Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Comunismul… 20 de ani după

* Articol publicat pe data de 28 noiembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Puține ocazii sunt mai propice pentru uitarea trecutului decât momentele aniversărilor istorice. Printre amintirile căderii zidului Berlinului și, cel puțin temporar, a îmbunătățirii relațiilor dintre Occident și Rusia, puțini se mai gândesc la ceea ce s-a încheiat în urmă cu două decenii. Asupra a două chestiuni istoria și-a dat verdictul final: Războiul Rece nu se va mai întoarce; Uniunea Sovietică (URSS), ca un stat multinațional și ca o ideologie globală și provocare strategică pentru Occident, este într-adevăr dispărută. Cu toate acestea, asupra unei componente a acestei povești – mișcarea comunistă globală – verdictul nu este, până acum, clar.

Evenimentele din decembrie 1989 din România sunt parte integrantă a acestei povești. Ele nu pot fi privite separat de celelalte „revoluții” din țările comuniste. Numai naivii pot considera că mișcarea care a cuprins Europa Centrală și de Est a fost o coincidență fericită. În spatele cortinei s-au aflat, ca întotdeauna, puternicii planetei, eternii păpușari, care au decis că experimentul a eșuat și trebuie încheiat. Dar, încercând să ignorăm aceste lucruri evidente, vom analiza structura comunismului fără să apelăm la teoria conspirației.
Privind lucrurile mai de aproape, comunismul în înțelesul strict al cuvântului nu a existat. A fost însă dezideratul bolșevicilor de a implementa comunismul. Dar au eșuat în acest demers. A urmat apoi, pentru Rusia, o așa-zisă tranziție, sub forma unui jaf neoliberal, cu vânzarea resurselor țării către oligarhi, iar încercarea de a îndrepta țara către un model suedez de melanj între capitalism și socialism – așa cum voise Gorbaciov – a fost complet ignorată.

Comunismul, personificând ideologia și aspirațiile sociale aflate la baza Uniunii Sovietice și ecoul planetar ale cărui rămășite persistă încă, rămâne să fie analizat. Dar îngroparea comunismului poate fi făcută doar pe baza înțelegerii a ceea ce a reprezentat, de ce milioane de oameni au luptat și au crezut în acest ideal și care au fost problemele cu care s-au confruntat. Se poate face, de asemenea, atunci când moștenirea acestei ideologii și mișcări este asumată și nu uitată sau, convenabil, și contrazicând dovezile istorice, este respinsă, ca fiind o „iluzie„.

Judecând prin prisma dezbaterilor politice și intelectuale de astăzi, nici cei care celebrează sfârșitul comunismului, nici cei care articulează acum o alternativă radicală nu au realizat o astfel de apreciere: pe de o parte îngâmfarea caracteristică a capitalismului de piață și o lume a democrației liberale din ce în ce mai nesigură, iar pe de altă parte radicalismul stupid care pozează drept alternativă globală, lecțiile comunismului defunct rămânând în mare parte ignorate. Și astfel ele vor fi, probabil, repetate.

Întrebarea referitoare la ce fel de sistem politic și social a fost comunismul, prea recent pentru a permite o perspectivă facilă, a ocazionat câteva explicații posibile. Acestea includ, în termeni sumari:

▪ o tendință dictatorială prin care elitele revoluționare au preluat controlul societății;

▪ o mișcare imperfectă pentru auto-emanciparea clasei muncitoare;

▪ o expresie a mesianismului;

▪ un produs al despotismului oriental;

▪ un proiect de dezvoltare eșuat.

Comunismul a concretizat caracteristici ale politicii moderne care nu ar trebui abandonate: o convingere a participării maselor la politica statului, o separare radicală între religie și stat, o promovare a rolului public, politic și economic al femeilor, ostilitatea față de conflictele inter-etnice și accentuarea ideii că statul trebuie să intervină în problemele economice și sociale. Iosif Stalin și al său Gosplan poate că au discreditat o anumită formă de „planificare„, dar aplicarea generală a gândirii raționale științifice, manageriale și politice în problemele sociale, spre a controla oarecum viitorul, este o aspirație legitimă și necesară, mai ales într-o perioadă a reducerii resurselor și a unei posibile crize ecologice. Comunismul nu a deținut monopolul asupra acestor idei – orice liberal înverșunat le-ar putea susține -, iar interpretarea dată acestor valori a fost autoritară, sângeroasă și, în unele cazuri, criminală. Aceasta nu înseamnă însă că aceste țeluri, concepute democratic și uman, nu sunt părți necesare ale politicii contemporane.

Totuși, este esențial să privim, fără ambiguitate, la căderea comunismului și să nu evităm problema pe care prea multe analize retrospective au evitat-o: faptul că această cădere a fost necesară, nu fortuită. Acest sistem, negând democrația politică și bazat pe economia centralizată, nu a căzut doar datorită unor politici false, pe ici și colo, ci deoarece teoria marxistă clasică a fost abandonată. Așa cum au realizat până și simpatizanții săi, ca Rosa Luxemburg, care a înțeles acest lucru în 1917, sistemul era sortit de la început eșecului.

Este ceva obișnuit pentru apărătorii marxismului din lumea contemporană să susțină că teoria marxistă și comunismul efectiv au fost două lucruri diferite și, așadar, teoria nu poartă nicio responsabilitate pentru acțiunile comuniștilor. Această teorie susține că un alt tip de marxism, unul mai liberal sau „autentic” sau „democratic” sau, dacă privim în cealaltă direcție, unul mai ferm, militant, disciplinat, ar fi putut preveni colapsul statelor comuniste.

Au fost cu siguranță, în cele șapte decenii de istorie ale acestuia, alternative ale sistemului sovietic: „noua politică economică” ar fi putut continua și după anul 1928; ar fi putut urma o traiectorie diferită la mijlocul anilor ’30, dacă Stalin nu ar fi ordonat asasinarea lui Kirov sau dacă Nikolai Buharin ar fi devenit liderul partidului; dacă Nikita Hrușciov nu ar fi fost îndepărtat de la putere în 1964; dacă reforma economică, de genul celei încercate de Mihail Gorbaciov după 1985, ar fi început cu 20 de ani mai devreme. Și așa mai departe.
În ceea ce privește perioada finală, sistemul sovietic ar fi putut continua pentru încă o generație, dacă un alt lider sovietic conservator ca Grigori Romanov sau Viktor Grișin ar fi venit la putere în martie 1985, în locul lui Gorbaciov. Dar, pe termen lung, nici ideologia Partidului Comunist al URSS, nici vreuna din variantele marxismului tradițional, nu ar fi putut salva regimul. Ajunsese într-un punct mort; dar acea aporie, deși contingentă ca formă sau sincronizare, era inevitabilă mai devreme sau mai târziu.

Mișcarea revoluționară socialistă nu a fost totuși o greșeală sau o iluzie aberantă; a fost la vremea ei o mișcare globală pe toate continentele și un produs al tensiunilor structurale din interiorul dezvoltării capitalismului din ultimele două secole. Este de aceea inutil să începem criticarea unei societăți văzută de unii ca un lucru ce putea evitat sau de către unii neoliberali ca o iluzie.
Într-adevăr, a avut iluziile sale; dar acestea există și în ideologia capitalistă care afirmă faptul că oricine poate deveni milionar, noua tendință comercială precum procesul de îmbătrânire poate fi oprit sau chiar reversibil, sau credința irațională în ființe divine și viață după moarte, pe care mare parte din omenire încă o adoptă și încearcă să o impună și altora. În plus, la fel ca aceste fantezii, socialismul era de asemenea inevitabil, precum alte caracteristici ale dezvoltării capitalismului modern – fie ele democratizarea, capitalismul autoritar, războaiele sau colonialismul.
Din acest motiv, mișcarea revoluționară socialistă a fost, cu toate iluziile și deziluziile sale, o creație a timpurilor sale și una dintre himerele care definesc acele vremuri.
Elementele rămase din tradiția marxistă, care au contribuit nu numai la revoluții ci și la caracteristicile sângeroase și criminale ale acestor regimuri, au constituit esența doctrinei comuniste:

▪ conceptul statului autoritar;

▪ idea mecanicistă a progresului;

▪ mitul revoluției;

▪ caracterul indispensabil al eticii.

