Esse est percipi

Vox clamantis in deserto

Arhive lunare: ianuarie 2011

Scurtă istorie a Afganistanului

* Articol publicat la data de 16 ianuarie 2010, pe Vox Clamantis in Deserto.

*** Placa turnantă a Antichității

Datorită amplasării sale, Afganistanul a fost centrul a numeroase culturi, făcându-l pe un istoric să-l numească „placa turnantă a antichității.” Printre cei care au ocupat la un moment dat regiunea s-au numărat persanii, conduși de Darius cel Mare (522-486 Î.Hr.); sau grecii, în vremea lui Alexandru cel Mare (356-323 Î.Hr.). Multe orașe din zilele noastre sunt construite pe fundația unor cetăți grecești. O civilizație budistă a înflorit la sfârșitul secolului I A.D., regii acesteia stăpânind în Bamiyan până la sfârșitul secolului X. O incursiune arabă în Kandahar în 699-700 a adus islamul, întărindu-i poziția, pe măsură ce turcii au obținut controlul asupra Iranului, Afganistanului și Indiei. Conducătorul mongol Ginghis Han a invadat regiunea afgană în secolul XIII. Pentru următoarele câteva sute de ani Afganistanul a fost intens disputat între imperii avându-și originea în India și Persia. În cele din urmă, în secolul XVIII, un grup de triburi Paștun conduse de Durrani (alias Ahmad Shah Abdali) îi înfrânge pe moguli și pe persani consolidându-și vastul, dar instabilul imperiu.

*** Marele Joc

În cursul secolului al XIX-lea Afganistanul a fost prins în lupta anglo-rusă pentru controlul regiunii cunoscută ca „The Great Game.” Marea Britanie a încercat să aducă Afganistanul sub stăpânirea sa directă, dar a suferit o înfrângere răsunătoare în primul Război Anglo-Afgan (1839-42). Imperiul britanic a încercat din nou între 1878-1880; de această dată Afganistanul pierzându-și o mare parte din teritoriu și controlul asupra politicii externe în favoarea Marii Britanii. Pentru a păstra Rusia la distanță și pentru a-și proteja colonia Indiană, Marea Britanie a furnizat armament modern și o subvenție anuală conducătorilor Afganistanului. Unul dintre aceștia din urmă era Abdur Rahman Khan (1881-1901), cunoscut sub supranume precum ‘Iron Amir’ (Amir de Fier) sau ‘Unificatorul Afganistanului’. Amir a creat o armată puternică. În 1893, linia Durand a fixat frontiera cu India Britanică, dar zonele tribale au fost împărțite, lăsând jumătate în ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de Pakistan. La moartea sa în 1901 Abdur Rahman Khan a fost urmat la tron de către fiul său, Habibullah.

*** Mișcări liberale

Habibullah a fost un lider reformator care a introdus un sistem modern de educație. După Primul Război Mondial, s-au făcut presiuni pentru independența totală. Mai multe publicații au fost lansate de intelectualul afgan Mahmud Tarzi. După ce regele Habibullah a fost asasinat în 1919, fiul acestuia Amanullah a preluat puterea și a declarat independența. Marea Britanie a fost învinsă în cel de-la treilea Război Anglo-Afgan dintre anii 1919-1921 și Afganistanul a recăpătat controlul asupra politicii sale externe. Amanullah (‘regele reformei’) a inițiat reforma agrară, a regularizat taxele, a extins educația și a dat a țării prima constituție. Dar încercările sale de a deplasa puterea din mâinile înțelepților (bătrânilor) satului și a liderilor religioși au dus la revolte, Amanullah fiind îndepărtat de la conducere în 1938. Un tadjik numit Bacha-yi-Saqao a preluat puterea, dar a fost înlăturat rapid și executat de către un conducător Paștun, Nadir Khan – care a întemeiat o dinastie ce avea să dureze până în 1978.

*** Noua democrație

Nadir Khan (alias Nadir Shah, shah însemnând ‘rege‘) a permis conducătorilor locali o mai mare autonomie. Asasinat de un student în 1933, acesta a fost urmat de către fiul său de 19 ani Mohamed Zahir (Zahir Shah). Timp de două decenii Zahir Shah a fost controlat de către cei doi unchi ai săi, care au succedat în funcția de prim-ministru. Cel de-al doilea unchi a condus un „parlament liberal” din 1949 până în 1952, când vărul lui Zahir Shah, Daoud, a preluat controlul devenind prim-ministru, iar în 1955 a apelat la Uniunea Sovietică pentru ajutor militar. În 1963 Zahir Shah a încercat instaurarea unei monarhii constituționale sub sintagma „Noua democrație” care a durat din 1964 până în 1973. În această perioadă intelectualii s-au bucurat de o mai mare libertate; femeile au început să aibă acces la locurile de muncă și chiar în guvern. Zahir Shah a decis introducerea unei forme mai reprezentative de guvernare, dar legislația care permitea existența partidelor politice nu a fost niciodată promulgată.

*** Nevoia de schimbare

În 1973 vărul regelui, Daoud, a organizat o lovitură de stat, proclamând Afganistanul republică, iar pe el președinte. Protagoniștii Războiului Rece, URSS și SUA, au trimis ajutoare financiare în țară ($2,52 miliarde, respectiv $533 milioane între 1955 și 1978). În scurta perioadă de conducere a țării de către Daoud, Afganistanul s-a bucurat de venituri provenite din exporturi de petrol și gaze. De asemenea, drepturile femeilor au fost reconfirmate de către acesta. Kabul era un centru universitar, iar universitatea era gazda unui amestec între ideologii – comunism și islamism. Femeile și bărbații studiau împreună și intrau în contact cu profesori străini. Țara era dornică de schimbare.

*** Comunism – în stilul afgan

Pe 27 Aprilie 1978 Daoud a fost răsturnat de la putere și asasinat de către comuniști (revoluția Sawr) grupați în jurul Partidului Democratic Popular Afgan (PDPA). Conflictele interne au dus însă la fractura partidului. Liderii unei facțiuni – Parcham – au fost excluși, în timp ce cealaltă facțiune, Khalq (masele), condusă de Noor Mohammed Taraki, a preluat puterea. Taraki a atacat islamul, a condus prin decrete și s-a bucurat de puțin suport popular. Reformele radicale au generat revolte locale și insurecții armate; trupele guvernamentale înfrângând grupările de rezistență. Uniunea Sovietică a suplimentat ajutoarele financiare pentru regimul Taraki; în timp ce SUA a sprijinit activ mișcările de rezistență. Cu toate că sovieticii i-au solicitat să modifice politicile nepopulare, regimul Taraki a refuzat. Temându-se că Statele Unite vor profita de haosul creat, președintele Brejnev a decis să trimită trupele în Afganistan în decembrie 1979. Brejnev credea că trupele se vor putea retrage după aproximativ 6 luni.

*** Vietnamul Uniunii Sovietice

Între timp, Taraki a fost răsturnat, fiind după unele surse strangulat de către rivalul său din partid, Hafizullah Amin, care în schimb a fost ucis de trupele sovietice în timp ce intra în palatul său. Sovieticii l-au instalat pe Babrak Kamal la conducere, șeful facțiunii Parcham, care a anulat măsurile nepopulare ale lui Taraki și și-a declarat loialitatea față de Islam. Dar prezența trupelor străine pe teritoriul afgan deja declanșase o revoltă națională. Armata sovietică a răspuns prin distrugerea culturilor agricole și a șeptelului, pentru a tăia aprovizionarea mișcării de rezistență. Bombardamentele rusești asupra satelor afgane au curmat aproape un milion de vieți. Poliția secretă organizată de KGB a răspândit teroarea în zonele urbane. Trupele sovietice au atins cifra de 120.000, dar rezistența a crescut – și a devenit internațională. Sprijinul a venit din partea grupărilor mujahedinilor exilate în Pakistan, care erau finanțate în principal de SUA, Arabia Saudită și China. Statele Unite, hotărâte să facă din Afganistan „Vietnamul” sovieticilor, a furnizat armament și susținere financiară opoziției afgane prin intermediul serviciului secret pakistanez ISI. Comandantul care a primit cele mai multe ajutoare americane a fost Gulbuddin Hekmatyar, cunoscut de către CIA pentru tendințele sale „fasciste” și „depravate.” Intelectualii, în special, au fost ținta campaniei de asasinate a acestuia. Sprijin anti-comunist a venit și din Marea Britanie și Pakistan. Către sfârșitul anilor ’80, ajutoarele din SUA și Arabia Saudită ajunseseră la aproximativ $1 miliard pe an; astfel între 1986 și 1990 arme valorând $5 miliarde au intrat în posesia „luptătorilor sfinți” mujahedini din Afganistan.

