Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive zilnice: 16/01/2011

Vrei să devii milionar? – Sau de ce să fii europarlamentar

* Articol publicat pe 3 mai 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Cred că la asta se gândesc cei care se pregătesc să devină europarlamentari. Conform unui raport, privind cheltuielile Parlamentului European, fiecare europarlamentar poate duce acasă, la finalul mandatului, mai mult de un milion de euro. Astfel, salariul anual al unui europarlamentar este de 91.980 €/an, impozitat cu 15% (impozitul european), rămânându-i net 78.183 €. Pe lângă salariu, europarlamentarii primesc, pentru fiecare zi în care sunt prezenți la lucrările parlamentului, 287 €, fără taxe, drept alocație de subzistență („subsistence„); ceea ce înseamnă că dacă sunt prezenți 4 zile pe săptămână obțin 1.148 € săptămânal, 45.920 € pe an.

Grosul este reprezentat însă de alocația pentru asistenți, care înseamnă 202.968 € pe an. Dacă presupunem că europarlamentarul angajează un secretar full time pe care-l plătește cu 35.000 € brut pe an și doi research assistants plătiți cu aceeași sumă, rezultă 105.000 € pe an. Asta înseamnă că europarlamentarul rămâne cu 97.968 € în fiecare an de mandat, bani pe care de obicei acesta îi folosește pentru a „plăti” membri ai propriei sale familii, care figurează ca angajații săi. În cinci ani de mandat un europarlamentar strânge astfel 489.840 €, fără taxe.

Dar nu ne oprim aici! Fiecare europarlamentar primește două birouri complet mobilate, fără chirie, în clădirea Parlamentului European, unul pentru sine și unul pentru secretar și asistenți. Pentru „cheltuieli de birou” europarlamentarii primesc anual 48.624 € pe an, bani pentru care nu trebuie să prezinte chitanțe. Asta înseamnă 243.120 €, fără taxe, în cinci ani de mandat, sumă ce poate intra direct în buzunarul europarlamentarului.

Un alt capitol îl reprezintă cheltuielile de transport. Fiecare europarlamentar poate primi, la cerere, rambursarea cheltuielilor de transport, către țara pe care o reprezintă, săptămânal. Se estimează că de aici se pot economisi până la 300 € pe săptămână, pentru că europarlamentarul trebuie să prezinte doar talonul de îmbarcare nu și biletul cu suma propriu-zisă, zburând cu companii low-cost, în timp ce rambursarea se face la prețul unui bilet la clasa economic, cu un bonus de peste 100 € pentru fiecare 500km călătoriți. Astfel dacă economisește 300 € pe săptămână, 12.000 € pe an, un europarlamentar strânge 60.000 €, fără taxe în cinci ani de mandat. De asemenea, fiecare europarlamentar poate primi 4.000 € pe an, pentru deplasări oriunde în lume, atâta timp cât deplasarea are legătură cu munca sa. S-a remarcat însă, faptul că destinațiile preferate ale acestora par să fie Insulele Caraibe și Orientul Îndepărtat (Thailanda, Indonezia etc).

Și acum să facem totalul:

78.183 € salariu/an =390.915 €/mandat
45.920 € alocație de subzistență/an =229.600 €/mandat
97.968 € sumă estimată rămasă din alocația pentru asistenți/an =489.840 €/mandat
48.624 € cheltuieli de birou/an =243.120 €/mandat
12.000 € sumă estimată rămasă din cheltuielile de transport/an =60.000 €/mandat
TOTAL =1.413.475 € fără taxe/5 ani de mandat (sau 1.022.560 €, fără salariu, presupunând că-l folosește integral pentru traiul zilnic)

Și să ne mai mirăm de ce își dorește EBA să devină europarlamentar?

* Legături externe:
1. http://www.jeanlambertmep.org.uk/mep_pay.php
[„Prior to July 2009 MEPs were paid at a rate equivalent to MPs in the country they represent, leading to huge discrepancies between MEPs from, for example, Poland and Italy. Scrapping this in favour of equal salaries helped push through some of the other reforms of the allowances and expenses system.”]
2. http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/eu/6818119/MEP-pay-rise-takes-salary-to-86000.html

Manelizare

* Articol publicat pe 30 aprilie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

De vreo zece ani încoace, asistăm la un fenomen care se întinde precum un cancer în societatea românească. Este vorba despre fenomenul numit generic „manele.” Pornite, inițial, ca un gen „muzical” destinat unui segment de populație minoritar în România, manelele au devenit rapid muzica preferată a aproximativ 60-75% din populația țării. La amplificarea fenomenului au contribuit din plin televiziuni gen Pro TV, care a reprezentat, de altfel, vârful de lance al promovării „culturii” manelelor și maneliștilor, inclusiv al stilului de viață al „interpreților” acestui gen. Aceștia au fost prezentați ca exemple demne de urmat, iar viața opulentă a acestora a devenit subiectul preferat al mass-media, atât audiovizuală cât și scrisă. Acest lucru a dus ca în anul 2009 maneliștii și manelele să fie nelipsiți din programele tv și din paginile publicațiilor.
Fenomenul manelizării societății românești, are loc și pe fundalul scăderii drastice a procentului de alfabetizare, asta în pofida creșterii numărului de studenți/persoane cu studii superioare.
Acest fenomen este fără precedent în epoca modernă. Niciodată, în nicio țară democratică, atât de mulți oameni, de vârste atât de diferite, nu au avut aceleași gusturi muzicale. Astfel, de la țiganca de 70 de ani, știrbă și dansând în jurul grătarului pus în fața cortului, la bărbatul de 45 de ani care lucrează la strung, la tânărul avocat de 30 de ani, la studenta de 20 de ani de la psihologie, la copilul de 10 ani care se joacă în fața blocului, toți au ACELEAȘI gusturi și le „vibrează” sufletul la unison, atunci când specimene gen Guță sau Salam își zbiară versurile „să moară dușmanii, că sunt șmecher și-am mulți bani.
Niciodată, generații complet diferite nu au cunoscut o astfel de „nivelare” la nivelul muzicii ascultate. Nici măcar în America, în perioada de explozie a jazz-ului. Nu sunt sociolog, dar cred că fenomenul merită o atenție deosebită, având în vedere amploarea lui. Foarte curând, noi cei care (dacă mai suntem) nu ascultăm manele vom deveni o minoritate „ciudată,” privită cu ochi răi de majoritatea societății, iubitoare de manele.
O chestie ciudată este faptul că mulți ascultători de manele sunt fani adevărați, cunoscând informații detaliate despre viața idolilor lor, de la numărul și marca mașinii sau greutatea lanțului de aur de la gât, până la numele, vârsta sau zodia nevestelor și copiilor acestora. Ciudată, pentru că ei nu se consideră fani și resping fenomenul „fanilor,” atunci când este vorba despre formații sau interpreți de muzică rock sau pop.

Drogurile, prostituția și democrația

* Articol publicat pe 16 aprilie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Societatea modernă are o problemă în a controla producerea și distribuirea substanțelor halucinogene. Acestea ajung foarte ușor către „clienți,” beneficiind de rețele extrem de bine organizate și cu încrengături în cele mai înalte sfere ale statului. Singurul mod în care statul ar putea controla acest fenomen ar fi statul de tip polițienesc sau legalizarea tuturor acestor substanțe. Cum însă statul de tip polițienesc duce întotdeauna către abuzuri și către dictatură, singura măsură viabilă rămâne cea de-a doua.
De ce susțin acest lucru? Motivul este evident și doar cei care nu vor să-l vadă nu îl văd. Veniturile foarte mari generate de această activitate, au dus la dezvoltarea unor puternice organizații criminale și au atras implicarea autorităților statului (poliție, procuratură, politicieni). Nu în combaterea fenomenului, ci în susținerea lui. Corupția, inerentă societății capitaliste, nu poate fi eradicată, deși MAJORITATEA populației își dorește asta (cel puțin, la nivel declarativ). Problema constă în faptul că, odată ajunși în funcții de decizie, membrii odată virulenți ai societății civile, trec ușor în partea cealaltă, nerezistând tentațiilor. S-a ajuns astfel la un cerc vicios care, atâta vreme cât va exista sistemul capitalist, nu va putea fi întrerupt.
Legalizarea narcoticelor ar fi o puternică lovitură dată organizațiilor de tip mafiot. Acestea vor fi nevoite să-și restrângă „afacerile,” canalizându-și eforturile către traficul de armament, de organe, de carne vie și alte activități criminale. Dar și acestea vor fi mult reduse, datorită faptului că traficul de droguri le alimenta pe celelalte.
Legalizarea prostituției ar fi o altă lovitură sub centură dată mafiei, forțând-o să-și reducă și mai mult activitatea. De asemenea, corupția la nivelul autorităților statului se va reduce simțitor.
Problema cu aceste măsuri este că ele contravin DORINȚELOR majorității populației. Motivele pentru care societatea se opune acestor lucruri, provin din moștenirea creștină a societății vestice. Dar aceste motive sunt unele false. Nu poți să aplici doar porțiuni ale moralei creștine și să le dai la o parte pe altele, care ți se par anacronice. Considerăm că societatea a evoluat și nu mai este nevoie de anumite măsuri practicate în trecut de creștini (ochi pentru ochi, tăierea mâinii hoțului, uciderea cu pietre a adulterinilor etc). Aceste măsuri sunt privite acum ca fiind barbare. Până nu cu foarte mult timp în urmă MAJORITATEA populației respingea pornografia, ca fiind imorală și indecentă. Acum, însă, societatea a „evoluat” și MAJORITATEA populației nu are nimic împotriva pornografiei. Așadar, se pare că DORINȚELE majorității se schimbă în decursul timpului, datorită „evoluării” spirituale a omenirii. Astfel se naște întrebarea evidentă: omenirea se opune legalizării drogurilor și prostituției pentru că nu a evoluat deajuns?

Cauza homosexualității nu este o genă a homosexualității?

* Articol publicat pe 10 martie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

A devenit un leit-motiv al timpurilor noastre: genele tale (ADN-ul) reprezintă destinul tău! Teoria nedemonstrată a unei gene a homosexualității este larg acceptată ca o realitate în psihologie, biologie sau teologie. Afirmația că homosexualitatea este naturală, o orientare moștenită genetic, este promovată într-un mod agresiv astăzi. Totuși, până acum, nicio dovadă a existenței unei gene a homosexualității nu a fost oferită.

* La niciunul dintre bărbații sau femeile homosexuali nu a fost relevată vreo anomalie a cromozomilor sexuali sau a sistemului endocrin;
* Nu există nicio dovadă, care să susțină faptul că homosexualii sau bisexualii sunt diferiți cromozomial de heterosexuali;
* Nu există nicio dovadă că administrarea de hormoni masculini bărbaților homosexuali ar modifica semnificativ preferințele sexuale ale acestora. Implicația evidentă a acestor rezultate este aceea că preferința sexuală este în mod predominant un răspuns învățat social, nu o orientare stabilită de factorii genetici sau hormonali;
* Existența a numeroși gemeni identici, dintre care unul este homosexual. Aceasta însemnând că geamănul homosexual nu-și poate atribui homosexualitatea factorilor genetici.

Atribuirea orientării sexuale genelor interesează comunitatea homosexuală, deoarece contracarează argumentul grupurilor religioase care susțin că homosexualitatea este nenaturală. Un alt motiv este acela că mulți homosexuali se simt vinovați în privința orientării lor sexuale și dacă este găsită o fundamentare biologică, atunci nu ar fi vina lor. În al treilea rând, avansând o explicație biologică, avocații grupărilor pentru drepturile gay vor ca astfel să obțină mai multă protecție legală împotriva discriminărilor homosexualilor. În al patrulea rând, așa-zișii „homosexuali creștini” vor putea spune bisericii: Dumnezeu ne-a făcut astfel. Homosexualii, prin urmare, cred că dacă o genă contribuie la orientarea lor sexuală, homosexualitatea este normală și deci merită să fie păstrată.
Dar există studii științifice care să susțină existența unei gene a homosexualității?
Pe 14 Aprilie 2003 International Human Genom Consortium a anunțat încheierea cu succes a Proiectului Genomului Uman (Human Genom Project) – cu doi ani înainte de termen. Declarația de presă spunea:”Genomul uman este complet, iar Proiectul Genomului Uman încheiat.” Majoritatea publicațiilor științifice au raportat progresul realizat în genetică, dar au și speculat asupra modului în care informațiile urmau să fie folosite. Singurul fragment de informație care nu s-a materializat niciodată din partea Proiectului Genomului Uman a fost identificarea așa-zisei gene a homosexualității.
Singurul studiu care susține existența acestei gene îi aparține dr. Dean Hamer, un cunoscut activist pentru drepturile gay. De altfel acest studiu se află sub investigarea Federal Office of Research Integrity (SUA) pentru o posibilă fraudă științifică. Descoperirile sale au fost întâmpinate cu severe critici din partea comunității științifice. Hamer și-a început studiul privind contribuția geneticii asupra comportamentului sexual în 1993, studiind rata homosexualității între bărbații înrudiți cu 76 de bărbați homosexuali declarați. Rezultatele lui Hamer rămân controversate până în ziua de astăzi. Un studiu independent asupra unor frați homosexuali nu a reprodus rezultatele sale. Niciunul dintre rezultate însă nu susține afirmația că o singură genă determină sau poate determina orientarea sexuală. Hamer a concluzionat: „Nu am găsit gena- care nu credem că există -responsabilă de orientarea sexuală. Nu va exista un test care să determine dacă un copil va fi homosexual. Știm asta cu certitudine.
Un al doilea studiu care susține existența unei conexiuni între homosexualitate și biologie (genetică) a fost efectuat în 1991 de neurofiziologul Simon LeVay. El a afirmat că o structură specifică a creierului este mai mică la bărbații homosexuali decât la cei heterosexuali (deși, nu avea nicio dovadă asupra orientării sexuale a femeilor ale căror creiere le-a examinat). Întreaga sa cercetare a fost efectuată pe creierele unor persoane decedate. Multe dovezi circumstanțiale ale orientării sexuale a persoanelor decedate sunt inerente rezultatelor studiului său. Mai mult decât atât, toți bărbații homosexuali muriseră de SIDA, care se știe că afectează structura creierului. Cartea sa din 1993 „The Sexual Brain” reprezinta un efort de a-și populariza teoria conform căreia, sexualitatea în toate formele ei este atribuită structurilor fizice ale creierului. În pofida fisurilor din teoria lui LeVay, aceasta a fost receptată ca fiind prima dovadă a unei fundamentări biologice a orientării sexuale. Legând homosexualitatea de știință, se promovează ideea că în curând știința va descoperi diferența (genetică?) fundamentală între homosexuali și heterosexuali. Despre munca sa LeVay spunea: „Este important să evidențiez ce nu am găsit. Nu am găsit dovada că homosexualitatea este moștenită genetic sau vreo cauză genetică pentru a fi homosexual. Nu am arătat că bărbații homosexuali se nasc astfel, cea mai comună greșeală pe care oamenii o fac interpretându-mi studiul. Nici nu am localizat vreun centru al homosexualității în creier.
Un alt studiu al lui J.M. Bailey și R.C. Pillard, de asemenea nu a găsit nicio dovadă că homosexualitatea masculină este influențată de o genă transmisă de la mamă la fiu. Născut homosexual? Ceea ce mai toate studiile sugerează de fapt este aceea că persoanele care experimentează sentimente și atracție homoerotice nu sunt prizonierii propriei biologii. Argumentul științific pentru o bază biologică (născut homosexual) în privința orientării sexuale, rămâne slab. LeVay însuși spunea:”De multe ori am fost descris ca fiind cineva care a dovedit că homosexualitatea este genetică… Nu am făcut asta!
În general, nu există dovezi convingătoare în sprijinul acestei teorii și anume aceea că orientarea homosexuală ar fi legată de biologie. Nu există niciun studiu științific, care să ofere un sprijin categoric unei fundamentări biologice (genetice) pentru homosexualitate. Nu pot exista apeluri valide pentru recunoașterea unui al treilea sex natural sau a unei orientări sexuale alternative în cadrul speciei umane.
Homosexualitatea ar trebui respinsă ca fiind o expresie anormală (perversiune) a sexualității.

* Bibliografie:
1.Whitehead,NE; Whitehead,BK (1999): My Genes Made Me Do It!
2.Bailey,JM; Pillard,RC (1991): A genetic study of male sexual orientation
3.Horgan,John (1995): Gay Genes Revisited
4.“Human Genome Report Press Release” (2003), International Consortium Completes Human Genome Project.
* Legături externe:
1.The Importance of Twin Studies
2.“This is the Way God Made Me” – A Scientific Examination of Homosexuality and the “Gay Gene”
3.Simon Le Vay – „The Sexual Brain”
4.The Gay Gene: Assertions, Retractions, and Controversy

*** O scurtă actualizare asupra subiectului: Homosexualitatea și serotonina.

In principio

Încep acest blog cu un sentiment neutru. Nu mă aștept la nimic. Știu că nu voi ajunge pe culmile blogosferei, am înțeles asta demult. Nu poți să atragi oamenii, atunci când nu iei partea cuiva; a unei tabere politice, a lui Dumnezeu sau a oricui altcuiva. Chiar poți să te pretinzi un blog civic, iar în acest timp să-i sufli tătucului în… pânze. Nu sunt o vedetă, nu mă vedeți la televizor. Sunt doar o rotiță dintr-un angrenaj imens. Nici măcar una importantă, pentru că, dacă voi ceda, voi fi înlocuit imediat. Nimeni nu-mi va simți lipsa, decât cei apropiați.
Pentru început, mă voi ocupa cu republicarea unora dintre articolele mai vechi de pe Vox Clamantis in Deserto. Articolele care, în opinia mea, au fost printre cele mai reușite. Unele îmi aparțin 100%, altele sunt realizate prin ceea ce se numește documentare, iar altele sunt simple traduceri. Originea străină a unora dintre acestea este precizată, de regulă, la fiecare articol în parte. Este posibil, totuși, să apară și articole noi, inserate printre republicări, în funcție de timpul liber disponibil.
Doresc să anunț, pe această cale, blogroll-ul de existența acestui blog. Dacă doriți să vă alăturați, bine, dacă nu, æternum vale. Nu mă voi supăra. Die in pain, see if I care. 🙂
Așadar: Alianța Dreptei, Ana Usca, Caius, Cosmin Ștefănescu, Cum vă place, Călin Hera, DAurel’ Blog, Denisa, Dum Spiro Spero, George Valah, Theodora, Hai ca se poate!, Ioan Sorin Usca, Vania, Jurnalul unui țesător de drumuri, Nevermore, Link-Ping, Resboiu, Roxana Iordache, Silavaracald, Silence’s Blog, Sillyterra.