Mai întâi, fundamentală pentru marxismul revoluționar, este teoria anti-democratică, iacobină, a politicii și a „statului„: acesta, nu auto-emanciparea maselor sau muncitorilor, este conceptul central.
În al doilea rând, dar deopotrivă important pentru concepția revoluționară modernă, se găsește termenul supra-istoric de „progres„. Bineînțeles, poate fi, în anumite moduri, apărat: au existat progrese, de exemplu, avansul medicinei, bogăția oamenilor sau dezvoltarea democrației capitaliste. Aceasta nu înseamnă, însă, că există o destinație a istoriei, un „sfârșit,” în sensul unui obiectiv. Cu atât mai puțin, nu implică faptul că urmărirea unui astfel de țel legitimează acțiunea politică și, în unele cazuri, uciderea celor considerați „reacționari„.

În al treilea rând, și strâns legat de mitul „progresului,” era mitul periculos al „revoluției„; nu doar revoluția, ca un moment istoric de tranziție și metodă de a face trecerea de la o epocă istorică către o alta, dar „revoluția„, ca mit istoric, un cataclism care era inevitabil și necesar pentru emancipare.
Ca parte a regândirii tradiției socialiste trebuie să fie o reevaluare a acestui mit, unul dintre cele mai puternice și în mod cert la fel de distructiv în epoca modernă ca acela al „națiunii„. Acest mit, împreună cu ideea de „ireversibilitate” a revoluțiilor socialiste au fost spulberate în perioada 1989-1991.

Verdictul istoriei

Comunismul a eșuat și era, datorită slăbiciunilor interne precum și vitalității oponenților săi, predestinat să facă asta. Cu toate acestea, nu ar trebui să se uite faptul că această încercare de a eluda direcția tradițională a dezvoltării capitalismului a fost, pentru o perioadă, înfloritoare, mai ales în ceea ce privește provocarea ideologică și militară ridicată Vestului.
De aici rezultă, însă, un alt aspect al comunismului de importanță egală, care este prea ușor trecut cu vederea de către lumea post-1989. Comunismul a fost, la fel de mult ca liberalismul, el însuși un produs al modernității, al schimbărilor intelectuale și sociale care au urmat revoluției industriale și al nedreptăților și brutalităților asociate cu aceasta – ale cărei efecte timpurii asupra orașului Manchester au fost descrise de Friedrich Engels în 1844 și care au culminat cu violențele ocupației coloniale, exploatării și războiului. Dacă Engels s-ar întoarce astăzi și ar vizita majoritatea orașelor din Asia, Africa sau America Latină, dar chiar și anumite orașe occidentale, nu ar fi deloc surprins.

Cea mai mare realizare a comunismului s-ar putea să fie nu crearea unei alternative și a unui sistem opus capitalismului, ci tocmai contribuția sa la modernizarea capitalismului. Fără să uităm că răspândirea dreptului la vot, a creșterii asistenței sociale din partea statului, sfârșitul colonialismului, boom-ul economic din Europa și Asia de după 1945 au apărut datorită rolului catalitic pe care – combinat cu presiunile din interior – provocarea comunistă l-a jucat.

Comunismul nu a fost doar un proiect utopic, a fost răspunsul dramatic în fața inechităților și conflictelor generate de capitalismul modern. Continuarea multora dintre acele inechități și conflicte și astăzi sugerează că provocări suplimentare, de o natură încă nedeterminată, vor rezulta.

Capitalismul, așa cum ne-a arătat recenta și încă neîncheiata recesiune, nu poate exista fără interferența statului. Tentativa bolșevicilor de a crea un model de stat care să asigure prosperitatea majorității populației a reușit pentru o perioadă, dar datorită defectelor structurale a eșuat pe termen lung. Acest lucru nu înseamnă însă implicit că și comunismul ca scop în sine este o eroare, doar că metoda aleasă de Uniunea Sovietică a dat greș.
China a reușit, într-o oarecare măsură, să își reformeze sistemul, permițând apariția unei perioade de expansiune capitalistă, dar rămâne în continuare de văzut dacă Partidul Comunist Chinez a renunțat la scopul a realiza comunismul sau pur și simplu a constatat că un aparat de stat mai puțin intruziv în sistemul de piață este o metodă mai bună de dezvoltare economică decât modelul centralizat.
Capitalismul lui Adam Smith nu există nicăieri pe această planetă. Ceea ce avem, este o formă mixtă de economii controlate de stat, în care există elemente corporatiste puternice, care folosesc statul spre a crea ambianța unei piețe, în care aceste structuri oligarhice pot prospera. Într-o oarecare măsură, există, la o scară redusă, un capitalism care este ceva mai apropiat de modelul lui Adam Smith, dar singurele locuri în care găsim o piață cu adevărat liberă sunt în zona ilegală și în unele economii primitive bazate pe agricultură. Acestea există în afara modelului capitalist, ca un amestec între economia tradițională legată de pământ și relațiile țăranilor cu pământul și între economia subterană care există în periferiile urbane mizere, care au apărut în lume pe măsură ce tot mai mulți oameni sunt incapabili să își obțină mijloacele de trai lucrându-și terenurile, datorită dumpingului produselor agricole ieftine din Vestul industrializat.

Ceea ce avem în lume este o economie mixtă, în care iraționalul este accentuat de programe de calculator, care accentuează oscilațiile pieței și unde cultura tradițională a cultivării pământului încă există. Comunismul a reprezentat dorința unei părți a omenirii pentru echitate și alocarea corectă a resurselor. De ce să nu distribuim bogăția atât de ușor generată prin acest progres tehnologic într-o manieră echitabilă și rațională?
Numai datorită mitului capitalist nu am reușit să progresăm dincolo de acest punct. Construcția liberală a drepturilor individului, creată de teoriile sociale ale secolului al XVIII-lea, și abrogată apoi de darwiniștii socialiști în secolul XIX, a fost reambalată ca individualism și neoliberalism în secolele XX și XXI, cu accentul pe dreptul contractual, este în felul ei destinată eșecului, deoarece păstrează cu sfințenie anumite valori care nu sunt sustenabile într-un mediu tensionat ecologic, unde distribuția rațională și planificarea sunt singurele modele care vor funcționa. Obstrucționismul legal, cu imensa cantitate de energie umană consumată pe dreptul contractual, dreptul comercial și corporatist, toate destinate să asigure drepturile unei individualități artificial create – corporația, este de nesusținut și reprezintă o risipă a unei energii umane valoroase.
Este nevoie să reevaluăm valorile acestei planete și drepturile tuturor entităților de a trăi în echilibru cu toți ceilalți de pe planetă. Ca model dependent de expansiunea continuă și profit, capitalismul este doar un drum ceva mai lung către dezastru, față de structura statală a bolșevismului. De ce avem nevoie de mai multe metode de autodistrugere prin exacerbarea acestui cult al individului și a drepturilor individuale? Capitalismul servește cercului îngust al elitelor corporatiste și acoliților acestora și nu este mai bun decât modelul statului birocratic bolșevic din fosta Uniune Sovietică. Ambele modele au dus la o devastare ecologică, iar curățarea după acestea va fi sarcina a multe generații de acum încolo.
Vă puteți imagina o lume în care 6 sau 7 miliarde de oameni trăiesc fără chibzuință, precum americanul de rând? Ar fi o catastrofă monumentală și acolo ne va duce capitalismul neoliberal, dacă nu vom interveni. Asta nu se poate întâmpla și acum întrebarea care ar trebui să se pună este cum vom structura programul de refacere a mediului și cum vom aloca costurile și distribuția resurselor rămase.
Rămâne de văzut ce vom face în continuare; vom păstra actualul sistem, în care elitele acumulează bunuri cu ajutorul unui aparat de stat creat pentru satisfacerea nevoilor acestora sau vom evolua și vom crea o nouă orânduire socială, în care vom împărți în mod echitabil resursele planetei?

VA URMA

Surse de informare:
* http://www.procesulcomunismului.com;
* http://www.jurnalul.ro;
* ro.wikipedia.org;
* Clio 1989 – An I, numărul 1-2/2005;
* Clio 1989 – An II, numărul 1-2/2006;
* Ziua Nr. 4716 din 18 decembrie 2009;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea I;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea II;
* Svetlana Savranskaya, Thomas Blanton și Vladislav Zubok – “Masterpieces of History”: The Peaceful End of the Cold War in Europe, 1989 (Budapesta/New York: Central European University Press, 2010);
* Victor Sebestyen – “Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: