și după apel, hotărârea va fi înmânată regelui pentru ratificare.

*** Articol publicat la data de 25 martie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

De ce feminismul occidental este incompatibil cu Islamul

* Articol publicat la data de 17 martie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Femeile din Vest au dus o luptă prea dură și prea lungă pentru a fi libere, pentru a arunca totul prin considerarea opresiunii și abuzului asupra a milioane de femei în numele religiei drept alegerea unui stil de viață diferit.

În 2004 Theo Van Gogh a fost asasinat pe o stradă din Amsterdam de către un musulman furios pe filmul „Submission” produs de Van Gogh în colaborare cu Ayaan Hirsi Ali, o femeie fostă musulmană din Somalia.
Filmul era despre sfidare, despre femeile musulmane și opresiunea și abuzurile pe care le suportă acestea în numele unor reguli din Coran. Muhammad Bouyeri l-a împușcat pe Theo, iar după acesta l-a implorat, „Nu putem să discutam despre asta?” Bouyeri l-a mai împușcat de patru ori și i-a tăiat gâtul cu un cuțit, înjunghiindu-l apoi în piept unde i-a prins o scrisoare de cinci pagini. Scrisoarea amenința guvernele occidentale, evreii și pe Ayaan, care era deja într-un amplasament secret. Van Gogh era strănepotul lui Theo Van Gogh, fratele lui Vincent.

Momentul a fost definitoriu pentru Olanda. Aceasta a realizat în sfârșit că valorile occidentale sunt incompatibile cu credința islamică practicată de mulți musulmani în Olanda. A declanșat o revoltă în întreaga țară. Așa cum spunea Ayaan Hirsi Ali, „Formatorii de opinie spun acum că a fost iresponsabil și greșit moral să se pretindă că liderii islamici împăciuitori vor duce prin magie la armonie socială. Societatea olandeză s-a agitat în jurul discuției despre modul cel mai potrivit de integrare a musulmanilor, iar musulmanii din Olanda au părut conștienți, în marea lor majoritate, că trebuie să aleagă între valorile occidentale și vechile obiceiuri.”

Libertatea de expresie care a eliberat-o pe Hirsi Ali, odată ce s-a mutat în Olanda, este necunoscută în cele mai multe, poate chiar toate, țările islamice teocratice. Asasinul lui Theo și alții ca el nu realizează cât de mult sunt atașați oamenii din Vest de ideea de societate deschisă, subliniază Ayaan. Deși societățile deschise sunt vulnerabile, acestea sunt încăpățânate. Este locul unde Ayaan a evadat către libertate și siguranță și vrea să rămână așa: liberă și protejată.

Hirsi Ali a crescut într-o cultură a morții în Somalia, Arabia Saudita și Kenya. Ea a scris în cartea „Infidel” („Necredincioasă”) că „moartea le ispitește pe multe să își ia viețile pentru a scăpa de realitatea tristă. Pentru multe femei, datorită concepției onoarei pierdute, moartea vine prin mâinile tatălui, fratelui sau soțului.” Iluzia cu privire la toleranța și pacifismul Islamului nu poate fi mai departe de realitate, mâinile tot sunt tăiate, iar femeile ucise cu pietre și înrobite, adaugă ea.
Sute de milioane de femei din lumea întreagă trăiesc în căsătorii forțate, iar șase mii de fetițe sunt mutilate genital zilnic. Așa cum a fost și Hirsi Ali la vârsta de cinci ani. Cu o pereche de foarfeci folosite de un lider religios local în timp ce era ținută de adulți.

Susținătorii Islamului militant nu fac nicio favoare Europei atunci când încearcă să le spună, prin megafoane la adunările lor de protest, ce să gândească atunci când un alt musulman comite crime în numele religiei sale. Susținătorii Islamului militant nu fac nicio favoare religiei islamice când refuză să participe la dezbaterile despre cum trebuie să procedeze europenii cu o populație care nu trecut prin vreo reformă și deseori nici nu încearcă să se adapteze în țara care și-a deschis porțile și i-a primit, ci în schimb încearcă să-și impună propria lor viziune.

Europenii sunt oameni toleranți. Libertatea de expresie este protejată prin lege. Libertatea religioasă este protejată prin lege. Iar femeile sunt libere să facă ce vor cu viața lor. Toate aceste trei lucruri sunt în conflict cu Islamul. Nu este permis să critici sau să pui la îndoială învățăturile islamice.
Aceștia nu tolerează altă religie decât pe a lor. Femeile sunt înrobite neavând nicio putere sau dreptul la opinie în arena religioasă sau acasă. Musulmanii pacifiști sunt persecutați de către islamiștii stricți.

Ayaan Hirsi Ali a reușit să obțină ceva în Olanda. A insistat pentru implementarea unei legislații care a obligat guvernul olandez să înregistreze crimele care au loc datorită „uciderilor de onoare” și a violenței domestice, abuzurilor sexuale și incestului și numărul de mutilări genitale efectuate asupra fetițelor care au loc în fiecare an pe mesele din bucătăriile olandeze.
Guvernul olandez înregistra numărul crimelor legate de droguri și de accidentele auto în fiecare an, dar nu și numărul „uciderilor de onoare” deoarece oficialii olandezi nu doreau să recunoască faptul că astfel de crime au loc în mod regulat. Odată ce aceste statistici au fost efectuate, cifrele au șocat țara și au determinat începerea unei campanii pentru eliminarea atitudinii afabile a relativiștilor morali care susțineau că toate culturile sunt egale. Scuza a fost că nimeni nu știa.

Insinuarea legilor Shari’a în societățile europene este incompatibilă cu valorile occidentale. Acest lucru este vizibil în toate țările Uniunii Europene. Femei îmbrăcate în burqa, urmând legile Shari’a la îndemnul soților și părinților, și nu legile țării în care trăiesc și în care au venit, evadând din niște teocrații brutale, cu speranța, poate, de a urma o școală, sau pentru a nu se mărita, dacă nu doresc, sau pentru a nu fi ucise pentru că au fost violate.

Sunt momente când tăcerea devine un complice pentru nedreptate.

Coca-Cola, bună până la ultima picătură

* Articol publicat la data de 15 martie pe Vox Clamantis in Deserto.

Responsabilii cu marketingul care au inventat sloganul Coca-Cola în 1907 (Good til the last drop) nu se așteptau ca acesta să fie luat ad-literam. Totuși, acum o sută de ani nu erau mulți care să-și imagineze că termeni precum „războaie pentru apă” ar putea exista într-o regiune care este supusă acțiunii musonilor.

Pe 25 februarie a fost înaintată o plângere la Curtea Supremă din New York împotriva The Coca-Cola Company, în care se afirmă că aceasta știa despre abuzurile privind drepturile omului din Guatemala și a încercat să le acopere. În timp ce acest proces este pe cale să înceapă, practicile controversate ale companiei în India continuă, referitor la supra-exploatarea resurselor de apă și contaminarea rezervelor subterane. Răspunzând criticilor publice, compania se pretinde acum o campioană a luptei pentru protejarea mediului. Recent, într-o emisiune CNN Money apărea informația că:

„Coca Cola a fost un lider atunci când vine vorba de chestiuni legate de mediu: scopul acesteia este să aibă un efect neutru asupra apei – însemnând că fiecare picătură de apă folosită va fi refăcută – până în 2020.”
Această afirmație constituie o imensă surpriză pentru comunitatea Plachimada din statul Kerala. De când Coca-Cola a deschis o fabrică de îmbuteliere în regiunea lor în 2000, aceștia s-au confruntat cu o lipsă cronică de apă și poluarea resurselor subterane. În 2006, rezidenții unei comunități mici și sărace din sudul Indiei au început o campanie pentru evacuarea Coca-Cola de pe pământul lor, lucru care a dus la o luptă dură cu autoritățile locale.
În 2003 un jurnalist indian, Arjun Sen, scria în The Statesman:

„Cu trei ani în urmă, petecul de pământ de pe dealurile verzi, pitorești din Palakkad producea 50 de saci de orez și 1.500 de nuci de cocos pe an. Oferea locuri de muncă pentru mulți localnici. Apoi Coca-Cola a sosit, construind o fabrică de îmbuteliere pe 16 ha din apropiere. La ultima sa recoltă, Shahul Hameed, deținătorul unei mici ferme, a recoltat doar cinci saci de orez și 200 de nuci de cocos. Puțurile sale de irigații au secat, datorită faptului că Coca-Cola extrage zilnic 1,5 milioane de litri de apă prin puțurile sale de mare adâncime pentru îmbutelierea Fanta, Coke, Sprite și băutura numită fără ironie de localnici Thumbs Up.”

Pentru a înrăutăți lucrurile, fabrica de îmbuteliere a produs tone de reziduri toxice, după cum a informat BBC, scăpând de ele prin vânzarea către localnici a substanței cancerigene pe post de „îngrășământ.” Niveluri ridicate de pesticide au fost înregistrate în băuturile produse în regiune, ducând la retrageri masive de produse Coca-Cola în întreaga Indie. Potrivit ziarului The Guardian, unii fermieri indieni au recurs la stropirea lanurilor de culturi cu Coca-Cola, decât să recurgă la pesticidele scumpe de la Monsanto.
Totuși, cea mai mare problemă a fost utilizarea apei. Conform antropologului Ananthakrishnan Aiyer, care scria în ziarul Cultural Anthropology, problemele persistente cu apa din regiune au devenit o adevărată criză după sosirea companiei:

„O secetă severă în 2004 în Kerala a complicat lucrurile, Plachimada fiind declarată zonă defavorizată în ceea ce privește apa în 2005. Până în 2005, situația de la Plachimada se repetase și în alte zone ale țării, lupta pentru apă și dreptul la irigații răspândindu-se în comunitățile rurale de pe întreg cuprinsul Indiei, lucru care a dus la mai multe tulburări și demonstrații împotriva The Coca-Cola Company.”

În pofida încercărilor de revocare a licenței, Coca-Cola a rămas. Așa cum Aiyer sublinia, ar fi fost naivi să nu o facă. Compania extrage apa aproape gratis (cu excepția unei mici taxe pentru eliminare apei reziduale) și astfel obține profituri însemnate. La sfârșitul anilor ’90 costul mediu al apei industriale în SUA era de aproximativ 5 dolari per 10.000 litri, în timp ce în India prețul era de trei cenți.
Deși fabrica din Kerala a fost închisă temporar datorită protestelor populare, oamenii din Plachimada continuă și astăzi să lupte pentru a primi despăgubiri pentru contaminarea și supra-exploatarea resurselor de apă din regiunea lor. Coca-Cola și-a mutat operațiunile în alte zone din sudul Indiei și continuă să-și producă băuturile gazoase într-o regiune care se confruntă în mod regulat cu secete severe.

Capitalism, profit, lăcomie, barbarie, inuman, criminal, cruzime, primitivism. Toate aceste cuvinte sunt sinonime. (Mă rog, unele chiar sunt)

Sursa: scienceblogs.com

Încălzirea globală în varianta IPCC

* Articol publicat la data de 2 martie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

Introducere

Unul dintre subiectele cele mai dezbătute de pe planeta Pământ este problema schimbărilor climatice. Folosind informații de la National Environmental Satellite, Data, and Information Service (NESDIS), National Oceanographic Data Center și National Climatic Data Center (NCDC) putem avea o imagine de ansamblu a versiunii oficiale asupra acestei chestiuni.
Urmează o serie de întrebări și răspunsurile oferite de NCDC, pe baza raportului AR 4 din 2007 emis de Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC).

1. Ce este efectul de seră și cum ne afectează climatul?

Efectul de seră este fără îndoială real și ajută la reglarea temperaturii planetei noastre. Este esențial pentru viața de pe Pământ și este unul dintre procesele naturale ale planetei. Rezultă din absorbția căldurii de către anumite gaze din atmosferă (numite gaze de seră datorită faptului că ele „capturează” căldura în atmosfera inferioară) și o retrimit, parțial, pe Pământ. Vaporii de apă constituie cea mai mare parte a acestor gaze, urmând dioxidul de carbon, metanul și alte gaze. Fără efectul natural al gazelor de seră, temperatura pe Pământ ar fi de aproximativ -18°C în loc de 14°C, cât este în prezent). Așadar, motivul de îngrijorare nu îl constituie gazele de seră, ci dacă activitățile umane provoacă o intensificare a efectului de seră prin emisiile de gaze specifice datorate arderii combustibililor fosili și despăduririlor.

2. Este concentrația de gaze de seră în creștere?

Activitatea umană a dus la creșterea concentrației de gaze de seră din atmosferă (în principal dioxid de carbon rezultat de la arderea cărbunelui, petrolului și gazelor naturale). Nu există o dezbatere științifică asupra acestui fapt. Nivelul pre-industrial al dioxidului de carbon (anterior începutului revoluției industriale) era de aproximativ 280 de părți per milion în volum (ppmv), iar nivelul actual este mai mare de 380 ppmv cu o rată de creștere de 1,9 ppm pe an din 2000. Concentrația globală de CO2 în atmosfera noastră de astăzi depășește nivelul mediu înregistrat în ultimii 650.000 de ani, care s-a situat între 180 și 300 ppmv. Potrivit raportului IPCC „Special Report on Emission Scenarios” (SRES), până la sfârșitul secolului XXI am putea înregistra o creștere a nivelului de dioxid de carbon între 490 și 1260 ppm (75-350% peste concentrația din era pre-industrială).

3. Este clima în încălzire?

Temperaturile globale la suprafață au crescut cu aproximativ 0.74°C (+/- 0.18°C) de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar tendința pentru ultimii 50 de ani a fost pozitivă cu 0.13°C (+/- 0.03°C) per decadă, adică dublu față de cea pentru ultima sută de ani. Încălzirea nu a fost uniformă la nivel global. Unele zone (inclusiv părți din sud-estul SUA și părți ale Atlanticului de Nord) au fost, de fapt, mai reci în ultimul secol. Recenta încălzire a fost prezentă cu precădere în America de Nord și Eurasia între 40 și 70°N. În cele din urmă, șapte dintre cei opt ani cei mai calzi care au fost înregistrați sunt începând din 2001, iar zece dintre anii cei mai calzi au fost începând din 1995.

Analizele recente ale tendinței temperaturii în straturile inferioare și mediene ale troposferei (între 800m și 8000m) folosind sateliți și radiosonde (baloane meteorologice) au arătat o rată a încălzirii similară cu cea observată în cazul temperaturii aerului de la suprafață. Aceste rate ale încălzirii sunt în concordanță cu inconstanța lor și aceste analize aplanează discrepanțele din ratele încălzirii observate în IPCC Third Assessment Report (U.S. Climate Change Science Plan Synthesis and Assessment Report 1.1).

Un efect de seră în creștere este de așteptat să cauzeze o răcire în părțile superioare ale atmosferei deoarece un efect amplificat de „plapumă” în atmosfera inferioară reține mai multă căldură, ajungând astfel mai puțină căldură în atmosfera superioară. Răcirea stratosferei inferioare (între 15.000m și 24.000m) începând din 1979 este relevată atât de sateliții din programul Tiros dotați cu Microwave Sounding Unit cât și de datele obținute de radiosonde (a se vedea figura anterioară), dar apare ca fiind mai mare în datele obținute de radiosonde probabil datorită unor erori necorectate în datele de la acestea din urmă.

Temperaturi relativ scăzute la suprafață și ale troposferei, precum și o stratosferă relativ caldă au fost observate în 1992 și 1993, ca urmare a erupției din 1991 a vulcanului Pinatubo. Încălzirea a reapărut în 1994. O încălzire globală spectaculoasă, parțial asociată cu fenomenul El Niño, a avut loc în 1998. Acest episod de încălzire este reflectat de la suprafață către stratul superior al troposferei.

A existat o tendință generală, dar nu globală, de reducere a mediei temperaturilor diurne (DTR: diferența între maxima zilei și minima zilei) pe aproximativ 70% din suprafața planetei de la mijlocul secolului al XX-lea. Cu toate acestea, pentru perioada 1979-2005, această DTR nu arăta vreo tendință descrescătoare din moment ce tendința atât a temperaturilor maxime cât și a celor minime este identică; ambele arătând o încălzire semnificativă. O serie de factori ar fi putut contribui la această schimbare în DTR, în particular datorită unor elemente de natură locală și regională, inclusiv schimbări ale condițiilor de formare a norilor, a vaporilor atmosferici de apă, a utilizării terenurilor și nu în ultimul rând efectele urbanizării.

Indicatori indirecți, precum temperaturile subsolului, grosimea stratului de zăpadă și datele privind retragerea ghețarilor, sunt într-o legătură strânsă cu indicatorii direcți de dată recentă privind încălzirea. Dovezi ale schimbărilor în echilibrul maselor glaciale (cantitatea de zăpadă și gheață conținute de un ghețar) sunt utile deoarece furnizează sprijin pentru datele meteorologice existente, ghețarii fiind de multe ori în locuri prea izolate pentru a putea găzdui stații meteorologice. Înregistrările avansării și retragerii ghețarilor se întind pe perioade mai mari față de înregistrările stațiilor meteorologice, permițând cercetătorilor o mai bună înțelegere a schimbărilor temperaturilor din straturile superioare ale atmosferei.

Măsurători la scară largă ale gheții prezente pe mările planetei au fost posibile numai în era sateliților, dar printr-o analiză a estimărilor cu ajutorul a mai multor sateliți, s-a determinat că înghețul mărilor din luna septembrie s-a redus între 1973 și 2007 cu o rată între -10% și +/- 0.3% per decadă. Gheața prezentă pe mările planetei în luna septembrie în anul 2007 era la cel mai scăzut nivel, la 4,28 milioane km2, eclipsând recordul precedent cu aproximativ 23%. Înghețul marin din Antarctica a arătat puține asemănări cu această tendință în aceeași perioadă, chiar mai degrabă o ușoară creștere din 1979 încoace. Totuși, extinderea estimărilor privind înghețul mării în Antarctica este ceva mai dificilă datorită absenței observațiilor directe în această parte a lumii.

4. Fenomenele El Niño au legătură cu încălzirea globală?

Fenomenele El Niño nu sunt cauzate de încălzirea globală. Dovezi clare există dintr-o varietate de surse (inclusiv studii arheologice) că fenomenele El Niño sunt prezente de mii și chiar, după unele date, de milioane de ani. Cu toate acestea, s-a estimat că temperaturile globale mai ridicate la suprafața mărilor ar putea amplifica fenomenul El Niño, și este de asemenea adevărat că fenomenul a fost mai intens și mai frecvent în deceniile recente. Dacă schimbarea aparițiilor El Niño este în legătură cu schimbarea climei constituie o întrebare încă nerezolvată de știință.

5. Se schimbă circuitul apei în natură (evaporarea și precipitațiile)?

Media globală a precipitațiilor la nivelul zonelor de uscat arată o tendință crescătoare, nesemnificativă din punct de vedere statistic, în prima jumătate a secolului al XX-lea. În plus, schimbările precipitațiilor au fost variabile în spațiu în ultimul secol. Din punct de vedere regional o creștere a cantității de precipitații anuale s-a înregistrat la latitudini mari în Emisfera Nordică, în sudul Americii de Sud și în nordul Australiei. Scăderi ale cantității de precipitații s-au înregistrat în regiunile tropicale ale Africii și în sudul Asiei. Datorită dificultății măsurării precipitațiilor, este important să comparăm aceste observații analizând și alte variabile asociate. Schimbările observate în cantitatea de precipitații sunt în concordanță cu debitul râurilor, nivelul lacurilor și umiditatea solului (acolo unde sunt disponibile date și au fost analizate).

Stratul de zăpadă din Emisfera Nordică a rămas constant sub medie începând din 1987, și a scăzut cu aproximativ 10% din 1966. Aceasta s-a datorat în principal unei scăderi a zăpezii căzute primăvara și vara atât în Eurasia cât și în America de Nord începând cu mijlocul anilor ’80. Stratul de zăpadă căzut iarna și toamna nu a arătat o tendință semnificativă pentru emisfera nordică în aceeași perioadă.

Norii sunt de asemenea un indicator important al schimbărilor climatice. Observațiile efectuate de la sol asupra norilor sugerează o creștere a cantității de nori deasupra multor regiuni continentale. Această creștere, începând cu 1950, este în concordanță cu creșterea cantității de precipitații din aceeași perioadă. Cu toate acestea, analiza globală a stratului de nori de deasupra zonei de uscat pentru perioada 1976-2003 arată foarte puține schimbări.

6. Se schimbă curenții atmosferici/oceanici?

O schimbare bruscă a fenomenului El Niño – Oscilația Sudică a avut loc între 1976/77. Numită deseori schimbarea climatică din 1976/77, acest nou regim persistă și astăzi. Au fost înregistrate episoade El Niño mai dese și mai intense față de fenomenul de răcire La Niña. Acest comportament este neobișnuit în ultimii 130 de ani (perioada de înregistrare instrumentală). Schimbările în cantitatea de precipitații în zona tropicală din Pacific sunt în legătură cu această schimbare a fenomenului El Niño – Oscilația Sudică, care a afectat și tiparul temperaturilor de suprafață. Cu toate acestea, este neclar dacă această schimbare aparentă a fenomenului El Niño – Oscilația Sudică are vreo legătură cu încălzirea globală.

7. Devine clima instabilă sau extremă?

Examinarea schimbărilor extremelor climatice necesită înregistrarea de date pentru întreg parcursul zilei pe termen lung, lucru care nu a fost posibil în multe părți ale globului decât recent. Totuși aceste date au devenit disponibile permițând cercetătorilor să observe schimbările extreme de temperatură și precipitații la scară regională și globală. Schimbările globale ale temperaturilor extreme includ scăderea numerică a zilelor și nopților neobișnuit de reci și creșterea numerică a zilelor și nopților neobișnuit de calde. Alte schimbări observate includ lungirea sezonului culturilor agricole și scăderea numerică a zilelor cu îngheț la sol.

Temperaturile extreme globale nu prezintă o tendință semnificativă în variația inter-anuală, dar câteva studii sugerează o scădere semnificativă a variației intra-anuale. Există o tendință clară către mai puține temperaturi extreme minime în mai multe zone separate, în deceniile recente. Schimbări globale semnificative ale temperaturilor extreme maxime nu au fost observate. Există unele indicii ale unei scăderi a variațiilor de temperatură de la o zi la alta, în ultimele decenii.

În zonele unde o secetă sau umiditate excesivă este însoțită de obicei de un fenomen El Niño sau La Niña, s-a observat că acestea sunt mai intense în ultimii ani. În plus, există unele dovezi că seceta devine un fenomen din ce în ce mai întâlnit la nivel global, mai puțin în SUA. În unele zone unde media precipitațiilor a crescut, există dovezi ale unei creșteri a fenomenelor de precipitații în exces. Chiar și în regiuni ca Asia de Est, s-a constatat apariția unor fenomene de precipitații masive, în pofida faptului că totalul precipitațiilor a rămas constant sau chiar a scăzut într-o oarecare măsură. Acesta este legată de o scădere a frecvenței precipitațiilor în această regiune.

Multe studii individuale din diferite regiuni au arătat că activitatea cicloanelor extra-tropicale se află într-o ușoară creștere în ultima jumătate a secolului XX în emisfera nordică, și în scădere în emisfera sudică. Mai mult, activitatea uraganelor din Atlantic a arătat o creștere numerică începând cu anul 1970, cu un vârf înregistrat în 2005. Nu este clar dacă această tendință reprezintă o fluctuație pe parcursul câtorva decenii sau este parte a unei tendințe pe termen lung.

8. Cât de importante sunt aceste schimbări pe termen lung?

Datele paleoclimatice sunt esențiale pentru a extinde măsurătorile variațiilor climatice dincolo de ceea ce reprezintă determinările efectuate de instrumentele moderne. Multe fenomene naturale depind de climă (ca de exemplu rata de creștere a copacilor) și astfel furnizează o „arhivă” naturală ce conține informații climaterice. O serie de date paleoclimatice pot fi găsite în diverse surse precum inelele copacilor, carotele de gheață, corali, sedimente din lacuri (inclusiv insecte fosile și polen) și din oceane. Unele dintre acestea, precum carotele de gheață și inelele copacilor furnizează datele cronologic, datorită naturii formării lor, și astfel în aceste cazuri este posibilă o reconstituire cu precizie a climatului. Totuși, nu există o „rețea” cuprinzătoare de date paleoclimatice, astfel că o reconstituire globală a climatului este dificil de realizat. Cu toate acestea, combinarea diferitelor tipuri de înregistrări paleoclimatice ne permite să obținem o imagine aproape globală a schimbărilor climatice din trecutul îndepărtat.

În ceea ce privește temperaturile Emisferei Nordice, deceniile recente sunt cele mai calde din anul 1.000 încoace, iar încălzirea începută la sfârșitul secolului al XIX-lea este fără precedent în ultima mie de ani. Datele mai vechi sunt insuficiente pentru a furniza estimări de încredere privind temperaturile. Datele obținute din carotele de gheață sugerează că secolul XX a fost cald în multe zone ale globului, dar această încălzire variază geografic, atunci când este analizată în contextul variațiilor climatice din ultimul mileniu.

Schimbări climatice majore și rapide, care au afectat circulația curenților atmosferici și oceanici, temperatura și circuitul apei în natură, au avut loc în timpul ultimei ere glaciare și al tranziției către perioada prezentă a Holocenului (care a început acum aproximativ 10.000 de ani). Pe baza dovezilor incomplete existente, schimbarea prevăzută de la 1.5 la 4°C din următorul secol ar fi fără precedent în comparație cu datele climatice din ultimele câteva mii de ani.

9. Nivelul mării este în creștere?

Nivelul global al mării a crescut cu o medie de 1,7 mm/an (+/- 0,5 mm) în ultimul secol, medie semnificativ mai ridicată față de cea înregistrată în ultimele milenii. Previziunile pentru viitor includ o creștere a nivelului mării cu 0,18 până 0,59 metri. Totuși, această creștere este datorată în principal expansiunii termice și contribuțiilor provenite de la topirea ghețarilor alpini, și nu include o potențială contribuție de la topirea calotelor polare din Groenlanda sau Antarctica. Creșteri mai mari nu pot fi excluse, dar înțelegerea actuală a dinamicii calotelor polare conține prea multe incertitudini pentru a se putea estima efectele unei topiri masive a acestor calote.

10. Schimbările observate pot fi explicate prin variațiile naturale, inclusiv schimbări ale activității solare?

Din moment ce întregul nostru sistem climatic este bazat pe energia provenită de la soare, este evident că dacă intervine o schimbare în activitatea solară, atunci și climatul se va schimba. De la apariția măsurătorilor din spațiu la sfârșitul anilor ’70, s-a observat că într-adevăr activitatea solară este variabilă. După 28 de ani de observații prin satelit există confirmarea ciclului de 11 (și 22) ani de activitate solară, care provoacă așa-numitele pete solare. Pe baza reconstituirilor paleoclimatice ale activității solare există ipoteza unei creșteri a radiației cu aproximativ +0.12 W/m2 începând cu anul 1750, care este cam jumătate din estimarea făcută de raportul IPCC din 2001. Totuși, există numeroase incertitudini în ceea ce privește radiațiile solare dincolo de ceea ce poate fi măsurat de sateliți, iar contribuția radiației solare directe este relativ mică în comparație cu efectele gazelor de seră. Cu toate acestea, înțelegerea noastră privind efectele indirecte ale schimbărilor activității solare și reacției sistemului climatic este minimă. Este nevoie de rafinarea înțelegerii mecanismelor naturale care afectează climatul, inclusiv radiația solară, pentru a putea să reducem necunoscutele din proiecțiile schimbărilor viitoare ale climei.

Pe lângă schimbările energiei provenite de la soare, poziția și orientarea relativă a Pământului către soare variază ușor, drept urmare aflându-se mai aproape sau mai departe de acesta într-o serie de cicluri predictibile (numite cicluri Milankovic). Variațiile acestor cicluri se consideră că sunt cauza erelor glaciare. Extrem de importantă pentru dezvoltarea gerului este radiația solară la latitudinile nordice mari. O radiație redusă la aceste latitudini în timpul lunilor de vară ar fi permis zăpezii și gheții să persiste pe tot parcursul anului, eventual ducând către un strat permanent de gheață. În timp ce ciclurile Milankovic au o mare valoare deoarece teoria explică erele glaciare și schimbările pe termen lung ale climei, este puțin probabil ca acestea să aibă un impact deosebit asupra unei perioade de timp măsurată în decenii. Peste câteva secole, ar putea fi posibil să observăm efectele acestor parametri orbitali, însă pentru predicția schimbărilor climatice din secolul XXI, aceste modificări vor fi mai puțin importante decât cele datorate retinerii radiațiilor de către gazele de seră.

11. Ce ne rezervă viitorul?

Datorită complexității atmosferei, cele mai utile instrumente de predicție a schimbărilor viitoare sunt „modelele climatice.” Acestea sunt modele computerizate care simulează, în trei dimensiuni, comportamentul climatului, componentele sale și interacțiunile dintre acestea. Modelele climatice sunt îmbunătățite constant pe baza atât a înțelegerii noastre cât și a creșterii puterii de calcul, deși prin definiție, un model computerizat este o simplificare și o simulare a realității, însemnând că este o aproximare a sistemului climatic. Primul pas, în orice proiecție modelată a schimbărilor climatice, o reprezintă simularea climatului actual și compararea acestuia cu observațiile. Dacă se consideră că modelul se comportă bine la reprezentarea climei actuale, atunci anumiți parametri pot fi modificați, precum concentrația de gaze de seră, lucru care ne va ajuta să înțelegem ce schimbări vor avea loc în cadrul climei ca răspuns. Proiecțiile schimbărilor viitoare ale climei depind așadar de cât e bine modelul climatic computerizat va simula climatul și de înțelegerea noastră asupra modului în care funcțiile necunoscute se vor schimba pe viitor.

Raportul IPCC „Special Report on Emission Scenarios” determină anvergura posibilelor concentrații viitoare de gaze de seră, bazându-se pe anumite considerații precum creșterea populației, creșterea economică, eficiența energetică și alți factori. Aceasta duce la o gamă largă de scenarii posibile, și în consecință la o gamă largă de posibile schimbări climatice.

Potrivit acestor scenarii multiple, și luând în considerare incertitudinile performanțelor modelelor climatice, IPCC prevede în cel mai bun caz o creștere a temperaturii globale de 1.8 – 4.0°C, cu o marjă de eroare de -0,5 +2,4°C până în 2100, în funcție de emisiile de gaze de seră. Cu toate acestea, această medie globală va cuprinde variații regionale mari, precum și probabilitatea ca zonele de uscat să se încălzească mult mai rapid decât oceanele, mai ales cele situate la latitudini nordice mari (și mai ales în sezonul rece). În plus, este foarte posibil ca valurile de căldură și alte fenomene extreme să se înmulțească.

De asemenea se așteaptă ca precipitațiile să înregistreze o creștere în secolul XXI, în special la latitudinile nordice mijlocii, deși tendința ar putea varia la tropice, cu o mare parte a creșterii venind sub forma unor ploi torențiale frecvente. Totuși, în zonele climei temperat continentale se așteaptă veri secetoase, ca urmare a intensificării evaporării datorită temperaturilor ridicate, rezultând o tendință către secetă în aceste regiuni.

Stratul de zăpadă și gheața marină se așteaptă să scadă în emisfera nordică, iar ghețarii și calotele polare să își continue retragerea.

Tradus și adaptat de la: http://www.ncdc.noaa.gov/oa/climate/globalwarming.html
Traducerea articolului a fost dificilă, având în vedere multitudinea de termeni climatologici, cu care nu sunt familiarizat. Totuși, este una reușită, zic eu.
Dincolo de isteria teoreticienilor conspirației, acest articol, bazat pe raportul IPCC AR 4, nu este atât de categoric în formularea unor ipoteze privind clima actuală și viitoare. National Climatic Data Center recunoaște limitele metodelor de predicție actuale, precum și dificultățile de estimare a condițiilor climatice din trecut sau din viitor. Sunt prea multe variabile și necunoscute la mijloc pentru a avea o imagine de ansamblu corectă 100%.
Totuși, chiar și în ipoteza în care încălzirea globală este sau nu reală, este sau nu provocată de activitățile umane, asta nu înseamnă că putem să poluăm la nesfârșit. Nu înțeleg însă care este scopul teoreticienilor conspirației; ce anume vor. Sunt ei independenți, care nu vor decât să afle adevărul sau sunt manipulați de marile companii producătoare de emisii de carbon?

* Imaginile sunt preluate de la National Climatic Data Center, care este deținută de către guvernul SUA. Prin urmare, imaginile aparțin domeniului public, atâta vreme cât National Climatic Data Center nu menționează altfel.