*** Retragerea sovietică

Ocupația a costat Uniunea Sovietică cel puțin $5 miliarde pe an și aproximativ 14.000 de militari sovietici și-au pierdut viața. Noul președinte, Mihail Gorbaciov, a pregătit retragerea, încercând să lase în urmă un guvern afgan „prietenos.” Dr. Mohammad Najibullah, liderul serviciului de informații afgan, a fost instalat președinte. Ultimele trupe sovietice au părăsit Afganistanul în februarie 1989; ocupația a lăsat în urmă 1,5 milioane de afgani morți, 5 milioane de infirmi și 5 milioane de refugiați. Mujahedinii au reușit să obțină controlul asupra unei mari părți din Afganistan, continuând să lupte împotriva marionetei rușilor, Najibullah. În Aprilie 1992 mujahedinii au ocupat Kabulul și au instaurat statul islamic. Burhannaudin Rabbani a fost ales președinte, dar mujahedinii victorioși erau departe de a fi uniți și o luptă pentru putere era pe cale să urmeze.

*** Lorzii războiului

Comandanții Abdul Rashid Dostum și Ahmad Shah Massoud au intrat în Kabul spre a preveni ocuparea orașului de către liderul rival Gulbuddin Hekmatyar și aliații săi. Patru grupuri principale, fiecare având susținătorii săi externi, s-au luptat pentru controlul Kabulului. În August 1992, ONU a informat că mai mult de 1.800 de civili au fost uciși și peste 500.000 părăsiseră orașul. Către sfârșitul anului 1992, Kabul era un oraș devastat, ca urmare a luptelor între comandanții rivali; 5.000 de oameni muriseră și peste un milion erau refugiați. Violul era o faptă iertată de majoritatea liderilor facțiunilor. Alte orașe suferiseră o soartă similară. Până în 1994 cel puțin 20.000 de oameni muriseră – și liderii grupărilor aflate în conflict refuzau în continuare să se întâlnească. În acest moment o nouă forță apare.

*** Talibanii intră în scenă

Un grup mic de studenți religioși (sau talibani), trăind în apropierea orașului Kandahar, au protestat la adresa comportamentului comandanților care controlau regiunea. Cu sprijinul unor elemente din Pakistan, aceștia au lansat o campanie militară având scopul creării unui stat islamic bazat pe legile stricte sharia. Primul oraș ocupat a fost Kandahar, căminul liderului talibanilor Mullah Mohammed Omar, în noiembrie 1994. Talibanii au întâmpinat o slabă opoziție din partea populației epuizată de luptele dintre comandanții facțiunilor rivale. Talibanii au impus ordinea, au strâns armele deținute de civili, au demolat punctele de control care aveau scopul „colectării” de bani și au refuzat să primească mită. Versiunea acestora de Islam era dură, extremă și dogmatică. Locuitorii educați ai orașelor, în special femeile, au fost cei mai afectați. După o perioadă, Talibanii au încheiat alianțe cu alte grupări și s-au bazat tot mai mult pe sprijinul luptătorilor sosiți din străinătate; torturile, omorurile și alte încălcări ale drepturilor omului comise împotriva civililor s-au intensificat.

*** Sprijin din partea Pakistanului și Arabiei Saudite

Un număr estimat de 100.000 de pakistanezi s-au antrenat și au luptat de partea talibanilor în Afganistan între 1994 și 2001. Arabia Saudită a furnizat fonduri, provizii și sprijin diplomatic. Osama bin Laden, un saudit bogat care în timpul ocupației sovietice a finanțat și antrenat recruți mujahedini arabi, și-a reluat sprijinul, întorcându-se în Afganistan în 1996. Până în 2000 Talibanii controlau 90% din teritoriul afgan, dar erau recunoscuți oficial numai de Arabia Saudită, Pakistan și Emiratele Arabe Unite. Relațiile cu Statele Unite erau extrem de ostile. Americanii îi acuzau pe Talibani de adăpostirea lui Osama bin Laden, suspectat de organizarea atacurilor din 1998 asupra ambasadelor americane din Nairobi și Dar-es-Salaam. Acest lucru, combinat cu îngrijorarea internațională privind persecuția femeilor și producția crescândă de opiu a țării, a dus la sancțiuni din partea ONU.

*** 9/11 și Operațiunea ‘Enduring Freedom’

Convinși că Osama bin Laden se afla în spatele atacurilor din 11 Septembrie 2001, conducătorii SUA au cerut Talibanilor predarea acestuia justiției americane. Liderul Taliban Mullah Mohammed Omar a refuzat și pe 27 Octombrie 2001 Statele Unite, susținute de Marea Britanie au lansat ‘Operation Enduring Freedom’. Mai mult de 12.000 de bombe au fost lansate în doar câteva săptămâni. Luptele la sol erau conduse de forțele Alianței Nordice Afgane, cu sprijinul Coalition Special Forces. Pe 13 noiembrie, talibanii au părăsit Kabulul și trupele Alianței Nordice au intrat în oraș. Pe 16 Decembrie Secretarul de Stat american Colin Powell declara: „Am distrus al-Qaeda în Afganistan și am încheiat rolul Afganistanului ca un sanctuar pentru activitățile teroriste.” (‘We have destroyed al-Qaeda in Afghanistan and we have ended the role of Afghanistan as a haven for terrorist activity.’) Al-Qaeda și liderii Talibani au fugit peste graniță, în Pakistan, unde s-au regrupat.

*** Guvernare și instabilitate

În decembrie 2001, Alianța Nordică și elemente apropiate de fostul rege, Zahir Shah, s-au reunit în Germania. Rezultatul a fost Înțelegerea de la Bonn (Bonn Agreement) – un târg între facțiunile victorioase, care includeau majoritatea lorzilor războinici vinovați de violurile, crimele, extorcările și jafurile săvârșite în Kabul la începutul anilor ’90. O conducere interimară a fost instalată. O Loya Jirga (sau mare adunare) a fost convenită în 2002, condusă de Hamid Karzai. În 2004 a fost ratificată o nouă constituție afgană și Hamid Karzai a fost ales președinte. Alegeri parlamentare și locale au fost organizate în anul următor, ducând la alegerea unui număr mare de femei în parlament. După iulie 2006 International Security Assistance Force (ISAF), o coaliție sub egida NATO, a preluat reponsabilitățile privind securitatea de la coaliția condusă de SUA în anumite zone din Afganistan. Luptele și atacurile insurgenților s-au intensificat în cursul anului 2007, atingând apogeul în 2009. Aceste lupte continuă și astăzi.

Surse de informare:
1. Afghan-web.com
2. Historyworld.net
3. Wikipedia

Astăzi în Egipt, mâine în toată lumea

Iată cum poate fi oprit Internetul, acest mijloc periculos de informare și care poate permite organizarea și comunicarea maselor.

Traficul pe Internet în Egipt la data de 27 ianuarie 2011. La ora 22:20 GMT, traficul dinspre și către Egipt a scăzut dramatic. Motivul a fost determinat de închiderea serverelor, de bună-voie, de către principalele companii ISP.

* Imagine: Vator.tv

Războiul ilegal

* Articol publicat la data de 24 decembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Președintele american Barack Obama a acceptat Premiul Nobel pentru Pace la nouă zile după ce a anunțat suplimentarea trupelor din Afganistan cu 30.000 de soldați. Această escaladare a războiului nu cred că este exact ceea ce a preconizat comitetul Nobel, atunci când i-a acordat această distincție pentru a-l încuraja în direcția păcii, nu a războiului.

În 1945, la finalul unui război care a curmat milioane de vieți, națiunile lumii au creat ONU, o organizație menită să „salveze generațiile următoare de năpasta războiului.” [„to save succeeding generations from the scourge of war” – „să izbăvim generațiile viitoare ale flagelului războiului”-traducere conform http://www.onuinfo.ro – care mie nu-mi sună prea bine] Carta ONU este bazată pe principiile păcii și securității internaționale precum și pe protejarea drepturilor omului. Dar Statele Unite, unul dintre membrii fondatori ai ONU, a neglijat deseori dispozițiile Cartei, care face parte din legislația SUA conform Supremacy Clause of the Constitution.

Cu toate că invazia americană din Afganistan a fost la fel de ilegală ca și cea din Irak, mulți americani au văzut în acest lucru un răspuns justificat în fața atacurilor din 11 septembrie 2001. Coperta revistei Time a numit acest război „The Right War.” Barack Obama a avut ca temă de campanie încheierea conflictului din Irak, dar a escaladat în schimb războiul din Afganistan. Însă, în acest moment, o mare parte dintre americani se opun și acestui război.

Carta ONU precizează că toate statele membre trebuie să își rezolve disputele internaționale prin mijloace pașnice (Capitolul I, art.2, pct.3-4 din carta ONU) și nicio națiune nu poate folosi forța militară decât în cazul auto-apărării sau atunci când are autorizarea Consiliului de Securitate ONU (Capitolul VII, art.42 din carta ONU). După atacurile din 11 septembrie, Consiliul de Securitate ONU a aprobat două rezoluții, niciuna dintre ele neautorizând utilizarea forței militare în Afganistan.

Operation Enduring Freedom” nu are legitimitatea auto-apărării, conform Cartei ONU, deoarece atacurile din 11 septembrie au fost crime împotriva umanității și nu „atacuri armate” din partea unei alte țări. Afganistanul nu a atacat Statele Unite. În realitate, 15 dintre cei 19 teroriști erau originari din Arabia Saudită (sic!). Mai mult, nu exista riscul unui atac iminent asupra Statelor Unite după 11 septembrie, altminteri președintele George Bush nu ar mai fi așteptat trei săptămâni înainte să inițieze campania de bombardament din octombrie 2001. Necesitatea auto-apărării trebuie să fie „instantanee, copleșitoare, nelăsând loc de alte opțiuni sau vreun moment pentru deliberare.” Acest principiu clasic al auto-apărării în legile internaționale a fost afirmat de către Tribunalul de la Nürnberg și de către Adunarea Generală a ONU.

Justificarea administrației Bush pentru atacarea Afganistanului a fost aceea că pe teritoriul acesteia se adăpostește Osama bin Laden și există numeroase tabere de antrenament pentru teroriști, chiar dacă bin Laden nu și-a asumat responsabilitatea pentru atacurile din 11 septembrie decât în 2004. După cererea președintelui Bush, ca Talibanii să-l predea pe bin Laden Statelor Unite, ambasadorul Taliban în Pakistan a spus că guvernul său dorește dovezi ale implicării lui bin Laden în atacurile din 11 septembrie, înainte să hotărască dacă îl va extrăda sau nu, conform ziarului Washington Post. Acea dovadă nu a fost înaintată, Talibanii nu l-au predat pe bin Laden, iar George Bush a început bombardarea Afganistanului.

Raționamentul administrației Bush pentru atacarea Afganistanului a fost complet greșit. Conform acestei logici, Iranul ar fi putut ataca Statele Unite în 1979, când șahul Mohammad Reza Pahlavi [liderul unui regim despotic, criminal în Iran], răsturnat de la putere, a primit adăpost în SUA. Dacă noul guvern iranian ar fi cerut Statelor Unite să îl predea pe Pahlavi, iar americanii ar fi refuzat, ar fi fost o acțiune legitimă ca Iranul să invadeze SUA? Evident că nu.

Atunci când a anunțat creșterea numărului de militari în Afganistan, Barack Obama a invocat atacurile din 11 septembrie. Prin continuarea și escaladarea războiului din Afghanistan, Obama violează Carta ONU. În discursul său de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace, Obama a declarat că este drept („just„) să ducă războaie în mod unilateral. Folosirea unilaterală a forței militare este, însă, ilegală dacă nu are loc în scopul auto-apărării.

Cei care au conspirat să deturneze avioane și ucidă mii de oameni în atacurile din 11 septembrie sunt vinovați de crime împotriva umanității. Ei trebuie identificați și aduși în fata justiției, în conformitate cu legile internaționale. Răzbunarea prin invadarea Afganistanului nu este răspunsul. [Mă rog, considerând că din acest motiv au invadat Afganistanul și nu este nicio conductă petrolieră în joc] A adus doar pierderi de vieți, atât americane cât și afgane, și a determinat creșterea sentimentului anti-american în regiune.

O altă chestiune este aceea a asasinatelor din Pakistan. Statele Unite utilizează drone (roboți) împotriva unei țări cu care nu se află în mod oficial în război. Lucru subliniat de Scott Shane, care a scris în New York Times, „pentru prima dată în istorie, o agenție civilă de informații folosește roboti pentru efectuarea unor misiuni militare, selectând oameni pentru asasinate într-o țară unde Statele Unite nu se află oficial în război („For the first time in history, a civilian intelligence agency is using robots to carry out a military mission, selecting people for killing in a country where the United States is not officially at war.„).

Utilizarea acestor drone în Pakistan violează atât Carta ONU, cât și Convenția de la Geneva, care interzic omorurile deliberate. Asasinatele la comandă sau politice – uneori numite execuții extrajudiciare – sunt îndeplinite la ordinul sau cu acordul tacit al unui guvern, în afara sistemului judiciar. Un raport al ONU, din 1998, precizează că „execuțiile extrajudiciare nu pot fi justificate în nicio circumstanță, nici măcar pe timp de război.” Omorurile deliberate constituie o încălcare gravă a Convenției de la Geneva, punibilă ca și crimă de război, conform U.S. War Crimes Act. Execuțiile extrajudiciare violează de asemenea o mai veche politică a SUA. În anii ’70, după ce o comisie senatorială (Church Committee, un precursor al Senate Select Committee on Intelligence) a dezvăluit că CIA a fost implicată în mai multe tentative de asasinare a unor lideri străini (Rafael Trujillo – Republica Dominicană sau Patrice Lumumba – Congo), președintele Gerald Ford a emis ordinul executiv 11905, prin care interzicea asasinatele de acest tip. Acest ordin a fost înlocuit apoi de ordinul executiv 12333 al președintelui Ronald Reagan, în 1981, care reitera interdicția ca agențiile de informații civile să organizeze sau să sponsorizeze asasinatele politice. De asemenea ordinul executiv 13470 al președintelui George Bush din 2008, care amenda ordinul anterior al lui Reagan, menținea aceste restricții privind asasinatele („Retain previous policy to abstain from the assassination„).
Conflictul din Afganistan se „bucură” și de participarea trupelor românești, care – alături de alte țări NATO – sprijină un guvern afgan care nu este cu mult diferit, în ceea ce privește drepturile omului, de predecesorul sau Taliban. România, probabil, va suplimenta efectivele aflate în Afganistan, la cererea Statelor Unite, implicându-se și mai mult într-un război ilegal și imoral. Nu există nicio justificare pentru prezența trupelor românești acolo, pentru a sprijini un guvern care nu respectă Declarația Drepturilor Omului.

Surse de informare:
* en.wikipedia.org
* http://www.nytimes.com
* http://www.un.org
* http://www.spj.org
* http://www.echr.coe.int
* http://www.washingtonpost.com
* http://www.msnbc.msn.com

O imagine a Afganistanului de altădată, înainte de sovietici, de lorzii războiului sau de americani, aici: http://www.afghanistan-photos.com/.

Comunismul… 20 de ani după – Partea a II-a

* Articol publicat pe 24 decembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

În prima parte, am analizat comunismul din punct de vedere structural și influențele exercitate de dezvoltarea acestuia în Uniunea Sovietică. Acum, voi încerca să abordez evenimentele din România din acel decembrie tulbure al anului 1989; societatea românească din acele zile și evoluția ei ulterioară până în acest punct, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist.

Revoluția din România este diferită de revoluțiile „de catifea” din restul țărilor Europei Răsăritene. Motivele pentru care lucrurile au luat o turnură violentă în România, trebuie căutate în trecut și sunt într-o strânsă legătură cu întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și George Bush Sr. din 2-3 decembrie 1989. Dar lucrurile au demarat cu mult înaintea acestei întâlniri, odată cu apropierea dintre SUA și URSS, inițiată în noiembrie 1985, la Geneva, unde Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov au avut o primă discuție. În octombrie 1986, la Reykjavik, Gorbaciov și Reagan discută asupra posibilității reducerii armamentului strategic, fără prea mari rezultate. În decembrie 1987, la Washington cei doi președinți semnează Tratatul INF(Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea eliminarea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie din Europa. În aprilie 1988, Pakistanul și Afganistanul au semnat un acord, având ca garanți SUA și URSS, cerând retragerea trupelor sovietice din Afganistan, până în februarie 1989. De la invazia sovietică din Cehoslovacia în 1968, URSS a adoptat așa-numita „doctrină Brejnev” care includea intervenția armată în orice stat din lagărul socialist pentru menținerea comunismului. În iulie 1989, într-un discurs în fața Consiliului Europei, Gorbaciov a insistat asupra „dreptului suveran al fiecărui popor să își aleagă propriul sistem social„.

După întâlnirea din Malta, George Bush îi spunea lui Helmut Kohl că Gorbaciov nu înțelege valorile occidentale, dar în discursul său la Bruxelles Bush adăuga că este necesar să se pună capăt divizării Europei, în acord cu „valorile care devin idealuri universale.” Motivele pentru care liderul URSS a hotărât reformarea comunismului nu sunt clare. Teoreticienii conspirației vor spune că Gorbaciov este membrul unei societăți secrete, al cărei scop este controlul omenirii, iar comunismul a fost un experiment eșuat al acestei societăți secrete, care a decis încheierea lui.

Dar să revin, și să ajungem la motivul violenței revoluției românești, respectiv refuzul lui Nicolae Ceaușescu de a urma sfaturile sovieticilor și de a preda puterea unei noi generații a partidului comunist. Sfat pe care toți ceilalți lideri comuniști est-europeni l-au urmat, fără prea mari obiecții.

Începutul revoluției române este marcat de ziua de 14 decembrie 1989, când, la Iași, un grup de intelectuali a încercat să organizeze „acțiuni anarhoprotestatare de propagandă împotriva orânduirii socialiste„. Grupul era condus de Ștefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică. Mitingul a eșuat însă datorită organizării Miliției și Securității. Grupul era urmărit de mult timp, datorită suspiciunilor privind posibile legături cu KGB-ul. A urmat episodul Tőkés Laszlo, un pastor reformat, probabil racolat de serviciul maghiar de spionaj AVO, controlat de Csikasu Imre, membru al ambasadei Ungariei la București. În seara zilei de 15 decembrie, grupuri de „simpatizanți” ai pastorului Tőkés se adună în fața locuinței acestuia, pentru a împiedica evacuarea pastorului. Au loc o serie de incidente, între aceștia și miliția sosită la fața locului, dar acestea sunt minore. Ceea ce a urmat în zilele următoare este arhicunoscut. Evenimentele culminează cu revolta din ziua de 17 decembrie și intervenția armatei și trupelor de securitate, soldată cu uciderea mai multor manifestanți. Posibilitatea ca simpatizanții lui Tőkés să fi fost, în mare parte, agenți AVO și KGB, cărora li s-au alăturat și enoriași inocenți, nu este una care să poată fi respinsă în mod categoric. Inexplicabilă reacția slabă a autorităților în zilele de 15-16 decembrie. Pentru un stat comunist, pentru o dictatură feroce, reacția a fost una sub așteptări. Acest lucru naște suspiciuni în privința factorilor de decizie locali și a posibilității implicării acestora în conspirație. De ce a început la Timișoara și nu la Iași? Pentru că la Timișoara s-a putut?

Încă nu se putea vorbi despre o revoluție în sensul clasic. Era mai mult o revoltă populară, al cărei factor declanșator rămâne învăluit în mister și astăzi. Evenimentele continuă cu organizarea mitingului din București. Asta după întoarcerea lui Ceaușescu din Iran (!). [Dictatorul fusese plecat în perioada 18-20 decembrie în Iran. Probabil încă nu sesizase amploarea conspirației.] Motivul organizării mitingului este neclar. Este posibil ca sugestia să fi venit tocmai din partea unui conspirator, iar Ceaușescu să nu fi înțeles pericolul. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că mitingul a fost sabotat, o serie de elemente pătrunzând în zonă și scandând lozinci anti-comuniste. Unii se prezentau ca fiind timișoreni. [Ca și cum, după violențele din 17 decembrie, ar fi putut pleca zeci de oameni din Timișoara către București, fără să fi fost supravegheați de Securitate. Unde sunt acum acei „timișoreni„? Au pierit oare toți în București? Nu s-a mai întors niciunul să-și spună povestea? Nu am găsit informații despre acest lucru. Dacă le deține cineva, să mă contrazică.] Desfășurarea evenimentelor ulterioare este cunoscută. Nu voi insista prea mult asupra acestui subiect – a conspirației care a declanșat revoluția română. Îl voi trata mai pe larg într-un alt articol.

Rămâne doar o concluzie amară: revoluția din 1989 din România a fost orchestrată de forțe străine. Serviciile secrete precum KGB, GRU sau AVO au jucat un rol foarte important în declanșarea revoluției. Acestora li s-au alăturat o serie de membri ai Armatei, Securității, Miliției precum și membri ai PCR. Pentru aceștia, revoluția violentă era singura modalitate de îndepărtare a lui Ceaușescu. Populația a ieșit în stradă, dar „aprinderea” a fost dată de aceste elemente obscure. Mitul revoluției spontane este unul care mai este crezut doar de unii naivi sau entuziaști. Nu există așa ceva! O revoluție spontană în vreme de pace, într-o țară aflată sub o cruntă dictatură, cu organe de represiune extrem de bine organizate. Asta este o prostie! Revoluția spontană nu a existat niciodată în istoria omenirii. Întotdeauna au existat elemente subversive care au coordonat din umbră aceste mișcări. Oamenii nu ies pur și simplu în stradă. Există agitatori, organizatori, oameni care sunt aflați în legătură cu conspiratorii principali, care ies la iveală în zilele următoare, prezentându-se ca salvatorii nației. Așa au funcționat lucrurile dintotdeauna. De ce am crede că au avut loc altfel în România?

Atât participanții inocenți (unii dintre ei) la revoluție, cât și conspiratorii, susțin această idee – a spontaneității. Primii cred sincer în asta, neacceptând ideea că au fost manipulați și preferând în schimb să susțină că revoluția a fost confiscată ulterior. A doua categorie (conspiratorii) are toate motivele să susțină spontaneitatea, care le conferă membrilor acesteia prezumția de nevinovăție, servindu-le interesele și prezentându-i ca pe o „emanație” a revoluției. Revoluționarii care nu acceptă ideea manipulării sunt orbiți de propriul orgoliu, iar o simplă analiză la rece i-ar face să vadă dincolo de minciună. Sigur, a existat o revoluție, dar ea nu a fost spontană; factorul declanșator a aparținut unor persoane din umbră, care apoi au preluat puterea. Revoluția nu a fost niciun moment confiscată, ea le-a aparținut de la început, de drept, conspiratorilor. Conspiratorii nu au dorit înlăturarea comunismului, ci doar a lui Ceaușescu. Toate declarațiile inițiale ale liderilor CFSN susțin acest lucru. La presiunea străzii, aceștia au acceptat pluripartidismul și drumul către democrație, dar asta după ce, la început, doreau o democrație socialistă.

Oamenii care au ieșit în stradă în 1989, tineri și mai puțin tineri, nu au ieșit pentru că știau ce înseamnă democrația, au ieșit pentru că se săturaseră de cozi, de frig, de foame și de frică. Sperau în vremuri mai bune. Acum, după douăzeci de ani, mulți regretă comunismul, dar nu și l-ar mai dori înapoi. Regretă doar anumite părți ale comunismului, cum ar fi siguranța locului de muncă, siguranța pe stradă, precum și posibilitatea obținerii unei locuințe. Acestea erau părțile bune ale comunismului și pe acestea le vor oamenii înapoi. Capitalismul autohton, în fapt o cleptocrație cu iz sud-american, nu le-a adus decât sărăcie, șomaj și nesiguranța zilei de mâine.

Nu știu cum credeau participanții la revoluție că se va schimba viața lor în democrație, dar sunt sigur că nu asta și-au dorit. S-a întâmplat așa pentru că majoritatea românilor nu au înțeles atunci când trebuia (1990-1994) ce înseamnă capitalismul. Au crezut că vor continua să lucreze la stat, așteptându-și liniștiți pensia, iar privatizarea însemna că vor primi pământul înapoi sau că își vor putea deschide un butic, în care să vândă diverse lucruri. Au plătit prețul inocenței lor. Cei care s-au descurcat, obținând foloase din acest nou sistem social, au fost oamenii cu „inițiativă„, cei care au înțeles că pentru a supraviețui în capitalism trebuie să nu ai niciun fel de scrupule. Evaziunea fiscală a a devenit sport național, iar șpaga un mod de a trăi. Ceilalți au asistat cum se transformă, încet-încet, în sclavii unor afaceriști, deveniți miliardari peste noapte. Cei mai mulți dintre noii îmbogățiți sunt oameni care au avut legături cu nomenclatura comunistă (sau chiar au făcut parte din ea), foști membri ai Securității sau a altor instituții comuniste, oameni care s-au aflat sau încă se mai află la pârghiile puterii. Corupția este generalizată, partidele politice fiind doar niște bande organizate de infractori. Instituțiile statului sunt putrede. Ieșirea din această situație nu este posibilă, nu în timpul vieților noastre. Acesta este rezultatul direct al revoluției, când au preluat puterea niște indivizi care nu au urmărit decât îmbogățirea personală. Acest deziderat a devenit obiectivul principal al clasei politice, iar prezența la guvernare („accesul la resurse publice„) este tendința naturală a partidelor (a se vedea cazurile C.P. Tăriceanu și V. Cataramă).

Auzim foarte des mulțumiri adresate eroilor care au murit la revoluție, pentru că datorită lor am obținut libertatea, darul cel mai de preț. Nu pot să nu mă întreb însă dacă acei oameni ar mai fi ieșit în stradă, dacă ar fi putut vedea cum arată societatea românească a anului 2009. Avem libertatea cuvântului și libertatea de mișcare, dar trăim ca niște sclavi și suntem umiliți zilnic de către elitele corupte, în țara noastră. Ce putem face, să plecăm sau să mai facem o revoluție?

Surse de informare:
* http://www.procesulcomunismului.com;
* http://www.jurnalul.ro;
* ro.wikipedia.org;
* Clio 1989 – An I, numărul 1-2/2005;
* Clio 1989 – An II, numărul 1-2/2006;
* Ziua Nr. 4716 din 18 decembrie 2009;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea I;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea II;
* Svetlana Savranskaya, Thomas Blanton și Vladislav Zubok – „Masterpieces of History”: The Peaceful End of the Cold War in Europe, 1989 (Budapesta/New York: Central European University Press, 2010);
* Victor Sebestyen – „Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire”.

Comunismul… 20 de ani după

* Articol publicat pe data de 28 noiembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Puține ocazii sunt mai propice pentru uitarea trecutului decât momentele aniversărilor istorice. Printre amintirile căderii zidului Berlinului și, cel puțin temporar, a îmbunătățirii relațiilor dintre Occident și Rusia, puțini se mai gândesc la ceea ce s-a încheiat în urmă cu două decenii. Asupra a două chestiuni istoria și-a dat verdictul final: Războiul Rece nu se va mai întoarce; Uniunea Sovietică (URSS), ca un stat multinațional și ca o ideologie globală și provocare strategică pentru Occident, este într-adevăr dispărută. Cu toate acestea, asupra unei componente a acestei povești – mișcarea comunistă globală – verdictul nu este, până acum, clar.

Evenimentele din decembrie 1989 din România sunt parte integrantă a acestei povești. Ele nu pot fi privite separat de celelalte „revoluții” din țările comuniste. Numai naivii pot considera că mișcarea care a cuprins Europa Centrală și de Est a fost o coincidență fericită. În spatele cortinei s-au aflat, ca întotdeauna, puternicii planetei, eternii păpușari, care au decis că experimentul a eșuat și trebuie încheiat. Dar, încercând să ignorăm aceste lucruri evidente, vom analiza structura comunismului fără să apelăm la teoria conspirației.
Privind lucrurile mai de aproape, comunismul în înțelesul strict al cuvântului nu a existat. A fost însă dezideratul bolșevicilor de a implementa comunismul. Dar au eșuat în acest demers. A urmat apoi, pentru Rusia, o așa-zisă tranziție, sub forma unui jaf neoliberal, cu vânzarea resurselor țării către oligarhi, iar încercarea de a îndrepta țara către un model suedez de melanj între capitalism și socialism – așa cum voise Gorbaciov – a fost complet ignorată.

Comunismul, personificând ideologia și aspirațiile sociale aflate la baza Uniunii Sovietice și ecoul planetar ale cărui rămășite persistă încă, rămâne să fie analizat. Dar îngroparea comunismului poate fi făcută doar pe baza înțelegerii a ceea ce a reprezentat, de ce milioane de oameni au luptat și au crezut în acest ideal și care au fost problemele cu care s-au confruntat. Se poate face, de asemenea, atunci când moștenirea acestei ideologii și mișcări este asumată și nu uitată sau, convenabil, și contrazicând dovezile istorice, este respinsă, ca fiind o „iluzie„.

Judecând prin prisma dezbaterilor politice și intelectuale de astăzi, nici cei care celebrează sfârșitul comunismului, nici cei care articulează acum o alternativă radicală nu au realizat o astfel de apreciere: pe de o parte îngâmfarea caracteristică a capitalismului de piață și o lume a democrației liberale din ce în ce mai nesigură, iar pe de altă parte radicalismul stupid care pozează drept alternativă globală, lecțiile comunismului defunct rămânând în mare parte ignorate. Și astfel ele vor fi, probabil, repetate.

Întrebarea referitoare la ce fel de sistem politic și social a fost comunismul, prea recent pentru a permite o perspectivă facilă, a ocazionat câteva explicații posibile. Acestea includ, în termeni sumari:

▪ o tendință dictatorială prin care elitele revoluționare au preluat controlul societății;

▪ o mișcare imperfectă pentru auto-emanciparea clasei muncitoare;

▪ o expresie a mesianismului;

▪ un produs al despotismului oriental;

▪ un proiect de dezvoltare eșuat.

Comunismul a concretizat caracteristici ale politicii moderne care nu ar trebui abandonate: o convingere a participării maselor la politica statului, o separare radicală între religie și stat, o promovare a rolului public, politic și economic al femeilor, ostilitatea față de conflictele inter-etnice și accentuarea ideii că statul trebuie să intervină în problemele economice și sociale. Iosif Stalin și al său Gosplan poate că au discreditat o anumită formă de „planificare„, dar aplicarea generală a gândirii raționale științifice, manageriale și politice în problemele sociale, spre a controla oarecum viitorul, este o aspirație legitimă și necesară, mai ales într-o perioadă a reducerii resurselor și a unei posibile crize ecologice. Comunismul nu a deținut monopolul asupra acestor idei – orice liberal înverșunat le-ar putea susține -, iar interpretarea dată acestor valori a fost autoritară, sângeroasă și, în unele cazuri, criminală. Aceasta nu înseamnă însă că aceste țeluri, concepute democratic și uman, nu sunt părți necesare ale politicii contemporane.

Totuși, este esențial să privim, fără ambiguitate, la căderea comunismului și să nu evităm problema pe care prea multe analize retrospective au evitat-o: faptul că această cădere a fost necesară, nu fortuită. Acest sistem, negând democrația politică și bazat pe economia centralizată, nu a căzut doar datorită unor politici false, pe ici și colo, ci deoarece teoria marxistă clasică a fost abandonată. Așa cum au realizat până și simpatizanții săi, ca Rosa Luxemburg, care a înțeles acest lucru în 1917, sistemul era sortit de la început eșecului.

Este ceva obișnuit pentru apărătorii marxismului din lumea contemporană să susțină că teoria marxistă și comunismul efectiv au fost două lucruri diferite și, așadar, teoria nu poartă nicio responsabilitate pentru acțiunile comuniștilor. Această teorie susține că un alt tip de marxism, unul mai liberal sau „autentic” sau „democratic” sau, dacă privim în cealaltă direcție, unul mai ferm, militant, disciplinat, ar fi putut preveni colapsul statelor comuniste.

Au fost cu siguranță, în cele șapte decenii de istorie ale acestuia, alternative ale sistemului sovietic: „noua politică economică” ar fi putut continua și după anul 1928; ar fi putut urma o traiectorie diferită la mijlocul anilor ’30, dacă Stalin nu ar fi ordonat asasinarea lui Kirov sau dacă Nikolai Buharin ar fi devenit liderul partidului; dacă Nikita Hrușciov nu ar fi fost îndepărtat de la putere în 1964; dacă reforma economică, de genul celei încercate de Mihail Gorbaciov după 1985, ar fi început cu 20 de ani mai devreme. Și așa mai departe.
În ceea ce privește perioada finală, sistemul sovietic ar fi putut continua pentru încă o generație, dacă un alt lider sovietic conservator ca Grigori Romanov sau Viktor Grișin ar fi venit la putere în martie 1985, în locul lui Gorbaciov. Dar, pe termen lung, nici ideologia Partidului Comunist al URSS, nici vreuna din variantele marxismului tradițional, nu ar fi putut salva regimul. Ajunsese într-un punct mort; dar acea aporie, deși contingentă ca formă sau sincronizare, era inevitabilă mai devreme sau mai târziu.

Mișcarea revoluționară socialistă nu a fost totuși o greșeală sau o iluzie aberantă; a fost la vremea ei o mișcare globală pe toate continentele și un produs al tensiunilor structurale din interiorul dezvoltării capitalismului din ultimele două secole. Este de aceea inutil să începem criticarea unei societăți văzută de unii ca un lucru ce putea evitat sau de către unii neoliberali ca o iluzie.
Într-adevăr, a avut iluziile sale; dar acestea există și în ideologia capitalistă care afirmă faptul că oricine poate deveni milionar, noua tendință comercială precum procesul de îmbătrânire poate fi oprit sau chiar reversibil, sau credința irațională în ființe divine și viață după moarte, pe care mare parte din omenire încă o adoptă și încearcă să o impună și altora. În plus, la fel ca aceste fantezii, socialismul era de asemenea inevitabil, precum alte caracteristici ale dezvoltării capitalismului modern – fie ele democratizarea, capitalismul autoritar, războaiele sau colonialismul.
Din acest motiv, mișcarea revoluționară socialistă a fost, cu toate iluziile și deziluziile sale, o creație a timpurilor sale și una dintre himerele care definesc acele vremuri.
Elementele rămase din tradiția marxistă, care au contribuit nu numai la revoluții ci și la caracteristicile sângeroase și criminale ale acestor regimuri, au constituit esența doctrinei comuniste:

▪ conceptul statului autoritar;

▪ idea mecanicistă a progresului;

▪ mitul revoluției;

▪ caracterul indispensabil al eticii.

Mai întâi, fundamentală pentru marxismul revoluționar, este teoria anti-democratică, iacobină, a politicii și a „statului„: acesta, nu auto-emanciparea maselor sau muncitorilor, este conceptul central.
În al doilea rând, dar deopotrivă important pentru concepția revoluționară modernă, se găsește termenul supra-istoric de „progres„. Bineînțeles, poate fi, în anumite moduri, apărat: au existat progrese, de exemplu, avansul medicinei, bogăția oamenilor sau dezvoltarea democrației capitaliste. Aceasta nu înseamnă, însă, că există o destinație a istoriei, un „sfârșit,” în sensul unui obiectiv. Cu atât mai puțin, nu implică faptul că urmărirea unui astfel de țel legitimează acțiunea politică și, în unele cazuri, uciderea celor considerați „reacționari„.

În al treilea rând, și strâns legat de mitul „progresului,” era mitul periculos al „revoluției„; nu doar revoluția, ca un moment istoric de tranziție și metodă de a face trecerea de la o epocă istorică către o alta, dar „revoluția„, ca mit istoric, un cataclism care era inevitabil și necesar pentru emancipare.
Ca parte a regândirii tradiției socialiste trebuie să fie o reevaluare a acestui mit, unul dintre cele mai puternice și în mod cert la fel de distructiv în epoca modernă ca acela al „națiunii„. Acest mit, împreună cu ideea de „ireversibilitate” a revoluțiilor socialiste au fost spulberate în perioada 1989-1991.

Verdictul istoriei

Comunismul a eșuat și era, datorită slăbiciunilor interne precum și vitalității oponenților săi, predestinat să facă asta. Cu toate acestea, nu ar trebui să se uite faptul că această încercare de a eluda direcția tradițională a dezvoltării capitalismului a fost, pentru o perioadă, înfloritoare, mai ales în ceea ce privește provocarea ideologică și militară ridicată Vestului.
De aici rezultă, însă, un alt aspect al comunismului de importanță egală, care este prea ușor trecut cu vederea de către lumea post-1989. Comunismul a fost, la fel de mult ca liberalismul, el însuși un produs al modernității, al schimbărilor intelectuale și sociale care au urmat revoluției industriale și al nedreptăților și brutalităților asociate cu aceasta – ale cărei efecte timpurii asupra orașului Manchester au fost descrise de Friedrich Engels în 1844 și care au culminat cu violențele ocupației coloniale, exploatării și războiului. Dacă Engels s-ar întoarce astăzi și ar vizita majoritatea orașelor din Asia, Africa sau America Latină, dar chiar și anumite orașe occidentale, nu ar fi deloc surprins.

Cea mai mare realizare a comunismului s-ar putea să fie nu crearea unei alternative și a unui sistem opus capitalismului, ci tocmai contribuția sa la modernizarea capitalismului. Fără să uităm că răspândirea dreptului la vot, a creșterii asistenței sociale din partea statului, sfârșitul colonialismului, boom-ul economic din Europa și Asia de după 1945 au apărut datorită rolului catalitic pe care – combinat cu presiunile din interior – provocarea comunistă l-a jucat.

Comunismul nu a fost doar un proiect utopic, a fost răspunsul dramatic în fața inechităților și conflictelor generate de capitalismul modern. Continuarea multora dintre acele inechități și conflicte și astăzi sugerează că provocări suplimentare, de o natură încă nedeterminată, vor rezulta.

Capitalismul, așa cum ne-a arătat recenta și încă neîncheiata recesiune, nu poate exista fără interferența statului. Tentativa bolșevicilor de a crea un model de stat care să asigure prosperitatea majorității populației a reușit pentru o perioadă, dar datorită defectelor structurale a eșuat pe termen lung. Acest lucru nu înseamnă însă implicit că și comunismul ca scop în sine este o eroare, doar că metoda aleasă de Uniunea Sovietică a dat greș.
China a reușit, într-o oarecare măsură, să își reformeze sistemul, permițând apariția unei perioade de expansiune capitalistă, dar rămâne în continuare de văzut dacă Partidul Comunist Chinez a renunțat la scopul a realiza comunismul sau pur și simplu a constatat că un aparat de stat mai puțin intruziv în sistemul de piață este o metodă mai bună de dezvoltare economică decât modelul centralizat.
Capitalismul lui Adam Smith nu există nicăieri pe această planetă. Ceea ce avem, este o formă mixtă de economii controlate de stat, în care există elemente corporatiste puternice, care folosesc statul spre a crea ambianța unei piețe, în care aceste structuri oligarhice pot prospera. Într-o oarecare măsură, există, la o scară redusă, un capitalism care este ceva mai apropiat de modelul lui Adam Smith, dar singurele locuri în care găsim o piață cu adevărat liberă sunt în zona ilegală și în unele economii primitive bazate pe agricultură. Acestea există în afara modelului capitalist, ca un amestec între economia tradițională legată de pământ și relațiile țăranilor cu pământul și între economia subterană care există în periferiile urbane mizere, care au apărut în lume pe măsură ce tot mai mulți oameni sunt incapabili să își obțină mijloacele de trai lucrându-și terenurile, datorită dumpingului produselor agricole ieftine din Vestul industrializat.

Ceea ce avem în lume este o economie mixtă, în care iraționalul este accentuat de programe de calculator, care accentuează oscilațiile pieței și unde cultura tradițională a cultivării pământului încă există. Comunismul a reprezentat dorința unei părți a omenirii pentru echitate și alocarea corectă a resurselor. De ce să nu distribuim bogăția atât de ușor generată prin acest progres tehnologic într-o manieră echitabilă și rațională?
Numai datorită mitului capitalist nu am reușit să progresăm dincolo de acest punct. Construcția liberală a drepturilor individului, creată de teoriile sociale ale secolului al XVIII-lea, și abrogată apoi de darwiniștii socialiști în secolul XIX, a fost reambalată ca individualism și neoliberalism în secolele XX și XXI, cu accentul pe dreptul contractual, este în felul ei destinată eșecului, deoarece păstrează cu sfințenie anumite valori care nu sunt sustenabile într-un mediu tensionat ecologic, unde distribuția rațională și planificarea sunt singurele modele care vor funcționa. Obstrucționismul legal, cu imensa cantitate de energie umană consumată pe dreptul contractual, dreptul comercial și corporatist, toate destinate să asigure drepturile unei individualități artificial create – corporația, este de nesusținut și reprezintă o risipă a unei energii umane valoroase.
Este nevoie să reevaluăm valorile acestei planete și drepturile tuturor entităților de a trăi în echilibru cu toți ceilalți de pe planetă. Ca model dependent de expansiunea continuă și profit, capitalismul este doar un drum ceva mai lung către dezastru, față de structura statală a bolșevismului. De ce avem nevoie de mai multe metode de autodistrugere prin exacerbarea acestui cult al individului și a drepturilor individuale? Capitalismul servește cercului îngust al elitelor corporatiste și acoliților acestora și nu este mai bun decât modelul statului birocratic bolșevic din fosta Uniune Sovietică. Ambele modele au dus la o devastare ecologică, iar curățarea după acestea va fi sarcina a multe generații de acum încolo.
Vă puteți imagina o lume în care 6 sau 7 miliarde de oameni trăiesc fără chibzuință, precum americanul de rând? Ar fi o catastrofă monumentală și acolo ne va duce capitalismul neoliberal, dacă nu vom interveni. Asta nu se poate întâmpla și acum întrebarea care ar trebui să se pună este cum vom structura programul de refacere a mediului și cum vom aloca costurile și distribuția resurselor rămase.
Rămâne de văzut ce vom face în continuare; vom păstra actualul sistem, în care elitele acumulează bunuri cu ajutorul unui aparat de stat creat pentru satisfacerea nevoilor acestora sau vom evolua și vom crea o nouă orânduire socială, în care vom împărți în mod echitabil resursele planetei?

VA URMA

Surse de informare:
* http://www.procesulcomunismului.com;
* http://www.jurnalul.ro;
* ro.wikipedia.org;
* Clio 1989 – An I, numărul 1-2/2005;
* Clio 1989 – An II, numărul 1-2/2006;
* Ziua Nr. 4716 din 18 decembrie 2009;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea I;
* Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România vol IV partea II;
* Svetlana Savranskaya, Thomas Blanton și Vladislav Zubok – “Masterpieces of History”: The Peaceful End of the Cold War in Europe, 1989 (Budapesta/New York: Central European University Press, 2010);
* Victor Sebestyen – “Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire”.

And the Nobel goes to…

* Articol publicat pe data de 12 octombrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto. O reacție la acordarea Premiului Nobel pentru Pace lui Barack Obama.


Membri ai Comitetului, distinși invitați, colegi laureați, prieteni și membri ai familiei care nu au fost suficient de jenați să nu participe:

Cu modestie și recunoștință accept Premiul Nobel pentru Fizică, faima, onoarea, placheta, trofeul, cupoanele de reducere, brelocul, abziehbild-ul și generoasa sumă de bani, care, dacă s-ar putea, aș dori să o primesc în bancnote de douăzeci și cincizeci.

Sunt la fel de surprins, așa cum și mulți dintre dumneavoastră sunteți, nu în ultimul rând cei care mă cunosc și sunt conștienți de cât de departe de planurile mele grandioase sunt realizările mele. Dar știa cineva dintre noi, cei prezenți astăzi, că aș fi putut, într-o zi, să mă trezesc, să-mi vină mintea la cap, să mă ridic și să-mi continui drumul? Că, într-o noapte, s-ar putea să-mi crească o nouă și solidă coloană vertebrală, care să-mi susțină noile mele angajamente pentru a onora visurile, speranțele, planurile și promisiunile despre care am vorbit atât de des și de elocvent? Sigur că nu. S-ar putea chiar să-mi achit și creditul bancar și să renunț la sticla de Courvoisier. Cred că această onoare va fi brațul care mă va ridica și mă va îndrepta pe direcția cea bună.

Dar vă spun că astăzi mă simt în pragul unei mari realizări. Să vă informez însă despre cercetările mele recente. În ultimele două săptămâni, pentru câteva minute pe zi, am încercat să-mi îndeplinesc obiectivul de a învăța un câine gras și prostănac (deși nu-i lipsește o inimă mare) să înțeleagă și să aplice analiza biomecanică a mersului din prisma vectorilor de deplasare a segmentelor corporale.

Canis familiaris este recunoscută ca fiind o specie căreia îi place, în mod deosebit, să învețe diverse trucuri. Ar putea să realizeze o astfel de performanță, cu toate că până acum nu am observat acest lucru la el, la fel însă cum nici dumneavoastră nu m-ați văzut calculând o traiectorie orbitală, accelerând un proton sau făcând o balanță de plăți. Dar, la începutul cercetărilor mele, am descoperit că animalul nu prezintă niciun fel de talent în a prinde bucăți de pastramă sau jambon aruncate către el. Această tristă lipsă de aptitudini am încercat, neobosit, să o corectez.
Vă pot comunica astăzi descoperirile mele preliminare. Câinele poate, începând de miercurea trecută, să își ridice lăbuțele din față realizând o mișcare ritmică și spasmodică, astfel încât să-i arunc bucățele de mâncare, pe care le prinde în gură. Poate să facă acest lucru în aproximativ două din trei încercări. Sunt optimist că intensificarea exercițiilor va duce la o îmbunătățire a performanțelor sale.

Nu ne putem aștepta la schimbări revoluționare. Nu ar trebui să ignorăm nici dorințele, așteptările sau prejudecățile celor care cred că o altă cale este calea cea bună.

Încrederea dumneavoastră în mine mă face să meditez la erorile din trecut și mă determină să-mi reînnoiesc angajamentele pentru îndeplinirea scopului meu. Iar celor care mă contestă și spun că munca mea nu se ridică la nivelul realizărilor predecesorilor mei, vreau să le amintesc că până și un personaj fără principii, corupt și instigator la război ca Henry Kissinger a primit premiul Nobel pentru Pace, în ciuda lipsei vreunei dovezi că acesta ar fi considerat vreun principiu mai important și mai nobil decât promovarea și îmbogățirea sa. Sigur, dacă l-a meritat, eu mă îndoiesc. Sau poate că totul este doar o glumă afurisită. Fir-ați voi să fiți de suedezi nebuni! Domnul să vă aibă în pază. Trăiască România! Vă mulțumesc și o seară bună!

Iranul și armele nucleare

* Articol publicat pe data de 27 septembrie 2009, pe Vox Clamantis in Deserto.

Pentru a pune în context recentele acuzații ale SUA la adresa Iranului este important de știut că CNN a demonstrat că „Statele Unite știau de amplasamentul pentru îmbogățirea uraniului nefinalizat, de câțiva ani.
Principala lecție învățată în școală referitor la finanțele personale este aceea că fiecare trebuie să aibă un plan de afaceri pe cinci ani. Crearea unui astfel de plan ne determină să facem inventarul a tot ceea ce avem, spre a ne permite să ne dăm seama ce trebuie să facem pentru a fi capabili să fim pregătiți pentru ce ne rezervă viitorul.

Acest concept se aplică de asemenea colectivităților, precum corporațiile, comunitățile și țările. Cu cât colectivitatea este mai mare cu atât mai departe în viitor trebuie să se extindă planul.
Aici intervine programul nuclear iranian. Deși unii trăiesc sub impresia că un puț petrolier va produce petrol sine die, realitatea este complet diferită. Una dintre cele mai importante proprietăți ale puțurilor petroliere este aceea că ele urmează teoria postulată de „vârful lui Hubbert.”[1]

Imagine: EWG
La începutul curbei (pre-vârf), rata producției se mărește datorită ratei descoperirilor și a adăugării infrastructurii. Mai târziu (post-vârf), producția scade datorită epuizării resurselor. Teoria vârfului Hubbert se bazează pe observația precum cantitatea de petrol din subsol din orice regiune este limitată, rezultând că rata descoperirii, care inițial crește rapid, trebuie să ajungă la un maximum și să intre în declin.”

Conform raportului din 2007 al Energy Watch Group, multe țări au trecut deja de vârful petrolului.

Imagine: EWG
Nu știm unde se află Iranul pe curba vârfului petrolului acum, dar chiar dacă nu a atins vârful producției deja, este logic să presupunem că o va face în curând. Aceasta înseamnă că Iranul trebuie să înceapă căutarea altor surse de energie pentru viitor, asemenea altor țări. În prezent, alternativele de bază pentru producerea energiei sunt foarte limitate. Ele sunt hidro, gaze, cărbune și nucleară – cu opțiunea nucleară având cel mai bun randament financiar.

“În acest moment, există mai mult de 400 de centrale nucleare în întreaga lume, care produc aproape 17% din electricitatea planetei. Contribuția poate ajunge de la câteva procente în unele țări până la 75%, precum în Franța.”

Conform datelor disponibile la Nuclear Training Centre (ICJT), Statele Unite au 104 reactoare conectate, cu toate acestea numărul lor nefiind suficient pentru a satisface nevoile energetice americane, motiv pentru care “John McCain insistă pentru construirea a 45 de reactoare nucleare noi până în 2030.” Asta însemnând că Statele Unite, cu o populație de aproximativ 300 de milioane, vor avea 149 de reactoare.

Imagine: ICJT
Iranul are o populație de peste 71 de milioane și trebuie să aibă un plan pentru a înlocui sursele de energie pe viitor. Resursele lor de petrol și gaze nu sunt regenerabile, asta însemnând că se vor termina la un moment dat. Implicațiile acestui fapt depășesc ceea ce prezintă politicienii și media occidentală.

Iranul are un program nuclear, deoarece guvernul acestei țări a făcut calculele necesare și a realizat că, dacă vor să supraviețuiască, vor avea nevoie de surse alternative de energie. Considerând că energia nucleară este cea mai puțin problematică, având în vedere ipoteza încălzirii globale, Iranul a ales varianta aflată cea mai la îndemână.

Conflictul dintre Iran, SUA și Israel este despre supraviețuirea unui trib, a unei culturi, a unei țări. Iranienii și alte popoare ale altor țări – prin extensie – se văd în situația de a li se refuza dreptul la energie nucleară, deși conform Tratatului de Neproliferare Nucleară aceștia au „dreptul inalienabil” la energie nucleară.
Speculațiile asupra folosirii programului nuclear iranian pentru construirea armelor atomice sunt nefondate, deocamdată. Și chiar dacă Iranul ar intenționa dezvoltarea armelor nucleare, trebuie prezumată intenția agresării altor țări?
Primul-ministru canadian Stephen Harper a declarat la conferința G-20 din Pittsburgh :“Iran, the combination of its abhorrent ideology and its interest in nuclear technology, combined with increasing evidence of its obvious disregard for international law and for its obligations, constitutes a grave threat to international peace and security.”
Se pare că „interesul pentru tehnologia nucleară” constituie un lucru rău. Și ce anume este acea „abhorrent ideology„( ideologie dezgustătoare)? Nu cred că s-a referit la scopul de a construi arme nucleare pentru că asta ar include SUA, Marea Britanie, Franța și Israelul.
SUA și celelalte puteri nucleare trebuie să elimine dublul standard înainte de a acționa împreună pentru eliminarea acumulării armelor nucleare. Mai întâi Israelul să permită IAEA inspectarea amplasamentelor nucleare de la Dimona și să își distrugă arsenalul nuclear. Apoi, SUA, agresorul Irakului, violator frecvent al legilor internaționale, stat găsit vinovat de terorism în 1987[2] de către Curtea Internațională de Justiție (World Court, pe atunci), să răspundă pentru încălcarea dreptului internațional (recunoașterea Kosovo, printre altele) și a Cartei ONU (invazia Irakului șamd).

Referințe:

  • ^1. În 1956, geologul King Hubbert a prezis că producția de petrol din SUA va atinge punctul maxim în jurul anului 1970, după care va începe să descrească. Multă lume l-a ridiculizat pentru această previziune. Cu toate acestea, a avut dreptate și, din 1971 producția de petrol a SUA continuă să scadă.
  • ^2. Revolta Contras împotriva guvernării Sandiniste. Statele Unite au minat porturile din Nicaragua, violând legile internaționale, iar CIA a susținut atacurile Contras împotriva orașului-port Corinto. Nicaragua a adus aceste crime în atenția World Court și, în 1987, tribunalul a hotărât că Statele Unite se fac vinovate de „sprijinirea și organizarea de acte teroriste.” Statele Unite au fost condamnate să plătească Nicaragua 17 miliarde $ ca despăgubire pentru viețile pierdute și proprietățile distruse. Administrația Reagan a ignorat verdictul World Court.

Legături externe:
* http://www.nytimes.com/2009/09/26/world/middleeast/26intel.html?_r=1&hpw