Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Comunismul… 20 de ani după – Partea a II-a

* Articol publicat pe 24 decembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

În prima parte, am analizat comunismul din punct de vedere structural și influențele exercitate de dezvoltarea acestuia în Uniunea Sovietică. Acum, voi încerca să abordez evenimentele din România din acel decembrie tulbure al anului 1989; societatea românească din acele zile și evoluția ei ulterioară până în acest punct, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist.

Revoluția din România este diferită de revoluțiile „de catifea” din restul țărilor Europei Răsăritene. Motivele pentru care lucrurile au luat o turnură violentă în România, trebuie căutate în trecut și sunt într-o strânsă legătură cu întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și George Bush Sr. din 2-3 decembrie 1989. Dar lucrurile au demarat cu mult înaintea acestei întâlniri, odată cu apropierea dintre SUA și URSS, inițiată în noiembrie 1985, la Geneva, unde Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov au avut o primă discuție. În octombrie 1986, la Reykjavik, Gorbaciov și Reagan discută asupra posibilității reducerii armamentului strategic, fără prea mari rezultate. În decembrie 1987, la Washington cei doi președinți semnează Tratatul INF(Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea eliminarea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie din Europa. În aprilie 1988, Pakistanul și Afganistanul au semnat un acord, având ca garanți SUA și URSS, cerând retragerea trupelor sovietice din Afganistan, până în februarie 1989. De la invazia sovietică din Cehoslovacia în 1968, URSS a adoptat așa-numita „doctrină Brejnev” care includea intervenția armată în orice stat din lagărul socialist pentru menținerea comunismului. În iulie 1989, într-un discurs în fața Consiliului Europei, Gorbaciov a insistat asupra „dreptului suveran al fiecărui popor să își aleagă propriul sistem social„.

După întâlnirea din Malta, George Bush îi spunea lui Helmut Kohl că Gorbaciov nu înțelege valorile occidentale, dar în discursul său la Bruxelles Bush adăuga că este necesar să se pună capăt divizării Europei, în acord cu „valorile care devin idealuri universale.” Motivele pentru care liderul URSS a hotărât reformarea comunismului nu sunt clare. Teoreticienii conspirației vor spune că Gorbaciov este membrul unei societăți secrete, al cărei scop este controlul omenirii, iar comunismul a fost un experiment eșuat al acestei societăți secrete, care a decis încheierea lui.

Dar să revin, și să ajungem la motivul violenței revoluției românești, respectiv refuzul lui Nicolae Ceaușescu de a urma sfaturile sovieticilor și de a preda puterea unei noi generații a partidului comunist. Sfat pe care toți ceilalți lideri comuniști est-europeni l-au urmat, fără prea mari obiecții.

Începutul revoluției române este marcat de ziua de 14 decembrie 1989, când, la Iași, un grup de intelectuali a încercat să organizeze „acțiuni anarhoprotestatare de propagandă împotriva orânduirii socialiste„. Grupul era condus de Ștefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică. Mitingul a eșuat însă datorită organizării Miliției și Securității. Grupul era urmărit de mult timp, datorită suspiciunilor privind posibile legături cu KGB-ul. A urmat episodul Tőkés Laszlo, un pastor reformat, probabil racolat de serviciul maghiar de spionaj AVO, controlat de Csikasu Imre, membru al ambasadei Ungariei la București. În seara zilei de 15 decembrie, grupuri de „simpatizanți” ai pastorului Tőkés se adună în fața locuinței acestuia, pentru a împiedica evacuarea pastorului. Au loc o serie de incidente, între aceștia și miliția sosită la fața locului, dar acestea sunt minore. Ceea ce a urmat în zilele următoare este arhicunoscut. Evenimentele culminează cu revolta din ziua de 17 decembrie și intervenția armatei și trupelor de securitate, soldată cu uciderea mai multor manifestanți. Posibilitatea ca simpatizanții lui Tőkés să fi fost, în mare parte, agenți AVO și KGB, cărora li s-au alăturat și enoriași inocenți, nu este una care să poată fi respinsă în mod categoric. Inexplicabilă reacția slabă a autorităților în zilele de 15-16 decembrie. Pentru un stat comunist, pentru o dictatură feroce, reacția a fost una sub așteptări. Acest lucru naște suspiciuni în privința factorilor de decizie locali și a posibilității implicării acestora în conspirație. De ce a început la Timișoara și nu la Iași? Pentru că la Timișoara s-a putut?

Încă nu se putea vorbi despre o revoluție în sensul clasic. Era mai mult o revoltă populară, al cărei factor declanșator rămâne învăluit în mister și astăzi. Evenimentele continuă cu organizarea mitingului din București. Asta după întoarcerea lui Ceaușescu din Iran (!). [Dictatorul fusese plecat în perioada 18-20 decembrie în Iran. Probabil încă nu sesizase amploarea conspirației.] Motivul organizării mitingului este neclar. Este posibil ca sugestia să fi venit tocmai din partea unui conspirator, iar Ceaușescu să nu fi înțeles pericolul. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că mitingul a fost sabotat, o serie de elemente pătrunzând în zonă și scandând lozinci anti-comuniste. Unii se prezentau ca fiind timișoreni. [Ca și cum, după violențele din 17 decembrie, ar fi putut pleca zeci de oameni din Timișoara către București, fără să fi fost supravegheați de Securitate. Unde sunt acum acei „timișoreni„? Au pierit oare toți în București? Nu s-a mai întors niciunul să-și spună povestea? Nu am găsit informații despre acest lucru. Dacă le deține cineva, să mă contrazică.] Desfășurarea evenimentelor ulterioare este cunoscută. Nu voi insista prea mult asupra acestui subiect – a conspirației care a declanșat revoluția română. Îl voi trata mai pe larg într-un alt articol.

Rămâne doar o concluzie amară: revoluția din 1989 din România a fost orchestrată de forțe străine. Serviciile secrete precum KGB, GRU sau AVO au jucat un rol foarte important în declanșarea revoluției. Acestora li s-au alăturat o serie de membri ai Armatei, Securității, Miliției precum și membri ai PCR. Pentru aceștia, revoluția violentă era singura modalitate de îndepărtare a lui Ceaușescu. Populația a ieșit în stradă, dar „aprinderea” a fost dată de aceste elemente obscure. Mitul revoluției spontane este unul care mai este crezut doar de unii naivi sau entuziaști. Nu există așa ceva! O revoluție spontană în vreme de pace, într-o țară aflată sub o cruntă dictatură, cu organe de represiune extrem de bine organizate. Asta este o prostie! Revoluția spontană nu a existat niciodată în istoria omenirii. Întotdeauna au existat elemente subversive care au coordonat din umbră aceste mișcări. Oamenii nu ies pur și simplu în stradă. Există agitatori, organizatori, oameni care sunt aflați în legătură cu conspiratorii principali, care ies la iveală în zilele următoare, prezentându-se ca salvatorii nației. Așa au funcționat lucrurile dintotdeauna. De ce am crede că au avut loc altfel în România?

Atât participanții inocenți (unii dintre ei) la revoluție, cât și conspiratorii, susțin această idee – a spontaneității. Primii cred sincer în asta, neacceptând ideea că au fost manipulați și preferând în schimb să susțină că revoluția a fost confiscată ulterior. A doua categorie (conspiratorii) are toate motivele să susțină spontaneitatea, care le conferă membrilor acesteia prezumția de nevinovăție, servindu-le interesele și prezentându-i ca pe o „emanație” a revoluției. Revoluționarii care nu acceptă ideea manipulării sunt orbiți de propriul orgoliu, iar o simplă analiză la rece i-ar face să vadă dincolo de minciună. Sigur, a existat o revoluție, dar ea nu a fost spontană; factorul declanșator a aparținut unor persoane din umbră, care apoi au preluat puterea. Revoluția nu a fost niciun moment confiscată, ea le-a aparținut de la început, de drept, conspiratorilor. Conspiratorii nu au dorit înlăturarea comunismului, ci doar a lui Ceaușescu. Toate declarațiile inițiale ale liderilor CFSN susțin acest lucru. La presiunea străzii, aceștia au acceptat pluripartidismul și drumul către democrație, dar asta după ce, la început, doreau o democrație socialistă.

Oamenii care au ieșit în stradă în 1989, tineri și mai puțin tineri, nu au ieșit pentru că știau ce înseamnă democrația, au ieșit pentru că se săturaseră de cozi, de frig, de foame și de frică. Sperau în vremuri mai bune. Acum, după douăzeci de ani, mulți regretă comunismul, dar nu și l-ar mai dori înapoi. Regretă doar anumite părți ale comunismului, cum ar fi siguranța locului de muncă, siguranța pe stradă, precum și posibilitatea obținerii unei locuințe. Acestea erau părțile bune ale comunismului și pe acestea le vor oamenii înapoi. Capitalismul autohton, în fapt o cleptocrație cu iz sud-american, nu le-a adus decât sărăcie, șomaj și nesiguranța zilei de mâine.

Nu știu cum credeau participanții la revoluție că se va schimba viața lor în democrație, dar sunt sigur că nu asta și-au dorit. S-a întâmplat așa pentru că majoritatea românilor nu au înțeles atunci când trebuia (1990-1994) ce înseamnă capitalismul. Au crezut că vor continua să lucreze la stat, așteptându-și liniștiți pensia, iar privatizarea însemna că vor primi pământul înapoi sau că își vor putea deschide un butic, în care să vândă diverse lucruri. Au plătit prețul inocenței lor. Cei care s-au descurcat, obținând foloase din acest nou sistem social, au fost oamenii cu „inițiativă„, cei care au înțeles că pentru a supraviețui în capitalism trebuie să nu ai niciun fel de scrupule. Evaziunea fiscală a a devenit sport național, iar șpaga un mod de a trăi. Ceilalți au asistat cum se transformă, încet-încet, în sclavii unor afaceriști, deveniți miliardari peste noapte. Cei mai mulți dintre noii îmbogățiți sunt oameni care au avut legături cu nomenclatura comunistă (sau chiar au făcut parte din ea), foști membri ai Securității sau a altor instituții comuniste, oameni care s-au aflat sau încă se mai află la pârghiile puterii. Corupția este generalizată, partidele politice fiind doar niște bande organizate de infractori. Instituțiile statului sunt putrede. Ieșirea din această situație nu este posibilă, nu în timpul vieților noastre. Acesta este rezultatul direct al revoluției, când au preluat puterea niște indivizi care nu au urmărit decât îmbogățirea personală. Acest deziderat a devenit obiectivul principal al clasei politice, iar prezența la guvernare („accesul la resurse publice„) este tendința naturală a partidelor (a se vedea cazurile C.P. Tăriceanu și V. Cataramă).

Auzim foarte des mulțumiri adresate eroilor care au murit la revoluție, pentru că datorită lor am obținut libertatea, darul cel mai de preț. Nu pot să nu mă întreb însă dacă acei oameni ar mai fi ieșit în stradă, dacă ar fi putut vedea cum arată societatea românească a anului 2009. Avem libertatea cuvântului și libertatea de mișcare, dar trăim ca niște sclavi și suntem umiliți zilnic de către elitele corupte, în țara noastră. Ce putem face, să plecăm sau să mai facem o revoluție?

Surse de informare:
* http://www.procesulcomunismului.com;
* http://www.jurnalul.ro;
* ro.wikipedia.org;
* Clio 1989 – An I, numărul 1-2/2005;
* Clio 1989 – An II, numărul 1-2/2006;
* Ziua Nr. 4716 din 18 decembrie 2009;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea I;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea II;
* Svetlana Savranskaya, Thomas Blanton și Vladislav Zubok – „Masterpieces of History”: The Peaceful End of the Cold War in Europe, 1989 (Budapesta/New York: Central European University Press, 2010);
* Victor Sebestyen – „Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: