Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

În spatele cortinei – Războiul din Afganistan

* Articol publicat pe data de 14 septembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.


Atunci când trupele și avioanele SUA s-au îndreptat spre Afganistan în octombrie 2001 puțini s-au întrebat în privința motivelor acestei acțiuni. Dar cauzele războaielor sunt rareori simple și, pe măsură ce trece timpul, alte motive puternice ies la lumină.

Așa cum s-a dovedit, SUA plănuiau acest război cu multe luni înainte ca atacurile din 11 septembrie să aibă loc. Și, precum cele două războaie din Golf, rațiunile erau reprezentate, în principal, de accesul la petrol și gaze, în acest caz fiind vorba de resursele imense din bazinul Mării Caspice. Ceea ce a părut ca o răzbunare a fost, în esență, primul război pentru resurse din secolul XXI.

Pentru marile companii energetice, Marea Caspică reprezintă un nou „El Dorado.” Situată la nord de Golful Persic, incluzând Rusia, Iran, și republici ex-sovietice, aceasta deține a doua sau a treia rezervă mondială de petrol, alături de un uriaș zăcământ de gaze naturale. Regiunea este însă izolată, iar resursele găsite acolo trebuie transportate pe calea ferată sau prin conducte prin statele învecinate, adesea instabile.

În pofida geopoliticii complexe și a riscurilor considerabile, companiile petroliere majore au achiziționat drepturile de exploatare și producție încă de la începutul anilor ’90. Până în 2001, operațiuni de foraj în zona de coastă au fost efectuate în Azerbaidjan și Kazahstan, și erau pe cale să înceapă în alte zone. Actorii importanți au investit în mod semnificativ în construcția viitoarelor conducte care vor livra gazele și petrolul către porturi și rafinării îndepărtate. Până în 2010, se așteaptă investiții de cel puțin 50 miliarde $ în producție și transport.

Mișcarea cea mare a fost constituirea unei societăți mixte între Chevron și Kazahstan, în 1993, pentru deschiderea vastului câmp petrolier Tenzig, pe coasta Mării Caspice. Trei ani mai târziu, ExxonMobil cumpăra 25% din acțiuni. Un alt consorțiu concentrat pe zăcămintele Azerbaidjanului, cu rezerve estimate la 32 miliarde barili petrol și aproape 1.000 de miliarde m3 de gaze naturale.
În 1994, BP Amoco, Lukoil, Unocal, Penzoil, Statoil și alții s-au alăturat companiei petroliere azere de stat pentru a forma Azerbaijan International Operating Company. Sfătuitorul familiei Bush, James A. Baker III, care a supervizat victoria lui George W. Bush din disputa electorală din Florida, a condus firma de avocatură care a reprezentat acest consorțiu. Dar înainte ca investițiile lor să aducă profit, blocajele trebuiau înlăturate. Cel mai important era modul în care urmau să ducă marfa la piață.


Anterior lui 11 septembrie, guvernul SUA prefera viitoarea rută cunoscută ca proiectul Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), pornind din Azerbaidjan, prin Georgia și apoi spre sud către coasta Turciei. Obiectivul era reducerea dependenței de Rusia și aducerea Caucazului sudic în zona de influență a SUA. Consilierul pe probleme de securitate națională Condoleezza Rice este un fost director al Chevron, un apendice al consorțiului BTC cu operațiuni extinse în Azerbaidjan. Până în 2000, Dick Cheney a fost chief-executive la Halliburton Co., aleasă ca finalistă în 2001 pentru a participa la construirea instalațiilor în Turcia.
Unele companii s-au arătat interesate de o rută mai puțin costisitoare către Golful Persic, prin Iran. Dar acest lucru contravenea cu politica oficială a SUA, incluzând aici un ordin executiv din 1995 care interzicea SUA să aibă afaceri cu Iranul și actul din 1996 care impunea sancțiuni Iranului și Libiei. O a treia opțiune era o conductă pornind de la câmpurile petrolifere din Dauletebad, în estul Turkmenistanului, spre sud prin Pakistan, către Marea Arabiei, rută ce trecea prin vestul Afganistanului. După 1995 asta însemna însă cooperarea cu Talibanii.

Acest lucru nu era ușor. Cu toate că o delegație din Afganistan a vizitat Washington-ul, în Februarie 1997, pentru a-și asigura recunoașterea și a se întâlni cu Unocal, două luni mai târziu noul regim – pe neașteptate – a anunțat că va acorda contractul pentru conducta petrolieră companiei care începea prima construcția. Președintele Unocal, John Imle, a fost ambarasat, dar a refuzat să cedeze.
O nouă asociație, susținută de Unocal, a fost formată pentru a promova cooperarea între Turkmenistan și SUA. Dar Talibanii au dat încă o lovitură anunțând că preferă Bridas. Pentru a profita de avantajul obținut, compania argentiniană și-a unit forțele cu Amoco. Rămași încă în joc, Unocal a semnat un acord cu Pakistanul. În pofida piedicilor, presiunea exercitată de SUA începea să dea roade. În octombrie 1997, piesele din puzzle începeau să se potrivească. Conduși de Unocal, Delta, Turkmenistan, Itochi Oil, Indonesia Petroleum, Crescent Group și Hyundai au devenit parteneri în noua Central Asia Gas Pipeline Ltd. (CentGas). Gazprom li s-a alăturat, curând după aceea.


Tatonându-i în continuare pe Talibani, Unocal a invitat o delegație să viziteze sediul corporației din Sugarland, Texas. Vizitatorii afgani s-au întâlnit și cu oficiali ai Departamentului de Stat. Dar negocierile au eșuat, chipurile datorită faptului că Talibanii au cerut prea mulți bani. Simțind problemele, Gazprom s-a retras din consorțiu, lăsând Unocal la greu. La scurt timp după aceea vice-președintele Unocal, John J. Maresca, care va deveni mai târziu ambasador special în Afghanistan, a dat explicații în fata Camerei Reprezentanților. „Până când nu va exista un singur guvern, unificat și prietenos în Afghanistan,” a declarat acesta pe 12 februarie 1998, „o conductă trans-afgană nu va fi construită.” Nevoia unei schimbări de regim era adusă în atenție.

Până acum, devenise clar că Afganistanul era una dintre bazele operaționale ale lui Osama Bin Laden. Dar – aparent – CIA a ignorat aceste avertismente, până când ambasadele americane din Kenya și Tanzania au fost atacate. 13 zile mai târziu, Statele Unite au răspuns, lansând rachete de croazieră către taberele Al Qaeda de lângă Khost și Jalalabad. Înțelegând, în cele din urmă, mesajul, Unocal și-a suspendat oficial planurile privind conducta afgană și și-a retras personalul din regiune. Până la sfârșitul anului 1998, Unocal s-a retras și din proiectul de 2,9 miliarde $ a unei conducte de gaze naturale, din Turkmenistan spre Turcia.

Profitând de situație, Bridas a reluat negocierile cu Rusia, Turkmenistan și Kazahstan. La scurt timp, ministrul afacerilor externe din Turkmenistan s-a întâlnit cu Mullahul Omar (liderul Taliban), pentru a discuta despre proiectul conductei. Cu 3 miliarde $ investite într-un proiect de construire a unei centrale electrice la Dabhol, India își pierduse recent accesul la rezervele de gaze naturale din Qatar, necesare alimentarii centralei. O conductă trans-afgană din Turkmenistan, care se termina în apropierea graniței Pakistan-India, părea o alternativă promițătoare. Până la sfârșitul lunii aprilie 1999, Pakistan, Turkmenistan și Talibanii au semnat un acord pentru resuscitarea proiectului.

Familia Bush era în bune relații cu familia Bin Laden, cu mult timp înainte ca renegatul saudit să declare război Statelor Unite și aliaților acestora. Unul dintre foștii parteneri de afaceri ai lui George W. Bush pretinde că și-a făcut primul milion la începutul anilor ’80, cu ajutorul unei companii finanțate de fratele mai mare al lui Osama Bin Laden, Salem. Atât George H.W. Bush cât și fiul său au făcut investiții împreună cu familia saudită prin Carlyle Group, o companie relativ neînsemnată, care a devenit apoi unul dintre cei mai mari contractori în domeniul apărării în SUA.

Chiar și după atacurile ambasadelor din 1998, relațiile au rămas cordiale. În 1998 și 2000, George H.W. Bush a călătorit în Arabia Saudita, în numele Carlyle, întâlnindu-se în particular atât cu familia regală saudită cât și cu rudele lui Osama.

La scurt timp după ce a ajuns la Casa Albă, administrația Bush a recomandat FBI și agențiilor de informații să renunțe la investigarea familiei Bin Laden. FBI-ul era, aparent, interesat de două dintre rudele lui Osama, Abdullah și Omar, care locuiau în apropierea sediului CIA din Virginia. Apropierea dintre familiile Bush și Bin Laden explică, de asemenea, de ce nu au fost luate măsuri nici atunci când FBI-ul a informat noua administrație că existau dovezi clare privind legătura între Al Qaeda și atacul din octombrie 2000 asupra crucișătorului USS Cole.
Consilierul pentru securitatea națională, pe atunci, Condoleezza Rice știa ce se întâmplă. Predecesorul ei, Sandy Berger, a informat-o detaliat, sfătuind-o să „își dedice mai mult timp acestei probleme decât oricărei alteia.” Totuși, potrivit unui editorial din Newsweek, apărut în luna mai 2002 și intitulat „Ce știa Bush„, o revizuire strategică „a fost marginalizată și de-abia menționată în lunile care au urmat, întrucât administrația s-a dedicat altor priorități, precum sistemul anti-rachetă și Irakul.

Administrația nu i-a ignorat însă și pe Talibani. Ba dimpotrivă, le-a oferit ajutor. În luna mai 2001, Secretarul de Stat Colin Powell a anunțat oferirea unui pachet de 43 milioane $ pentru regim, în scopul de a-i ajuta pe fermierii înfometați după distrugerea recoltelor de opiu, la ordinele liderilor Talibani.

Până în iunie 2001, semnalele de avertizare erau evidente. Spionajul german a informat, atât CIA cât și Israelul, că teroriști din Orientul Mijlociu „plănuiesc să deturneze avioane comerciale și să le folosească drept arme, cu care să atace simboluri importante ale culturii americane și israeliene.” Pe 28 iunie, directorul CIA George Tenet a informat-o pe Condolezza Rice că este „extrem de probabil” ca un „atac semnificativ al Al Qaeda” să aibă loc în „viitorul apropiat.” Înainte să ajungă la summit-ul G-8 de la Genova, din iulie 2001, președintele Bush știa de pericol. Ironic, în timpul summit-ului, președintele egiptean Hosni Mubarak a avertizat că există pericolul ca teroriștii să atace clădirea în care se desfășurau lucrările, cu un avion încărcat cu explozibili.


Dar zvonurile unui atac iminent al SUA ieșeau la iveală, de asemenea. În timpul unei întâlniri cu membri ai serviciilor de informații din Pakistan și Rusia, în Berlin, trei foști oficiali ai SUA dezvăluiau faptul că Washington-ul plănuiește un atac împotriva Afganistanului. Aceștia au făcut speculații și în privința datei— octombrie 2001.

Atunci când au ieșit la iveală informații care indicau că Statele Unite au primit avertismente în privința atacurilor, oficialii au protestat, argumentând că acestea erau foarte vagi. Un element cheie al acestei apărări a fost faptul că informațiile disponibile ale CIA nu au ajuns niciodată pe biroul președintelui. Adevărată sau nu, aceasta a fost cea mai convenabilă explicație.

În săptămânile de după 11 septembrie, doliul național, frustrarea, mânia, întreținute și de mass-media, au furnizat o justificare adecvată pentru un plan de luptă, configurat cu multe luni înainte. O campanie globală împotriva terorismului și așa-numitei „axe a răului„, care includea Irakul, Iranul și Coreea de Nord, ar fi părut exagerată înainte de 11 septembrie. După aceea, devenise riscant chiar să te pronunți împotriva apelului la război.

Extras tradus și adaptat din „Uneasy Empire: Repression, Globalization and What We Can Do” de Greg Guma.

3 responses to “În spatele cortinei – Războiul din Afganistan

  1. analfabetul 24/01/2011 la 02:43

    imi place cum scrii. te-am adaugat pe blog si m-am abonat la stirile tale…
    de acum am sa te citesc de fiecare data cand scrii.

  2. Pingback: Despre mașinațiunile administrației americane |

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: